Există, începând cu epoca “iluministă”, câteva teorii care susțin că libertatea depinde de stări exterioare persoanei, de condiții sociale, economice, politice. Mai mult, terorii ulterioare, dar având continuitate cu cele pomenite, au început să promoveze și să aplice în practică aceste precept. În alte cuvinte măsurile restrictive, normele de conviețuire, existente în societățile tradiționale au început să fie eliminate și condamnate în totalitate. Iar în ultima vreme s-a ajuns la situația în care “persoana” este absolvită de orice responsabilitate. În permanență altcineva va fi de vină: societatea, statul, rudele, vecinii, ”genetica”. Toate aceste teorii ale “eliberării” suferă de un păcat capital, ele contestă persoanei umane principala ei trăsătură: liberul arbitru, capacitatea de a înțelege consecința acțiunilor sale și capacitatea și obligația de a accepta consecința acțiunilor sale. Este aici vorba de o confuzie esențială. Persoană umană nu este suma “realizărilor” sale materiale, realizări care, de altfel , sunt repede depășite și uitate, persoana umană este suma trăirilor ei morale consecvente, trăirea în înțelegerea diferenței dintre “bine” și “rău”. Iar în termeni pe care toți îi folosim, aici este vorba de relația oamenilor cu starea de păcat.
În primul rând trebuie să știm că în înțelegerea Ortodoxă, “păcatul” nu este o condiție “juridică”, o interdicție “legală”. Păcatul este acțiunea și starea în afară “legilor” lui Dumnezeu, așa cum sunt ele stabilite de către Biserica Dreptmăritoare. Din această cauza această stare se numește și “fărădelege”. Opreliștile, limitările, ”legea” Bisericii, nu sunt puse pentru a îi pedepsi pe oameni, sunt așezate din Iubire, pentru ca oameni să poată ajunge la unire în voia lui Dumnezeu. Cine a trecut printr-o stare pasională, fie ea erotism, elitism, droguri, știe bine ce înseamnă robia. Doar înlăturând acea stare putem fi cu adevărat liberi și rânduielile lăsate de Ortodoxie lesne ne pot face liberi. Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Despre libertate”
Categorie: Eseu
Biti CARAGIALE: „Ţara moartă” – un eseu cinematografic de Radu Jude
Pregătindu-mă să consemnez despre filmul ,,Ţara moartă” (,,Dead Nationş” în versiunea engleza), o realizare, scenariu şi regie a cunoscutului cineast român Radu Jude, am aflat că lung-metrajul este prezentat zilele trecute pe ecranele din multe oraşe din România, dar şi în mari centre ale lumii. Am avut prilejul sa vizionez această creaţie în cadrul Festivalului de Film de la Haifa, la începutul lunii octombrie.
Născut la Bucureşti în anul 1977, Radu Jude s-a impus atenţiei înca de la debut, din anul 2002. În continuare, s-a bucurat de succese, laureat fiind a numeroase şi prestigioase premii. Din bogata sa filmografie, am ales să cităm „Aferim” (2015) şi „Inimi cicatrizate” (2016), filme nominalizate la importante festivaluri internaţionale şi din România.
Noul său film „Ţara moartă” l-a adus din nou în centrul unor dezbateri, punând în lumină calitaţile acestui tânar cineast, capacitatea sa de a se opri asupra unor valori etice, de a stimula spectatorul să discearnă ororile din societate. Filmul nu este un documentar obişnuit, este mai curând un eseu cinematografic despre o dureroasă pagină din istoria României.
Filmul este constituit din lectura unor pagini din Jurnalul lui Emil Dorian din anii 1937-1944. Textele sunt citite de Radu Jude, iar pe ecran sunt prezentate câteva sute de fotografii din aceiaşi ani, din arhiva fotografului Costica Axinte din Slobozia. Mai este adaugată o coloană sonora din Jurnalele de actualităţi ale epocii, provenind din Arhiva Naţională de Filme a României. Astfel, spectatorul aude vocea Regelui Carol al 2-lea, vocea Mareşalului Antonescu, fragmente din marşul legionar şi citate de lozinci comuniste din anii 1945-1946.
Emil Dorian s-a născut la Bucureşti în 1881, în familia Lustig, o familie evreiasca de intelectuali. A studiat Medicina la Bucureşti. A servit ca medic în Primul Razboi Mondial, apoi s-a specializat la Paris. A devenit un cunoscut medic bucureştean şi a desfăşurat o însemnata activitate în cadrul Comunitaţii Evreieşti din România. O personalitate de o aleasa sensibilitate şi fineţe, cu un larg orizont de cunoaştere, cu preocupari literare, Emil Dorian este autor al unor volume de poezie şi a numeroase articole pe teme culturale. A tradus, deasemenea, din poezia de limbă idiş. Pâna astazi au ramas de referinţă remarcabilele sale traduceri din Fabulele lui Eliezer Steinbarg. Bolnav, dezamagit, copleşit de tristeţe, Emil Dorian şi-a încheiat viaţa în 1956, în epoca comunista. Se afla într-o stare de disconfort, total epuizat de numeroasele mutari din locuinţe şi din policlinicile unde lucra. Continue reading „Biti CARAGIALE: „Ţara moartă” – un eseu cinematografic de Radu Jude”
Preot Mihai-Andrei ALDEA: Iubesc România
Iubesc România.
O iubesc atât de mult şi atât de bogat, încât nu am cuvintele care pot da chip acestei iubiri.
Şi, înainte de toate, voi spune un adevăr simplu, dar atât de uitat: Ţara e altceva decât Statul.
Statul este un sistem trecător, de conducere, administrare şi, adesea, exploatare şi distrugere al unui teritoriu.
Ţara este sufletul celor care îşi iubesc neamul.
Ţara este veşnică, trecând peste hotarele materiei şi energiilor din care îşi trage totuşi existenţa; ca o floare ce îşi ridică frumuseţea către Cer, tot mai departe de pământul – şi, adesea, gunoiul – din care şi-a început creşterea.
Un neam, o ţară, se ridică sau se nimicesc.
De aceea, atâta vreme cât există oameni care îşi înalţă fruntea şi au demnitatea şi curajul de a-şi duce mai departe moştenirea, naţiunea şi ţara nu pot fi biruite cu adevărat.
Pot fi cucerite, ocupate, exploatate, prigonite; dar vor trăi, neînvinse, până la ultimul om care ştie să îşi ţină fruntea sus, ba chiar şi dincolo de el. Căci lumina eroismului şi sfinţeniei este mai vie şi mai reală decât materia simplă.
Iubesc România.
Este Ţara zidită din suflete de Romani şi Daci, de Traci şi Iliri, de Celţi, Sciţi şi Sarmaţi, unite între ele prin Lumina lui Christos.
Este Ţara unor oameni puternici, ziditori, luptători, iubitori ai cunoaşterii, iubitori ai întrebărilor şi răspunsurilor, ai iscodirii şi căutării, ai mersului înainte; oameni iubitori de înălţimi ameţitoare, uneori, sau chiar adesea, nebuni, oameni care s-au bătut între ei şi cu cei din afară, chiar împotriva oricăror socoteli raţionale. Şi care au lăsat ceea ce îi despărţea pentru setea de desăvârşire care îi unea, şi pe care şi-au putut-o sătura, împlini, îndeplini doar prin Evanghelie. Continue reading „Preot Mihai-Andrei ALDEA: Iubesc România”
Ioan POPOIU: Sf. Ioan Botezătorul
Sf. Ioan Botezătorul (7 ianuarie Soborul Sf. Ioan Botezătorul) : cel mai mare sfânt, după Maica Domnului. Fiu de preot, ultimul profet vechitestamentar s-a născut prin binecuvântare dumnezeiască, părinții săi fiind înaintați în vârstă și a primit numele de Ioan, adică „Dumnezeu este îndurător!” După moartea timpurie a părinților, el se retrage în pustie, unde a trăit ca un veritabil ascet, este de fapt primul pustnic creștin, fiind îmbrăcat în piei de animale și hrănindu-se cu ce-i oferea deșertul. El nu a avut învățătura sinagogii, fiind învățat direct de Dumnezeu prin rugăciune și contemplație. Însă destinul său a fost altul, el avea de îndeplinit o misiune, care trebuia dusă până la capăt cu orice preț. Sf. Ioan, format în învățătura înaltă a pustiului, se află la originea unei mișcări spirituale, care își propunea o renovatio spiritualis și care să răspundă așteptărilor oamenilor cuprinși de febră mesianică! Ioan spunea oamenilor, în piedicile sale : „Pocăiți – vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor!” Oamenii trebuiau pregătiți printr-o viață dreaptă, prin respectarea poruncilor lui Dumnezeu. El le spunea: „Cel ce are două haine să dea celui ce nu are. Vameșilor le spunea: „Nu luați nimic peste ce este rânduit”, iar soldaților le cuvânta:”Nu asupriți pe nimeni, fiți mulțumiți cu solda voastră”! Profet aspru, el spunea mulțimilor care veneau să se boteze la el: „Pui de vipere, cine v-a sfătuit să fugiți de mânia ce va să fie? Continue reading „Ioan POPOIU: Sf. Ioan Botezătorul”
Vavila POPOVICI: Dorința de stabilitate
„Liniștiți-vă și cunoașteți, pentru că liniștirea adună mintea.”
– Petru Damaschin
Voința de a trăi este principiul fundamental al existenței noastre, al existenței universului. „Voința de a trăi cât mai mult posibil care însuflețește toate ființele organizate este înnăscută, absolută”, considera filozoful german Arthur Schopenhauer (1788-1860) și, împins de pesimismul său, prețios de altfel, spunea că totuși „viața este o afacere al cărei câștig nu acoperă cheltuielile”. De multe ori se dovedește așa a fi! Dar, tot voința este cea care încearcă a-i schimba valoarea câștigului. Cum? Prin luptă! „O luptă-i viața; deci, te luptă! / Cu dragoste de ea, cu dor. / Pe seama cui? Ești un nemernic / Când n-ai un țel hotărâtor.” ne îndemna poetul nostru George Coșbuc.
Toate popoarele aspiră, în viață, la binele comun și la cel individual. Greșelile politicienilor care urmăresc să cucerească puterea, acțiunile lor lipsite de discernământ, minciunile și șovăielile, alteori încăpățânarea stupidă, îi fac să uite de menirea lor, cea de asigurare a unei vieți stabile a oamenilor pe care-i conduc. Reacția oamenilor nu se lasă mult așteptată. Apare neliniștea, angoasa care poate duce la o adevărată luptă, sau opusul ei, starea de plictiseală, abandon. Ambele stări vin din afară, din mediul în care trăim, vulgar, agresant, cu care suntem în dezacord și din cauza căruia suferim.
Alexandru NEMOIANU: Avertismentul titanilor
Titanii erau, în mitologia greacă, semizei, făpturi gigantice și extrem de puternice. Despre ei ne vorbește Hesiod în “Teogonia”. Este interesant de menționat că sursa de inspirație a lui Hesiod a fost o lucrare, ”Titanomachia”, întocmită de către un bard orb din Thracia, cu numele Thamyris. În acest poem se vorbește de revolta Titanilor contra Zeilor din Olimp și bătălia feroce dintre ei. În cursul acestei bătălii teribile pământul a avut enorm de suferit, fiind, în bună măsură, pustiit. Înfrânți Titani au fost aruncați în fundul pământului, legați în lanțuri în Tartar.
Într-o interpretare mai largă această bătălie dintre Titani și Zei vorbește despre consecințele ateismului militant și despre urmările persecuției Credinței. Exemplul revoltei Titanilor rămâne avertisment privitor la catastrofa ce o poate produce secularismul agresiv.
Este foarte bine știut că începând din veacul al XVIII, încet, tenace, tot soiul de “filozofii” și învățături otrăvite au căutat să inducă îndoială în sufletele credincioșilor, să le corupă Credința și să le distrugă Tradiția. Această acțiune, hai să-i zicem “intelectuală”, a fost complimentată de acțiunea ‘sectelor”, a ereziilor de la Dreapta Credință. ”Sectele” sunt cele care au amăgit mulți oameni și i-au rătăcit într-un pustiu al cărui scop este separarea de Dumnezeu. Aici, cu riscul brutalității, trebuie să fim foarte răspicați.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Avertismentul titanilor”
Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: Oul național
Deunăzi mi-au picat ochii pe un citat grozav de sugestiv. Nu-i cunosc autorul, din păcate. Iată-l: „Spart din afară, oul marchează sfârşitul vieţii; spart din interior, tot el anunţă începutul. În concluzie, impulsul dinăuntru spre în afară este cel care ne aduce progresul.”
Brusc mi-a venit în gând România şi, legat de emigraţia minţilor tinere şi a forţei calificate de muncă, mi-am amintit de polemica pe tema atragerii lor înapoi la vatră. Deşi sunt convinsă că, teoretic, experienţa şi cunoştinţele acumulate de indivizii itineranţi ar putea veni în beneficiul întregii societăţi româneşti, recunosc că nu prea cred în soluţia aceasta, ca model practic. Nu cred în metoda sanării din afară; pentru mine contrariul e un fapt dovedit! Şi nu se aplică doar la cazul României; principiul este valabil peste tot în lume.
Dar ce legătură are asta cu oul? Ei bine, eu m-am obişnuit să accept cumva că energia care ţine lucrurile laolaltă în interiorul unui sistem e un fel de principiu de bază al legităţilor fizicii, o forţă a naturii, subtilă energie gravitaţională. Analog tensiunii capilare, ce-mpiedică lichidele să se reverse peste marginile recipienţilor lor, forţa aceasta menţine picăturile în forma lor globulară, îndesată până la refuz, în stadiul de pre-explozie. Sistemul este similar unui ou, autosuficient în rotunjimea lui imperfectă. Pentru că, aşa cum starea de agregare a unui popor, parţial stătător între graniţele unei ţări, este imperfectă, dar stabilă, la rândul său oul rămâne fidel formei sale vag eliptice, fără a tinde să se adapteze formei geometrice ideale, sferice.
Continue reading „Gabriela CĂLUŢIU SONNENBERG: Oul național”
Paul LEIBOVICI: Sărbătorile de iarnă – Crăciunul și Anul Nou
Istoria acestor două sărbători o găsim – sub alte denumiri – în trecutul îndepărtat al omenirii. Răsfoind, dar citind cu atenţie paginile îngălbenite a unor documente, înţelegem că străbunii noştrii, în condiţiile economico-culturale de-a lungul veacurilor, au căutat să-şi înveselească viaţa, mai ales când clima era aspră, necruţătoare. Se puneau la cale incendii locale.
Iernile geroase, lipsa de lumină sau mai bine zis lunile când în anumite zone ale Pământului oamenii erau lipsiţi timp îndelungat de razele solare, aceştea închinau cântece de slavă, rugăciuni zeilor protectori, în scopul îmbunătăţirii traiului. Iată de ce vom găsi sărbătorit „CRĂCIUNUL” în urmă cu 4000 de ani.
Mesopotamienii au fost primii care au celebrat această sărbătoare. Documentele îngălbenite de vreme mărturisesc, odată cu primele raze luminoase din timpul nopţilor lungi şi friguroase, oamenii acelori vremi au considerat ÎNCEPUTUL de AN Nou. Aceştea au denumit-o ZAGMUG.
La persieni şi babilonieni a fost denumită SACAEA. Grecii antici –aveau o altă orientare, iar sărbătoarea o închinaseră unui zeu local KRONOS.
Continue reading „Paul LEIBOVICI: Sărbătorile de iarnă – Crăciunul și Anul Nou”
Ion COJA: De ce sunt româncele atât de frumoase?
Cu ani în urmă, vreo douăzeci, eram cu frate-miu la o cafenea celebră dintr-o capitală europeană. Nu era sezon turistic, numai noi doi părea că nu suntem de prin partea locului. Nu mai ştiu cum mi-a trecut prin cap gândul de a identifica femeile frumoase ce se perindau în raza ochiului senin cu care scrutam furnicarul din vestita piaţă… Ideea, mai mult o joacă, era de a ne verifica gustul în materie de frumuseţe feminină, să vedem cât diferă de la frate la frate, de la un medic ginecolog de succes la un profesor şi scriitor oareşcare ce eram şi eu!
Am constatat în final că nu erau diferenţe mari, am fost cam de aceeaşi părere, anume că din sutele de fete şi femei cu care ne-am clătit ochii vreo două ceasuri nu prea aveai ce alege, după cine să ţi se scurgă ochii de „connaisseur”! Nu prea aveam ce comenta! Nicio siluetă nu ne atrăsese privirile, în primul rând. Adică primul lucru remarcabil la o femeie fiind mersul, felul cum păşeşte, fie apropiindu-se, fie depărtându-se!
Continue reading „Ion COJA: De ce sunt româncele atât de frumoase?”
Berthold-Tellu ABERMAN: D-ale vieții
„Nu se poate prevedea încotro va merge destinul.
El nu se poate învăţa nici nu poate fi cucerit de vreo ştiinţă!”
(Euripides)
Povestirea are loc prin memoria amintirilor, situându-se în frumosul oraş de la Dunăre – Tulcea, nume pe care-l găsim într-un registru vamal otoman din anul 1506 ca un important centru în comerţul de tranzit. Se pare că denumirea vine de la „Tul” care înseamnă de fapt cărămidă – reprezentând îndeletnicirea locuitorilor – referindu-se în special la „olane” cu care se acopereau acoperişurile caselor. Există şi alte variante ale originii denumirii. Oraşul este situat pe cele 7 coline din Dealurile Tulcei la fel ca Iaşul sau Roma, cu locuitori de pe timpul lui Mircea cel Bătrân, apoi sub stăpânire otomană, perioadă în care oraşul decade şi apoi îşi revine odată cu deschiderea canalului Sulina.