George GOLDHAMMER: Taina scrisului – Banca amintirilor

Sunt un om al „tehnicii”… asta am făcut toată viața, dar cum ori ce om are şi „necazuri” sufletești, trăiri plăcute, sentimente, vise chiar… am luat un creion şi am aşternut pe hârtie amintirile pozitive… Atunci am descoperit că în timp ce scriu mă îndepărtez de toate necazurile de moment, devin mai tânăr și retrăiesc amintiri numai pozitive trecute prin „filtrul” unei riguroase selecţii.

Acela a fost momentul în care am decis să deschid o „bancă a amintirilor”, de care sunt sigur că nu va da faliment cât voi trăi şi care mă va ajuta la păstrarea lor, la „arhivarea” acestora în paginile scrise, căci tot se zice că „Scripta Manent”… Și ca o consolare și demonstrare a acestei sintagme, a acestui eveniment fericit, declar că de fiecare dată când le recitesc simt fiori în suflet și în inimă, fiori care mă fac mai bun și mai fericit, mai tânăr și mai puternic… metamorfozându-mă cu acele amintiri!

Retrăind acele clipe de fericire, doresc să le păstrez nu numai în memorie ci şi vizual… pe hârtie, pe cât posibil. O parte din acele clipe minunate de care am avut parte în viață. Am găsit o tehnică de conservare a unei flori, a unei mici vietăți (în special insecte), sau a unei părți din ambientul înconjurător, pe care le-am imortalizat în rășină sintetică. Am introdus acolo pentru posteritate o parte a naturii care m-a inconjurat, a florei și faunei locurilor pe care le-am călcat in tinerețile mele, la fel precum cihlimbarul care conține diferite vestigii ale unor vremuri trecute. Privindu-le, revăd minunata natură a locurilor dragi din judeţul meu „Bihor”, pe care-l mai străbat deseori cu instrumentele memoriei, cu mintea… precum l-am străbătut în tinerețile mele cu pașii. Aceasta pasiune începută ca un „hobby” s-a transformat în artă zice-se de succes în expoziţiile avute atât în România cât și în Israel.

Era totuși necesar ca toate aceste frumuseți să le descriu și pe hârtie, nu numai ca o explicație la ceea ce am produs ca artă, ci și ca o descriere a imaginii artistice și a sentimentelor pe care le-am trăit-o în acele vremuri minunate. Revenind la „Banca amintirilor”, vă afirm cu toată sinceritatea căci chiar dacă eu nu cred în noroc… ci doar într-un „complex de împrejurări”, prin scrierile mele am cunoscut mulți oameni minunaţi, precum editorul australian George Roca, care prin bunăvoința și talentul său scriitoricesc a făcut deseori corectura slovei scrise de mine şi a răspândit multe din scrierile extrase din „Banca amintirilor” (care și pentru el erau „retrăiri”!) Fiindu-mi „concitadin”, cunoștea bine acele locuri pe care le descriam, citam sau memționam, li deseori le comenta cu bucurie prin mesaje pe e-mail. De aceea îl consider un prieten bun, lipit de sufletul meu! Prietenii ni-i alegem singuri nu ca rudele care sunt rezultat al unui „complex de împrejurări genetice”. Grație internetului, am avut şansa să cunosc o minunată doamnă, pe Magdalena Albu, om de aleasă cultură, o persoană deosebită… cu toate calităţile pozitive atât de rar întâlnite în zilele mele.

Vorbind despre oameni buni și dragi, amintirile mă duc spre copilărie, aducându-mi aminte de un alt om minunat, persoana care mi-a fost învăţătoare la şcoala primară din Beiușul meu natal. De copil am avut bucuria de a fi bun la „ora de mâini indemânatice”, de-a avea aptitudini artistice, sau de a „meșteri” și de a crea ceva estetic sau practic material care să iasă din mâinile mele. Un fluier, o paștie, o cioplitură din cuțit, o împletitură din iarbă sau din piele, o mică creație personală… Eram socotit de cei din jur un copil îndemânatic, dar la învățătură însă lăsam de dorit… De fapt o neglijam în favoarea „creației materiale” care era mai vizuală, mai palpabilă! După ce am terminat clasa a șasea am spus „ajunge!”, gândindu-mă că o meserie este o așa-zisă brațară de aur și că se poate trăi bine cu ea. Cum clasa şaptea era obligatoare pentru a urma cursuri profesionale, a unei școli de meserii sau de artă, acea minunată doamnă învăţătoare m-a convins că trebuie să îmi continui școala, să recuperez anii pierduţi la învăţătură, să mă aşez din nou în banca de elev (dar mai bătrân cu trei ani decât restul colegilor de clasă) şi să trec acest examen decisiv pentru un viitor.

***

Deosebitul OM de litere George Roca m-a încurajat şi mi-a propus a-mi edita o carte care să cuprindă scrieri din „Banca amintirilor” şi ilustrații din albumul existent „Frumuseți neobservate”. O aștept cu drag! Poate va vedea lumina tiparului într-o oarecare zi!

Aș face apel la toți semenii mei cu memorie bunicică la vârsta senectuții (Sic!) să încerce să-și aştearnă pe hârtie amintirile, să nu le țină numai pentru dânșii, să le facă cunoscute si altora pentru a se bucura de ele și pentru a le savura! Să îi facă și pe alții să simtă mirosul ierbii proaspăt cosite şi a florilor de câmp, să revadă minunatele culori ale fluturilor şi să audă cântecul ciocârliei – singura pasăre care ştie să cânte şi în zbor. Sunt convins ca fiecare dintre noi avem multe romane în memorie!

Continue reading „George GOLDHAMMER: Taina scrisului – Banca amintirilor” →

Valeriu DULGHERU: Totuși de ce nu se unesc unioniștii?

Înțeleg că a devenit banală această întrebare. Pare un lucru atât de înțeles, atât de firesc, doar împreună am putea pune buldogul kremlinez cu botul pe labe. Și totuși nu ne unim! Este împotriva elementarei logici. În special, acum când după semnarea de către cele peste 150 de autorități locale a Declarațiilor de Unire cu România, curentul unionist este în ascendență, Unirea este mult mai realistă, mai pragmatică.

Din păcate pe parcursul acestei scurte istorii de apr. 30 de ani dreapta a fost mai întotdeauna dezbinată, măcinată de ranchiună, bolnavă de blestemata rânză moldovenească. Există, de fapt, o explicație. Trebuie să înțelegem un lucru: vechea nomenclatură sovietică, serviciile secrete, nu puteau lăsa acest curent al Mișcării de Eliberare Națională la voia întâmplării. De aceea, trebuia să ne așteptăm la infiltrarea masivă a agenților kgb în rândurile ei. Așa s-a și întâmplat. Iuda Roșca, vândut pentru 30 de arginți, a bătut în această Mișcare, apărută spontan, într-un fel împotriva logicii comuniste, după o perioadă de 50 de ani de spălare a creierilor sovietică, de rusificare, deznaționalizare, mancurtizare a acestei așchii de popor român, până a distrus-o complet. Unde mai este acest altădată puternic Front Popular? La groapa de gunoi politic. Maurul și-a făcut treaba și a plecat. De fapt a sărit în „taceanka” rusească a lui Dodon.

Aceeași soartă a avut și atât de promițătorul Partid al Forțelor Democrate (PFD) – partid al intelectualilor. După doar opt ani de existență a dispărut, de asemenea, din cauza conducerii defectuoase. Electoratul este un barometru foarte sensibil, lucru neglijat deseori de liderii partidelor. Lipsit de încrederea electoratului PFD a dispărut după ratarea șansei de unificare a forțelor democrate în alegerile parlamentare din a. 2001, fapt ce a adus la guvernare pe o durată de tocmai opt ani anacronicul partid al comuniștilor al lui V. Voronin. În această perioadă formațiunile de dreapta și centru dreapta create de Mișcarea de Eliberare Națională au dispărut. Dar deoarece locul pe segmentul de dreapta – centru dreapta nu putea rămâne mult timp pustiu spre sfârșitul celui de-al doilea mandat al comuniștilor au început să renască ca pasărea Phoenix din cenușă formațiuni politice de dreapta-centru dreapta.

Unul din imboldurile importante în acest sens l-a dat crearea în a. 2006 de către maestrul Nicolae Dabija a Forului Democrat al Românilor din Moldova (FDRM). S-a întâmplat acest lucru în perioada de maximă teroare comunistă după formarea anacronicei coaliții voroșchiste (între pcrm și ppcd). Acțiunile realizate de FDRM în primul an de la fondare (organizare de manifestații, lansare declarații, lansarea campaniei de colectare a semnăturilor pentru aderarea la Uniunea Europeană și redobândirea cetățeniei române (au fost colectate peste 200000 de semnături)) au favorizat apariția formațiunilor de dreapta-centru dreapta, chiar dacă liderii acestor partide neagă acest rol. De menționat și rolul săptămânalului „Literatura și Arta” care a rămas aceeași torță aprinsă la capătul tunelului în întunecimea regimului comunist, pe care unii încearcă să-l subestimeze.

Cel mai important moment pentru segmentul de dreapta a fost apariția în prim plan a politicii basarabene a Partidului Liberal condus de Mihai Ghimpu, un vechi militant al Mișcării de Eliberare Națională. La crearea noului vechi partid au contribuit și alți militanți ai Mișcării de Eliberare Națională. Unul dintre ei a fost Anatol Șalaru, cel care în perioada dezghețului gorbaciovist a fondat la 15.01.1988 primul embrion al Mișcării de Eliberare Națională – Cenaclul „Alexe Mateevici” (mai mulți încearcă să subestimeze rolul acestui Cenaclu în crearea Mișcării de Eliberare Națională, totuși cred că cezarului trebuie să i se dea ce e a Cezarului. Păcat că împlinirea în acest an a 30 de ani de la fondarea lui a fost slab mediatizată). De menționat că A. Șalaru a fost primul președinte al Partidului Liberal actual (pe atunci Partidul Reformei,1993-1998), urmat apoi de M. Ghimpu. Un alt militant de vază a fost Ion Hadârcă, ex-vicepreședinte al primului parlament democratic). Astfel Partidul Liberal cu locomotiva Dorin Chirtoacă a câștigat în 2007 primăria Capitalei în fața comunistului Veaceslav Iordan cu o diferență de 22%, dar și peste 20% de mandate de consilieri municipali. Aceasta a fost prima breșă în betonul comunist.

Revoluția tinerilor din 7 aprilie 2009 a pus capacul sicriului regimului comunist al lui Voronin. Pe valul acestei revoluții au apărut în prim plan două noi partide de dreapta și centru dreapta: Partidul Liberal condus de M. Ghimpu și Partidul Liberal Democrat condus de V. Filat. Conducerea defectuoasă a PLDM a condus la părăsirea rând pe rând a fruntașilor Partidului (V. Nagacevschi, A.Tănase, M. Godea și ultimul Iu. Leancă). Din cauza găinăriilor politice și economice liderul PLDM se află la închisoare, iar partidul practic, odinioară cel mai puternic dintre cele democrate, practic nu mai există.

Cu părere de rău aceeași soartă are și Partidul Liberal. Părăsit rând pe rând de militanți de vază ai Partidului devine tot mai slab. Ion Hadârcă părăsește PL împreună cu un grup major de deputați în 2013 și fondează Partidul Liberal Reformator, salvatorul AIE2; Ana Guțu părăsește și ea PL (împreună cu grupul Hadârcă) și fondează în 2015 Partidul „Dreapta”. Anatol Șalaru părăsește PL în a. 2016 și formează împreună cu A. Guțu sub patronajul ex-președintelui României Partidul Unității Naționale.

Continue reading „Valeriu DULGHERU: Totuși de ce nu se unesc unioniștii?” →

Andra TISCHER: Taina scrisului – La răscruce de gânduri

Scrisul e locul în care existența capătă sensul tainic și adevărat pe care în viața reală nu îl putem percepe, din cauza distanței față de noi înșine și de convențiile relațiilor în care ne aflăm. Dincolo de contrastele realității obiective din care facem parte, literatura ne aduce într-un loc în care toate asperitățile se netezesc, forțate de sinceritatea și intensitatea trăirii, pe care numai anumite cuvinte o suportă. Confesiunea, în plus, permite spațiul cel mai larg al exprimării directe, chiar dacă prin intermediul simbolurilor, al metaforei sau al alegoriei, fie poezie sau proză, persoana I este haina în care se cuprind cele mai profunde conținuturi ale spiritului și ale sensibilității noastre. Cititorul va întâlni, în spontaneitatea acestui act de dăruire genuină, confortul unei regăsiri sau al reprezentării propriilor fantome, care altfel ar rămâne, poate definitiv, „în dulap”, amenințând cu cronicizarea și cu o posibilă suferință ulterioară. Prin urmare, lectura devine un punct de întâlnire al ideilor, un labirint în care, pe rând, autorul și cititorul preiau rolul de conducător, antrenându-se reciproc în a descoperi tiparele inițiatice pe care este construită viața, atât de complexă și multiplu fațetată încât pare imposibil de cuprins într-o singură formulă, omniscientă.

Camil Petrescu spunea: „Eu nu pot vorbi onest decât la persoana I”, iar mărturisirea lui deschidea calea literaturii autenticității, apropiind literatura noastră, și așa conservatoare, de marea literatură occidentală, dedată modernității. E de la sine înțeles că acest tip de literatură nu incumbă, în chip necesar, biografismul, care are limitele lui impuse de experiența însăși, iar ea devine o expresie a destinului universal, în care se regăsesc, în proporții variabile, arhetipuri ale întregii umanități. Nimic mai impresionant în artă decât „iluzia vieții”, adevărurile ei căutate de-a lungul mai multor secole de civilizație și spiritualitate, formele ei nebănuite, mai simple sau foarte sofisticate, prin care fiecare individ se regăsește în oglinda magică a esențelor topite în carte, devenită imagine a lumii.

Continue reading „Andra TISCHER: Taina scrisului – La răscruce de gânduri” →

Valentina TECLICI: Taina scrisului – Fascinantul joc al cuvintelor

Dacă există o „taină a scrisului”, sigur este ascunsă în celulele sângelui meu. Când scriu, uit de trecut, de viitor, mă detaşez complet de tot ceea ce mă-nconjoară. Sunt parcă în transă, concentrată pe ideile care vin ca un izvor din vârful unui munte divin curgând sprinten în valea sufletului meu, primenindu-l, învigorându-mi mintea, binecuvântând inspiraţia.

Călătorind în timp, pe firul memoriei, pot mărturisi că am simtit taina scrisului, ca un fascinant joc al cuvintelor, de când eram copil, înainte de-a merge la şcoală. Găseam rime la orice cuvânt cât ai bate din palme şi mă exprimam metaforic, ceea ce pe mama mea, Domnul s-o odihnească, nu prea o încânta, fiindcă îmi spunea că „băteam câmpii”. În familie circulau nişte poveşti că unele rude din partea tatălui erau talentate la rime şi puteau compune poezii pe loc, pornind de la orice cuvânt. De fapt, tatăl meu, care a fost învăţător când eram mică, dar care şi-a schimbat mai târziu profesia, intra în jocul meu de-a rimele şi-l simţeam într-un fel complicele care mă încuraja să continui să mă joc în acest fel.

Într-un interviu acordat în urmă cu vreo zece ani prietenei mele de-o viată, Vasilica Grigoraş, mărturiseam că primele două poezii pe care le-am scris la începutul clasei a doua, le-am lăsat intenţionat într-un caiet pe care l-a luat învăţătoarea mea, d-na Liuba Matei, acasă, să verifice o temă. Învăţătoarea m-a întrebat a doua zi dacă am copiat poeziile dintr-o carte ori dacă m-a ajutat cineva şi din întrebările ei am înţeles că poeziile mele aveau un oarecare merit, dacă ea nu putea crede că mintea mea le concepuse. Probabil că atunci când am devenit conştientă că poeziile mele aveau valoare, am intuit că aveam talent la scris, o „taină” care mă oprea din joaca cu ceilalţi copii şi mă îndemna să iau tocul în mână, să înmoi peniţa în cearneala înspiraţiei şi să scriu.

În timpul adolescenţei, misterul scrisului meu a început să fie sesizat de profesorii care m-au luat sub aripa lor, călăuzindu-mă în arta scrisului cu dragoste, blândeţe şi profesionalism, devenind mentorii cărora le sunt recunoscătoare şi pe care-i elogiez ori de câte ori am ocazia. Tudor Opriş, care din păcate nu mai este printre noi, a fost una dintre figurile emblematice ale carierei mele de scriitor. Tudor mi-a devenit mentor în primul meu an de liceu. Am fost mereu uimită de puterea lui de creaţie, de ingeniozitatea şi diversitatea creaţiei sale. Uşa casei lui a fost mereu deschisă celor care aveau nevoie de încurajarea şi îndrumarea lui. M-am simţit binecuvântată să fiu unul dintre discipoli, prietena lui şi a familiei lui, timp de 50 de ani.

Tudor este socotit primul istoriograf al revistelor şcolare şi al debutului şcolar al scriitorilor români, pe o perioadă de aproape 200 de ani. Sunt onorată că am fost inclusă în cartea lui „500 debuturi literare: Istoria debutului şcolar al scriitorilor români: (1820-1980)”, pe care am şi editat-o în 1991 când lucram la Editura Porto Franco din Galaţi.

Poetul şi profesorul huşean, Ion Alexandru Angheluş care s-a stins din viaţă în urmă cu 31 de ani, înfiinţase şi conducea la Casa de Cultură din Huşi un cenaclu literar cu şedinţe săptămânale, a avut de asemenea un rol însemnat în afirmarea talentului meu literar, în perioada adolescenţei. Îmi amintesc că în fiecare lună erau întâlniri cu membri ai cenaclurilor din Bârlad şi Vaslui; de asemenea, destul de frecvent erau învitaţi poeţi şi scriitori consacraţi din Iaşi. Alt mentor, de asemenea plecat dintre noi, care şi-a pus amprenta pe activitatea mea viitoare de redactor a fost Mihai Cărăuşu, profesorul meu de limba română din liceu, care m-a inclus în colectivul de redacţie al revistei Năzuinţe şi care, timp de trei ani, mi-a dat cu încredere teancuri de creaţii ale altor colegi liceeni să le citesc şi să selectez pentru revistă. În acei ani adolescentini, asta însemna o mare responsabilitate pentru mine, ceea ce mi-a ascuţit spiritul critic şi de analiză a textului scris.

În 1968, am debutat cu poezii în revista Zorile a Liceului „Cuza Vodă” din Huşi, unde am învăţat în primul an de liceu. Tot în perioada liceului am avut publicate poezii în antologiile „Treptele luminii” (Iaşi, 1970), „Confesiuni” (Vaslui, 1970), „Zboruri” (Iaşi, 1971), în ziarele locale şi în revista Amfiteatru din Bucuresti, unul dintre redactori ei, fiind poeta Ana Blandiana.

Doresc din toata inima să o menţionez pe Passionaria Stoicescu, redactorul de carte al primelor mele cărţi de versuri pentru copii „De la noi din gradiniţă”, carte care a obţinut în 1987, un premiu naţional şi „Mama mea e cea mai bună” pe care le-am publicat la Editura Ion Creangă în 1986, respectiv 1988. Am avut întotdeauna o adâncă admiraţie pentru talentul, usurinţa de-a lucra cu autorii, cu mine inclusiv, generozitatea cu care îşi împărţea ideile, sfaturile şi timpul lucrând cu fiecare pe text şi îmbunătăţind calitatea scriiturii. Mă consider binecuvântată să fiu prietena acestei profunde poete, scriitoare şi traducatoare, care a publicat până în prezent peste 60 de cărţi. Îmi amintesc că ne aflam la mănăstirea Cocoş din judeţul Tulcea, cred că în 1987, şi discutând într-o seară despre familie, i-am spus că aveam un frate care a emigrat când era student şi locuia în Franţa. Îmi aduc aminte reacţia ei, îngrijorarea din ochi şi din voce, când mi-a spus: „Să nu spui asta niciodată lui Viniciu Gafiţa (care era atunci redactorul editurii), că nu mai vezi nici o carte publicată”. Apoi mi-a relatat povestea lui Mircea Sântimbreanu (pe care am avut onoarea să-l cunosc mai târziu, personal) care era ameninţat să-şi piardă poziţia de director al Editurii Albatros, deoarece soţia şi fiica lui plecaseră într-o vizită în străinătate şi tot amânau să se întoarcă în România. Continue reading „Valentina TECLICI: Taina scrisului – Fascinantul joc al cuvintelor” →

Berthold Tellu ABERMAN: Taina scrisului – Scrisul uneori, o taină a sufletului

Am pornit pe cărările întortocheate ale vieții dorite a fi fără obstacole, repede aflând că adesea, doar bunele intenții sunt presărate cu fericirea mult dorită. Dacă am ceva de reproșat, doar că nimeni nu m-a întrebat sau consultat de vreau sau nu. Abia intrat în viață, aflând că bețele și pietrele pot rupe oasele, cuvintele însă, pot zdruncina sufletul.

Ofiţer superior în armata română, pensionar, fac parte dintre cele 27 de personalităţi omagiate în cartea de aur a fostului Institut Geografic Militar. Primul evreu, posibil şi ultimul care a semnat o hartă românească în noua sa proiecţie geografică, numeroase participări la importantele lucrări de dezvoltare a obiectivelor României.

Am apreciat și prețuit dar și beneficiat de prietenia sinceră a multor oameni,scriitori citând doar câțiva: Dr. Madelaine Davidson, George Astaloș, Ștefan Dumitrescu, Bity Cragiale, Dr. Iulius Iancu, M. Brateș, H. Aramă, Marius Mircu, Carol Isac, Simona Kiselevschi, Hary Ross, Bianca Marcovici, Ivan Lungu, Paul Leibovici, Ion Cristofor; caricaturiștii: I. Covaci (coleg), Eduard Mattes, I. Grisaru și mulți alții de-ar fi să-i nominalizez.

Consacrarea a venit între timp de la cititori, numeroase diplome și premii care au încununat mulțumirea sufltetescă a eforturilor materiale și morale. Am moştenit-o pe mama pe care o văd în amintire aplecată asupra unei cărţi imediat ce avea o clipă de răgaz. Apoi profesorii, școala, restricțiile timpului, schimbările survenite, participarea la serile literare din liceu, primele încercări, acrostihurile dedicate colegei de bancă, primele dezamăgiri, intrarea într-o armă de elită a armatei, cariera și mult dorita pensionare.

Cât de simplă pare o viață trecută. Primii pași, un manuscris dat spre citire colegului și prietenului scriitor George Astaloș și Marius Mircu mi-au dat curajul de a scrie apreciind că scriu cu sufletul și nu cu tocul. Am avut fericitul prilej de a-i cunoaște și discuta, locuind cândva aproape de scriitorii George Călinescu, Demostene Botez și prin ei cunoscându-l pe Victor Eftimiu la anii tinereții.

Dorința era până nu de mult, de a-mi ridica o statuie, fie și bust, dar m-am mărginit meritelor și posibilităților și mi-am comandat un timbru spre a călătorii în lume, fie și după…. De un real ajutor în propagarea și aprecierea scrisului meu mi-au fos cronicile de specialitate semnate de domnii George Roca, Dragoș Nelersa, Teșu Solomovici, Paul Leibovici și mulți, mulți alții cărora le mulțumesc și pe această cale.

Continue reading „Berthold Tellu ABERMAN: Taina scrisului – Scrisul uneori, o taină a sufletului” →

Viorel ROMAN: Statul catolic cu popor ortodox e România?

Klaus Werner Iohannis, preşedintele României reprezintă statul acquis-ului catolic, capitalismului UE/NATO, Imperiului Sf. Petru şi este capul Bisericii Ortodoxe în simfonie cu Statul. În acesta dublă calitate e inimaginabil ca un ortodox pune la îndoială voinţa Împăratului Bizanţului, Tarului Rus, ale lui Stalin, Putin, sau la români ale lui Vlad Ţepeş, Fanarioţilor, Anei Pauker, Dej, Ceauşescu, Iliescu… Preşedintelui, ales de toţi românii.

Liviu Dragnea, preşedintele PSD (fost PMR, PCR, FSN), reprezintă devălmăşia ortodoxă moldo-valaha, Imperiul Sf. Andrei, teocraţia neo-feudală, paternalismul Fanarului, de aceea se îndoieşte de legitimitatea UE/NATO, cu toate angajamentele în acest sens.

Ortodoxo-comunistii au lichidat Biserica unită cu Roma, intelectualitatea filo-occidentală şi după 1989, se aşteptau ca Biserica şi activul lor de Partid să fie lichidate, la fel. Mare a fost mirarea tovarăşilor când au văzut nu-s nici măcar condamnaţi pentru genocidul lor religios, cultural, că rămân cu Bisericile luate ilegal, că omul Moscovei şi al Partidului, Iliescu rămâne la putere. În acest context e firesc ca Dragnea vrea „să trăiască în capitalism cu devălmăşie socialistă“, să devină şeful Statului, Partidului, Guvernului, Justiţiei şi Bisericii. „Vrednic este!” I-a cântat deja şi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Statele Paralele reprezentate de Iohannis şi Dragnea sunt ilegitime, fiecare din perspectiva celuilalt, şi într-un conflict surd, permanent. Cu Armata Roșie în RPR şi cu Partidul lui Ceauşescu în RSR, supuşii urmau fără să crâncnească voinţa Secretarului General al PCR-ului trimis de Cel de Sus. Acum cu Armata NATO şi cu UE ortodocşii au libertatea de mişcare, a cuvântului şi se pot prevala de drepturile occidentalilor la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dar nostaligia după paternalismul oriental nu dispare peste noapte.

Din anul 2007, după aderarea la Europa, preşedintele ţării, partide politice, parlamentul, guvernul, justiţia s-au obligat să implementeaze acquis-ul catolic, adică drepturile și obligațiile care decurg din statutul de stat membru al Uniunii Europene, în contradicţie cu tradiţia strămoşească, cutuma teocraţiei, după cum vedem în zilele noastre. După Brexit, un Romxit şi integrarea în Imperiile teocrate euro-asiatice rus sau turc nu este exclusă, dar e puţin probabilă, având în vedere că cinci milioane trăiesc, au votat pentru occident, şi lipsa de credibilitate a „miticilor“ ortodocşi moldo-valahi în Ardeal, Banat, Bihor şi Maramureş.

* * *

Continue reading „Viorel ROMAN: Statul catolic cu popor ortodox e România?” →

Alexandru NEMOIANU: Importanța fiecărei persoane

În “Facerea”, din Sfânta Scriptură, fiecare zi a creației se încheie prin formula: ”și a văzut Dumnezeu că este bine”. Era concluzia fiecărei zi din ciclul Creației și ea se referea la întreg și la părțile lui. Întreaga Creație, de la început și până la sfârșit, a fost făcută de Dumnezeu , ”și a văzut Dumnezeu că este bine”. Nu sunt multe comentarii sau adăugiri de făcut. Acestea sunt afirmații categorice, de importanță cosmică și vorbesc de stări care sunt de neclintit.
Este vorba aici de întreaga Creație, un tot complex și unitar, minunat în sine, minunat în lucrarea lui, minunat în cele ce îl alcătuiesc.
În acest întreg fiecare parte componenta este la rândul ei alcătuită “bine” și având rol unic în manifestarea, din nou, a întregului. Nu există părți “mai importante” și părți “mai puțin importante”, și nu există de fel părți inutile. Fiecare parte este unică și cu rol unic, originală, vie, cu rost. Iar peste aceasta mai este o împrejurare, și ea este frumusețea. Nu este o frumusețe circumstanțiala sau trecătoare, este o frumusețe așezată din adins și cu o generozitate copleșitoare. Marele scriitor german Ernst Junger care, între altele, a fost și un celebru entomolog și descoperitor al câtorva specii, spunea că peste nouăzeci la sută din “creație” este pur și simplu frumusețe de dragul frumuseții, fără urmă de scop utilitar. În aceasta putem vedea poate cea mai elocventă dovadă a faptului că lumea a fost “creată” de un Creator bun și iubitor. Dacă “evoluția” ar fi obârșia lucrurilor această frumusețe, această abundență de frumusețe, o contrazice și ar fi trebuit să îi fie antitetică, contrară. Dacă “evoluția” ar fi cauza existenței atunci dezvoltarea ar fi trebuit să fie făcută strict “utilitar”, ar fi trebuit să se dezvolte si sa rămână dominanta doar cele cu folos practice. Ori nu este așa.
Întreaga Creație este învăluită în frumusețe, de la monumentalitatea munților și oceanelor și până la cea mai gingașă gâză sau floarea de păpădie.Toate sunt acoperite de o frumsețe care se înnoiește clipă de clipă, se schimbă, se adăugește, se combină, îmbată și farmecă. Efectiv nu este necesară multă imaginație că să vezi în ‘tot” urmele unui Creator fără egal.
Dar încă mai tulburătoare este legătură dintre părțile care alcătuiesc minunea din jurul nostru.
Niciuna dintre părți nu poate exista “în sine”, fără alăturarea la întreg și întregul nu poate fi desăvârșit în lipsa, fie și uneia, dintre părți. Este îndeajuns să ne uităm la trupurile noastre. Este suficientă a alergie, o durere de dinte sau cine mai știe ce hiba minoră, ca întregul trup să sufere și să nu mai funcționeze deplin. În același timp cât de mișcător este modul în care, la un accident, părțile se ajută între ele, se “compensează”. Iar în trupul social nu este altfel. Diferența este însă în faptul că oamenii sau, mai exact ‘omul”, nu sunt doar realități biologice, sunt mai ales realități morale. Realități chemate să reflecte cele din jurul lor, să le înțeleagă și definească, sub starea de “bine” sau “rău”, ca realități morale, să contribuie la prosperitatea lor și mai ales să recunoască, atât cu dragoste cât și cu venerație, că sunt “lucrul” mâinilor Dumnezeiești. În momentul și numai în măsura în care această trăire morală există și oamenii și Creația vor fi la adăpost de catastrofe.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Importanța fiecărei persoane” →

Cornelia URSU: Taina scrisului – Scrisul între profesiune și plăcere

Atunci când scrisul, inclusiv cel creativ, are o preponderenţă profesională semnificativă este foarte dificil de prognozat momentul în care apetenţa pentru această formă fundamentală de comunicare se va transforma în dorinţă de scriere literară cu valenţe de entertainment. Poate şi datorită faptului că parcursul profesional, mă refer desigur la profesiunea de medic, cea pe care o cunosc în detaliu, presupune un ritm alert în care trebuie să publici o serie de articole de specialitate, studii, cursuri pentru studenţi, nu mai vorbim de teza de doctorat sau alt gen de articole ori comunicări ştiinţifice. Apoi se adaugă în mod obligatoriu şi munca fără discontinuităţi pentru informare sau actualizarea informaţiilor în acest domeniu supus unei dinamici fără precedent. Toate acestea te pot opri, de foarte multe ori, nu numai de la o firească dorinţă de a te relaxa prin scris ci, mai mult decât atât, chiar de la lecturi de alt gen.

Cu toate acestea istoria literaturii universale relevă nume de rezonanţă precum Schiller, Cehov, Cronin, Bulgacov, Munthe sau Rabelais. Nu am amintit decât pe cei mai cunoscuţi dintre medicii scriitori, ale căror opere au intrat deja în patrimoniul cultural al omenirii. Dar să nu uităm nici de prezenţa unor personalităţi ale culturii române aflate printre aceşti titani. Mă refer la Vasile Voiculescu, Ion Cantacuzino sau Grigore T. Popa.

În mod firesc, nu m-am întrebat niciodată, nici nu aveam vreun motiv deoarece nu credeam că voi intra şi eu în această categorie, care vor fi fost motivele pentru care aceşti oameni devotaţi profesiunii lor medicale îşi asumă condiţia, de multe ori cam fragilă, de scriitor, unii dintre ei devenind chiar nume de referinţă în literatură… Nu știam ce anume îi atrage pe discipolii lui Hippocrates către domeniul literar, mai ales că, aşa cum am arătat, numărul scriitorilor valoroși cu studii în medicină este semnificativ atât în România, cât și peste hotare. Medicii autohtoni cu înclinații literare au pus chiar bazele Societății Medicilor Scriitori și Publiciști din România, înființată în 1990 și afiliată la Union Mondiale des Ecrivains Médecins.

Continue reading „Cornelia URSU: Taina scrisului – Scrisul între profesiune și plăcere” →

Vasilica GRIGORAȘ: Taina scrisului – Pași spre muza senectuții

O călătorie în timp, cu bucuria re-descoperirii, re-găsirii şi înţelegerii rădăcinii şi filonului scrisului meu. Un exerciţiu de memorie agreabil, plin de emoţie, pigmentat cu dragoste. Nu neaparat un „inventar” al urmelor presărate pe un drum de decenii ci, mai degrabă, o re-constituire a paşilor nevediţi cu răbdare şi timiditate pe minunata cale a creaţiei literare.

Pana scrisului mi-a fost întru început, un firav fulg, care s-a alcătuit pe sine treptat, sub binecuvântarea graţiei divine. Indiferent de stadiul creşterii sale, am păstrat-o permanent şi am ospătat-o în cămăruţa de curat a sufletului, sub oblăduirea gândului bun. Astfel, cu ea la purtător, trecutau ani după ani, travaliul scrisului meu durând mult timp, cu frâne şi opriri voite şi nevoite, autoimpuse ori libere de vrerea mea, astfel parcursul literar a fost în salturi, viaţa socială, educaţia, profesia, familia, toate, fiind pe primul plan. Şi astfel, m-am strecurat prin năvalnica apă curgătoare a timpului, adevărat duş scoţian până la senectute, de fapt, până la începutul „Actului trei” al vieţii, după cu se exprimă actriţa Jane Fonda.

Din primii ani ai şcolii din comuna natală, îmi aduc aminte de dibăcia cu care găseam rime unor versuri, însăilându-le cu naivitatea vârstei în şiragul neted, alteori dezlânat al poeziei. Iar, acolo unde rimele şugubeţe nu prea se dădeau găsite, mă mulţumeam cu compuneri apreciate de învăţătoare şi profesoara de limba română. Mult mai târziu, în anii studenţiei, mergeam uneori la întâlnirile unor cenacluri literare din Iaşi, împreună cu colega şi buna mea prietenă de-o viaţă, scriitoarea, poeta, traducătoarea, editoarea, doctor în sociologie, Valentina Teclici, care debutase cu poezie, pentru mine, magistru strălucit în arta scrisului şi, nu numai. Îmi plăcea atmosfera în care scriitorii, poeţii citeau din creaţia lor şi eram doar ochi şi urechi. Mă fascinau dicuţiile, comentariile, argumentarea cali-tăţii unor poezii şi texte în proză.

Un episod frumos îmi stă viu în minte. Profesoară de filosofie la liceu, am mers la o Sesiune naţională de comunicări cu elevul meu care obţinuse locul întâi pe judeţ. Elevi, profesori, filosofi din toată ţara.

După discuţiile aferente întâlnirii, un antren general ne-a cuprins pe toţi. Cineva a rostit prima epigramă, apoi au urmat altele. Erau deosebit de savuroase, am simţit totul ca o provocare, o nadă viu colorată care m-a atras şi, momită fiind astfel, am simţit declicul inspiraţiei prin care au curs pe hârtie câteva epigrame. O colegă a văzut ceea ce am scris şi a anunţat auditoriul că doresc să citesc. A fost prima oară când am citit în public propria-mi creaţie.

După o scurtă carieră în învăţământ, m-am angajat la biblioteca judeţeană, unde am avut ca prieteni de nădejde, cărţile. O perioadă de acumulări, lecturi esenţiale au contribuit la temelia instruirii şi formării. Miracolul unei biblioteci, nu se poate descrie în cuvinte. O bibliotecă enciclopedică, echivalează cu istoria civilizaţiei umane şi a întregului univers, de la creaţie până în prezent. În cele şase zile lucrătoare ale săptămânii, mă îmbăiam în izvorul lin curgător al literaturii, artei, culturii, istoriei, ştiinţei…

Am început să scriu medalioane ale unor personalităţi locale şi naţionale, proză scurtă, impresii de călătorie, cronici literare, eseuri, şi interviuri publicate în revista instituţiei şi alte publicaţiile periodice.

Mărturisesc faptul, fără teama de a greşi că toate acestea făceau parte din hrana cea de toate zilele. Hrană plină de aromă binefăcătoare, îndulcită de lirismul poeziei, a cărei sorginte limpede, cristalină se află în doină, baladă, cântec bătrânesc… şi condimentată cu umorul specific românilor, asigură şi nutreşte de veacuri curăţenia sufletească, credinţa, înţelepciunea, curajul, vitejia şi alte virtuţi ale neamului românesc.

Sigur că, uneori am simţit şi un gust amar, mult prea amar pentru papilele gustative ale doritorilor de literatură bună şi cultură autentică, atunci când primeam circulare prin care eram înştiinţaţi să scoatem din circuitul lecturii cărţile unor autori valoroşi, intraţi în dizgraţia regimului.

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Taina scrisului – Pași spre muza senectuții” →

Ioan POPOIU: Taina scrisului – De ce scriu…

„Cântă, zeiţă, mânia ce -aprinse pe- Ahil Peleianul”, aşa începe Iliada, opera care stă (de 3000 de ani!) la temelia literaturii europene. (Acest început îl impresiona pe Marin Preda, când voia să sublinieze adevărul vieţii, ca obiect al literaturii). Despre ce vorbeşte Homer, în Iliada, ce-l „motiva” să scrie?! Oare de ce scria Homer?

Despre ce scrie, în general, autorul (scriitorul)? „Sunt suflet în sufletul neamului meu/ Şi-i simt durerea şi amarul”, se exprimă George Coşbuc. Este vorba despre poet? Despre neamul din care face parte? Despre glorie? Ana Blandiana, într-o poezie, „Racine”: „M-aşteaptă Fedra, Regele şi Gloria!”. Ar mai trebui să răspundem la o întrebare: oare ideea cititului este însoţită inevitabil de aceea a scrisului? Îmi amintesc bine titlul primei cărţi citite, „Cei trei muşchetari”, de Alexandre Dumas. Când începe de fapt aventura conştiinţei, în momentul lecturii (cititului) sau al scrisului?! Să îndrăznim să definim, în prealabil, scrisul ca un act de conştiinţă al celui care face acest pas temerar!

Un critic definea cititul ca pe un act pasiv, în timp ce scrisul era considerat unul activ, viril! Cu aceste enunţuri ne apropiem pas cu pas de obiectul real al întrebării: de ce scriu? Mai întâi, scriu din dragoste pentru cărţi! Mi-am imaginat lumea ca pe o imensă bibliotecă, toate peripeţiile existenţei se desfăşoară pe culoarele nesfârşite ale acesteia, o viaţă derulată în interiorul unei biblioteci! Am visat o bibliotecă încăpătoare, care să fie deopotrivă sală de lectură, grădină, spaţiu de agrement şi de visare. Într-o nuvelă de Cehov, acesta imaginează un personaj care rămâne închis voluntar ani de zile, într-o bibliotecă şi, în timpul acesta, citind, el mărturiseşte că a făcut revoluţii, a trăit iubiri mistuitoare, a atins o înaltă cunoaştere, încât existenţa în sine îl lăsa nepăsător.

Apoi, scriu, pentru că, pur şi simplu, vreau să mă exprim, să spun altora, doritori sau interesaţi, care îmi sunt gândurile şi sentimentele despre semeni, despre tot ce mă-nconjoară. Această dorinţă de exprimare nu este ceva programat sau premeditat, ci mai curând un act spontan, subiectiv, ireprimabil! Scriu, pentru că aşa simt că trebuie să fac! În „Jurnalul de la Păltiniş”, la un moment dat, Liiceanu, pornind de la lecturi şi cărţi, îl întreabă pe Noica: „De ce trebuie să scriem cărţi”? Acesta îi dă un răspuns filosofic, cu o profundă motivaţie culturală Noica vobeşte despre „Dumnezeul culturii”! Pornind de-aici, s-ar putea răspunde că, citind cărţi, suntem îndemnaţi să scriem noi înşine cărţi! Vrem să avem vocea noastră proprie în materie de cărţi şi cultură. De ce scriu totuşi?! Poate pentru a mă cunoaşte mai bine, pentru a şti cine sunt, pentru a mă descifra (despuia) mai complet! Să spunem, poate este pretenţioasă această formulare, pentru a ajun-ge la sinele ascuns („adâncul persoanei”, cum se spune în teologie), la partea tainică a fiinţei, pentru a accede la dimensiunea metafizică a existenţei. În cele din urmă, procedând prin eliminare (să ne amintim de acel „neti, neti” al filozofiei indiene), putem formula răspunsul la întrebarea: de ce scriu?

Să ne întoarcem, acum, la începutul articolului, la primele versuri ale Iliadei: „Cântă, zeiţă, mânia ce -aprinse pe- Ahil Peleianul/ Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse”. Abia acum, după evocarea începutului poemului homeric, putem răspunde pe larg, răspicat, la întrebarea: de ce scriu? Scriu, pentru a înfăţişa adevărul vieţii, realitatea aşa cum este ea, de la începutul lumii, dulce-amară, cu râsu-plânsu ei, cu tot ceea ce are ea fascinant şi imprevizibil. Scriu, pentru ca viaţa umană, aşa cum este, să fie zugrăvită veridic, cu toate faţetele ei, pentru ca elanul de nestăvilit al existenţei să poată fi redat cu tot adevărul şi dramatismul său.

Scriu, pentru ca viaţa să se exprime! Scriitorul nu poate fi decât de partea vieţii (existenţei), nu a celei sublime, ideale, ci a vieţii înfăţişate în toată nuditatea şi cruzimea ei, cu tot jocul ei de culori. Scriitorul nu poate opta pentru fragmente, pentru felii de existenţă, ci pentru viaţă ca întreg, nealterată, nefalsificată. Pentru viaţa adevărată, cu lupte şi pasiuni, aventuri şi primejdii.

Continue reading „Ioan POPOIU: Taina scrisului – De ce scriu…” →