Este bine să nu ne amăgim și să înțelegem că momentul crucial al clipei istorice actuale este referendumul pentru definirea Familiei. Este un moment de afirmare sau infirmare a voinței naționale de a fi cu rost.
Acest referendum, o acțiune de enorm bun simț, nu provoacă și nu dezbină. Scopul său este unul singur, conservarea celulei de baza sociale, cea care garantează sănătatea morală și fizică a Neamului, respectiv Familia. Referendumul ar trebui să reafirme ceea ce știm de când am fost alungați din Rai și chiar din vremea în care protopărinții noștri se aflau în Rai, că Familia înseamnă unirea în dragoste a unui bărbat și a unei femei, cum spun anglo-saxoni: ”for good and for bad, in health and in sickness, till death us depart” (la bine și rău, în sănătate și boală, până ce moartea ne desparte). Este simplu, clar și răspicat. Ce este tragic este faptul că acest adevăr fundamental trebuie din nou rostit și cuprins în lege. Această împrejurare, necesitatea reafirmării unui adevăr fundamental, ar trebui să ne neliniștească. Și asta pe bună dreptate.
Traversăm o vreme în care forțele răului sunt dezlănțuite și în panică. Scopul lor este de a distruge rațiunile pentru care oamenii au trăit și murit din totdeauna, de a distruge rațiunile pentru care oamenii iubesc sau urăsc lucruri. Să nu ne lăsăm înșelați.
Actuala ideologie , ”globalismul”, este o formă sinistră de subordonare a oamenilor prin teroare economică și la nevoie prin teroare militară. Încă mai distrugătoare este însă politica “culturală” a acestei ideologii. Ea urmărește transformarea oamenilor în numere socio-economice, în “indivizi” purtați la voia mijloacelor de informare în masă,mijloace de informare care sunt controlate de “putere” și care nu mai au nici o legătură cu adevărul.Cele mai sinistre contra valori sunt promovate:pornografia sordidă,inversiunea,urâtul în sine.Știm bine acuma care sunt mijloacele care promovează aceste stări de scârbă în România: ONG-urile sorosiste, abominatia #rezist și fripturiștii politici “déjà” “europeni. Lor le-au căzut și le cad victimă mulțimea jalnică a “imbecililor utili” (infinitus numerus stultorum), cei care ies pe stradă fără să știe de ce și care zbiară lozinci fără conținut. Aceștia sunt cei care “protestează” contra reformelor minimale în legislație și aparat juridic. Măsuri care nu fac altceva decât să elimine statul “paralel”, instituțiile care nu sunt subordonate și controlate de puterea legislativă aleasă de popor. ”Imbecilii utili” sunt însă stârniți și în mintea lor puțină, de fapt foarte puțină, își imaginează că “lupta” împotriva unui comunism care în România nu mai există din Decembrie 1989. Dar în momentul de față tot ceea ce reprezintă interesele “globalismului”, cercurilor de interes transnaționale, sunt mobilizate pentru a împiedeca trecerea referendumului pentru definirea Familiei.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Noi provocări” →

La capătul dinspre Calea Floreasca a străzii Vlădescu (azi George Călinescu) se găsea birtul Lugoj, o adevărată instituție și punct de referință pentru cartierul Floreasca.
Clădirea unde era birtul Lugoj mai avea un punct comercial, o ușa mai sus de birt, unde a funcționat un alt punct de referință al cartierului Floreasca, Tutungeria.
Inițial acolo, proprietarul, avusese în gând să aibă un mic magazin alimentar și mai ales de panificație. Deci în acel spațiu a existat cam din anii 30 ai veacului XX “Brutăria Aldescu”.
Imediat după înființare, brutăria, care făcea propriile ei produse, deservea cartierul. Erau produse de panificație diverse și pentru toate categoriile socio-economice din zona. Din câte am auzit produsele se caracterizau prin prospețime și calitate și oamenii din zona “Parcul Filipescu” preferau aceste produse celor pe care le ofereau brutăriile de acolo.
Instaurarea regimului  “democrat-popular” a pus capăt brutal acestei stări. Brutăria și-a pierdut numele și a fost rebotezată prozaic, ”Pâine”. Totuși vânzător principal a rămas doamna Aldescu, o femeie corpolentă și binevoitoare. Produsele, în anii 1948-1955 erau aproape în totalitate pâinea negra, ”dublă”. O pâine integrală dar care nu era rea la gust. Rar de tot se aduceau și pâini “intermediare” și, rarisim, chifle albe. Obținerea chiflelor era o adevărată aventură. Nu se dădeau decât trei chifle unui comparator. Ne duceam, cei doi frați ai mei, eu și o verișoară de aceiași vârstă și cumpărăm fiecare câte trei chifle. Uneori ne strecuram și de două ori.Vânzătoarea ne știa dar, de multe ori, ”închidea ochii”. Obținerea chiflelor era un eveniment. Îmi aduc aminte că în Februarie 1956, în vremea “viscolului cel mare”, care a paralizat Bucureștiul, după două zile de pauză a sosit un camion militar și se dădea o pâine neagră de familie.
După ce au început să fie ridicate “blocurile” și după ce componența socială a zonei s-a modificat, magazinul “Pâine” a devenit “Tutungerie”.
Acum se vindeau țigări și tutun, ceva produse “cosmetice”, la loc principal se afla săpunul “Cheia” și “parfumul” “mașinuță”, și ziare.
La țigări bătălia era pentru cele produse la Sfântul Gheorghe iar la ziare obținerea “Sportului Popular”.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Tutungeria ,,Vlădescu”” →

În 1840, în revista “Dacia Literară” din Iași apărea , ceea ce avea să fie prima nuvelă istorică din literatura română, ”Alexandru Lăpușneanu” de Costache Negruzzi.
Această piesă literară avea toate calitățile unei nuvele istorice, intrigă, personaje, epocă.În plus ea era scrisă în frumoasă limbă literară românească, păstrând încă parfumul vechilor cronici, din care se și inspirase.
Subiectul nuvelei se referea la cea de a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu (1564-1569). O vreme tulbure, cu numeroase intrigi și cu multă vărsare de sânge. Cea de a doua domnie a lui Lăpușneanu începea sub amenințătoarele vorbe ale domnitorului, “dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”. Iar domnitorul s-a ținut de vorbă. Pe toți cei care i se opuneau, sau bănuia el că i s-ar opune, i-a trecut prin ascuțișul sabiei. Mult sânge vinovat și nevinovat a fost vărsat până la limita în care, nevasta unuia dintre cei uciși, a proorocit soției domnitorului, ”o să dai sama Doamnă!”. Mai apoi, mulțimea execuțiilor, brutalitatea fiscala și mizeria, ridică populația în revoltă. Ajunși la porțile curții domnești, cu viclenie Domnitorul îi întreabă ce doresc. Mulțimea cuprinsă de furie, incapabilă să articuleze cauzele acestei furii, nu poate spune decât, ”capul lui Moțoc vrem”. Moțoc era una dintre uneltele folosite de Domnitor, un executant, despre care se spune că avea deprinderea “de a se ciocoi la toți domnii”. Cu cinism rece Domnitorul îl aruncă mulțimii care îl sfâșie și apoi se destramă. Furia, fără capacitate de a articula cauzele sale, se topește fără a obține nimic de folos. Finalmente, prin complicitatea Doamnei țării, Lăpușneanu este otrăvit și călugărit. Mai înainte de muri el mai apucă să spună, ”de mă voi scula, pe mulți am să popesc și eu.”
Cum spuneam nuvela a fost prima de acest fel în literatura română și a rămas mult timp “model” pentru încercări literare asemănătoare, ulterioare. Importanța ei pentru Literatura Română este incontestabilă. Dar dincolo de asta nuvela surprinde magistral psihologia masei răsculate spontan. O mulțime de oameni, exasperați de viața mizerabilă, de crime și impilare financiară, fără drept la cuvânt, având doar obligații. Această stare de spirit colectivă poate fi numită, ”sindromul capul lui Moțoc”. Acest sindrom s-a manifestat în vremea lui Lăpușneanu, s-a manifestat în numeroasele răscoale din spațiul românesc, se manifestă și astăzi. Este un “tip” de manifestare repetitive, ciclică, ale cărei detalii diferă de la epocă la epoca, dar care “tip” își păstrează caracteristicile. Zădărnicia acestui sindrom a fost exprimată în formularea,”schimbarea domnitorilor, bucuria nebunilor”, dar nimeni nu a dat atenție. Putem lesne ilustra acest simptom prin situația de azi din România.
România, în momentul de față, este o țară subordonată unor puteri din afară, o combinație între cercurile marii finanțe și “comisarii” de la Bruxelles. Este fără rost orice încercare de a tăgădui această realitate. Este suficient să vedem modul “pro consular” în care se comportă și “trimișii” Bruxelles-ului și ambasadorii USA, modul în care își îngăduie, cu aroganță și brutalitate, să ceară anume măsuri. În plus de asta întreaga avuție a țării a fost acaparată de figuri sinistre de “fripturiști” locali, majoritatea direct descendenți din ștabi comuniști. Acești indivizi, împreună cu politicienii, sunt cei care alcătuiesc regimul “neamului prost” care apasă Țara Românească și Neamul Românesc. Este o situație tragica dar care poate fi rezolvată.
Dacă țara ar intră în normalitate socială, printr-o amnistie generală, un act care ar pune capăt “vânătorilor” de tot felul, liniștea ar putea fi instalată.Trebuie arătat că o asemenea amnistie nu ar fi o fericire, ar fi o măsură “în extremis”, așa cum este o amputație. Dar o asemenea măsură este necesară. În urmă ei s-ar putea așeza ,ca principiu suprem, că autoritatea o au corpurile alese prin vot popular. În acest fel ar putea apărea formațiuni politice și oameni politici de bună credință și cu bune intenții. Dar aceste lucruri sunt cu statornicie opuse de sistemul “neamului prost” și de cercurile din afară. Putem vedea asta din modul furibund în care cercurile care controlează România atacă și firavele încercări de reformă a justiției și limitare a puterilor “statului paralel”. Toți acești oameni răi doresc perpetuarea stării tulburi, stare care le îngăduie să stăpânească și jefuiască mai departe țara. Desigur, un consens național și o înțelegere dreaptă a situației de către popor ar mătură pleava “neamului prost”, dar aici începe adevărată tragedie.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Sindromul, “capul lui Moțoc”” →