„…De fiecare dată când mă aşez în faţa colii albe de hârtie spre a-i încredinţa gândurile, simt cum întreaga-mi făptură este supusă unui teribil chin al facerii” – se confesa, cândva, un confrate în ale condeiului. Continuând: cu ce s-o umpli, de unde atâtea idei, fapte, de unde atâtea sentimente, judecăţi de valoare, verdicte? Dar scrisul e ca o boală fără leac, dulce şi înşelătoare, nu te lasă să trăieşti, dar nici să mori. E ca o otravă pe care ţi-o administrezi conştient, şi căreia îi cunoşti încă de la început efectele perverse: imunitatea bolnavă de pasiune. Pe care, până la urmă, o accepţi necondiţionat. I-aş zice kharma scriitorului…
Adeseori m-am întrebat, o mai fac odată acum, când scriu aceste rânduri inspirate de un eveniment cultural de referinţă nu doar pentru concitadini, dar receptat, conştientizat şi valorizat de prea puţini dintre ei: ce ar fi reprezentat Bacăul, în spaţiul cultural românesc, fără poetul Lacustrelor şi fără revista Ateneu? Risc un răspuns: tăcerea de după cuvintele nerostite, nescrise, anonimatul încorsetat de un provincialism cu pretenţii de primadonă cu vocea în degrade. Pentru că cele câteva nume ilustre care contribuiseră cândva la conturarea unei anume identităţi spirituale a urbei noastre deveniseră, nemeritat, desigur, personaje de plan secund, bune de scos în faţă la diverse aniversări, comemorări sau evocări. Un fel de materiale de recuzită.
Evenimentul pe care ţin să-l readuc în conştiinţa publică la puţin timp după producerea şi consemnarea lui în spaţiul istoric prezent vine să contribuie şi la destrămarea unui mit, cel al deşertului cultural din perioada comunistă, pe care nu puţini îl acuză şi condamnă ignorând şi denaturând pur şi simplu adevărul obiectiv. (Re)apariţia revistei de cultură Ateneu, în urmă cu exact o jumătate de veac – august 1964 -, este doar una din componentele multiple ale acestui adevăr. O reapariţie ce se va dovedi perenă, viguroasă şi de o mare valoare simbolistică, urmând primei serii de optsprezece ediţii îngrijite de ilustrul pedagog şi om de cultură Grigore Tăbăcaru şi de poetul George Bacovia. În sprijinul afirmaţiei mele vin cu susţinerea clară, fermă, lipsită de orice echivoc, a celui dintâi redactor şef al actualei reviste, iniţiator şi susţinător fervent al înfiinţării publicaţiei – scriitorul Radu Cârneci. Care spune în interviul publicat în numărul 499 – 500, consacrat momentului aniversar: „Fapt esenţial, demn de subliniat: în această luptă am beneficiat de îndrumarea şi încrederea totală a organelor regionale de partid şi de stat”. Alături de Uniunea Scriitorilor şi de reprezentanţi de primă mărime ai scrisului românesc. Era, acesta, unul din semnele evidente ale declanşării dezgheţului cultural românesc.
Aventura cuvântului băcăuan, care deja luase startul cu publicarea unor plachete şi volume de versuri editate sub egida instituţiilor de cultură ale timpului a parcurs, iată, o jumătate de secol şi mai bine. N-am observat ca, la marcarea ei, înafară de ediţia jubiliară pritocită de actualii competitori şi de prietenii şi colaboratorii săi statornici, să fi fost declanşate şi niscai focuri de artificii. Insemne ale victoriei. Asta, pentru că asemenea focuri-jocuri, de vreun sfert de veac au devenit apanajul potentaţilor post-decembrişti, al baronilor locali care-şi exteriorizează şi afişează opulenţa prin demonstraţii de sfidare a bunului simţ. O revistă?! Ce-i aia?! La ce serveşte! Pentru că lecturile preferate ale parveniţilor sunt cec-urile bancare „la plătitor”, facturile şi etichetele de pe sticlele cu băuturi scumpe. Punct. Hrana spirituală e pentru cei care se mulţumesc cu apă rece de izvor şi aghiazmă de la hramurile sfinţilor. Şi totuşi: cine-s fericiţii? Şi unii, şi ceilalţi. Fiecare, în felul său.
„Scriitura, ca şi păsările, cântă mereu aceleaşi cuvinte” – spune scriitorul italian Alberto Moravia. Pentru ca unul dintre conaţionalii noştri, Tudor Vianu, să perceapă în acelaşi diapazon aventura cuvântului, despre care este convins că „…este sunet şi culoare, e mesagerul gândului uman”.
Nu am de unde să ştiu dacă cei dintâi redactori ai revistei (deveniţi mai apoi scriitori repezentativi ai literaturii româneşti) care se năştea în urmă cu cinci decenii; cei de mai apoi, cei de astăzi, şi-au pus condeiul în slujba „gândului rătăcitor” urmând îndemnul ilustrului înaintaş patruzecioptist Ion Heliade Rădulescu: „Scrieţi băieţi, numai scrieţi”. Cert este faptul că fiecare dintre cei invocaţi, cât şi colaboratorii-publicişti, şi nu snt deloc puţini aceştia, au făcut-o cu osârdie, convingere, devotament şi mult, foarte mult talent. Datorită lor, Ateneu-l băcăuan şi-a edificat, cu deplin merit, şi statutul de „fenomen cultural naţional”, cât şi de revistă europeană. Croit, este clar pentru oricine e de bună credinţă, în anii vechiului regim politic (atunci când susţinerea financiară nu constituia un coşmar perpetuu pentru editarea publicaţiei) şi continuat în condiţii nu tocmai lejere, de actualii săi editori. Iată de ce performanţele sale mi se par cu atât mai notorii.
Folosind un termen modern, în vogă, dar adaptat la conţinutul său, revista şi-a edificat un brand inconfundabil, acela de promotor al culturii. Şi cred că este suficient dacă enumăr câteva dintre formele sale cu care se prezintă în faţa cititorului constant şi legitim: ediţiile speciale realizate pentru o serie de judeţe, incluzând tematici complexe şi abordări specifice fenomenului cultural al zonelor respective. Apoi: reuniunile Ateneu – adevărate caravane scriitoriceşti, un cenaclu de o largă respiraţie creatoare, itinerat prin mai toate regiunile ţării, nu doar prin oraşele moldave, în decenile 7 şi 8 ale secolului trecut; colocviile şi galele anuale ale revistei cu ale sale premii de creaţie şi excelenţă, năzuite de mai toţi condeierii.
Dar poate că înainte de toate acestea merită supusă atenţiei şi aprecierilor noastre deschiderea permanentă a paginilor revistei către cei ce doreau să bată la poarta consacrării literare şi să-i păşească pragul. A fost, a rămas un creuzet în care talentele se pot exprima liber şi plenar, cenzurate numai de calitatea exprimărilor creatoare în varii domenii precum poezia, proza, critica literară, publicistica, plastica ş.a. Astfel, spiritul Bacăului provincial al lui Bacovia, trist, plouat, prăfuit, a devenit unul optimist şi peren; şi asta, datorită celor care au făcut să se nască şi să se manifeste plenar în sfera creaţiei – Gruparea Ateneu. Deţinătoare merituoasă a unui capitol distinct şi de referinţă în Istoria Literaturii Române a ultimei jumătăţi de veac. Fără acest capitol, Istoria ne-ar fi fost mult mai săracă. Iar adăugirile continuă, pentru că rămâne un capitol deschis, în pofida tuturor asperităţilor cu care se confruntă, rezumabile, cred, la doi factori şicanatori: banul şi (in)apetenţa pentru lectură. Puţinătatea resurselor extrem de greu de contracarat. Actele de mecenat literar sunt destul de rare, inconsistente şi adeseori se-ndreaptă spre direcţii, spre a le numi elegant, surprinzătoare.
Şi totuşi, aşa cum floarea de colţ se încăpăţânează şi reuşeşte să răzbată stânca în fiecare început de vară, susţinând, prin tenacitate şi resurse interioare nebănuite, o stare de spirit victorioasă, avem motive să fim optimişti.. De zece ani apare, tot la Bacău, încă o publicaţie „de cultură şi atitudine” – revista Plumb, titlu inspirat de aceeaşi creaţie bacoviană şi omagiant al marelui poet. Deja au ieşit de sub tipar nouăzeci de numere. Inţial, exclusiv dependentă de un grup de entuziaşti împătimiţi ai condeiului, care fac la modul cel mai propriu cu putinţă muncă de voluntariat artistic-literar, publicistic şi civic. Susţinuţi în bună măsură şi de câţiva tipografi prieteni necondiţionaţi ai slovei tipărite. De unde se poate conchide că nu doar banii ne-aduc fericirea. Pe parcursul acestui relativ scurt, deocamdată, periplu temporal, dar căruia îi prevăd o lungă şi strălucită carieră, revista a reuşit să se afirme în corul vocilor distincte şi meritorii, astfel că de la „grupul de iniţiativă” şi-a dobândit şi girul Ministerului Culturii, Uniunii Scriitorilor, cât şi al Consiliului Local şi Primăriei Bacău. Un statut confirmat şi recunoscut, dar care nu înseamnă depăşirea sine qua non a dificultăţilor de susţinere, cu resuscitări şi infuzii de respiraţie gură la gură. Până la urmă, însă, important este faptul că publicaţia trăieşte şi se vigorează, într-o exprimare conformă cu crezul mentorilor şi realizatorilor ei, care sunt antrenaţi de bună voie şi nesiliţi de nimeni în aventrura scrierii, o scriere marcată şi dominată de spiritul bacovian.
Aşa cum se întâmplă, de altfel, şi cu cea de a treia publicaţie pe care mi-am propus să o prezint în aceste consemnări ocazionale: Viaţa băcăuană, foarte aproape şi ea de numărul 500, editată de – numai el ştie cum, fondatorul Fundaţiei culturale „Georgeta şi Mircea Cancicov” şi, totodată, mentor-coordonator al Cenaclului „Avangarda XXII”, care a luat în patronaj şi o serie de reviste şcolare. Asumări animate de cele mai bune intenţii şi implicări de meritorie substanţă. Totul, din dragoste şi responsabilitate faţă de cuvântul rostit ca mesaj-îndemn îndeosebi pentru generaţia tânără. Conferind astfel substanţă expresiei formulată cândva de Theodor Aman: „Artistul, ca şi literatul, trebuie să aparţină timpului său”. Ori, cele trei reviste invocate răspund neabătut acestui deziderat cu mesaj de bătaie lungă.
Acum, în timpul nostru marcat de profunde contradicţii, de răsturnări de valori şi de negare a lor, când se scrie mult şi se citeşte puţin, când „plăcuta zăbavă” a lecturii este percepută ca un chin, ca o corvoadă, ca o pedeapsă, ca un timp pierdut, a veni cu antidotul aceloraşi lecturi mi se pare demersul de o mare şi responsabilă implicare în formarea profilului spiritual al omului de lângă noi. Care orbecăie în căutarea adevărului-definitoriu, a propriilor reprezentări şi valori. Demersul programatic şi formator al revistelor transfocate aici ar trebui să producă asupra noastră efectul curentului de apă rece înmiresmat de dulceaţa „cuvintelor potrivite”, pentru a cita un alt mare maestru român al metaforei.
——————–
Mihai BUZNEA
Bacău, aprilie 2018