Cu mii de ani în urmă, înţelepţii antici chinezi şi greci erau intens preocupaţi de partea aplicativă a filosofiei sau arta de-a trăi, potrivit definiţiei aristotelice: „Filosofia este arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”. Astfel, nu numai că aproape toţi marii gânditori chinezi, începând cu Confucius şi faimosul său umanism, erau de acord că a guverna înseamnă a rectifica, prin rectificare înţelegând aplicarea de către cârmuitori a celor mai juste forme politice în folosul tuturor supuşilor, dar Meng Zi (Mencius), cel mai de seamă discipol al Maestrului, încă de-atunci (secolul IV î.e.n.) se declara adversar înverşunat al despotismului şi pleda cu curaj pentru deplina egalitate a membrilor unei comunităţi, având convingerea cu două mii de ani înaintea lui Jean-Jacques Rousseau că toţi oamenii sunt buni de la natură şi că societatea îi corupe.
La rândul lor, gânditorii antici greci, în primul rând Platon şi Aristotel, optau în cugetările lor politice pentru monarhie, aristocraţie şi democraţie, cele trei forme de guvernământ nu doar verificate şi prin aceasta fundamentale, ci – aşa cum va susţine gânditorul francez Henri Bergson la vremea lui – singurele compatibile cu libertatea şi demnitatea individului (le-am inclus pe toate trei, deşi Bergson avea în vedere numai democraţia). Sigur, cu inerentele diferenţe dintre punctele de vedere ale celor doi corifei ai filosofiei de rang universal: Platon înţelegea prin cârmuire înţeleaptă doar aceea înfăptuită de filosofi, aspiraţie devenită realitate câteva sute de ani mai târziu prin împăratul-filosof Marcus Aurelius, iar Aristotel va trage semnalul de alarmă asupra pericolelor ce cu necesitate decurg pentru grosul cetăţenilor în urma degenerării monarhiei în tiranie (absolutismul imperial roman, cele regale din Europa medievală etc.), a aristocraţiei în oligarhie (guvernările plutocratice din toate timpurile) şi a democraţiei în demagogie.
Continue reading „George PETROVAI: Ce bine o duc aleșii răi !”
La ceas reavăn de zori de ziuă Glasul, cu timbrul său grav și sonor, mi-a străpătruns iarăși somnul, rostind :” Definiție definitivă, a crengii shiraz”. M-am trezit și am așternut aceste cuvinte pe hârtie. Din ilogica propoziție, m-a frapat inițial ultimul cuvânt, căruia i-am receptat perfect grafia.
În unul dintre cele mai înfocate cuvinte de învățătură și avertisment ale Mântuitorului, El ne spune că a venit să arunce “foc” pe pământ și “dezbinare”. Acestea sunt cuvinte nespus de puternice și care avertizează fără drept de apel. Cei care ascultă de Mântuitorul și doresc Mântuirea trebuie să și împlinească cele spuse de El. Nu este cale “împrejur”. Iar scopul Creștinismului a fost și a rămas ca toate să devină “una” prin și în Iisus Hristos. Prin El dezbinarea păcatului se va înlocui cu “dezbinarea” după Credință. Iar “dezbinarea” credinței înseamnă alegerea grâului de pleavă, a grâului de neghină. Grâul va fi așezat în “jitnițele” Raiului, iar pleava și neghina vor fi arse cu foc nestins. Această este făgăduință în veac și după cum știm” Cerul și Pământul vor trece, dar Cuvintele Mele nu vor trece” (Luca 21;33).
„O viață nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cât o viață.”
Vorbind despre Poporul Român, Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia, evreul îndrăgostit de “fenomenul românesc”, spunea că, după părerea lui, cea mai semnificativă trăsătură a sufletului românesc este echilibrul, discernământul, bunul simț. De fapt și Părinții Pustiei spuneau că discernământul este una dintre cele mai de seama virtuți creștine. Căci discernământul dreapta măsură așează evenimentele vieții în ierarhie și același discernământ face cu neputință manifestarea uneia dintre cele mai josnice trăsături umane, fanatismul, starea de captivitate într-o “idee”, într-o închipuire proprie, într-o falsă credință sau mai simplu: închinarea la idoli.
„Să avem seninătatea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat, curajul de a schimba ceea ce poate fi schimbat și, mai ales, înțelepciunea de a deosebi între cele două posibilități.”
Unii savanţi de renume au ajuns la concluzia că Universul cel mare, infinit în timp şi spaţiu, are totuşi zile numărate. Presupunem, de ordinul miliardelor de ani. Precum acesta s-a format după „marea explozie” lărgindu-se într-un spaţiu fără limite ca un balon uriaş umflându-se într-una, completându-se cu alte şi alte galaxii al cărui capăt nu-l vom cunoaşte niciodată, tot aşa se va produce într-o zi şi procesul invers. Cu alte cuvinte, acest „necuprins” va începe să se întoarcă spre punctul său iniţial. Fără grabă, încet, încet, anii nu mai contează pentru nimeni, căci oricum mintea omenească nu este în stare să-i numere. Sau să-şi dea o explicaţie cât de cât logică despre asemenea fenomene, înafara unui număr minim de persoane în stare să înţeleagă tainele vieţii doar prin calcule matematice. Iar noi toţi ceilalţi nu ne facem probleme prea mari cu fenomene cosmice care se vor produce fără voia noastră peste un timp de necuprins cu gândul. Aşa dar, atât noi, cât şi urmaşii urmaşilor noştri nu vom putea asista la tragicul eveniment al destrămării Universului, motiv pentru care acest eveniment nici nu ne preocupă mai mult decât un fapt divers.