Alexandru-Eusebiu Ciobanu, nu este doar identitatea fizică ce-și reprezintă propria ființă, ci este, mai întâi de toate, unul dintre cei mai tineri poeți – redactori care-și sacrifică seva tinereții prin poezie, cunoaștere și admirație față de tot ceea ce-i frumos. Admit că timpul îmi va confirma cele zise acum la începuturile sale literare în marea confruntare existențială cu experiența, în primul rând, de a fi Om și mai apoi un poet cu spirit reflexiv capabil să acapareze tot ceea ce ar putea bucura și nu întrista.
Alexandru-Eusebiu Ciobanu este deja o mărturie care prin vers echilibrează simțămintele și trăirile, nu numai ale lui, ci și ale celorlalți. Tânărul poet posedă o reală cunoaștere despre cuvânt, despre unitatea și frumusețea lui binefăcătoare, selectând, în acest fel, fiecare stare. Din grupajul trimis, spre o prietenească lecturare, am dedus că-l am în față pe Teodor Dume, de atunci, (adică subsemnatul) adolescentul singur și timid care a fost azvârlit într-o mare de cuvinte nevoit fiind să se agațe de fiecare val care-i acoperea trupul firav.
Citindu-l pe Alexandru-Eusebiu Ciobanu mi-am dat seama cât de greu este să vorbești despre un poet aflat la început de drum dar și despre generația sa și în cele din urmă să garantezi că nu se va abate de la traseu. Sunt sigur că ceea ce am putut detecta dintre stările lui îmi confirmă un poet despre care vom auzi mulți ani de aici încolo… Iată: „Degeaba coci în mine lapte și pubertate/ din viol se poate naște un copil erotic/ și o nouă boală venerică” (succubus)”, ori, „pe drum oasele mele devin un morman de frunze” (***), „complet gol îmi pipăi goliciunea din naștere…” (poem din scutece).
Trecerea punții dintre o stare și alta o face conștiincios și în modul cel mai ordonat, „zgomotul mamei/ zidește cărămizi de lacrimi/ în jurul pruncului/ durerea nu poate stinge lumânările/ nu poate opri strigătul sorții, cordon ombilical”…
Alexandru-Eusebiu Ciobanu, duce o luptă acerbă cu el însuși, moment în care cedează în fața supremației cuvântului. Toate aceste expresii ale stărilor esențiale îi dezvoltă un cult, cel al frumuseții cuvântului, punând-i în valoare capacitatea de luptă în acest hățiș al Universului lăuntric. Formele sale de luptă sunt specifice vârstei, dar până la un punct, pentru că el se ridică tot mai sus pentru a cunoaște lumea, definindu-și astfel personalitatea spirituală. Și da, Alexandru-Eusebiu Ciobanu este junele scriitor pregătit să intre în dialog cu generațiile prezente dar și cele viitoare demonstrând, prin cuvânt, că nu orișice mesaj poate fi descifrat care să și devină parte din personalitate folosind doar formele de manifestare și nu pe cele de cunoaștere lăuntrică.
Autorul, aci prezentat, prin poezia sa și preocupările sale literare a depășit de mult faza patriotismului lăuntric secundat, prin detașare, de formele vizibile ale adolescentului, care,în numele cauzei mai răzbesc precum bulele din sticla cu apă carbozificată. Pentru mine, ca un scriitor cu ștate vechi, Alexandru-Eusebiu Ciobanu este mult mai mult decât o formă de încercare a prieteniei care, de cele mai multe ori, eșuează. Acest tânăr poet care și-a găsit „iubita” perfectă, în și prin cuvânt, vine apăsat dintr-o generație rebelă a blugilor rupți deasupra genunchilor, arătându-ne, cu sfiiciune, nouă celor din generația „lasă-i în pace “ că puterea frumuseții nu este lacomă ci orbitoare, iar contradicția dintre generații și stiluri nu e decât o complexitate de valori care generează, în final, puncte de vedere ce converg înspre aceeași unitate, sufletul.
Mă bucur sincer că azi, vorbind despre Alexandru-Eusebiu Ciobanu, îmi aloc meritul de a fi descoperit o voce lirică autentică, chiar inconfundabilă, printe alte voci ale generației sale. Dovada o am aici: „întind mâna către himere/mă încălzesc cu frigul din tălpi/ cu frigul existenței mele” (frigul existenței).
Și pentru că niciun poet nu-și divulgă în totalitate conștiința lirică, călcând pe vârfuri voi concluziona, fără o analiză critică de specialitate, ci doar folosind elementele de cunoaștere ale unui profesionist, ceea ce am aflat în acest intinerar poetic al lui Alexandru – Eusebiu Ciobanu. Arsenalul folosit în luptă pe drumul literaturii este unul puternic format din naturalețe, voință existențială ce vine dintr-un pitoresc de nedescris, cât și de o explozivă detaliere a stărilor. Desigur că analiza mea poate fi subiectivă. Și totuși am convingerea că acest tânăr parcurge și va continua să parcurgă cel mai lung drum din viața sa, trecând prin toate durerile, iubirile și împlinirile anotimpurilor unei vârste de invidiat.
Cu toate acestea îi amintesc că modestia poate dezamorsa suferința, ura și invidia. Iar învingător este cel care se apleacă în fața celui slab, sprijinindu-l. În această lume, mult prea grăbită, cu tendințe deviatoare, uneori, chiar de la moralitate, autorul de față este un povestitor veritabil al vieții lăuntrice caracteristice generației sale care nu poate fi umbrită de urmele răului și neputinței. Salutări colegiale tânărului poet și mult succes!
––––––-
Teodor DUME
Oradea, 30 aprilie 2020