Iubesc România.
O iubesc atât de mult şi atât de bogat, încât nu am cuvintele care pot da chip acestei iubiri.
Şi, înainte de toate, voi spune un adevăr simplu, dar atât de uitat: Ţara e altceva decât Statul.
Statul este un sistem trecător, de conducere, administrare şi, adesea, exploatare şi distrugere al unui teritoriu.
Ţara este sufletul celor care îşi iubesc neamul.
Ţara este veşnică, trecând peste hotarele materiei şi energiilor din care îşi trage totuşi existenţa; ca o floare ce îşi ridică frumuseţea către Cer, tot mai departe de pământul – şi, adesea, gunoiul – din care şi-a început creşterea.
Un neam, o ţară, se ridică sau se nimicesc.
De aceea, atâta vreme cât există oameni care îşi înalţă fruntea şi au demnitatea şi curajul de a-şi duce mai departe moştenirea, naţiunea şi ţara nu pot fi biruite cu adevărat.
Pot fi cucerite, ocupate, exploatate, prigonite; dar vor trăi, neînvinse, până la ultimul om care ştie să îşi ţină fruntea sus, ba chiar şi dincolo de el. Căci lumina eroismului şi sfinţeniei este mai vie şi mai reală decât materia simplă.
Iubesc România.
Este Ţara zidită din suflete de Romani şi Daci, de Traci şi Iliri, de Celţi, Sciţi şi Sarmaţi, unite între ele prin Lumina lui Christos.
Este Ţara unor oameni puternici, ziditori, luptători, iubitori ai cunoaşterii, iubitori ai întrebărilor şi răspunsurilor, ai iscodirii şi căutării, ai mersului înainte; oameni iubitori de înălţimi ameţitoare, uneori, sau chiar adesea, nebuni, oameni care s-au bătut între ei şi cu cei din afară, chiar împotriva oricăror socoteli raţionale. Şi care au lăsat ceea ce îi despărţea pentru setea de desăvârşire care îi unea, şi pe care şi-au putut-o sătura, împlini, îndeplini doar prin Evanghelie. Continue reading „Preot Mihai-Andrei ALDEA: Iubesc România”
Sf. Ioan Botezătorul (7 ianuarie Soborul Sf. Ioan Botezătorul) : cel mai mare sfânt, după Maica Domnului. Fiu de preot, ultimul profet vechitestamentar s-a născut prin binecuvântare dumnezeiască, părinții săi fiind înaintați în vârstă și a primit numele de Ioan, adică „Dumnezeu este îndurător!” După moartea timpurie a părinților, el se retrage în pustie, unde a trăit ca un veritabil ascet, este de fapt primul pustnic creștin, fiind îmbrăcat în piei de animale și hrănindu-se cu ce-i oferea deșertul. El nu a avut învățătura sinagogii, fiind învățat direct de Dumnezeu prin rugăciune și contemplație. Însă destinul său a fost altul, el avea de îndeplinit o misiune, care trebuia dusă până la capăt cu orice preț. Sf. Ioan, format în învățătura înaltă a pustiului, se află la originea unei mișcări spirituale, care își propunea o renovatio spiritualis și care să răspundă așteptărilor oamenilor cuprinși de febră mesianică! Ioan spunea oamenilor, în piedicile sale : „Pocăiți – vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor!” Oamenii trebuiau pregătiți printr-o viață dreaptă, prin respectarea poruncilor lui Dumnezeu. El le spunea: „Cel ce are două haine să dea celui ce nu are. Vameșilor le spunea: „Nu luați nimic peste ce este rânduit”, iar soldaților le cuvânta:”Nu asupriți pe nimeni, fiți mulțumiți cu solda voastră”! Profet aspru, el spunea mulțimilor care veneau să se boteze la el: „Pui de vipere, cine v-a sfătuit să fugiți de mânia ce va să fie? 
„Liniștiți-vă și cunoașteți, pentru că liniștirea adună mintea.” 
Titanii erau, în mitologia greacă, semizei, făpturi gigantice și extrem de puternice. Despre ei ne vorbește Hesiod în “Teogonia”. Este interesant de menționat că sursa de inspirație a lui Hesiod a fost o lucrare, ”Titanomachia”, întocmită de către un bard orb din Thracia, cu numele Thamyris. În acest poem se vorbește de revolta Titanilor contra Zeilor din Olimp și bătălia feroce dintre ei. În cursul acestei bătălii teribile pământul a avut enorm de suferit, fiind, în bună măsură, pustiit. Înfrânți Titani au fost aruncați în fundul pământului, legați în lanțuri în Tartar.
Deunăzi mi-au picat ochii pe un citat grozav de sugestiv. Nu-i cunosc autorul, din păcate. Iată-l: „Spart din afară, oul marchează sfârşitul vieţii; spart din interior, tot el anunţă începutul. În concluzie, impulsul dinăuntru spre în afară este cel care ne aduce progresul.”
Istoria acestor două sărbători o găsim – sub alte denumiri – în trecutul îndepărtat al omenirii. Răsfoind, dar citind cu atenţie paginile îngălbenite a unor documente, înţelegem că străbunii noştrii, în condiţiile economico-culturale de-a lungul veacurilor, au căutat să-şi înveselească viaţa, mai ales când clima era aspră, necruţătoare. Se puneau la cale incendii locale.
„Nu se poate prevedea încotro va merge destinul. 
(Creștinismul = Aici și dincolo, dimpreună…)