Vasilica GRIGORAȘ: Taina scrisului – Pași spre muza senectuții

O călătorie în timp, cu bucuria re-descoperirii, re-găsirii şi înţelegerii rădăcinii şi filonului scrisului meu. Un exerciţiu de memorie agreabil, plin de emoţie, pigmentat cu dragoste. Nu neaparat un „inventar” al urmelor presărate pe un drum de decenii ci, mai degrabă, o re-constituire a paşilor nevediţi cu răbdare şi timiditate pe minunata cale a creaţiei literare.

Pana scrisului mi-a fost întru început, un firav fulg, care s-a alcătuit pe sine treptat, sub binecuvântarea graţiei divine. Indiferent de stadiul creşterii sale, am păstrat-o permanent şi am ospătat-o în cămăruţa de curat a sufletului, sub oblăduirea gândului bun. Astfel, cu ea la purtător, trecutau ani după ani, travaliul scrisului meu durând mult timp, cu frâne şi opriri voite şi nevoite, autoimpuse ori libere de vrerea mea, astfel parcursul literar a fost în salturi, viaţa socială, educaţia, profesia, familia, toate, fiind pe primul plan. Şi astfel, m-am strecurat prin năvalnica apă curgătoare a timpului, adevărat duş scoţian până la senectute, de fapt, până la începutul „Actului trei” al vieţii, după cu se exprimă actriţa Jane Fonda.

Din primii ani ai şcolii din comuna natală, îmi aduc aminte de dibăcia cu care găseam rime unor versuri, însăilându-le cu naivitatea vârstei în şiragul neted, alteori dezlânat al poeziei. Iar, acolo unde rimele şugubeţe nu prea se dădeau găsite, mă mulţumeam cu compuneri apreciate de învăţătoare şi profesoara de limba română. Mult mai târziu, în anii studenţiei, mergeam uneori la întâlnirile unor cenacluri literare din Iaşi, împreună cu colega şi buna mea prietenă de-o viaţă, scriitoarea, poeta, traducătoarea, editoarea, doctor în sociologie, Valentina Teclici, care debutase cu poezie, pentru mine, magistru strălucit în arta scrisului şi, nu numai. Îmi plăcea atmosfera în care scriitorii, poeţii citeau din creaţia lor şi eram doar ochi şi urechi. Mă fascinau dicuţiile, comentariile, argumentarea cali-tăţii unor poezii şi texte în proză.

Un episod frumos îmi stă viu în minte. Profesoară de filosofie la liceu, am mers la o Sesiune naţională de comunicări cu elevul meu care obţinuse locul întâi pe judeţ. Elevi, profesori, filosofi din toată ţara.

După discuţiile aferente întâlnirii, un antren general ne-a cuprins pe toţi. Cineva a rostit prima epigramă, apoi au urmat altele. Erau deosebit de savuroase, am simţit totul ca o provocare, o nadă viu colorată care m-a atras şi, momită fiind astfel, am simţit declicul inspiraţiei prin care au curs pe hârtie câteva epigrame. O colegă a văzut ceea ce am scris şi a anunţat auditoriul că doresc să citesc. A fost prima oară când am citit în public propria-mi creaţie.

După o scurtă carieră în învăţământ, m-am angajat la biblioteca judeţeană, unde am avut ca prieteni de nădejde, cărţile. O perioadă de acumulări, lecturi esenţiale au contribuit la temelia instruirii şi formării. Miracolul unei biblioteci, nu se poate descrie în cuvinte. O bibliotecă enciclopedică, echivalează cu istoria civilizaţiei umane şi a întregului univers, de la creaţie până în prezent. În cele şase zile lucrătoare ale săptămânii, mă îmbăiam în izvorul lin curgător al literaturii, artei, culturii, istoriei, ştiinţei…

Am început să scriu medalioane ale unor personalităţi locale şi naţionale, proză scurtă, impresii de călătorie, cronici literare, eseuri, şi interviuri publicate în revista instituţiei şi alte publicaţiile periodice.

Mărturisesc faptul, fără teama de a greşi că toate acestea făceau parte din hrana cea de toate zilele. Hrană plină de aromă binefăcătoare, îndulcită de lirismul poeziei, a cărei sorginte limpede, cristalină se află în doină, baladă, cântec bătrânesc… şi condimentată cu umorul specific românilor, asigură şi nutreşte de veacuri curăţenia sufletească, credinţa, înţelepciunea, curajul, vitejia şi alte virtuţi ale neamului românesc.

Sigur că, uneori am simţit şi un gust amar, mult prea amar pentru papilele gustative ale doritorilor de literatură bună şi cultură autentică, atunci când primeam circulare prin care eram înştiinţaţi să scoatem din circuitul lecturii cărţile unor autori valoroşi, intraţi în dizgraţia regimului.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Taina scrisului – Pași spre muza senectuții” →

Ioan POPOIU: Taina scrisului – De ce scriu…

„Cântă, zeiţă, mânia ce -aprinse pe- Ahil Peleianul”, aşa începe Iliada, opera care stă (de 3000 de ani!) la temelia literaturii europene. (Acest început îl impresiona pe Marin Preda, când voia să sublinieze adevărul vieţii, ca obiect al literaturii). Despre ce vorbeşte Homer, în Iliada, ce-l „motiva” să scrie?! Oare de ce scria Homer?

Despre ce scrie, în general, autorul (scriitorul)? „Sunt suflet în sufletul neamului meu/ Şi-i simt durerea şi amarul”, se exprimă George Coşbuc. Este vorba despre poet? Despre neamul din care face parte? Despre glorie? Ana Blandiana, într-o poezie, „Racine”: „M-aşteaptă Fedra, Regele şi Gloria!”. Ar mai trebui să răspundem la o întrebare: oare ideea cititului este însoţită inevitabil de aceea a scrisului? Îmi amintesc bine titlul primei cărţi citite, „Cei trei muşchetari”, de Alexandre Dumas. Când începe de fapt aventura conştiinţei, în momentul lecturii (cititului) sau al scrisului?! Să îndrăznim să definim, în prealabil, scrisul ca un act de conştiinţă al celui care face acest pas temerar!

Un critic definea cititul ca pe un act pasiv, în timp ce scrisul era considerat unul activ, viril! Cu aceste enunţuri ne apropiem pas cu pas de obiectul real al întrebării: de ce scriu? Mai întâi, scriu din dragoste pentru cărţi! Mi-am imaginat lumea ca pe o imensă bibliotecă, toate peripeţiile existenţei se desfăşoară pe culoarele nesfârşite ale acesteia, o viaţă derulată în interiorul unei biblioteci! Am visat o bibliotecă încăpătoare, care să fie deopotrivă sală de lectură, grădină, spaţiu de agrement şi de visare. Într-o nuvelă de Cehov, acesta imaginează un personaj care rămâne închis voluntar ani de zile, într-o bibliotecă şi, în timpul acesta, citind, el mărturiseşte că a făcut revoluţii, a trăit iubiri mistuitoare, a atins o înaltă cunoaştere, încât existenţa în sine îl lăsa nepăsător.

Apoi, scriu, pentru că, pur şi simplu, vreau să mă exprim, să spun altora, doritori sau interesaţi, care îmi sunt gândurile şi sentimentele despre semeni, despre tot ce mă-nconjoară. Această dorinţă de exprimare nu este ceva programat sau premeditat, ci mai curând un act spontan, subiectiv, ireprimabil! Scriu, pentru că aşa simt că trebuie să fac! În „Jurnalul de la Păltiniş”, la un moment dat, Liiceanu, pornind de la lecturi şi cărţi, îl întreabă pe Noica: „De ce trebuie să scriem cărţi”? Acesta îi dă un răspuns filosofic, cu o profundă motivaţie culturală Noica vobeşte despre „Dumnezeul culturii”! Pornind de-aici, s-ar putea răspunde că, citind cărţi, suntem îndemnaţi să scriem noi înşine cărţi! Vrem să avem vocea noastră proprie în materie de cărţi şi cultură. De ce scriu totuşi?! Poate pentru a mă cunoaşte mai bine, pentru a şti cine sunt, pentru a mă descifra (despuia) mai complet! Să spunem, poate este pretenţioasă această formulare, pentru a ajun-ge la sinele ascuns („adâncul persoanei”, cum se spune în teologie), la partea tainică a fiinţei, pentru a accede la dimensiunea metafizică a existenţei. În cele din urmă, procedând prin eliminare (să ne amintim de acel „neti, neti” al filozofiei indiene), putem formula răspunsul la întrebarea: de ce scriu?

Să ne întoarcem, acum, la începutul articolului, la primele versuri ale Iliadei: „Cântă, zeiţă, mânia ce -aprinse pe- Ahil Peleianul/ Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse”. Abia acum, după evocarea începutului poemului homeric, putem răspunde pe larg, răspicat, la întrebarea: de ce scriu? Scriu, pentru a înfăţişa adevărul vieţii, realitatea aşa cum este ea, de la începutul lumii, dulce-amară, cu râsu-plânsu ei, cu tot ceea ce are ea fascinant şi imprevizibil. Scriu, pentru ca viaţa umană, aşa cum este, să fie zugrăvită veridic, cu toate faţetele ei, pentru ca elanul de nestăvilit al existenţei să poată fi redat cu tot adevărul şi dramatismul său.

Scriu, pentru ca viaţa să se exprime! Scriitorul nu poate fi decât de partea vieţii (existenţei), nu a celei sublime, ideale, ci a vieţii înfăţişate în toată nuditatea şi cruzimea ei, cu tot jocul ei de culori. Scriitorul nu poate opta pentru fragmente, pentru felii de existenţă, ci pentru viaţă ca întreg, nealterată, nefalsificată. Pentru viaţa adevărată, cu lupte şi pasiuni, aventuri şi primejdii.

Continue reading „Ioan POPOIU: Taina scrisului – De ce scriu…” →

Galina MARTEA: Procesul îmbătrânirii și factorii care îl influențează

Procesul de îmbătrânire al omului este un fenomen normal al vieții umane, dar, contrar acestuia, în procesul evoluției umane se produc schimbări enorme ce contribuie atât la accelerarea procesului de îmbătrânire, cât și la ameliorarea respectivului proces. În cazul dat, totul depinde de mediul social în care există omul și de capacitatea acestuia în a mânui secretele naturii înconjurătoare. Conform statisticilor mondiale, se certifică că în țările unde există bunăstare socială și economică, atunci și procesul de îmbătrânire a populației este mai lent, adică speranța de viață este cu mult mai mare în raport cu media mondială. Un viu exemplu, sunt un șir de țări dezvoltate în care speranța de viață este cu mult mai ridicată față de alte țări în curs de dezvoltare (unde populația este lipsită de multe bunuri materiale, inclusiv, lipsa unei alimentații de calitate, nivelul de trai, modul de viață, asistența sanitară destul de proastă sau inexistentă, condițiile climaterice, etc.) și față de media mondială care este de 71 ani. Astfel, printre țările unde populația are o speranță de viață mărită pe primul loc în lume se află Japonia (cu o longevitate medie de viață de 83 ani), urmată de Singapore (83,1), Spania (82,8 ani), Elveția (81), Coreea de Sud, etc. (informează BBC în baza studiului realizat de World Happiness Report, http://www.bbc.com/travel/story/20170807-living-in-places-where-people-live-the-longest). Iar în țările unde omul se confruntă zi de zi cu neajunsuri materiale/ economice/ sociale, atunci și procesul de îmbătrânire al acestuia este cu mult mai rapid. Astfel, este deja cunoscut faptul că procesul de îmbătrânire al omului este cu mult mai accelerat în condițiile vulnerabile de existență, adică a omului din țările sărace care, în același timp, are și un nivel mai redus de dezvoltare umană. Acest lucru, cu certitudine, este un fenomen destul de trist și alarmant în epoca civilizației moderne, însă realitatea este destul de prezentă în unele țări precum: Chad, țara cu o speranță de viață în medie de 50 ani, Zambia, Sierra Leone, Africa de Sud – 63 ani, Moldova cu 71,4 ani – țara cu aproape cea mai mică speranță de viață din Europa. Dacă să ne referim la continentul european, atunci situația în problema speranței de viață pentru anul 2017 se prezintă astfel, date furnizate de Banca Mondială: pe primele locuri cu cea mai mare durată a vieții se regăsește Italia și Spania, respectiv cu 83,5 și 83,4 ani; iar pe penultimele locuri la acest capitol este Moldova cu 71,4 ani, Ucraina cu 71,2 ani. În acest clasament România are o speranță de viață cu mult mai înaltă decât în Moldova, fiind cu 75 de ani (http://unica.md/monden/moldova-cea-mai-mica-speranta-de-viata-din-europa/).

Speranța de viață, fiind durata medie de viață a unui om, este conținutul prin care omul există cu toate problemele cotidiane, incluzând în sine modul de viață cu nivelul de trai corespunzător, mediul climateric și mediul social, precum și mulți alți factori ce corelează existența umană. Este cert, în timp ființa umană a conștientizat și a descoperit foarte multe componente ale naturii care pot contribui benefic la sistemul de sănătate și, respectiv, la îmbunătățirea/ prelungirea vieții. Însă, necătând la toate acestea, omul pe parcursul vieții este constrâns să cunoască și acele mutații care contribuie negativ la calitatea vieții sociale și personale, fiind dependent de organizarea administrativă și politică a mediului social prin care își menține existența. În acest caz, conținutul existenței își schimbă traiectoria, astfel omul fiind supus de a-și trăi viața prin componente mai mult negative, decât pozitive. O asemenea situație are loc în societatea basarabeană, țară în curs de dezvoltare, țară cu aproape trei decenii de independență (desprinsă de sistemul sovietic), țara care la ziua de azi are deja o populație bătrână. O realitate destul de evidentă în plan mondial și național la capitolul îmbătrânirii, pentru anul 2016 Moldova plasându-se pe locul 157 din 228 țări prezente în clasament (informează Geoba, http://stiripozitive.eu/libview.php?l=ro&idc=28&id=2780&t=/Locuri/Stil-de-viata/Top-10-ari-cu-cea-mai-ridicata-speranta-de-viata-din-lume&year=&month=4). Iar dacă să ne referim la România, atunci țara în clasamentul mondial se plasează pe locul 109 din 224 state, o situație cu mult mai bună (informează The World Fastbook CIA, 2016, http://www.descopera.ro/dnews/16118640-care-este-speranta-de-viata-medie-in-diferite-zone-de-pe-glob-unde-se-situeaza-romania). Conform statisticilor, la nivel naţional speranţa medie de viaţă în Moldova pentru anul 2016 este de 71,6 ani (dintre care la bărbați 67,5 ani; la femei 75,5 ani. http://diez.md/2016/07/19/care-este-durata-medie-a-vietii-in-republica-moldova-ce-spun-statisticile/). Nemijlocit, cetățenii din localitățile rurale trăiesc cu 4,2 ani mai puțin față de acei din localitățile rurale (informează Geoba). Aceasta înseamnă că procesul demografic al țării este afectat de factori sociali nespus de negativi care, la rândul lor, dezvoltă doar condiții nefavorabile ce influențează procesul de îmbătrânire rapidă a populației. Una dintre cele mai serioase aspecte ale acestui proces este sărăcia socială care, la rândul ei, contribuie esențial la reducerea natalității, la creșterea mortalității premature, la dezvoltarea procesului migratoriu în afara țării, în rezultat, reducând considerabil numărul populației și, în același timp, fiind accelerat procesul de îmbătrânire al cetățenilor. Un factor destul de alarmant pentru Moldova este și mortalitatea infantilă, cu 9,7 la o mie născuți (media în UE fiind în 2016 de 3,6 la o mie născuți); respectiv, în clasamentul mondial cu locul 126 din 222 state prezente în clasament, cu 13,6 la o mie născuți în 2012 (http://ro.getamap.net/ranking/infant_mortality_rate/2091.html). Totodată, mortalitatea prematură a cetățenilor moldoveni este de asemenea o realitate îngrozitoare, cauza fiind bolile sistemului nervos, afecțiunile cardiace, tumorile, etc., și, nu în ultimul rând, subnutriția organismului, acest factor dezvoltând boli specifice, apoi urmând decesul prematur. Aceasta înseamnă că nivelul de trai în Moldova este foarte scăzut (cel mai jos nivel de trai din Europa), iar statul moldovenesc pentru sistemul de sănătate alocă doar cinci la sută (estimat) din PIB, cheltuieli prevăzute pentru anul 2018 (țările dezvoltate alocând pentru sistemul de sănătate cel puțin 7% din PIB). Continue reading „Galina MARTEA: Procesul îmbătrânirii și factorii care îl influențează” →

Dorel SCHOR: Taina scrisului – Să facem haz de necaz!

Aveam nouă ani şi eram considerat un elev „fruntaş”. Acesta e şi motivul pentru care un coleg a apelat la mine să-l ajut la definirea unei poezii dedicate marelui Stalin. I-am furnizat rima (Kremlin) şi am considerat că misiunea mea a fost îndeplinită. Probabil însă că microbul a pătruns şi după o perioadă de incubaţie, m-am pomenit scriind versuri. Umoristice! De unde şi de ce, nu ştiu nici acum.

Pe la 12 ani m-au publicat în ziarul local, apoi în cel regional, curând la revista „Tânărul scriitor” şi pe la 15 ani am fost invitat la Congresul pe ţară al tinerilor scriitori, la Bucureşti. A urmat o perioadă în care am publicat foarte mult la „Urzica”, la „Albina”, la „Magazin” care devenise foarte cerut de cititori, apoi la „Contemporanul” şi la „Luceafărul”

Drumul meu era hotărât, aşa că la 17 ani dădeam examen de admitere la Medicină. Şi am fost admis. La Institutul de Medicină din Iaşi exista o brigadă artistică de succes care se numea „Seringa”. Gaze-ta satirică (de perete) se numea tot „Seringa„. Acolo mi-am făcut veacul, în afară de colaborarea săptămânală la pagina umoristică a ziarului „Facăra Iaşului”.

Eram singurul medicinist din subredacţia „Vieţii studenţeşti”… unde eram coleg cu Marin Sorescu, Mircea Radu Iacoban, Roni Căciularu – cu toţii filologi convinşi. M-am străduit totuşi să fiu prezent la cursurile clinice şi stagiile din spital, din când în când la radio Iaşi şi uneori la revistele literare, unde îi întâlneam pe scriitorii Andi Andrieş, Corneliu Ştefanache, Cornel Sturrzu şi alţii.

Am abolvit facultatea cu succes, am fost repartizat într-o comună suburbană din Botoşani unde am lucrat ca medic, dar o perioadă am fost şi secretar literar la Teatrul „Eminescu” din Botoşani. Apoi medic secundar dermatolog la Bucureşti. Poetul Florin Mugur, cu care m-am împrietenit, m-a îndemnat stăruitor să scriu despre mediul spitali-cesc. I-am replicat că nu-i locul de unde se poate inspira un umorist. A rezultat totuşi o carte, un fel de jurnal, pe jumătate umoristică… „Şarpele şi Cupa”. Editată de Junimea din Iaşi, a avut o presă bună, recomandată de Aurel Baranga, Sebastian Costin, Mircea Sâtimbreanu, Mircea Iorgulescu şi Valentin Silvestru.

Au urmat alte numeroase schiţe umoristice, publi-cate mai întâi în reviste şi adunate apoi în volume (unsprezece), multe dintre ele de prietenii mei scriitori Mircea Radu Iacoban, George Roca, Mihai Batog Bujeniţă. Liviu Antonesei, Ştefan Maier. Tradus la Madrid în spaniolă, editat în România, Israel, Spania. Am publicat în Australia, Germania, Anglia, Canada, Statele Unite.

Continue reading „Dorel SCHOR: Taina scrisului – Să facem haz de necaz!” →

Mariana GURZA: Taina scrisului – Prin scris am semănat iubire

Motto:

„Nu trebuie să permitem ceasului şi calendarului să ne împiedice să vedem că fiecare clipă a vieţii este un miracol şi o taină”.

(H. G. Wells)

Dacă omul este o taină pentru sine însuşi, putem vorbi şi despre o „taină a scrisului”. Scrisul ce a venit ca o apă vie pentru cel însetat, dornic de a prinde lumina din cuvânt, impunându-se cu taina sa de indestructibilitate. Această permanenţă a omului până la veşnicie este însăşi taina omului, care este văzută de unii înțelepți la scriitori, ca ceva profetic.

Scrisul este lumina lina ce mi-a inundat sufletul din clasele primare. Stihuri, dedicații nevinovate care au atras atenția dascălilor. În clasele primare, profesorul Axente Staicu văzuse în mine acea sclipire și m-a încurajat prin diverse concursuri literare, apoi olimpiade de limba română. Publica-sem pentru prima dată în revista „Semenicul”. A fost o pauză lungă, poate prea lungă. Eu scriam… scriam pentru mine, mereu aveam un carnețel unde îmi așterneam gândurile.

Am considerat întotdeauna că scrisul este o terapie a sufletului. Nu eram pregătită să-l împărtășesc cu ceilalți. Soțul, copiii au fost cei care m-au încurajat să scot primul volum de versuri. Scriitorul și criticul Adrian Dinu Rachieru a fost cel care mi-a editat primul volum și majoritatea celor care au apărut. La primul volum au fost cele mai mari emoții. Trăiri adânci, greu de descris, chiar contradictorii, între bucuria dăruirii cititorilor a ceea ce scriam şi îngrijo-rarea receptării de către aceştia.

După ce predasem manuscrisul începusem să plâng. Exista o lipsă de încredere de care mă mai lovesc și acum. Probabil nu vroiam să dezamăgesc aşteptările publicului, iar pe de altă parte, fiecare dintre noi își dorește să fie tot mai bun în creație…

Volumul s-a bucurat de succes din partea celor care l-au citit. Evenimentele din Iugoslavia m-au afectat și atunci a mai apărut un volum dedicat fraților sârbi. Se confirmă faptul că şi suferinţa, durerea perso-nală, a semenilor, a popoarelor inspiră. Grotescul, urâtul sunt categorii estetice întâlnite în artă, film, muzică, dar şi în literatură. Astfel, fiecare se manife-stă în forma care-i este la îndemână. Este strigătul, care doreşti să-ţi fie auzit. E o formă de empatie, cae ajunge mai uşor la sufletul semenilor, dar şi plăcută Domnului.

Poate şi originea mea bucovineană, conjunctura istorică a copilăriei mele, plecarea familiei din locul de baştină să fi fost motorul inspiraţiei. Recunosc, tot familia a fost cea care m-a determinat să mai public. Îmi amintesc cu plăcere cum Vlad, fiul meu mergea în complexul studențesc și le citea amicilor versuri spre desfătarea acestora. O tânără liceeană, Andra pictase mai multe tablouri pe spatele fiecăruia fiind scrise caligrafic versurile care i-au inspirat imaginile. Am reușit să le expunem la una dintre lansări.

Au urmat mai multe volume de versuri, un volum de eseuri, două volume de memorialistică, și un volum de referințe critice. Antologii, volume colective, apariții în mai multe reviste din țară și diaspora.

Sunt emoții care nu pot să fie descrise. Crezi că scrii doar pentru tine, dar pe de altă parte descoperi că poți transmite și dărui iubire, poţi înlătura griji, angoase, poţi semăna speranţă şi întări în credinţă. Ce poate să fie mai frumos decât iubirea, decât împărtăşania din acelaşi pocal? Şi pentru că tot ce dăruieşti se întoarce mai devreme sau mai târziu, într-o formă sau alta, m-au bucurat semnele de apreciere primite. Invitată la o școală generală, am fost așteptată cu un tort care avea coperta ultimului volum și după recitările elevilor din creațiile mele, am fost înconjurată pentru a mă atinge, pentru a vedea dacă sunt vie.

Viața este surprinzătoare. Uneori mai primim câte o șansă de a merge mai departe… Credința mi-a fost reazăm. Am depășit boala secolului, apoi un infarct și totuși… taina omului este una sacră. Mai aveam ceva de făcut, mă întrebam între două vise? Cu siguranță… Am avut și am alături oameni extraordinari. Cărturarul Artur Silvestri a fost unul dintre cei care a lăsat în urmă o filă de Pateric…

Nina Ceranu, Ilie Chelaru, doi editori și scriitori care la vremea potrivită mi-au întins mâna. Omul de radio George Balica împreună cu compozitorul Gheorghe Iovu au fost mereu prezenți cu poezia mea pe unde, pe un CD împreună cu Lacrima iubirii.

Scriitoarea și omul de radio Veronica Balaj, prof. univ. dr. Dumitru Mnerie, Fundația Ioan Slavici, Emilia Țuțuianu, Ștefan Doru Dăncuș, George Roca, s-au dovedit de-a lungul timpului promotori corecți și parteneri ideali.

Da, putem vorbi despre această taină a scrisului cu un sentiment al lucrului bine făcut din iubire și prin iubire. Harul este ceva tainic. Suntem datori de a lăsa în urma noastră ca o mărturisire câteva gânduri despre truda prin cuvânt. Sunt conștientă că o parte din sufletul meu se regăsește printre filele cărților mele. Trăiri unice, personale dar și manifestările de zi cu zi ale celor apropiați sau nu, care mi-au indus dorința de a striga…

Uneori, un scriitor poate lăsa un jurnal mai veridic decât un istoric. Scriitorul trăiește fiecare secundă arzând ca o torță. Nu suferă de indiferență… Fiecare dintre noi, lasă în drumul său ce a semănat. Dacă am semănat iubire, iubire să fie.

Acum, privind în urmă, nu am altă dorință decât a promova și a încuraja pe alți tineri în taina scrisului. O fac cu dragoste și atât cât Cel de Sus îmi îngăduie. Ce am învățat până acum? Să cred în miracolul vieții, prețuind fiecare clipă, dăruind iubire în lumina blândă a cuvântului.

———————-

Mariana GURZA

Timișoara, România

Aprilie 2018

Vavila POPOVICI: Despre sfidare

„Flămând și gol, făr-adăpost, / Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut, / Și m-ai scuipat și m-ai bătut / Și câine eu ți-am fost! / Ciocoi pribeag, adus de vânt, / De ai cu iadul legământ / Să-ți fim toți câini, / lovește-n noi!…”

– George Coșbuc

Minciuna, despre care am mai vorbit, este mult mai prezentă în viețile oamenilor decât ne putem imagina. Ea apare ocazional când vrem să menajăm pe cineva, sau când vrem să scăpăm de adevăr și atunci devine o obișnuință. Ne putem debarasa de această obișnuință numai dacă mai sunt alții – cetățenii, poporul, națiunea – care mai practică adevărul. Altfel minciuna se poate instituționaliza. Necesar este a se apela la regulile de bun simț, respectând valorile tradiționale ale oamenilor.

Când statul este acaparat de mincinoși, el se va apăra de adevăr încercând să distrugă oamenii și locurile în care el există, prin sfidare, continuând practicarea corupției și atrăgându-i pe cât mai mulți, chiar și din rândul oamenilor cinstiți, în mocirlă, neluând în seamă că important ar fi ca ei să se schimbe, ei cei corupți, dar nu o fac, nu cedează din cauza orgoliului și a intereselor proprii – averile pe care le au, sau de teama subconștientă a condamnărilor la care vor fi supuși drept pedeapsă. Curios este fenomenul prin care, după ce au ticluit un plan al minciunilor, ei chiar încep să creadă în minciunile lor.

Spunerea adevărului, darea în vileag a minciunii devine în aceste condiții un pericol pentru stat. Și atunci, minciunile se amplifică, se recurge la distrugerea educației, sfidarea culturii, a oamenilor educați, manipularea și prostirea populației. Ignoranții, oamenii slabi care nu pot purta „povara” libertății sunt mai vulnerabili la manipulare, dar și cei instruiți, cultivați, dar lipsiți de verticalitate, adică de caracter. Fragilitatea omului și a societății, comoditatea, superficialitatea sunt trăsături care marginalizează adevărul și libertatea, și în aceste condiții se instalează cultul minciunii.

Spunerea adevărului echivalează cu reformarea instituțiilor statului. Dar reformarea înseamnă luptă cumplită cu cei care practică corupția. S-a înființat DNA (Direcția Națională Anticorupție) tocmai pentru a lupta, cu mijloacele cele mai adecvate împotriva minciunii, a hoției, a sfidării, sfidarea fiind una dintre armele lor folosite.

Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre sfidare” →

Valeriu DULGHERU: Bolșevicul Dodon dorește sânge în Republica Moldova

„Cine vrea să-și spele mâinile în sângele unioniștilor?” se întreabă jurnalistul Petru Bogatu cu referire la făcătura dodonistă „Spânzurătoare pentru unioniști” apărută pagina „Unionizmul Trece. Patria Ramîne”. Indiscutabil, este kremlinezul Igor Dodon. Chiar dacă făcătura antiunionistă nu este în direct opera lui Dodon vinovatul moral rămâne Dodon.

Explic de ce! Pe parcursul a șase ani de când prin furt a pus laba pe partidul dnei Veronica Abramciuc și V. Crâlov (acest raider se află în proces de judecată!) pentru a se arăta ce mare e (în realitate este un pigmeu – slugă a stăpânului Putin), practică un limbaj tipic bolșevic (în stilul mentorilor săi): agresiv, xenofob, cu chemări la vărsări de sânge, bădărănesc, agramat. „Noi î-i vom lichida pe toți (eserii, menșevicii – n.n.) fără milă, la noapte… Ei trebuie să fie zdrobiți, fără milă, pretutindeni” scria la 1918 „marele umanist” V. Lenin. „Noi îi vom lichida pe unioniști” declara Dodon. „Trebuie să promovați o teroare necruțătoare masivă împotriva culacilor, popilor și albgardiștilor…Elementele dubioase să fie închise în lagăre de concentrare în afara orașului (iată cine este autorul lagărelor de concentrare, nu Hitler!) scria la 9 mai 1918 V. Lenin. „Iată de ce eu insist asupra interzicerii prin lege a unionismului şi pentru tragerea la răspundere a celor care organizează campanii şi acţiuni de lichidare a statului Republica Moldova (trimiterea în gulag a 55% din populație – atâți unioniști a arătat ultimul sondaj în Chișinău!) a declarat recent Dodon. „…Cei o sută de mii de susţinători (din Transnistria și Găgăuzia-n.n.) aşteaptă ordinul…”, declara câțiva ani în urmă Dodon când timp de jumătate de an a organizat „pohodul asupra Chișinăului” care pe 23 noiembrie 2013 s-a realizat într-o jalnică mărșăluială a câtorva mii de tipi aghesmuiți. „Nu vă jucaţi cu focul” a ameninţat în repetate rânduri kremlinezul. „Trebuie să condamnăm propagarea acestei molime politice (unionismul – n.n.) în Republica Moldova… Majoritatea absolută a cetăţenilor Republicii Moldova condamnă ferm acţiuni unioniste (de unde a luat această minciună! Rezultatele sondajelor arată contrariul!), distrugătoare de ţară, şi unirea niciodată nu se va produce”. „O să-i punem la punct pe toți (unioniștii!)”. „Moldova fără oligarhi (dar tocmai el, cu atâtea proprietăți, este unul din oligarhi!), Moldova fără unionişti” „Cei care luptă la Chișinău pentru Unirea cu România „sunt niște lepădături”, care trebuie pedepsite prin lege. Aceștia sunt paraziți care pledează pentru lichidarea statalității Republicii Moldova”. „Ca șef de stat, voi forma un Front Național (ca un Makaka î-l copie pe bosul său Putin!), pentru a oferi o platformă de rezistență tuturor cetățenilor Republicii Moldova care sunt împotriva unirii și care vor sa păstreze statalitatea și identitatea moldovenească”. „V-ați luat catrafusele și ași plecat peste Prut (unioniștii-n.n.)” cheamă și valetul lui Dodon Ivan Ceban, actualmente mare candidat la primăria Capitalei. Este un curs periculos, pe care-l promovează acest Pavlic Morozov pre nume Dodon. Și aceste chemări la vărsări de sânge nu puteau să nu fie auzite.

La chemarea șefului a apărut deja această „platformă de rezistență”. Drept argument este ultima făcătură dodonistă. „Iată ce vom face cu fasciştii-unioniştii după alegerile parlamentare. Însă pentru asta noi trebuie astăzi să votăm împotriva unirii. Moldova este şi va fi ţara noastră. Să spunem „Nu” unirii. Preşedintele Dodon este alături de noi”, se arată în mesajul care însoţea fotografia postată pe pagina „Unionizmul Trece. Patria Ramîne” (mi-a plăcut reacția unui internaut „Dodon și bolșevicii lui se trec, Unirea va rămâne!”), care se asociază cu președintele Dodon (dreptul de autor îi aparține, apare pe panourile postate pe toate drumurile apare autorul Dodon!). Postarea a generat peste 700 de reacții și peste 190 de distribuiri, fapt care denotă o răspândire largă a mesajelor care instigă la ură, menționează PromoLEX. Continue reading „Valeriu DULGHERU: Bolșevicul Dodon dorește sânge în Republica Moldova” →

Ruth OREN: Mărturisiri la ziua mea

„Motivul pentru care scriu/ este de a creea/ ceva frumos ca tine” – afirma admirabilul poet-trubadur Leonard Cohen în 1968, printre versurile sale. Cândva, în anii mei de studenţie, am tradus în ebraică din aceste versuri, publicate de o editură la Tel Aviv. Ca multe alte milioane de cititori, îi admiram lirica, melancolía, ironia, imaginile profetice. Credeam că voi scrie şi eu, pentru a crea ceva frumos. Dar cu anii, am înţeles, că nu se scrie numai pentru a crea „ceva frumos”, ci pentru a exprima gânduri, sentimente, trăiri. Şi nu scriu. Eu citesc, studiez, gândesc, observ. Şi creez imagini.

M-am născut la Bucureşti, unde mi-am petrecut primii ani ai copilăriei. Am emigrat în Israel la vârsta de 12 ani, cu părinţii, în anul 1961. De-a lungul timpului, părinţii, z.l., au muncit din greu şi au reuşit să minimalizeze statutul lor dificil de noi veniţi, “Olim hadashim”.

Eu am crescut în Israel şi m-am încadrat perfect în cultura ebraică. Pe lângă limba ebraică, în casă se mai vorbea şi se citea în limba română, dar eu ştiam prea puţin despre cultura romană şi nu aveam legături clare cu România.

Prin educaţie, prin socializare, prin serviciul militar, prin plimbări pe drumurile ţării şi explorarea peisajelor israeliene, prin studii, printr-o profesiune şi o carieră, mi-am format personalitatea și identitatea spirituală israeliană. De-a lungul anilor am îmbinat activitate culturală, artistică şi academică, în domeniul comunicării vizuale şi al fotografiei Mi-am complectat studii universitare în Limba și Literatura Ebraică, în Istoria Teatrului, în Media și Jurnalism, dobândind un doctorat, cu o lucrare despre „Tematici și aspecte ale Peisajului Israelian” în fotografia anilor 1945 – 1963. Am predat, am cercetat şi am publicat lucrări în ebraică – și în engleza – aşa cum se cere în universul academic.

Am călătorit în lume cu aparatul fotografic, peisajul urban constituind pentru mine o atracție cu totul specială. Mă simt la locul meu în oraşe, pe străzi, privind case mai vechi sau mai noi, admirând fațadele clădirilor ce poartă amprenta anilor. Am o curiozitate aparte pentru locuri uitate, părăsite, lăsate în paragină, locuri tranzitoriii, care mă îndeamnă să descifrez un trecut diferit de existența lor actuală. Acestea sunt spaţii cu mai multe straturi de viața, cu poveşti ascunse, cu mistere, imprimate în fiecare detaliu. Încerc să-mi imaginez istoriile la care au fost martori.

Şi mai îmi place să mă opresc în parcuri, mă încântă copacii cu umbrele şi formele lor variate, aleile, spaţiul special amenajat pentru cel care îşi caută o oază de linişte, un loc de repaus.

Uneori, imaginile pe care le creez sunt străbătute de o undă de melancolie, care duce cu gândul la trecerea timpului. Totodată, nu-mi lipseşte sentimentul viguros de optimism, ca în locul acela părăsit se ascunde o promisiune.

***

Spre deosebire de mulţi colegi, în călătoriile mele, nu am vizitat România, din 1961 până în 2009. Aproape 50 de ani! Şi iată, în acel an se iveşte ocazia de a fi invitată la Universitatea din Bucureşti, la o conferinţă internaţională, pentru a susţine o prelegere despre „Moştenirea din Arhivele Naţionale de Fotografie din Israel şi Memoria Colectivă, în era schimbărilor mijloacelor de comunicare.”

Continue reading „Ruth OREN: Mărturisiri la ziua mea” →

Alexandru NEMOIANU: Cartierul Floreasca

Cartierul Floreasca, în care m-am născut și am trăit până la 32 de ani, se află în partea de nord-vest a Bucureștiului și a reprezentat o zona interesantă, care nu este doar o realitate geografică, dar și una istorică și psihosocială.
Inițial, actualul teritoriu pe care se află cartierul Floreasca, și pe care îl delimitez că fiind zona cuprinsă între șoseaua Ștefan cel Mare, Calea Dorobanților, strada Barbu Văcărescu și fostul capăt al tramvaiului 5-să zicem linia din afară a lacurilor Floreasca și “Oală”, a fost moșie a familiei Florescu, având aici case de vară și interese de pescuit, albit pânză, ceva agricultură și tăiat lemne. Din trupul moșiei s-au dăruit părți unei Ancuța Herescu, probabil “băneasa” Ancuța și altor descendenți care au dat numele câtorva străzi aflate în zona cea mai veche a cartierului și care zona, până spre anul 2000 a fost zona cea mai prăpădită a cartierului. Acea realitate istorică ținea de veacul al XVIII-lea și prima jumătate a celui al XIX-lea. Acelei vremi îi aparține și zidirea Bisericii Floreasca, cu hramul Sfânta Sofia. Data zidirii nu este cunoscută, dar bisericuța avea o puternică personalitate și fermecătoare eleganta. Bisericuța a stat în stare de paragină și semi-părăsire până spre 1900 când a fost refăcută prin truda familiei Negroponte. În jurul acelei bisericuțe s-au adunat case și s-a alcătuit o prima “mahala” a zonei Floreasca.
Aceea era, să zicem, o mahala tipică. O realitate socio-economică așezată între sat și oraș, o structura românească autentică și ținând de procesul de devenire al orașelor din “vechiul regat”. Era populată de oameni săraci, cei mai mulți lucrători modești în oraș sau lucrând la micile întreprinderi locale, între care mai importante erau grajdurile Negroponte, cu cai de rasă și monta. Ca în orice mahala aici coexistau realități de viață citadină și rurală. Fiecare casă avea un petec de grădina, poate câțiva butuci de vie, doi trei pomi fructiferi, păziți cu strășnicie, câteva găini și nu arareori și un râmător, garduri înalte și de multe ori o băncuță la poartă. La margine această mică mahala se termină în lacul Floreasca, inițial mlăștinos și insalubru, iar în partea dimpotrivă se întindea un câmp mare și vast care se pierdea spre Colentina. Inițial acolo erau anume grădini și câmpuri, mai apoi maidan și paragină. Din loc în loc erau pâlcuri de castani sălbatici care dădeau locului farmec și un soi de nostalgie. Această primă mahala avea viață ei și a fost dominant în zona la începutul veacului XX.
Dinspre Șoseaua Ștefan cel Mare, în continuarea Căii Polone, venea Calea Floreasca reprezentând coloana vertebrală a unor așezări mai recente și mai complexe. Zona se cuprindea între Calea Dorobanților și stradă Barbu Văcărescu având, cum am spus, ca ax median, Calea Floreasca.
În acest spațiu relați vast, s-au ridicat case de mahala, crâșme, mici prăvălii, etc. Aici viețuiau nu numai mahalagii tipici, ci și numeroasa mitocănime. Mitocanii fiind oameni cu rosturi economice dar care au alcătuit un tip uman aparte. Spre deosebire de mahalagii, care sunt persoane superficiale dar fundamental sentimentale și cu izbucniri de generozitate și aderența la “idei”, mitocanii sunt personaje care se caracterizează prin slugărnicie față de cei “mari” și cruzime față de cei “mici”. Cu timpul “mitocănimea” a încetat să mai fie o realitate economică și socială devenind însă un prea des întâlnit “tip” uman.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Cartierul Floreasca” →

Rexlibris Media Group: Lansare de carte – Dan Teodorescu – Eseuri cu balonul oval

Spectacol de zile mari cu ocazia lansării cărţii „Eseuri cu balonul oval”, de jurnalistul Dan Teodorescu

În seara zilei de vineri, 20 aprilie 2018, pe durata a patru ore, Salonul Moldova din incinta Hotelului Moldova din Iaşi a găzduit spectacolul de lansare a cărţii „Eseuri cu balonul oval”, de jurnalistul Dan Teodorescu. Binecunoscutul om de presă din străvechea capitală culturală a Moldovei a organizat un eveniment artistic de zile mari, în parteneriat cu Asociaţia Literară “Păstorel” Iaşi (ALPI), publicaţia “Sport Fan Club”, Liga Scriitorilor Români – Filiala Iaşi-Moldova, Cenaclul “George Topârceanu” şi conducerea Hotelului Moldova Iaşi.

Cartea pusă în dezbatere publică numără 608 pagini şi în ea este tratată evoluţia rugbyului ieşean şi românesc de-a lungul timpului, cu cele mai importante evenimente sportive care au avut loc pe stadionul “Emil Alexandrescu” din Dealul Copoului, pe stadionul Nena-Constructorul, stadionul Agronomia-Sandu Ville-Gorun, pe TEPRO sau Tineretului.

Există şi o bogată galerie foto pe teme rugbystice, dar şi un capitol pe teme culturale, cu evenimentele la care a participat în acest an autorul cărţii, jurnalistul Dan Teodorescu, care este şi membru UZPR şi APSR, membru senior în ALPI şi vicepreşedintele Ligii Scriitorilor Români – Filiala Iaşi-Moldova, cu publicaţii multiple pe teme sportive şi de cultură în mass-media din România şi străinătate.

Pentru început, după ce Dan Teodorescu a mulţumit celor peste 80 de oameni prezenţi la evenimentul de la Hotelul Moldova, s-a ţinut un moment de reculegere în memoria celor care au trudit în rugby-ul ieşean de-a lungul timpului, cartea fiind dedicată acestora. Au prezentat apoi cartea “Eseuri cu balonul oval” şi activitatea jurnalistului Dan Teodorescu importanţi oameni de cultură şi sport din Iaşi, precum George Marici, Corina Matei-Gherman, Emil Gnatenco, respectiv Clement Nemesniciuc, Ciprian Ursu şi Petru Vieru.

Spectacolul care a urmat şi care a încântat asistenţa cu multe momente artistice de înaltă clasă, a avut următoarele repere: Continue reading „Rexlibris Media Group: Lansare de carte – Dan Teodorescu – Eseuri cu balonul oval” →