„Dacă moartea ar fi sfârșitul a tot, cei mai în câștig ar ieși ticăloșii, fiindcă o lespede pe mormânt i-ar izbăvi și de trup și de suflet și dezbaterea s-ar încheia astfel pentru totdeauna.”

– Platon

   Scriam în eseul  „Despre cinste, necinste și ticăloșie”‚ că ticălosul fură, minte, stăpânește în afara oricărei legi; că vrea în orice chip să învingă, să stăpânească. Iată că am avut astăzi ilustrarea acestor afirmații.

   Proiectul de lege care prevede modificarea Codului penal a fost adoptat miercuri în Camera Deputaților, în calitate de for decizional, cu 167 de voturi „pentru”, 97 de voturi „împotrivă” și 19 abțineri. Modificarea s-a făcut în 2 zile cu tupeul, nerușinarea autorilor, cu nerespectarea legilor, cu nepăsarea totală față de interesele oamenilor, față de soarta țării. Modificările au fost făcute pentru un grup restrâns de persoane, în raport cu populația acestei țări. Ele nu reprezintă interesele generale ale cetățenilor, ci reprezintă interesele grupului restrâns, de a facilita înlăturarea în unele cazuri a răspunderii penale a infractorilor – funcționari publici și infractori de drept comun. Direct spus, s-a înlesnit dreptul de a păcătui, în scopul dobândirii de bunuri materiale – funcții bine plătite și averi ilicit dobândite. Credința și bunul simț al omului nu permitea în trecut, ca oamenii să nu fie trași la răspundere și pedepsiți pentru greșelile lor.  De astăzi toleranța față de abuzuri și nedreptăți va fi deosebit de generoasă, ceea ce va crea un decalaj și mai mare între populația avută și cea sărăcită.

   Dragnea împreună cu complicii săi din țară, dar și din străinătate (a tunat și i-a adunat!) au lucrat rapid încercând dărâmarea nu doar al codului penal şi al statului de drept, ci şi al Uniunii Europene și Alianței Nord – Atlantice.

   Deși votul pentru schimbarea Codului penal era programat de social-democrați pentru data de 5 iulie,  la o zi distanță de dezbaterile din plen, astăzi, miercuri 4 iulie, înainte de începerea ședinței, coaliția PSD-ALDE a decis ca votul final să aibă loc în aceeași zi. Ceea ce s-a și întâmplat.

   Imediat după ce Codul penal a primit votul în Camera Deputaților, președintele Klaus Iohannis a criticat dur modul de desfășurare a ședinței din plen și a anunțat că va contesta proiectul la Curtea Constituțională a României (CCR): „Ceea ce s-a întâmplat în Parlament se numește dictatura majorității și este profund dăunătoare democrației. PSD-ul a trecut în timp record Codul penal prin Parlament, cu un simulacru de dezbatere în Camera Deputaților şi acest lucru este profund dăunător. Despre conținutul Codului penal modificat voi avea o prezentare mai lungă atunci când voi contesta la Curtea Constituțională acest act normativ. Este bine de știut că și Codul de procedură penală la care m-am referit acum câteva zile este în pregătire pentru a fi contestat la CCR“.

   Este foarte adevărat, democrația nu este dictatura majorității, ci democrația înseamnă ca fiecare om să-și poată exprima opinia sa, și vocea lui să poată fi auzită. Majoritatea este cea care luptă să-și păstreze puterea, minoritatea luptă pentru a o dobândi. Și acest lucru se înscrie în normalitate. Important este cu ce mijloace se duce această luptă și dacă ea respectă moralitatea, adevărul și dreptatea. Ori aici suntem deficitari.

   Liderul PSD Liviu Dragnea a replicat susținând niște aberații, ducând lumea în eroare – meșter în buimăceală – , că modificările aduse Codului penal nu au fost făcute pentru el, deși, este clar că modificările îl pot scăpa de condamnarea la trei ani și jumătate de închisoare pentru abuz în serviciu. „Eu nu vreau să plec ca prostul din această viață și din această funcție. Foarte simplu și vă spun pe românește – ca și cum ar fi putut spune într-o altă limbă – , ca la noi în Teleorman, adică vreau să duc această luptă până când sper că fiecare român, și dumneavoastră și oricare din această țară să știe că poate avea încredere în justiție, chiar dacă nu 100%“. Adică nu ca un nătărău ci ca unul deștept. Trufia nu-l poate lăsa să accepte absolut nimic, nici o vină. El, „nevinovatul” vrea să demonstreze această nevinovăție și apoi??? Să plece… În ce mod?  S-o fi convins că oamenii nu-l vor! Iar „după el – potopul!”

   Justiția nu va mai putea face ceea ce numim „dreptate”, fiindcă noile legi, de fapt, lovesc în dreptate. Este clar că aceste legi vor destabiliza țara, din toate punctele de vedere. Deciziile se vor muta din zona justiției în cea a politicului. Cine a trăit în perioada comunistă, își amintește: Erai prins cu ceva – furt sau ai omorât un om cu mașina, partidul te salva dacă voia. Era suficient un telefon și justiția se conforma… S-a urmărit și s-a obținut în acest moment un control totalitar al țării, în care justiția nu va mai putea face dreptate. Adevărată ticăloșie!

   „Schizofrenie!, îmi spune la telefon un prieten din țară. Știi că schizofrenicii au idei false sau au pierdut contactul cu realitatea? Sunt virulenți și periculoși”. Da? „Da! De curând s-a ajuns la concluzia că o persoană diagnosticată cu schizofrenie nu deosebește realul de ireal, are halucinații, temeri nejustificate și paranoia (Soroș, societățile străine, statul paralel, Europa, America). Nu, nu știi ce este la noi! Oamenii cu o pregătire serioasă sunt conduși și criticați de analfabeți, cei cinstiți sunt denigrați de borfași… S-a întors lumea pe dos!”.

   Vorbim despre necesitatea schimbării mentalității oamenilor, dar ea nu se poate face decât cu ajutorul elitelor. Cădem de acord că elitele trebuie căutate, promovate și respectate, că vocea intelectualității trebuie să poată fi auzită cât mai des și cât mai mult. Fără știință, fără cultură și fără credință – fiindcă și credința este o formă a culturii – , oamenii sunt debusolați, nu își găsesc locul, liniștea, reperele atât de necesare fiecărei activități. Și în acest mod societatea nu poate progresa. Mihai Eminescu spunea : “Cultură se numește înainte de toate o anumită stare și grad de dezvoltare a inteligenței”. Or, fără muncă, instruire și lectură, inteligența nu se poate dezvolta, omul rămâne o ființă primitivă, se complace de cele mai multe ori în această situație, se comportă în mod necivilizat, stânjenindu-i pe ceilalți, mai instruiți și mai cultivați.

     Îl întreb dacă nu este vina oamenilor valoroși că au admis să-i conducă nulitățile. Prin nulități înțelegându-se oamenii needucați, neinstruiți profesional și ne școlarizați suficient. Telefonul se întrerupe.

—————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

5 iulie, 2018

„Ura este nebunia inimii.” – George Byron

   Conflictul este determinat de obicei între două părți diferite, determină stări afective ale comportamentului, de o parte și cealaltă parte, pornește de obicei de la faptul că oamenii sunt nemulțumiți de traiul pe care îl duc, de modul în care este guvernată țara și de oamenii care o guvernează. Stările conflictuale se pot amplifica în cazul în care situația economică a unei țări nu se îmbunătățește, fapt care a și făcut ca numărul conflictelor să crească necontenit, ele să existe în multe țări ale lumii.

   Am mai amintit într-un eseu  că omul, atunci când ajunge să fie nemulțumit, începe să se revolte, detestă conducătorul sau conducătorii, protestează față de incompetența lor, față de minciunile, nedreptățile, imoralitatea lor, iar cei vinovați nu au capacitatea de a înțelege deficiențele conducerii lor, țin „cu dinții” la funcțiile dobândite, la averile dobândite ilegal, cu alte cuvinte la interesele lor proprii și nu la cele ale țării, deși fariseismul instalat în mințile lor îi determină să mintă poporul, să le facă continue promisiuni mincinoase. Încep să urască poporul, pe acei oameni raționali și curajoși care îi critică, provocându-le multă suferință prin răzbunare și pedepsire. Găsesc un „țap ispășitor”, modelul fiind preluat de la comuniștii care întotdeauna aveau sau imaginau un dușman, aplicând pe atunci „lupta de clasă” și acuzând veșnic străinii care vor răul țării. La noi, în momentul de față – „Statul paralel” și Europa.
Zilele acestea s-au făcut niște declarații de o duritate extremă. Am putut auzi:

„Modul în care s-a lucrat în Parlament până la această dată a fost caracterizat de o lentoare care nu mai este acceptabilă.”

„Săptămâna viitoare PSD va alege o altă soluție.”

„Vom explica fiecare pas pe care îl facem. Îl explicăm și îl facem.”

„Vom merge până la capăt.”

„Să fiți pregătiți, sunteți tineri, cu arma la picior, când președintele va fluiera, cu toții să fiți în București.”

„Îi vom zdrobi!”, a exprimat chiar președintele Partidului Social Democrat, tremurându-i fălcile de ură.

   Politicianul român, vice președinte al Camerei Deputaților, dorind să salveze de condamnare pe președintele partidului său, a amintit că PSD dorește redefinirea abuzului în serviciu fără impunerea unui prag valoric, infracțiunea urmând să fie legată de obținerea unui folos material de către cel acuzat.

   Se vrea ca România să fie condusă de decrete și ordonanțe de urgență. După 30 de ani de la revoluție se vrea suprimarea democrației și înlocuirea ei cu un regim dictatorial.

   Țara e asaltată de cei care încalcă în mod constant Constituția, de  hoți și de mafioți, protestatarii strigând: „Nu mai vrem să fim conduși de hoți și de mafioți!”.

   Cum se mai poate media acest conflict pentru a nu se ajunge la violență, când partidul conducător instigă oamenii la violență? Este suficient să ne uităm la expresia feții lor când rostesc aceste amenințări și vedem cât de vizibilă este ura pătrunsă în suflete! Cum mai poți fi tolerant față de nesimțirea, aroganța, ura și inconștiența politicienilor, a partidului și a conducătorului lor „iubit”? Unde se ascund oamenii cinstiți ai partidului care pot cântări dreptatea și cărora le lipsește curajul de a se opune acestor bezmetice luări de poziții ale fruntașilor partidului?

   Personajul acesta de plâns, conducătorul partidului, nu vede că poporul nu-l vrea? Am scris mai demult eseul „Teama căderii de pe soclu”… Îl amintesc celor care nu l-au citit. În plus, faptul că ocupă o funcție publică de mare importanță cum este cea de Președinte al  Camerei Deputaților, având două condamnări la închisoare în acest moment, una definitivă și alta în primă instanță, îl obligă să-și dea demisia, dar teama, prostia și încăpățânarea prevalează în fața unui gest de normalitate, de onoare.

   Situația poate degenera tocmai din cauza amenințărilor și a chemărilor la violență făcute de conducătorii demenți ai partidului. Și ar fi grav. Ura, dușmănia otrăvesc sufletele, spiritul unei națiuni, instigarea la violență distrugând toleranța existentă a societății, ducând la stoparea progresului, lovind, denaturând libertatea și democrația, cucerite cu greu și în timp. Societatea regresează, oamenii suferă.  Libertatea la care am visat și pentru care am luptat, în loc să fie o libertate civilizată în care să acționeze forța dreptului, avem o libertate haotică în care acționează dreptul forței. Dorim să fim liberi, dar nu respectăm legile bunei cuviințe, ne comportăm necivilizat și astfel echilibrul social nu este posibil. Conflictul generează violență și ea se poate amplifica în cadrul societății, ducând la scene de nedorit, până la războiri. Istoria ne-a dovedit acest fapt. Din această cauză conflictele trebuie dezamorsate.

   Cum mai poți răspunde cu blândețe și bunăvoinţă la gesturile lor violente?

   Justiția și societatea civilă au tot dreptul să se opună acestor atentate la spiritul democratic cu greu instituit în țară.

   Când se vorbește despre inegalități, contradicții și nedreptăți, se sugerează a le limita prin dreptate socială, prin legi bine stabilite, prin respectarea lor. Dar pentru aceasta  trebuie să existe, se spune, „un anumit nivel general de spirit civic și responsabilitate socială”, adică să existe procesul educativ, și se propune totodată ca „în fruntea organismelor sociale centrale de decizie, acțiune și comandă, să fie oameni de calitate din punct de vedere moral, profesional și politic”, în mod contrar, deteriorarea socială poate să înceapă și să se dezvolte „de la cap”, determinând și întreținând corupția.

   Heinrich Heine spunea clar și fără echivoc: „O națiune nu poate fi regenerată dacă regimul ei nu dovedește o înaltă forță morală”. Or, cu astfel de conducători în fruntea guvernului, a parlamentului și senatului, nu putem ajunge decât… nicăieri!

—————————————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

28 iunie, 2018

 

„Moartea nu vine odată cu vârsta, ci odată cu uitarea.” 

Gabriel Garcia Marquez

   Acum când s-au împlinit 200 ani de la nașterea lui Karl Marx, și când în Germania, orașul Trier, a fost dezvelită o statuie uriașă din bronz a lui, cu o înălțime de 4,5 metri, lucrare de artă a unui renumit sculptor chinez, este poate momentul să ne întrebăm cine a fost, cu adevărat, această personalitate controversată.

   Karl Heinrich Marx, născut la 5 mai 1818 în Germania și decedat în 1883 în Marea Britanie, a fost un filozof, istoric, economist, sociolog și jurnalist care, împreună cu Friedrich Engels  au întemeiat teoria socialismului științific, fiind și lideri ai mișcării muncitorești.

   Marx s-a născut într-o familie cu vechi și ramificate tradiții rabinice, ambii lui părinți trăgându-se din familii cunoscute de rabini. Tatăl lui devenit luteran, sincer și devotat în noua lui credință, dorea mult ca fiul lui să aibă și el o relație intimă cu Dumnezeu și un caracter creștin. În anii de liceu, Karl Marx a fost într-adevăr un băiat devotat relației lui cu Iisus Cristos. Trebuie știut că la începutul tinereții sale, Karl Marx chiar își făcuse o profesiune de credință din a fi și a trăi ca un creștin. Prima sa lucrare se numește „Unirea credinciosului cu Cristos”. În această carte sunt cuvinte frumoase: „Prin dragostea lui Cristos ne întoarcem inimile totodată către frații noștri care sunt legați de noi în chip lăuntric și pentru care El S-a dat pe Sine Însuși ca jertfă”. Așadar, Marx cunoscuse calea care trebuie urmată pentru ca oamenii să poată fraterniza și să se iubească unii pe alții – Creștinismul. Dar, îndată după absolvirea liceului, când avea 18 ani, ceva s-a întâmplat în viața lui. Marx a devenit un revoltat împotriva lui Dumnezeu și împotriva tuturor oamenilor.

   În tinerețe Marx citea cu plăcere poezie greacă și pe Shakespeare, el însuși scria versuri, fapt care l-a apropiat de tatăl viitoarei lui soții, baronul Johann Ludwig von Westphalen, un nobil cu vederi progresiste, și care l-a introdus în teoriile socialiste. Marx a studiat la Universitatea din Bonn și, mai apoi, la aceea din Berlin, perioadă în care a schimbat studiile în drept pentru cele de filozofie și istorie. În Berlin a fost admis în clubul postuniversitar al tinerilor hegelieni, format din avangarda filozofică și politică a regatului Prusiei, ceea ce se concretiza prin critica statului și a religiei.

   Sub imperiul concepției hegeliene a progresului rezultat din lupta tendințelor interne, teză împărtășită și de tinerii hegelieni, Marx începe să considere că sarcina rațiunii filozofice este aceea de a critica tot ce există, fie instituții sociale, doctrine religioase sau lumea ideilor, întrucât întotdeauna ceea ce există este limitat, parțial rațional și potențial deschis schimbării.

   În imposibilitatea de a începe o carieră academică din motive ideologice, Marx se orientează spre jurnalism, angajându-se la jurnalul (Rheinische Zeitung) creat de un grup de oameni de afaceri din Köln. Aici l-a întâlnit pentru prima dată pe Friedrich Engels, pe care îl va revedea la Paris, în mica comunitate de exilați germani. La Paris, Marx scrie pentru scurt timp și face cunoștință cu poetul german Heinrich Heine, cu socialistul francez Pierre-Joseph Proudhon, și cu anarhistul rus Bakunin. În această perioadă, Marx ia, pentru prima oară, contact și cu mișcarea muncitorească, implicându-se într-o organizație secretă comunistă, numită „Liga celor drepți”, devenind socialist și comunist. Citește și aprofundează studiul economiei politice. La numai 29 de ani participă la congresul Ligii Comuniste în Londra, și împreună cu Engels expun doctrina în „Manifestul Partidului Comunist”. La 49 de ani scrie Capitalul, considerată ca una din cele mai influente și relevante cărți din istoria modernă. Analiza făcută a avut unele calcule aritmetice și filozofice juste, dar viziunea lui a dat greș, neținând cont de impredictibilitatea cursului vieții.

   Devenit un spirit fervent antireligios, scrie într-una din poeziile sale: „Vreau să mă răzbun pe Acela Care domnește deasupra tuturor”, convins că există Unul care domnește deasupra tuturor, dar pe care începuse să-L dușmănească. Dorea să distrugă lumea creată de Dumnezeu. Într-un poem scria: „Atunci voi fi în stare să merg triumfător, / Ca un zeu, printre ruinele împărățiilor. / Fiecare din cuvintele mele este foc și acțiune. / Pieptul meu este la fel ca cel al Creatorului…”.

   Cuvintele „Îmi voi clădi tronul în înaltul cerului” precum și mărturisirea că cel ce stă pe acest tron va emana numai groază și agonie, amintesc de laudele îngâmfate ale lui Lucifer: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu” (Isaia 14:43).

   Revoluționarul rus Bakunin, care a fost mult timp unul dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Marx, scria: „Trebuie să-l adori pe Marx ca să fii iubit de el. Trebuie cel puțin să-ți fie frică de el ca să te tolereze în preajma lui… Marx este atât de mândru, până la ticăloșie și nebunie.”

   O confesiune făcută de Marx în poemul intitulat „Trubadurul”: „Aburi infernali se ridică și umplu creierul, / Până când înnebunesc și inima mi se schimbă cu desăvârșire. / Vezi această sabie? Prințul întunericului / Mi-a vândut-o. / Pentru mine el este cel care măsoară timpul și dă semnalul, / Cu tot mai multă îndrăzneală interpretez dansul morții”.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Știm cine a fost Marx?” →