„Cultura merită riscuri, riscuri enorme. Fără cultură suntem cu toții doar bestii totalitariste”.
– Norman Mailer
Pentru bolșevici, cultura trecutului, creatorii și reprezentanții săi puteau fi aruncați în „groapa de gunoi a istoriei”, după cunoscuta expresie a unuia dintre liderii bolșevici. În loc, urma să fie creată și impusă „cultura proletară” (proletkult) – cultura socialistă de mai târziu – al cărei scop era formarea „omului nou”. Despre bunul simț al „omului nou” nu se vorbea, fiindcă el era înlocuit cu nerușinarea.
Comuniștii de la noi din țară au copiat comportamentul bolșevic, considerând că în viață trebuie să înveți să te descurci cum poți mai bine, nu trebuie să te lași călcat în picioare, trebuie să reacționezi prin atitudine violentă, să fii mereu deasupra celuilalt. Marx împărțise lumea în clase și accentuase ceea ce le deosebea, nicidecum ceea ce le unea. Pe unii i-a declarat „buni” iar pe alții „răi”. Pe cei „buni” i-a îndemnat să-i urască pe cei „răi” și să elimine clasa lor prin luptă.
Puii comuniștilor crescuți în ideologia familiei lor și a celor din jur, numiți astăzi neocomuniștii zilelor noastre, gândesc aidoma: Decât să stai cuminte în colțul tău, mai bine să fii îndrăzneț. Iar pentru ei îndrăzneala este egală cu obrăznicia, întrucât îndrăzneala lor ajunge să nu aibă limite. Ei nu pot face diferența între aceste două feluri de comportament și lipsiți de bun simț, de înțelegere, de respect, se comportă obraznic.
Zicala românească mai puțin elegantă: „S-a suit scroafa-n copac”, se referă la cei care provin din familii sărace (datorită lenei) și care au fost lipsiți de educație, de bunele maniere, sau dintre cei cu venituri mici, medii, dar cu ifose de snobism, specimene de oameni mediocri, „impotenți” și care ajung „potenți” peste noapte, lipsindu-le însă exercițiul puterii conducătoare, experiența necesară.
Lichele, oameni fără merite, fără să fi făcut ceva pentru societate, simt dintr-odată nevoia / gustul de preamărire. Ei nu mai țin cont de onoare, de respect pentru alții care au realizări în viața lor, care au profesat conform pregătirii lor, și trec la arma imediat următoare a obrăzniciei, comportamentul arogant.
Albert Einstein spunea: „Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va depăși interacțiunea umană. Lumea va avea o generație de idioți”. Din nefericire, se pare că am ajuns să trăim acea zi. E suficient să ne uităm la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, la oamenii care sunt promovați în funcții de conducere. Trăim într-o vreme a mediocrității, a lipsei de cultură, lipsei de profesionalism, a incapacității în acțiune. O vreme în care când prostul își găsește sprijin în alt prost. Și se adună proștii ca într-un ciorchine (alura unei familii): … „bob cu bob să ne unim…”. Și s-au unit!
Auzim obraznice întrebări, obraznice răspunsuri, obraznice decizii, fără consultări, fără a ține seamă de părerile și drepturile altora de a cunoaște problemele și de a lua decizii. Ei trec, cum spune proverbul, și peste cadavre.
Obraznicii au diferite profesii și diferite vârste, pot fi femei, bărbați. Constatăm cu regret că, în zilele noastre unele femei întrec bărbații în acest comportament, pierzând din gingășia, prudența care le caracteriza altădată.
Poezia unei iubirii mântuitoare (Și dacă n-o să mai pot iubi,/ la ce bun acest anotimp/ fără lumi… ) pentru omul modern (…Dar nu acesta, nu acesta/ e poemul), redescoperă permanent un erou liric prin prisma unor noi spații sau destine cu game de sentimente și valențe înfiorător de bogate spre explorare (Fluturii se-ndreaptă prin pieptul meu spre moarte), (Eu mă retrag în lup (…) eu mă tretrag în vultur), (E târziu, la tine, Doamne,/ încă-i iarnă,/ zăpezile-au ajuns la cer,/cu stele-a început/ să cearnă,/ dintr-un alt prier), asemenea unei ocne a înțelepților (această zi ascunsă între manuscrise), datorită perspectivelor ancestrale ale unui cotidian contestând parcă sorgintea detaliilor de decor (Între noi se așază mereu câte-o scară – nu urcă,/ dar nii nu coboară/ și nici nu-i balanță/ fără povară), continua reașezare lirică a universurilor retoric tăcute (Am intrat în oglindă, așteptam să mă naști) (ca o vamp-btre lumi/ ce nu și-au găsit început) având forța reinventării ludice a oricăror pretinse repere de contur (trup cu gâtul lui de fum), (o desenez cu linii subțiri,/ tremurânde,/ o linie, încă o linie,/ până la răsuflarea fierbinte,/ pe care-o decupez/ iubind-o mai mult decât viața), (la ce bun acest pumn de nisip ca o clepsidră/ între ochii mei?) anume spre a provoca generos (tocmai aum îți șuieră prin sânge) salturi de conștiință (iar ochiul tău,/ Doamne,/ peste ceruri închis,/ nu poate să mă vadă) întru bucuria de a fi ales beneficiar al operei sale până la accese de cedare în fața irezistibilei tentații de plonjare în nebănuite substraturi ale unui ritual stăpânit cu febrilitatea unui alchimist: (Ceasul pe mâna noastră ară/ ca printr-un sânge nenuntit)
La capătul dinspre Calea Floreasca a străzii Vlădescu (azi George Călinescu) se găsea birtul Lugoj, o adevărată instituție și punct de referință pentru cartierul Floreasca.
„…De fiecare dată când mă aşez în faţa colii albe de hârtie spre a-i încredinţa gândurile, simt cum întreaga-mi făptură este supusă unui teribil chin al facerii” – se confesa, cândva, un confrate în ale condeiului. Continuând: cu ce s-o umpli, de unde atâtea idei, fapte, de unde atâtea sentimente, judecăţi de valoare, verdicte? Dar scrisul e ca o boală fără leac, dulce şi înşelătoare, nu te lasă să trăieşti, dar nici să mori. E ca o otravă pe care ţi-o administrezi conştient, şi căreia îi cunoşti încă de la început efectele perverse: imunitatea bolnavă de pasiune. Pe care, până la urmă, o accepţi necondiţionat. I-aş zice kharma scriitorului…
Sunt tot mai numeroase semnele, şi opiniile, conform cărora brandul de ţară al românilor ar putea deveni amprenta papilară de pe degetul gros al palmei mâinii drepte. Aceasta ar înlocui, cu succes evident, vestita frunză a Blondei cu trecere pe la fostul locatar al palatului Cotroceni, parafând astfel evoluţia noastră spre autonegare.
Recunosc, gândul de a scrie m-a încercat de multe ori. Am considerat însă, întotdeauna, o mare răspundere autoasumată fapta de a aşeza sub ochii semenilor tăi un cuvânt scris. Nu aveam cum să uit că prin el, prin cuvântul scris, se dezvoltă şi se defineşte fiinţa noastră culturală, cea fără de care am fi doar entităţi biologice efemere fără vreo perspectivă de evoluţie. Mai eram convins şi de faptul că până la a te adresa celor din jurul tău trebuie să te formezi şi să te verifici pe tine. Spun asta în contextul în care, din păcate de prea multe ori, parcurgem texte ce parcă au o singură menire, cea de a face risipă de hârtie. Iar fapta aceasta cred că este un mare păcat deoarece hârtia ascunde în spatele existenţei sale viaţa sacrificată a unei plante, dar şi pentru că realitatea nudă a acestui gest este doar o tendinţă strict egolatră, incluzând şi o nedreaptă lipsă de consideraţie pentru eventualul cititor. Am putea lua ca paradigmă scrisul celor vechi, din vremurile când uneltele de scris erau rare şi scumpe, iar cel ce aşeza pe hârtie cuvintele avea un mare respect pentru toţi cei din jur, îşi risca de multe ori viaţa pentru fapta sa şi nu îşi permitea, în nici un caz, să banalizeze informaţia ori creaţia chiar dacă era una proprie.
Pentru început precizez că titlul este inexact ,nu se incadrează în definiţia cuvântului „romanţă” şi nu se potriveşte total cu intenţia textului care urmează. Şi totuşi…! Nu-i aşa că o romanţă se scrie în versuri însoţite de o melodie frumoasă, nostalgică, provocătoare deseori de lacrimi? Romanţa exprimând sentimente pătimaşe, iubire, tristeţe, despărţiri…