În casa bunicilor mei din Borlovenii Vechi am fost adus imediat după ce ei și-au închis casa și gospodăria din Caransebeș la sfârșitul anului 1949.

Pentru familia mea lărgită anii 1948-1949 au fost vremuri grele. Tatăl meu era arestat și mama mea, cu trei copii între opt ani și doar câteva luni, se adăpostea la părinții ei în Caransebeș.Tot acolo era și sora ei cu fiica ei, tot de câteva luni Otilia (Sylvia zis Miky, măritată cu contabilul Coriolan Cincheza și el arestat la acea vreme). Tot în acel an, pentru câteva luni, autoritățile comuniste aflaseră de bine să suspende pensia bunicului meu, ”Taica”, colonelul K.u.K în rezervă, Romulus Boldea. În plus rudele tatălui meu erau sub persecuții și presiuni teribile deoarece soțul surorii tatălui meu, Valeria, care era notarul din Teregova, Gheorghe Ionescu, era în munți ca unul dintre conducătorii rezistenței armate anti comuniste. După ce a fost capturat, Gheorghe Ionescu a fost împușcat de bestiile comuniste la “Pădurea Verde”. La eliberarea tatălui meu, jumătatea lui 1949, mama mea cu Pilu (Virgil) și subsemnatul și cu sora și ei și cu fiica Otilia, au revenit în București. Bunicii mei, dimpreună cu fratele meu mijlociu, Romulus(Romi), s-au așezat definitiv în casa din Borloveni. Romi a rămasă cu bunicii mei circa un an.

În vremea respectivă casa din Borloveni fusese refăcută, cu bani dați de tatăl meu, după dezastrul suferit în urma trecerii pe acolo a frontului și trupelor sovietice.

Fiind născut în 28 Aprilie, 1948 nu îmi amintesc de primele drumuri la Borloveni, la unu și doi ani, dar am amintiri vii din vremea imediat următoare, înainte de arestarea lui Taica în August 1952. După aceea și până azi, personalitatea și semnificația acelei case și acelui loc au devenit tot mai clare și mai decisive pentru mine.

Casa Boldea este așezată pe drumul din latura de răsărit a satului, drum care străbate satul în toată lungimea lui, de la nord la sud. Casa era cea mai mare din sat, fiind așezată pe două “platzuri” (locuri) grănicerești, motiv pentru care avea și două praznice principale pentru cei doi ocrotitori ai casei: Soborul Sfântului Ioan Botezătorul și “Adormirea Maicii Domnului”.

Întreaga gospodărie, casa și atentantele, era în formă de L, cu frontal lung îndreptat spre drum și frontul scurt spre grădina și pădurea casei. Frontul lung, la rândul lui, era, în fața casei, retras spre a face loc unei foarte frumoase grădini cu flori, închisă cu gard înalt. În continuarea gardului de la grădina de flori se pornea zidul înalt de peste trei metrii al curții. În acest zid se deschideau două intrări. Una mică, pentru oameni și apoi porțile duble, masive, din lemn de stejar și care se închideau cu drug gros de fier, prin care se intra în curtea enormă, ”oborul”. În fața zidului curții era banca, ”scamnul la drum”, pe care, uneori, cei ai casei stăteau schimbând vorbe cu trecătorii. Deasupra porții era numărul de la casă, ”113” dar sub care mereu era trecut și numărul matricol grăniceresc ‘44”. Zidul de incintă era vopsit alb, iar lemnăria gri-verzui.

Imediat lângă poartă, în stânga, era “șupa”, șopron enorm, deschis, susținut de picioare din piatră și cărămidă,peste care era un pod foarte mare pentru fân. În șupă erau ținute căzile mari pentru fermentatul prunelor și erau ținute lemnele de foc. Tot acolo erau capre pentru tăiat lemnele, topoare, ferăstraie și multă vreme, cred că până prin 1960, o berlină cu covergă de piele adusă de străbunicul, Protopopul Pavel Boldea, de la Viena. Acea berlină a fost folosită pentru transporturile membrilor casei până prin 1953 când, a fost înlocuit transportul cu mai “democraticele” cocii “ale oamenilor. Era mai discret.

Șupa închidea curtea și perpendicular, pe marginea ei exterioară, se continua zidul curții, întrerupt de o mică portiță care dădea în grădina vecină, care aparținuse tot casei Boldea dar fusese ulterior înstrăinată de comoștenitori laterali. Apoi urma hambarul enorm, făcut din bârne masive de stejar, acum aproape pietrificate, acoperit cu țiglă și sub care se aflau cotețele pentru orătănii. În continuare urma cocina mare pentru porci. Porcii din Borloveni erau animale feroce, capabile să sfâșie găini și când eram copii nu eram lăsați în preajma lor. De la cocină, în unghi drept, continua grajdul, foarte mare, din piatră și cărămidă, cu pod masiv pentru fân. În legătură cu acel pod, în casa Boldea, era pomenită o întâmplare.

Pe la mijlocul anilor 30 ai veacului trecut, acolo au fost găzduiți Episcopul Caransebeșului și Octavian Goga. La lăsarea serii cei doi au mers la culcare în camerele pregătite pentru ei și Coriolan Buracu a spus; ’noi ne retragem în apartamentele noastre”. Un evident eufemism căci,’apartamentele” erau podul cu fân mai înainte pomenit.

În acel grajd, înainte de război, erau ținute două vaci de lapte și un cal de călărie pentru deplasările lui Taica. O vacă pentru laptele casei a fost ținută până către sfârșitul anilor cincizeci. După grajd, zidul de incintă continua fiind întrerupt de o a două poartă masivă, cu două laturi, prin care puteau trece care, și care ducea la grădina casei. Zidul de incinta continua și apoi cotea spre dreapta oprindu-se în petele casei. În acel colț era cușca pentru câinele de pază. De regulă un câine mare, ziua legat în lanț și noaptea lăsat slobod în curtea care, pe vremea nopții, era încuiată.

Cam la jumătatea laturii scurte a L-ului, deci peretele de nord al casei, erau treptele care dădeau la intrare. Erau zece trepte late cuprinse într-o casă a scărilor largă și impozantă, sfârșind într-un “peron” generos. Casa scărilor se închidea cu o portiță de lemn ce făcea imposibilă intrarea orătăniilor pe trepte și murdărirea lor. Intrarea în casă se făcea printr-o ușă, care părea mică în comparație cu masivitatea frontului în care se deschidea, o ușa vopsită gri-verzui și având o clanța îngustă, neagră. Prin acea ușa se pătrundea în interiorul casei. Prima deschidere era gangul, ceardacul enorm care înconjura tot corpul dinspre gradină al casei, formând un al doilea L, interior. În fața casei, în colțul cel mai de nord, era încă o intrare care dădea în grădina casei dinspre stradă. Pe vremuri, în față ei era o fântână, dar ea a fost închisă de Taica, deoarece îl tulbură. Acest gest “seniorial” avea să îl coste mult în anii comunismului ca și faptul că, tot în acea vreme, a împușcat un cocoș, care îi tulbură somnul după amiază și un porc care intra în grădină și rupsese un gard. Taică a plătit animalele celor păgubiți dar gestul, repet “seniorial”, avea să îl urmărească în anii comunismului deși, oamenii fuseseră amuzați de evenimente.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: În casa bunicilor mei” →

Zona Banatului „muntos” a avut o istorie deosebită dominată, având de caracteristică principală, independența, libertatea locuitorilor ei.

Din cele mai vechi timpuri, sub conducerea fruntașilor locali, a cnezilor,locuitorii acestei zone au avut rosturi nobiliare, adică libertatea individuală și dreptul de a purta arme. În schimb ei trebuiau să apere zona de năvăliri din afară.

Aceste rosturi s-au perpetuat în tot cursul vremii, în vremea ocupației otomane prin nesupunere, prin „lotrie”,iar în vremea dominației hapsburgice sub și în sistemul „graniței militar.

Ceea ce aș vrea să amintesc aici sunt câteva amănunte care pot fi ilustrate prin cazul Văii Almăjului și al „casei” Boldea din Borlovenii-Vechi, înaintașii mei pe linie maternă. În acest context am să amintesc și contribuții ale unor membrii ai familiei mele paterne, Nemoianu, la Marea Unire din 1 Decembrie, 1918.

Acești locuitori ai Almăjului erau cu rosturi nobiliare, după statutele medievale, dar nu aveau nimic de a face cu decorul romantic care însoțește construcțiile imaginare. Acei oameni erau țărani și cel mai adesea țărani săraci. Dar această împrejurare nu îi făcea mai puțin nobili.

Dar circumstanța că erau liberi, că aveau dreptul și voința de a apăra ceea ce era al lor cu arma, la caz de nevoie, faptul că rosturile militare îi purtau în locuri și împrejurări diferite, îi făcea să fie mental pregătiți să accepte și să înfrunte „noul”. Ei acceptau „noul” istoric dar rămâneau încrâncenați în rostul lor existențial, în tradiția lor românească și a „locului’.

În veacul al XIX-lea această deschidere mentală s-a manifestat prin grija de a da „înainte” și încă mai vârtos prin trimiterea ,măcar unora dintre copii,la „carte”.

Așa a fost cazul „casei” Boldea din Borlovenii Vechi.

Dascălul Pavel Boldea și-a trimis copii la școală și unul dintre ei a dat înainte și a devenit fruntaș în rândul preoțimii militare ortodoxe din armata imperială chesaro crăiască. Colonelul K.u.K Pavel Boldea a devenit fruntaș, dar în sufletul lui a rămas ceea ce fusese din naștere, un țăran din Borloveni, cu grijă pentru frații și rudeniile mai mici, cu grijă pentru satul și „țară” lui, Almăjul. El a avut grijă și pe cheltuiala lui au mers la școli și au devenit „domni” frații lui și nepotul Coriolan Buracu.

Feciorul sau,Lt.Col.KuK Romulus Boldea, a avut la rândul sau o carieră militară și apoi polítică meritorie. A luptat pe frontul italian și a primit numeroase decorații austriece, dar și germane,între ele Crucea de Fier Germană. S-a căsătorit cu Otilia Bauer, fica unui fruntaș german din Bijeljina, Bosnia și care s-a atașat cu pasiune casei Boldea. Romulus Boldea a fost Prefect al Județului Severin și Președinte al Comunității de Avere Grănicerești din Caransebeș. Dar în același timp a gospodărit cu mare grijă bunurile familiei din Borloveni și casa din Borloveni i-a fost principala reședința, în care Dumnezeu i-a îngăduit să închidă ochii. Casă care și azi este în picioare și în bună stare.

Pentru acești oameni și pentru urmașii lor, inclusiv subsemnatul, Borloveniul și Almajul au fost și rămas “patria” ideală.

Din neamul lor mai mulți au contribuit la realizarea “marii Uniri”. Romulus Boldea și unchiul lui Grigore Boldea, amândoi ofițeri în armata chezaro-crăiască, au fost între primii ofițeri bănățeni care au trecut călare munții și s-au înrolat în armata română. Amândoi au luptat pe frontul”de la Tisa”, împotriva bolșevismului maghiar. Ei au făcut parte din corpul de artilerie care a forțat Tisa și a îngăduit ofensiva armatei române, ocuparea Budapestei și izgonirea lui Bela Khun. Vărul primar al lui Romulus Boldea, Coriolan Buracu, a avut un rol esențial în mobilizarea Almăjenilor și a fost delegat la Marea Adunare de la Albă Iulia care, la 1 Decembrie 1918 proclamă unirea tuturor Românilor. ”Casa Boldea” a fost parte activă la Marea Unire.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Câteva gânduri despre 1918 și Marea Unire” →

Romulus Boldea (1884-1970) a fost un almăjan exemplar.

Descendent al unei familii fruntaşe din Borlovenii Vechi, Valea Almajului, Banat, el a rămas orfan de mama foarte tânăr şi a fost dus de către tatăl sau (Protopopul cesaro crăiesc Pavel Boldea care a avut o strălucită carieră în armata acelei împăraţii) în şcoli de elită la Budapesta şi Viena.

Romulus Boldea a fost comisionat ofiţer cezaro-crăiesc în 1905, a slujit cu distincţie, a luptat pe frontul Italian (invrednicindu-se de numeroase decoraţii,între ele şi Crucea de Fier germană), a luptata cu armata română pe frontal de la Tisa, contra bolsevistilor unguri, iar în 1922 s-a retras în pensie ca Locotenent Colonel în satul strămoșilor lui Borlovenii-Vechi, unde avea o proprietate semnificativa; nu foarte mare dar avută.

De atunci şi-a dedicat existenţa menţinerii şi dezvoltării, admirabile, a gospodăriei grănicereşti moştenite de la strămoşii săi, acţiunilor comunitare şi unei vieţi publice elegante.

Romulus Boldea era un om cu o remarcabilă inteligenţă nativă. La asta el a adăugat dibăcia, răbdarea, şiretenia şi perseverenţa grănicerească. Nu a fost un om foarte cult (la urmă urmei fusese ofiţer !) dar avea o educaţie excepţională,de elită,patriciană. În aceste împrejurări el a avut mereu o atitudine “aristicratica” în cercurile unde a trăit. Era prieten cu mulţi oameni dar în esenţă îi ţinea la distanta şi departe de intimitatea lui. La acestea el a adăugat respectul pentru tradiţia românească, credinţa ortodoxă şi dragostea de neamul românesc. Romulus Boldea a fost însufleţit de sentimente creştine şi naţionale. El a urmat, fără îndoială, ferm, învăţătură Bisericii Ortodoxe. În ce priveşte sentimentele lui naţionale lucrurile trebuiesc” niţeluş” nuanţate.

Romulus Boldea a fost un naţionalist dar nu un fanatic şi la nici un caz nu un şovinist tribal. El avea respect pentru diversitate şi admira trupurile cu etnicităţi multiple (fusese crescut într-o atmosfera multinaţională, era perfect bilingv şi era însurat cu o nemţoaică pe care a iubit-o cu pasiune). Dragostea lui de neamul românesc era firească şi neinhibată, nu consideră a fi român un “merit” dar la nici un caz nu îl consideră un defect. Mai mult încă naţionalismul lui capătă aspecte pasionale atunci când adresa provincia căreia îi aparţinea, Banatul, şi încă mai vârtos ţara Almajului. Se poate spune că Romulus Boldea iubea atâta de pasional Ţară Almăjului încât a sfârşit prin a fi un naţionalist român! Că aşa stau lucrurile o dovedesc sumedenie de împrejurări. Cu enormă seninătate şi siguranţă afirmă că muzica bănăţeană este cea mai frumoasă din lume ! În acelaşi timp ricana la auzul idiomului “regatenesc”(şi încă mai vârtos cel oltenesc) şi privea cu toleranţă dispreţuitoare alte colţuri ale Banatului.(Spre exemplu scurtele vizite pe care nepoţii le făceau la familia unchiului lor Dr. Iuliu Pora în Topolovat,Timiş, îl enervau şi comentariul stereotip era, “În Topolovet,(refuza să spună Topolovat) sunt ţânţari şi broaşte”)

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Concepția politică a lui Romulus Boldea” →

În toamna lui 1996, feciorul meu, Andrei, a fost admis ca student al Școlii de Medicină a Universităţii Michigan din AnnArbor. Admiterea a fost făcută în baza notelor obţinute în cursul liceului, dar, în plus, el a trebuit să alcătuiască un scurt eseu despre motivele ce îl determinau să aleagă carieră medicală. Intre altele, el a spus acolo că l-au impresionat mult povestirile despre drumurile făcute noaptea, pe ploaie sau viscol, pentru a-şi vizită pacienţii din satele de munte, care îi alcătuiau circumscripţia, de către străbunicul lui patern, doctorul VIRGIL NEMOIANU din Mehadia, Caraş-Severin, Banat.

Familia Nemoianu îşi trage obârşia din satul Nemoiu din Vâlcea muntoasă. De acolo un grup de locuitori, clanul Marisescu, s-au aşezat în Caraş, în satul Petrila. Asta în cursul scurtei stăpâniri Imperiale asupra Olteniei (1716-1739). În nouă aşezare au fost recunoscuţi că Nemoianu. Familia s-a separate spre sfârşitul veacului XVIII în două ramuri. Una a devenit o familie de “popi” din tată în fiu, şi Preotul Vasile Nemoianu din Agadici a fost tatăl viitorului doctor. Iar cealaltă ramură au rămas ţărani, ”paori”, şi din ei s-au născut Petre Nemoianu şi Dr.Iosif Nemoianu. Între cele două ramuri de familie au fost mereu relaţii cordiale şi, mai târziu, Petre Nemoianu va fi mentorul feciorului Dr. Virgil Nemoianu, la rândul lui numit Virgil, şi naș al lui și al copiilor lui. Un rol decisiv în trecerea membrilor familiei într-o categorie superioară l-a avut Ioan Nemoianu, unchi al dr.Virgil Nemoianu ,despre care voi vorbi mai apoi.

Cel ce avea să fie doctorul Virgil Nemoianu s-a născut în 1875 în satul Agadici din Caraş. Tatăl lui era preot aşa cum fuseseră înaintaşii lui cam de vreo două sute de ani la vale. A absolvit cu bine şcolile primare, apoi a urmat liceul din Debreţin şi apoi Facultatea de Medicină din Budapesta. Un ajutor material enorm l-a primit din partea unchiului sau, Ioan Nemoianu, o remarcabilă personalitate a Banatului din a două jumătate a veacului al XlX-lea. Ion Nemoianu făcuse studii strălucite la universităţile din Budapesta, Geneva şi Lipsca (Leipzig); fusese sub-notar al comitatului Severin, profesor plin la Seminarul din Caransebeş, primar al Caransebesului (1886-1891), mare promotor al cauzelor naţionale româneşti şi ajutător al nepoţilor lui, pe care i-a voit absolvenţi ai unor şcoli bune şi fruntaşi. Ioan Nemoianu a fost primul Primar român al Caransebesului şi a fost talmaci al Împărătesei Elisabetha, când această venea la Băile Herculane. În cursul unei asemenea vizite femei din Pecinisca, satul invecinat cu Baile Herculane, au oferit Împărătesei spre vânzare păstrăvi la un prêt foarte mare.Împărăteasa a exclamat,”aşa de rari sunt păstrăvii aici?” iar Ioan Nemoianu a răspuns,”Maiestate nu păstrăvii sunt rari,Împărătesele sunt rare”.

În plus, Virgil Nemoianu a primit, în mai multe rânduri, stipendii pentru merite şcolare, din partea Fundaţiei Gojdu din Budapesta. (Va fi foarte greu să se aprecieze cât de mult a făcut această fundaţie, aşezată de către un negustor macedo-român, dimpreună cu cea stabilită de marele moşier basarabean Vasile Stroescu, pentru devenirea, trecerea în fiinţă a României „Mari“. Bursele acestor două fundaţii au fost esenţiale pentru a alcătui coipul de tehnocraţi români, banato-ardeleni, care au putut uni Transilvania cu „vechiul“ regat în timp record şi cu o eficacitate absolut uluitoare). În cursul studenţiei, a legat strânsă prietenie cu un reprezantant al ilustrei familii sârbeşti Misic. În una dintre plimbările prin Budapesta, pe unul dintre podurile de peste Dunăre, acest Misic i-a spus lui Virgil Nemoianu că a primit o înştiinţare din partea familiei că un unchi, capul familiei, îşi luase viaţă şi că el devenea cap al familiei, primind şi un inel cu sigiliul neamului. Destul de abătut, el adăugat că are presentimentul că şi el îşi va lua viaţă. Virgil Nemoianu i-a spus despre inel: „Lapădă-l în Dunăre“. Misic a păstrat inelul. In 1918 devenea Ministrul Sării în nouă formaţiune statală sud-slavă „Serbia Mare“, a intrat în afaceri necurate şi câteva luni mai apoi şi-a ridicat singur viaţă. Tot în vremea studiilor universitare, Virgil Nemoianu avea să lege prietenie strânsă cu Octevian Goga şi încă şi mai mult, cu Alexandru Vaida-Voievod.

În 1905 Virgil Nemoianu primeşte diploma de doctor(kutio-bor) în medicină generală şi în toamna aceluiaşi an s-a aşezat în circumscripţia Mehadia. O circumscripţie foarte întinsă, cuprinzând câteva zeci de sate de munte, în plus, devine foarte curând medicul oficial al staţiunii Băile Hirculane, funcţie păstrată până la sfârşitul vieţii, şi medic al secţiunii feroviare Topleţ-Domasnea-Cornea, funcţie de asemenea păstrată până la stingerea din viaţă. (Pe acel fragment de cale ferată era atât de cunoscut, încât prin simplă ridicare a bastonului ce îl purta, trenurile (de marfă ori persoane) opreau spre a-l duce la, ori de la Mehadia). Era vorba de o activitate absolut gigantică, aducătoare de mari venituri, dar epuizantă. Foarte curând se însoară cu învătatoarea Elizabetha Knejevic,Sarboaica din Vrset, după mama din familia Nicasinovic,din Biserica Alba. Imediat işi cumpără o casă spaţioasă şi confortabila, dar extrem de decentă, la limita modestiei, pe care o mobilează cu gust, dar fără ostentaţie. Inutil de adăugat că aproape imediat devine unul dintre fruntaşii zonei de sud-esl a Banatului şi personalitatea de frunte a Mehadivi.

Mehadia era un sat bine cunoscut şi cu un trecut istoric bogat (ai cărei locuitori îşi ziceau „meginti“), despre care, în notele sale bănăţene, Nicolae Iorga face ample menţiuni. Aşezat extrem de pitoresc, satul era la limita unui mic orăşel. Existau acolo două biserici (una dintre ele catolică, deoarece trăiau în Mehadia şi un grup de germani şi unguri), mai multe birturi, unul dintre ele, Bertwanger, un adevărat restaurant-cafenea, magazine, târg săptămânal, o cooperativă de credit, „Luceafărul“, mai multe birouri financiare (unele, e drept, nu mai mult decât sângeroase cămătarii). Mehadia era la vremea respectivă un centru de viaţă naţională românească şi, în asta, un important rol l-a avut şi preotul Coriolan Buracu, ce funcţiona acolo. Dintre familiile mai importante, citez la întâmplare, erau: Chiticeanu, Căpuşă, Popescu, Lalescu etc.

Doctorul Virgil Nemoianu şi-a dorit o familie numeroasă de care a avut parte. Curând i s-a născut un fecior, botezat Ioan, dar care s-a stins, probabil de scarlatină, fiind de doar un an. Apoi au urmat la rând Valeria (Leli), Virgil, Elizabetha (Bebi) şi Aurora.

Doctorul Nemoianu era cunoscut pentru sentimentele lui româneşti şi de aceea, când a izbucnit războiul, în 1914 (atunci când a fost anunţată izbucnirea războiului, feciorul de şase ani al doctorului, tot Virgil, a început să alerge şi să cânte prin casă: „dac-aş fi un călăreţ/ si să am un cal semeţ/ şi pistoale de-mpuşcat/ şi pe cap un coif uşor/ şi cu lance la picior”), a fost deportat cu toată familia în Debreţin ca angajat al Spitalului militar. Acolo a fost mereu tracasat de către un agent „secret“, culmea, român din Şopotul Mare, Şorici. Doi tineri rezidenţi, nepoţi ai contelui Daniel Bethleen, l-au văzut mâhnit şi au aflat despre ce era vorba. Fără să spună nimic, cei doi fraţi au pus la cale o cursa pentru Şorici. Au lansat zvonul că doctorul Nemoianu s-ar fi aflat într-o noapte într-o aripa a Spitalui care, cu doar câteva ore mai înainte fusese „carantinizata“, deci în limita strictă a personalului medical şi pacienţilor. Şorici, neavizat de carantinizare, a intrat acolo şi cei doi fraţi, sub pretextul că a încălcat carantina, literalmente l-au zdrobit în bătăi. Câteva zile mai târziu, doctorul Nemoianu le-a spus: „Mă, nu trebuia să-l bateţi aşa rău“. Cei doi fraţi au zâmbit fără să spună nimic. În 1916, cu rangul de căpitan, dar fără a avea dreptul să poarte uniformă, este mobilizat şi, până în 1918, staţionat în ceea ce este azi Albania. Acolo se spune că ar fi legat o prietenie, nu neapărat strict platonică, cu o tânăra albaneză, Aurora. Sfârşitul războiului îl află acolo, dar faptul că avea acte de „periculos politic“ l-a ajutat de dată aceea. In două zile ajunge la Mehadia, unde familia îl aştepta şi unde îşi începe imediat enorma muncă profesională.

Era muncă foarte grea şi în situaţii critice. Noua administraţie românească abia se înfiripă, o vreme în zona fuseseră trupe sârbeşti, apoi franceze, într-un cuvânt – era mult haos. în asemenea condiţii, în zona au apărut câteva bande de tâlhari, între care mai cunoscută, a fost cea a unuia zis „Mantu“, cred din satul Cornereva. Intr-o noapte de iarnă, Mantu a bătut la poartă doctorului, cerându-i să meargă să-i vadă mama bolnavă. Doctorul s-a sculat şi a pornit la drum cu vizitiul lui ,angajat permanent, Dragalina (al cărui nepot Gheorghe zis Ghiţă avea să crească în casă doctorului din voinţă feciorului Virgil, cu care va rămâne prieten o viaţă). Doctorul folosea o berlină simplă, cu covergă din piele, care, la vreme de iarnă, se convertea uşor în sanie. Ajuns la destinaţie, el şi-a aşezat pe o masă trusa şi a văzut de bolnavă. Mantu a tras cu ochiul la trusa şi a văzut că printre ustensilele medicale era şi un revolver Browning. Cumva în reproş, el a spus:
„Domnu Doctor, văd că ai Browning“. Răspunsul a venit scurt: „Da tu, mă, n-ai carabină?“.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Doftorul din Mehadia” →