Mariana Gurza: George Balica purtat pe ,,lacrima iubirii”

Aş dori să schiţez un portret. Un portret al unui OM deosebit, care a ştiut dintotdeauna să fie la locul potrivit. GEORGE BALICA,  o prezenţă şi o voce specială la Radio Timişoara.

Se vorbeşte mult despre ,,puterea cuvântului”, aşa cum îndrăznesc a aminti de ,,puterea iubirii”, a sufletului curat. Pe cele două, le-am regăsit în recitarea versurilor în direct la Radio Timişoara, sau la ocazii deosebite, lansări de carte, întâlniri culturale. Alături de compozitorul Gheorghe Iovu, fiecare poem devenea simfonie. O simfonie a inimii.

GEORGE BALICA a ştiut de fiecare dată să-mi privească sufletul. În momente grele, când viaţa se juca cu mine, vocea sa inconfundabilă îmi transmitea prin unde gândul său bun. Un îndemn la VIAŢĂ! Acum îmi doresc să fac acelaşi lucru…Dar, mă simt neputincioasă…

Este omul care a ştiut să-mi transforme lacrima în surâs.

Un munte de om, cu ochi blânzi, calzi, mereu întrebător…

Intuiţia şi inteligenţa Domniei sale l-au ajutat să răzbată prin hăţişuri. Ştie să preţuiască oamenii! A învăţat prin credinţa sa, să-i iubeasca, să le stea alături.

Colaborând la CD-ul “Lacrima iubirii”, un dar ce însoţea volumul de versuri cu acelaşi nume, îmi vine să cred ca prietenia noastră s-a sudat şi va rezista peste veacuri.

Sunt mai bogată onorată prin tot ce mi-a daruit… Un OM special care şi-a găsit locul în universul meu sufletesc…

Îti mulţumesc GEO! ,,Lacrimile mele tăcute” te vor urmări într-un şirag de mătănii…Şi dacă se vor rupe, va rămâne blânda rugăciune…

La mulţi ani!

–––––––––––

MARIANA GURZA

Timişoara

21 mai, 2018

Alexandru NEMOIANU: Noi provocări

Este bine să nu ne amăgim și să înțelegem că momentul crucial al clipei istorice actuale este referendumul pentru definirea Familiei. Este un moment de afirmare sau infirmare a voinței naționale de a fi cu rost.
Acest referendum, o acțiune de enorm bun simț, nu provoacă și nu dezbină. Scopul său este unul singur, conservarea celulei de baza sociale, cea care garantează sănătatea morală și fizică a Neamului, respectiv Familia. Referendumul ar trebui să reafirme ceea ce știm de când am fost alungați din Rai și chiar din vremea în care protopărinții noștri se aflau în Rai, că Familia înseamnă unirea în dragoste a unui bărbat și a unei femei, cum spun anglo-saxoni: ”for good and for bad, in health and in sickness, till death us depart” (la bine și rău, în sănătate și boală, până ce moartea ne desparte). Este simplu, clar și răspicat. Ce este tragic este faptul că acest adevăr fundamental trebuie din nou rostit și cuprins în lege. Această împrejurare, necesitatea reafirmării unui adevăr fundamental, ar trebui să ne neliniștească. Și asta pe bună dreptate.
Traversăm o vreme în care forțele răului sunt dezlănțuite și în panică. Scopul lor este de a distruge rațiunile pentru care oamenii au trăit și murit din totdeauna, de a distruge rațiunile pentru care oamenii iubesc sau urăsc lucruri. Să nu ne lăsăm înșelați.
Actuala ideologie , ”globalismul”, este o formă sinistră de subordonare a oamenilor prin teroare economică și la nevoie prin teroare militară. Încă mai distrugătoare este însă politica “culturală” a acestei ideologii. Ea urmărește transformarea oamenilor în numere socio-economice, în “indivizi” purtați la voia mijloacelor de informare în masă,mijloace de informare care sunt controlate de “putere” și care nu mai au nici o legătură cu adevărul.Cele mai sinistre contra valori sunt promovate:pornografia sordidă,inversiunea,urâtul în sine.Știm bine acuma care sunt mijloacele care promovează aceste stări de scârbă în România: ONG-urile sorosiste, abominatia #rezist și fripturiștii politici “déjà” “europeni. Lor le-au căzut și le cad victimă mulțimea jalnică a “imbecililor utili” (infinitus numerus stultorum), cei care ies pe stradă fără să știe de ce și care zbiară lozinci fără conținut. Aceștia sunt cei care “protestează” contra reformelor minimale în legislație și aparat juridic. Măsuri care nu fac altceva decât să elimine statul “paralel”, instituțiile care nu sunt subordonate și controlate de puterea legislativă aleasă de popor. ”Imbecilii utili” sunt însă stârniți și în mintea lor puțină, de fapt foarte puțină, își imaginează că “lupta” împotriva unui comunism care în România nu mai există din Decembrie 1989. Dar în momentul de față tot ceea ce reprezintă interesele “globalismului”, cercurilor de interes transnaționale, sunt mobilizate pentru a împiedeca trecerea referendumului pentru definirea Familiei.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Noi provocări”

Vavila POPOVICI: Obrăznicia proletară

„Cultura merită riscuri, riscuri enorme. Fără cultură suntem cu toții doar bestii totalitariste”.

Norman Mailer

   Pentru bolșevici, cultura trecutului, creatorii și reprezentanții săi puteau fi aruncați în „groapa de gunoi a istoriei”, după cunoscuta expresie a unuia dintre liderii bolșevici. În loc, urma să fie creată și impusă „cultura proletară” (proletkult) – cultura socialistă de mai târziu – al cărei scop era formarea „omului nou”. Despre bunul simț al „omului nou” nu se vorbea, fiindcă el era înlocuit cu nerușinarea.

   Comuniștii de la noi din țară au copiat comportamentul bolșevic, considerând că în viață trebuie să înveți să te descurci cum poți mai bine, nu trebuie să te lași călcat în picioare, trebuie să reacționezi prin atitudine violentă, să fii mereu deasupra celuilalt. Marx împărțise lumea în clase și accentuase ceea ce le deosebea, nicidecum ceea ce le unea. Pe unii i-a declarat „buni” iar pe alții „răi”. Pe cei „buni” i-a îndemnat să-i urască pe cei „răi” și să elimine clasa lor prin luptă.

   Puii comuniștilor crescuți în ideologia familiei lor și a celor din jur, numiți astăzi neocomuniștii zilelor noastre, gândesc aidoma: Decât să stai cuminte în colțul tău, mai bine să fii îndrăzneț. Iar pentru ei îndrăzneala este egală cu obrăznicia, întrucât îndrăzneala lor ajunge să nu aibă limite. Ei nu pot face diferența între aceste două feluri de comportament și lipsiți de bun simț, de înțelegere, de respect, se comportă obraznic.

   Zicala românească mai puțin elegantă: „S-a suit scroafa-n copac”, se referă la cei care provin din familii sărace (datorită lenei) și care au fost lipsiți de educație, de bunele maniere, sau dintre cei cu venituri mici, medii, dar cu ifose de snobism, specimene de oameni mediocri, „impotenți” și care ajung „potenți” peste noapte, lipsindu-le însă exercițiul puterii conducătoare, experiența necesară.

   Lichele, oameni fără merite, fără să fi făcut ceva pentru societate, simt dintr-odată nevoia / gustul de preamărire. Ei nu mai țin cont de onoare, de respect pentru alții care au realizări în viața lor, care au profesat conform pregătirii lor, și trec la arma imediat următoare a obrăzniciei, comportamentul arogant.

   Albert Einstein spunea: „Mi-e teamă de ziua în care tehnologia va depăși interacțiunea umană. Lumea va avea o generație de idioți”. Din nefericire, se pare că am ajuns să trăim acea zi. E suficient să ne uităm la ceea ce se întâmplă în jurul nostru, la oamenii care sunt promovați în funcții de conducere. Trăim într-o vreme a mediocrității, a lipsei de cultură, lipsei de profesionalism, a incapacității în acțiune. O vreme în care când prostul își găsește sprijin în alt prost. Și se adună proștii ca într-un ciorchine (alura unei familii): … „bob cu bob să ne unim…”. Și s-au unit!

  Auzim obraznice întrebări, obraznice răspunsuri, obraznice decizii, fără consultări, fără a ține seamă de părerile și drepturile altora de a cunoaște problemele și de a lua decizii. Ei trec, cum spune proverbul, și peste cadavre.

   Obraznicii au diferite profesii și diferite vârste, pot fi femei, bărbați. Constatăm cu regret că, în zilele noastre unele femei întrec bărbații în acest comportament, pierzând din gingășia, prudența care le caracteriza altădată.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Obrăznicia proletară”

Diana CIUGUREANU-ZLATAN: Nicolae Băciuț – Meșterul Manole al poemelor izvorâtoare de Har sau Lecția scrisului-respirație

Poezia unei iubirii mântuitoare (Și dacă n-o să mai pot iubi,/ la ce bun acest anotimp/ fără lumi… ) pentru omul modern (…Dar nu acesta, nu acesta/ e poemul), redescoperă permanent un erou liric prin prisma unor noi spații sau destine cu game de sentimente și valențe înfiorător de bogate spre explorare (Fluturii se-ndreaptă prin pieptul meu spre moarte), (Eu mă retrag în lup (…) eu mă tretrag în vultur), (E târziu, la tine, Doamne,/ încă-i iarnă,/ zăpezile-au ajuns la cer,/cu stele-a început/ să cearnă,/ dintr-un alt prier), asemenea unei ocne a înțelepților (această zi ascunsă între manuscrise), datorită perspectivelor ancestrale ale unui cotidian contestând parcă sorgintea detaliilor de decor (Între noi se așază mereu câte-o scară – nu urcă,/ dar nii nu coboară/ și nici nu-i balanță/ fără povară), continua reașezare lirică a universurilor retoric tăcute (Am intrat în oglindă, așteptam să mă naști) (ca o vamp-btre lumi/ ce nu și-au găsit început) având forța reinventării ludice a oricăror pretinse repere de contur (trup cu gâtul lui de fum), (o desenez cu linii subțiri,/ tremurânde,/ o linie, încă o linie,/ până la răsuflarea fierbinte,/ pe care-o decupez/ iubind-o mai mult decât viața), (la ce bun acest pumn de nisip ca o clepsidră/ între ochii mei?) anume spre a provoca generos (tocmai aum îți șuieră prin sânge) salturi de conștiință (iar ochiul tău,/ Doamne,/ peste ceruri închis,/ nu poate să mă vadă) întru bucuria de a fi ales beneficiar al operei sale până la accese de cedare în fața irezistibilei tentații de plonjare în nebănuite substraturi ale unui ritual stăpânit cu febrilitatea unui alchimist: (Ceasul pe mâna noastră ară/ ca printr-un sânge nenuntit)
Deși surprins în „asurzitor” de libera planare spre adevărul pur, explorat prin instrumetariu-i ideatic-imagistic sofisticat (purtai ochelari de zăpadă/ dintr-un cerc polar), (pun aripi pietrei de mătase/ și-n foșnet trec ca printr-o sită) și totodată sobru (Te simțeam strălucind/ în ramă/ echidistantă între mine și partea ta de mamă), eroul liric ne umple venele cu pulsul revelațiilor remodelânu-ne clipă de clipă, în vocația sa de angelic deschizător de drumuri (Până la tine, Mare Moartă/ ceasul de aer îmi e poartă…), (Învăț din nou/ cuvântul preapîncăpător,/ moartea preaîndurătoare) prin însăși individualitatea noastră (ea nu era decât ce m-am urât), descifrarea însemnând în fapt avansarea într-o necruțătoare incifrare a enigmelor vieții umane (învăț din nou zilele săptămânii), (mă purtai pe mine în pântec,/ absentă), (de-ajuns nu ne este o moarte – vrem de mai multe ori să murim), (până unde, până când/ rămân singur, singurând?), (eu sunt un om de zăpadă), a paradoxurilor rutinei sociale (Ultimii arheologi continuă să sape -, dar cănile din nou vor să le-ngoape), (eu alerg cu el în spate dar povara lui sunt eu) a unității contrariilor (râd cu moartea), (E viața mea un fel de moarte,/ cum noaptea e un fel de zi), (Eu tac. Și tu-n cuvinte taci), (între mine și umbră, rămâi o sală de așteptare; (…) Tu, semnul meu de carte/ care nimic nu desparte), (te sărută și te condamnă/ cu un cuvânt fierbinte), (Să te-alungi, să te prinzi/ vânător ca și pradă) (Iertare-ți cer pentru iubire și păcat), (în sare-mi trece gustul ca prin miere), a tainelor biblice (Cuvântului sticlos nu i-au găsit/ fereastră pe măsură), (Nu, nu sunt Sfântul Nicolae./ Sunt căderea lui./ Și-n cădere doar tăcere/ descriu) (pân’ la sfârșitul lumii,/ aproape – departe),(Doar ție îți vorbesc/ cu gura mea din piept/ și te privesc/ cu ochiul meu de ceafă)

Iubirea îi este Harul Poate de aceea, autorul ni se prezintă ca un neocreator (că trupul meu/ e ființa unui miel sacrificat)„îmblânzind” intransigența mesajului despre inevitabilul tribut al Meșterului Manole întru smerenia-crucificare de dragul misiunii. Căzând în cealaltă extremă, desprindem însă metafora zidirii atâtor ane ca pe eroii unioniști în lucrarea de Readucere a Basarabiei în trupul Țării-Mamă (la ce bun trecutul tău/ imaculat,/ viața aceasta de înger/ în piele de lup…), (ca pe-o lungă pedeapsă în care/ trupul pleacă din mine spre-un sud). Lacrima frăției intens trăite cu mânuitorul condeiului vierean, prin opera căruia cultivă noii generații de nobili cu trăire autentic românească, în rigurosul său demers de patron spiritual și mecenat al cenaclurilor literare, Nicolae Băcuț inoculează în grădina tinerelor talente, „semințe fără nume” drept sinteză a roadelor unor reale biografii de martiri întru dăinuirea neamului (o suferință fără nume), (Cel care sunt, cel care sunt/ cel care scrie despre sine/ cu mâna lui sângerând,/ cu ochii fără retine). Simte și acum, durerile vierene ale mamei văduve ca motiv, care denotă prizonieratul românilor basarabeni (până când în cerul tău/ are lacrimi Dumnezeu/ până când rămâne-n ramă/ vama care nu ia vamă), aflați sub cisma rusească, prin foame organizată, mutilare morală, fizică și asasinat – un adevărat genocid mascat prin „colectivizare” și în fața căruia pălește însuși fascismul cu tot cu odioasele-i pagini de istorie (Strada-și veghează epoleții-n taină/ când simte sub bocanci măsura (…) i-am învățat și cu genunchii zgura/ când mi-a urcat prin vene ca prin ore/ și mi-a mușcat silabele cu gura). Zadarnic este așteptată mama zidită (Cele două căni au fost ,îngropate de vii – / mai au și acum răni/ și cioburi lângă ele,/ ca niște copii), să-și alăpteze prunul în brațele liniștii sufletești, a demnității de neam, doinitul ambilor pe timp de secetă postbelică (până unde ține iarna/ care-nchide-n noi/ lucarna), încrâncenându-l parcă și mai mult (și toate rănile ierbii/ le simt cum foșnesc iar în sânge), să plătească ultimul tribut (și zăpada e un timp oprit/ care-și scrie singur ultima scrisoare) (până unde-aripa frântă/ o să intre în pământ) (sunt de Meșter-zidar aducător de liniște monahală, livrescă, ocrotitoare de ispitele neputinței și a deznădejdii din gaura neagră a somnului conștiinței de neam, de sine ca parte de divinitate, a omului-arhitectul al propriului destin (…până unde în genunchi/ umbra ta/ mai are trunchi,/ până unde gura ta/ pe cuvinte pune șa…), (Să vezi un pește în zăpadă/ și cum înoată liniștit, cum lasă solzii-n urma sa,/ cum timpul e în ei oprit)
Continue reading „Diana CIUGUREANU-ZLATAN: Nicolae Băciuț – Meșterul Manole al poemelor izvorâtoare de Har sau Lecția scrisului-respirație”

Alexandru NEMOIANU: Tutungeria ,,Vlădescu”

La capătul dinspre Calea Floreasca a străzii Vlădescu (azi George Călinescu) se găsea birtul Lugoj, o adevărată instituție și punct de referință pentru cartierul Floreasca.
Clădirea unde era birtul Lugoj mai avea un punct comercial, o ușa mai sus de birt, unde a funcționat un alt punct de referință al cartierului Floreasca, Tutungeria.
Inițial acolo, proprietarul, avusese în gând să aibă un mic magazin alimentar și mai ales de panificație. Deci în acel spațiu a existat cam din anii 30 ai veacului XX “Brutăria Aldescu”.
Imediat după înființare, brutăria, care făcea propriile ei produse, deservea cartierul. Erau produse de panificație diverse și pentru toate categoriile socio-economice din zona. Din câte am auzit produsele se caracterizau prin prospețime și calitate și oamenii din zona “Parcul Filipescu” preferau aceste produse celor pe care le ofereau brutăriile de acolo.
Instaurarea regimului  “democrat-popular” a pus capăt brutal acestei stări. Brutăria și-a pierdut numele și a fost rebotezată prozaic, ”Pâine”. Totuși vânzător principal a rămas doamna Aldescu, o femeie corpolentă și binevoitoare. Produsele, în anii 1948-1955 erau aproape în totalitate pâinea negra, ”dublă”. O pâine integrală dar care nu era rea la gust. Rar de tot se aduceau și pâini “intermediare” și, rarisim, chifle albe. Obținerea chiflelor era o adevărată aventură. Nu se dădeau decât trei chifle unui comparator. Ne duceam, cei doi frați ai mei, eu și o verișoară de aceiași vârstă și cumpărăm fiecare câte trei chifle. Uneori ne strecuram și de două ori.Vânzătoarea ne știa dar, de multe ori, ”închidea ochii”. Obținerea chiflelor era un eveniment. Îmi aduc aminte că în Februarie 1956, în vremea “viscolului cel mare”, care a paralizat Bucureștiul, după două zile de pauză a sosit un camion militar și se dădea o pâine neagră de familie.
După ce au început să fie ridicate “blocurile” și după ce componența socială a zonei s-a modificat, magazinul “Pâine” a devenit “Tutungerie”.
Acum se vindeau țigări și tutun, ceva produse “cosmetice”, la loc principal se afla săpunul “Cheia” și “parfumul” “mașinuță”, și ziare.
La țigări bătălia era pentru cele produse la Sfântul Gheorghe iar la ziare obținerea “Sportului Popular”.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Tutungeria ,,Vlădescu””

Alexandru NEMOIANU: Sindromul, “capul lui Moțoc”

În 1840, în revista “Dacia Literară” din Iași apărea , ceea ce avea să fie prima nuvelă istorică din literatura română, ”Alexandru Lăpușneanu” de Costache Negruzzi.
Această piesă literară avea toate calitățile unei nuvele istorice, intrigă, personaje, epocă.În plus ea era scrisă în frumoasă limbă literară românească, păstrând încă parfumul vechilor cronici, din care se și inspirase.
Subiectul nuvelei se referea la cea de a doua domnie a lui Alexandru Lăpușneanu (1564-1569). O vreme tulbure, cu numeroase intrigi și cu multă vărsare de sânge. Cea de a doua domnie a lui Lăpușneanu începea sub amenințătoarele vorbe ale domnitorului, “dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau”. Iar domnitorul s-a ținut de vorbă. Pe toți cei care i se opuneau, sau bănuia el că i s-ar opune, i-a trecut prin ascuțișul sabiei. Mult sânge vinovat și nevinovat a fost vărsat până la limita în care, nevasta unuia dintre cei uciși, a proorocit soției domnitorului, ”o să dai sama Doamnă!”. Mai apoi, mulțimea execuțiilor, brutalitatea fiscala și mizeria, ridică populația în revoltă. Ajunși la porțile curții domnești, cu viclenie Domnitorul îi întreabă ce doresc. Mulțimea cuprinsă de furie, incapabilă să articuleze cauzele acestei furii, nu poate spune decât, ”capul lui Moțoc vrem”. Moțoc era una dintre uneltele folosite de Domnitor, un executant, despre care se spune că avea deprinderea “de a se ciocoi la toți domnii”. Cu cinism rece Domnitorul îl aruncă mulțimii care îl sfâșie și apoi se destramă. Furia, fără capacitate de a articula cauzele sale, se topește fără a obține nimic de folos. Finalmente, prin complicitatea Doamnei țării, Lăpușneanu este otrăvit și călugărit. Mai înainte de muri el mai apucă să spună, ”de mă voi scula, pe mulți am să popesc și eu.”
Cum spuneam nuvela a fost prima de acest fel în literatura română și a rămas mult timp “model” pentru încercări literare asemănătoare, ulterioare. Importanța ei pentru Literatura Română este incontestabilă. Dar dincolo de asta nuvela surprinde magistral psihologia masei răsculate spontan. O mulțime de oameni, exasperați de viața mizerabilă, de crime și impilare financiară, fără drept la cuvânt, având doar obligații. Această stare de spirit colectivă poate fi numită, ”sindromul capul lui Moțoc”. Acest sindrom s-a manifestat în vremea lui Lăpușneanu, s-a manifestat în numeroasele răscoale din spațiul românesc, se manifestă și astăzi. Este un “tip” de manifestare repetitive, ciclică, ale cărei detalii diferă de la epocă la epoca, dar care “tip” își păstrează caracteristicile. Zădărnicia acestui sindrom a fost exprimată în formularea,”schimbarea domnitorilor, bucuria nebunilor”, dar nimeni nu a dat atenție. Putem lesne ilustra acest simptom prin situația de azi din România.
România, în momentul de față, este o țară subordonată unor puteri din afară, o combinație între cercurile marii finanțe și “comisarii” de la Bruxelles. Este fără rost orice încercare de a tăgădui această realitate. Este suficient să vedem modul “pro consular” în care se comportă și “trimișii” Bruxelles-ului și ambasadorii USA, modul în care își îngăduie, cu aroganță și brutalitate, să ceară anume măsuri. În plus de asta întreaga avuție a țării a fost acaparată de figuri sinistre de “fripturiști” locali, majoritatea direct descendenți din ștabi comuniști. Acești indivizi, împreună cu politicienii, sunt cei care alcătuiesc regimul “neamului prost” care apasă Țara Românească și Neamul Românesc. Este o situație tragica dar care poate fi rezolvată.
Dacă țara ar intră în normalitate socială, printr-o amnistie generală, un act care ar pune capăt “vânătorilor” de tot felul, liniștea ar putea fi instalată.Trebuie arătat că o asemenea amnistie nu ar fi o fericire, ar fi o măsură “în extremis”, așa cum este o amputație. Dar o asemenea măsură este necesară. În urmă ei s-ar putea așeza ,ca principiu suprem, că autoritatea o au corpurile alese prin vot popular. În acest fel ar putea apărea formațiuni politice și oameni politici de bună credință și cu bune intenții. Dar aceste lucruri sunt cu statornicie opuse de sistemul “neamului prost” și de cercurile din afară. Putem vedea asta din modul furibund în care cercurile care controlează România atacă și firavele încercări de reformă a justiției și limitare a puterilor “statului paralel”. Toți acești oameni răi doresc perpetuarea stării tulburi, stare care le îngăduie să stăpânească și jefuiască mai departe țara. Desigur, un consens național și o înțelegere dreaptă a situației de către popor ar mătură pleava “neamului prost”, dar aici începe adevărată tragedie.
Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Sindromul, “capul lui Moțoc””

Alexandru NEMOIANU: Fără frică!

În următoarele săptămâni Neamul Românesc este chemat să afirme credința în bunul simț și cumințenia sa milenară sau să alunece pe o cale searbădă, noroioasă și spurcată. Câteva lămuriri sunt necesare.

De mai multă vreme ideologia noului imperiu globalist a stabilit ca punct de verificare și definiție a recunoașterii morale “de tip nou”, aderența la sodomie. Acest obicei și patimă dubioasă, a fost aureolată de către “globaliști” cu toate virtuțile posibile, de la “iubire” și până la mod de viață. Este cunoscută tactica a necuratului de a răstălmăci și minți cu nerușinare. Opțiunile, repet foarte dubioase, ale unor devianți au devenit standard de recunoaștere. De fapt această apologie a sodomiei este punctual culminant al iureșului care urmărește modificarea modelelor de comportament tradiționale și care finalmente urmărește eliminarea bunului simț și trăsăturilor care au caracterizat condiția umană până azi. Această înseamnă înlăturarea simultană a Credinței, a moștenirii istorice, a memoriei colective, a comunităților organice. În locul lor noua ordine mondială ”globalistă” voiește să așeze haosul moral, dizolvarea persoanei în număr socio-economic, în ”individ”, eliminarea comunităților organice: persoana, familia, Neamul și uniformizarea în mediocritate, lașitate, și singurătatea. În lume ar urma să existe doar dominația “elitelor” trans naționale și a “aleșilor”(?!), a plutocratiei celei mai sordide, sprijinită de armata imperiului alcătuită din roboți fără inima și fără constință, mașinării care știu doar să ucidă. Iar cine s-ar opune ar ajunge în lagăre de tip “Guantanamo”. Acest plan este fără urmă de îndoială de inspirație demonică. Puetm vedea cum tot ce este legat de tradiție este insultat și murdărit, de la satele noastre sfinte la personajele care dau duh copilăriei, Făt Frumos și Ileana Cosânzeana și până la modul sordid în care Maica Neamului Românesc, Biserica Ortodoxă, este insultată și atacată tot mai violent. Cât de dezgustător este planul de a înlocui Sărbătorile Românești Sfinte cu oțetul rău mirositor al unor invenții de tip ‘holloween” și eiusdem farinae este la vederea oricui. Acesta este planul și împotriva lui trebuie să stea persoana, familia și Neamul, așezate sub Credința în Dumnezeu. Iar complici la această dezgustătoare mașinație sunt Organizațiile Ne Guvernamentale, abominația #rezist, partidele nou create și care și-au făcut program din nenorocirea țării și masa nefericită și detestabilă a “imbecililor utili”, tinerei și tinerele mototoliți din naștere, gloate fără căpătâi și fără destin.

În ultima vreme, din nou, organizațiile satanice de tip Organizațiile Ne Guvernamentale abominatia  “#rezist” și partidele nătărăilor fripturiști, au fost mobilizate și a fost reactivată dimensiunea lor “militară”,capacitatea de mobilizare a “imbecililor utili”, a nefericiților care din amestec de lene și neputință de gândire autonomă zac sub influența lor sordidă. Suntem din nou bombardați cu “mesaje” în care ni se cere să acționăm contra referendumului pentru definirea Familiei sau, măcar, să nu participăm la vot. Apelurile se fac agresiv, insistent și de o rea credință care cutremură.
De fapt aceste “apeluri” și “mesaje” caută să înspăimânte populația. Caută să creeze un soi de frică pentru “consecințe”. Căci se vorbește despre “supărarea”, ”lipsa de acord”, a Bruxelles-ului pentru referendum și mai ales față cu un răspuns favorabil definirii răspicate a Familiei.
De fapt suntem martori ai fanatismului sălbatic al noii ideologii “globaliste”. În fond definirea Familiei nu face decât să reafirme ceea ce de mii de ani știm: că Familia este unirea dintre un bărbat și o femeie. Dar noua ideologie cu nerușinare caută să includă și unirea abominabilă și foarte îndoielnică din toate punctele de vedere dintre două persoane de același sex. O asemenea “unire” nefericită (nefericită, căci acei nenorociți nici măcar nu știu ce este bun) este o inovație și deci ar trebui să se recunoască sub alt nume, ”comisarii de la Bruxelles”, ”Turnul Eiffel” sau, după vorbele unui cântecel care îi definește, “duru-duru”. Dar dincolo de orice acest fanatism nerușinat trebuie stăvilit.
Nimănui nu trebuie să îi fie frică de acești nenorociți. În numele demnității naționale TOȚI și Fiecare Român ar trebui să meargă să voteze și să spună răspicat că Familia înseamnă unirea între un Bărbat și o Femeie, în dragoste. „Unirile” de alt fel să rămână apanajul maidanelor insalubre și degeneraților fără destin.
Necuratul și uneltele lui,ONG-urile și “imbecilii utili”, sunt în realitate niște paraziți fără valoare. Nu aceste epave morale vor putea preschimba căldura sfântă a căminului românesc și dragostea pentru prunci. Succesul referendumului pentru afirmarea Familiei, ca unire în dragoste a unui bărbat și a unei femei, va însemna că dezmățul și nerușinarea ideologiei “globaliste” se apropie de sfârșit. Depinde de fiecare Român ca acest lucru să se înfăptuiască. Nu va temeți!

P.S. Personal voi reveni pe această temă și voi cauta să denunț toate încercările ce se vor face împotriva referendumului.

–––––––––––––

Alexandru NEMOIANU

Istoric
The Romanian American Heritage Center

8 mai,  2018

Mihaela GHEORGHIU: Întrebări fragmentate

Visăm împreună acelaşi vis, eu şi fratele meu tăcut, geană în geană.

 Soarele cade oblic în toamna plină de lumină.

         Doctoriţa cu părul alb luptă să trăiască, fiecare respiraţie e chinuită, trupul fragil are o inimă prea mare, o inimă care a crescut în interiorul toracelui ca un nufăr otrăvit, sufocând-o.

         Trăsăturile, încă frumoase, sunt o mască pentru durere.

         Mă ia de mână :

         – Nu vreau să mor, doamna doctor!

         Eu…am abandonat lupta în faţa inevitabilului fiziologic şi ştiinţific?

         M-au secat, de credinţa în miraculos, cei care au murit pe masă?

         Niciodată n-am crezut că voi înceta să lupt…şi totuşi, fratele meu tăcut îşi strânge aripile, din scoarţa copacilor curge miere si sânge.

         Calc pe frunzele aurii, în liniştea toamnei.

         Se agaţă de mine, cu mâinile ei fragile, mâini care au mângâiat, mâini care au consolat.

         – Doamnă doctor, vreau să mai trăiesc!

          Ochii ei mari, cenuşii, frumoşi, cerşesc speranţă.

         Ies afară în soare, în lumină, în toamna vie şi parfumată.

         Niciodată n-am crezut că o să pierd un om, niciodată, până în ultima clipă! Fantasmele îmi învăluie gândurile.

          În Catedrală, cad în genunchi în faţa icoanelor şi mă rog pentru viaţă, pentru doctoriţa cu părul alb din patul de spital, pentru sufletele celor care au murit în mâna mea, pentru bietul meu suflet contorsionat.

         Toamna mă cuprinde în braţele ei de aramă…

         Cândva… dealurile păreau pârguite de soare, pârâul era viu ca un şarpe cu solzii de argint, printre frunze şi brânduşe de toamnă..

         Cândva… aşteptam căprioare să vină, cu ochii lor mari si botul umed…îl aşteptam pe Hyperion să coboare din nemurirea crudă şi rece în toamna de aur, lângă pârâul de foc, alături de brânduşele cu toată aroma anotimpului.

         A murit doamna doctor cu ochii cenuşii.

         Inima ei a încetat să mai bată.

         I-aş duce brânduşe de toamnă, la fel de fragile.

        Când a murit bunicul, a plouat aspru, muşcând pământul.

Azi a fost soare și lumină din umbrele copacilor, toamna  arcuită ca un armăsar în galop, peste dealuri.

          Fetiţa cu bucle blonde si ochi căprui mă ia, iar, de mână.

         – Hai să ne jucăm!

           Şi copilăria izbucneşte în mine, cu toate culorile şi aromele.

         Era toamnă, toamnă cu struguri vineți, în via aprinsă de flăcări, într-o noapte cu lună.                      .

         Dimineţile clipeau reci, cocorii plecau în săgeţi negre, pe cerul albastru intens.

         Mergeam la grădina de la gară, la cules prune.

      Bunicul  scutura pomii, eu si bunica culegeam fructele viorii din iarbă. Mirosea a coş pârguit, a fân cosit şi a pământ.

         Din prune se făcea ţuică.

        Plecam pe întuneric, cu butoaiele în căruţ. Stele scăpărau în cale. La cazan, bărbaţi cu ochi sticloşi strângeau lichidul distilat în damigene mari.

         Ţuica o bea nenea Imbre, din pahare mici, transparente, în timp ce trăgea, cu sete, din veşnica ţigară.

         Nenea Imbre a tăiat şi iepurele alb, pufos, cu ochii roşii, care a ronţăit, o primăvară întreagă, iarbă crudă şi vie tânără.

         Am plâns.

         Bunica l-a gătit.

         Nu am vrut să mă ating de carne.

         Perele cădeau pe acoperişul bucătăriei de vară – poc! poc ! -. Se zdrobeau de asfalt, răspândind aroma lor dulce. Bunicul le aduna, le zdrobea şi le arunca în butoiul pentru ţuică.

         Crizantemele înfloreau bogat şi alb, răspândind miros aspru, de brumă.

         Le culegeam şi le duceam la cimitir de Arhanghel.

         Aprindeam lumânări şi le aşezam la adăpost de vânt.

         Creşteau flori mici pe morminte, iar crucea de marmură, cu poza străbunicului, era roasă de vreme. Cimitirul era plin de flori, cerul – albastru – peste dealurile coapte.

         Mă gândeam la bunicul, la Dode – primul dispărut. Bunicul e în vântul care mângâie lanurile de porumb, în norul alb şi pufos de la orizont, în ploaia care cade, bogată, peste lume.

           E decembrie şi plâng pietrele.

         Aş vrea să mă plimb cu sania trasă de cai, să miros brazii sub zăpadă.

         E seara de Crăciun şi e linişte. Focul arde în sobă, iar bradul priveşte pe fereastră. E tânăr şi frumos bradul, cu acele lui verzi şi parfumul vioriu.. Casa bunicilor e pustie fără Dode.

         Demult….venea Crăciunul.

         Bunica şi străbunica pregăteau mâncăruri nenumărate : sarmale, friptură, cremeş, cornuleţe. Bunica făcea tort de ciocolată cu trei etaje. Separa albuşele de gălbenuşe, storcea untul de apă, bătea, cu telul, albuşele până când se înfoiau ca o rochie de mireasă. Mirosea a ciocolată şi a vanilie. Eu lingeam bolul în care se făcea crema. Aragazul şi maşina de gătit din bucătăria de vară duduiau, eu desenam, cu degetul, pe geamul aburit, case cu hornuri, brazi, globuri.

         Sosea şi mami.

          – Mami, mami!

O aşteptam la geam.

Moskvitch-ul, de culoarea oului de raţă, înota, agale, prin troiene, încărcat până la refuz.

          – Mami, mami!

Bradul, mirosind a pădure şi a căprioare, strălucea, uşor, în întuneric.

Îmi plăcea să stau sub brad cu lumina stinsă, visând.

Mami mă învăţa franceza şi-mi povestea aventurile ei : plimbările cu barca în Deltă, nuferii albi şi mami, cu undiţa, în faţa cortului, pe o insulă pierdută în Paradis, ploaia torenţială pe drumul de întoarcere şi dansul cu cearşaful în jurul focului de tabără, înzăpezirea de la Suru şi pozele cu mult soare şi multă zăpadă în faţa cabanei, apoi coborârea, prin nămeţii până la brâu….plimbările, cu licurici în păr, la izvoare, în Olăneşti şi drumul către Piatra Scrisă….

         Venea și Moşul….intram, iscodind prin cameră vreo prezenţă necunoscută, apoi mă repezeam sub brad şi desfăceam hârtia lucioasă, grăbită să ajung în miezul lucrurilor.

       – Am primit patine…am primit patine!

         Erau albe, cu lama argintie. Le-am pus în picioare şi am mers toată seara cu ele prin casă. Dimineaţa am început să patinez, de mână cu tata, pe strada îngheţată. Aerul era rece, tăios, mă dureau gambele, dar zburam, zburam!

         E iar decembrie şi soarele s-a transformat în lup.

         M-am pierdut undeva, pe drum. Mi-am pierdut aripile şi mirosul de lapte.

         Am insomnii şi miros a ierburi. E încă zăpadă, un strat subţire, deasupra lucrurilor.

         Am crescut cumva din mine. E altcineva în locul meu, cu aceeaşi ochi, cu acelaşi glas.

        – Cine sunt eu ? De unde vin ?

         Era seară, bunica stingea luminile şi aprindea veioza cu lumină de miere.

          – Cine sunt eu ?

         Umbrele se proiectau viorii pe pereţi.

         Ochii clipeau a somn alb, pufos…

        – Cine sunt eu ?

         Bunica mă învelea în plapumele apretate, visul îşi întindea aripile lungi, fâlfâind uşor…

        – Cine sunt eu ?….

Focul se stingea în sobă,viorile de jar mureau în ele însele…

––––––––––-

Mihaela GHEORGHIU

Timișoara

4 mai, 2018

Mihai BUZNEA: Taina scrisului – Aventura cuvântului

„…De fiecare dată când mă aşez în faţa colii albe de hârtie spre a-i încredinţa gândurile, simt cum întreaga-mi făptură este supusă unui teribil chin al facerii” – se confesa, cândva, un confrate în ale condeiului. Continuând: cu ce s-o umpli, de unde atâtea idei, fapte, de unde atâtea sentimente, judecăţi de valoare, verdicte? Dar scrisul e ca o boală fără leac, dulce şi înşelătoare, nu te lasă să trăieşti, dar nici să mori. E ca o otravă pe care ţi-o administrezi conştient, şi căreia îi cunoşti încă de la început efectele perverse: imunitatea bolnavă de pasiune. Pe care, până la urmă, o accepţi necondiţionat. I-aş zice kharma scriitorului…

Adeseori m-am întrebat, o mai fac odată acum, când scriu aceste rânduri inspirate de un eveniment cultural de referinţă nu doar pentru concitadini, dar receptat, conştientizat şi valorizat de prea puţini dintre ei: ce ar fi reprezentat Bacăul, în spaţiul cultural românesc, fără poetul Lacustrelor şi fără revista Ateneu? Risc un răspuns: tăcerea de după cuvintele nerostite, nescrise, anonimatul încorsetat de un provincialism cu pretenţii de primadonă cu vocea în degrade. Pentru că cele câteva nume ilustre care contribuiseră cândva la conturarea unei anume identităţi spirituale a urbei noastre deveniseră, nemeritat, desigur, personaje de plan secund, bune de scos în faţă la diverse aniversări, comemorări sau evocări. Un fel de materiale de recuzită.

Evenimentul pe care ţin să-l readuc în conştiinţa publică la puţin timp după producerea şi consemnarea lui în spaţiul istoric prezent vine să contribuie şi la destrămarea unui mit, cel al deşertului cultural din perioada comunistă, pe care nu puţini îl acuză şi condamnă ignorând şi denaturând pur şi simplu adevărul obiectiv. (Re)apariţia  revistei de cultură Ateneu, în urmă cu exact o jumătate de veac – august 1964 -, este doar una din componentele multiple ale acestui adevăr. O reapariţie ce se va dovedi perenă, viguroasă şi de o mare valoare simbolistică, urmând primei serii de optsprezece ediţii îngrijite de ilustrul pedagog şi om de cultură Grigore Tăbăcaru şi de poetul George Bacovia. În sprijinul afirmaţiei mele vin cu susţinerea clară, fermă, lipsită de orice echivoc, a celui dintâi redactor şef al actualei reviste, iniţiator şi susţinător fervent al înfiinţării publicaţiei – scriitorul Radu Cârneci. Care spune în interviul publicat în numărul 499 – 500, consacrat momentului aniversar: „Fapt esenţial, demn de subliniat: în această luptă am beneficiat de îndrumarea şi încrederea totală a organelor regionale de partid şi de stat”. Alături de Uniunea Scriitorilor şi de reprezentanţi de primă mărime ai scrisului românesc. Era, acesta, unul din semnele evidente ale declanşării dezgheţului cultural românesc.

Aventura cuvântului băcăuan, care deja luase startul cu publicarea unor plachete şi volume de versuri editate sub egida instituţiilor de cultură ale timpului a parcurs, iată, o jumătate de secol şi mai bine. N-am observat ca, la marcarea ei,  înafară de ediţia jubiliară pritocită de actualii competitori şi de prietenii şi colaboratorii săi statornici, să fi fost declanşate şi niscai focuri de artificii. Insemne ale victoriei. Asta, pentru că asemenea focuri-jocuri, de vreun sfert de veac au devenit apanajul potentaţilor post-decembrişti, al baronilor locali care-şi exteriorizează şi afişează opulenţa prin demonstraţii de sfidare a bunului simţ. O revistă?! Ce-i aia?! La ce serveşte! Pentru că lecturile preferate ale parveniţilor sunt cec-urile bancare „la plătitor”, facturile şi etichetele  de pe sticlele cu băuturi scumpe. Punct. Hrana spirituală e pentru cei care se mulţumesc cu apă rece de izvor şi aghiazmă de la hramurile sfinţilor. Şi totuşi: cine-s fericiţii? Şi unii, şi ceilalţi. Fiecare, în felul său.

„Scriitura, ca şi păsările, cântă mereu aceleaşi cuvinte” – spune scriitorul italian Alberto Moravia. Pentru ca unul dintre conaţionalii noştri, Tudor Vianu, să perceapă în acelaşi diapazon aventura cuvântului, despre care este convins că „…este sunet şi culoare, e mesagerul gândului uman”.

Nu am de unde să ştiu dacă cei dintâi redactori ai revistei (deveniţi mai apoi scriitori repezentativi ai literaturii româneşti) care se năştea în urmă cu cinci decenii; cei de mai apoi, cei de astăzi, şi-au pus condeiul în slujba „gândului rătăcitor” urmând îndemnul ilustrului înaintaş patruzecioptist Ion Heliade Rădulescu: „Scrieţi băieţi, numai scrieţi”. Cert este faptul că fiecare dintre cei invocaţi, cât şi colaboratorii-publicişti, şi nu snt deloc puţini aceştia, au făcut-o cu osârdie, convingere, devotament şi mult, foarte mult talent. Datorită lor, Ateneu-l băcăuan şi-a edificat, cu deplin merit, şi statutul de „fenomen cultural naţional”, cât şi de revistă europeană. Croit, este clar pentru oricine e de bună credinţă, în anii vechiului regim politic (atunci când susţinerea financiară nu constituia un coşmar perpetuu pentru editarea publicaţiei) şi continuat în condiţii nu tocmai lejere, de actualii săi editori. Iată de ce performanţele sale mi se par cu atât mai notorii. Continue reading „Mihai BUZNEA: Taina scrisului – Aventura cuvântului”

Mihai BUZNEA: Amprenta papilară

Sunt tot mai numeroase semnele, şi opiniile, conform cărora brandul de ţară al românilor ar putea deveni amprenta papilară de pe degetul gros  al palmei mâinii drepte. Aceasta ar înlocui, cu succes evident, vestita frunză a Blondei cu trecere pe la fostul locatar al palatului Cotroceni, parafând astfel evoluţia noastră spre autonegare.

Este indubitabilă reîntoarcerea românilor în tenebrele neştiinţei de carte, tot mai rapidă şi din ce în ce mai adâncă. Menţinând ritmul continuu amplificat de la revoluţia „democratică” încoace, pe fondul experimentelor educaţionale fără de sfârşit şi lipsite de cap, dar şi de coadă, ne-am creat condiţiile certe ca în următoarele câteva decenii, nu prea multe totuşi, să  revenim la epoca neştiinţei cvasiunanime şi a grămăticilor cu călimara la brâu şi pana de gâscă după ureche. Adică, în vremurile începuturilor cristalizării limbii, apariţiei alfabetului şi, odată cu acesta, a scrisului. Eram mult în urma celorlalte popoare ale continentului. Am recuperat greu, dar nu total, reuşind mai apoi să pierdem mult prea uşor, vinovat de uşor, acumulările pe plan educaţional, şi asta în condiţiile în care ofensiva şcolii ia cu asalt naţiile civilizate care văd în aceasta şansa afirmării viitoare.

În acest proces cu adevărat condiţional, România post-decembristă reuşeşte să se detaşeze printr-o opinie total separată, în pofida intenţiilor şi programelor de aşa-zise bune intenţii. Performanţele sale fiind lovite de nulitate, de antiperformanţe demonstrate de bilanţuri negative cu statut de normalitate. Câteva exemple ce  poartă girul celor mai înalte competenţe ale Uniunii Europene: ţara noastră ocupă primul loc la analfabetismul funcţional. Ce înseamnă acest tip de analfabetism? Incapacitatea subiectului de a decela mesajul conţinut de textul citit şi, în concsecinţă, de a şi-l apropria în folosul său. Altfel spus, citire mecanică şi asimilare zero. Mai pe limba noastră: a te uita precum viţelul la poarta nouă.

Fenomenul este unul cu efecte majore, el fiind prezent la aproape jumătate dintre cei care se consideră ştiutori de carte, posesori ai unor diplome de absolvenţi ai învăţământului primar, gimnazial, profesional, liceal şi, din păcate, chiar superior! Înseşi statisticile naţionale relevă acest adevăr trist, inexplicabil, de neînţeles şi nici de acceptat. Peste 6 la sută dintre copii, echivalentul a mai mult de 150 000 de potenţiali şcolari, nu ştiu carte, iar alţi 40 000 nu au mers nici măcar o singură zi la şcoală. La ultimul recensământ al populaţiei, aproape un sfert de milion de concitadini s-au declarat neştiutori de carte. Cifre sensibil egale, dacă nu chiar superioare celor cu care intram în socialism în urmă cu trei sferturi de secol. Să nu ne mai mire, aşadar, deloc scenele derulate la ghişeele instituţiilor publice, având ca protagonişti oameni în toată firea, dar şi tineri imberbi, în care  trebuind  să-şi pună semnătura olografă pe un document oficial – un certificat de moştenitor, o vânzare cu transfer de proprietate, sau un alt act doveditor de stare civilă ş.a. apelează la formula de amprentă papilară. Aceea de “a pune deştul”.Adică, în totală necunoştinţă de conţinut, singuira garanţie a autenticităţii fiind buna credinţă în corectitudinea funcţionarului din spatele ghişeului. Dar ale cărui garanţii morale nu se confirmă întotdeauna.

„Nimic nu costă mai mult decât neştiinţa!”, ne atenţiona academicianul Grigore Moisil. Realităţile prezentului românesc confirmă din plin acest postulat. Proporţiile de masă ale abandonului şcolar, calitatea îndoielnică a procesului instructiv-educativ din toate etajele şcolii, mediocritatea demonstrată (sigur, cu excepţiile de rigoare, puţine în comparaţie cu contraperformanţele), asociată competenţelor profesionale scăzute ori inexistente se regăsesc în majoritatea acţiunilor, confirmând de fiecare dată efectele de bumerang ale amprentei papilare. Consecinţele sunt complexe, cu efecte pe termen lung, definitive, şi, în foarte multe cazuri, imprevizibile. Şi acceptate tacit, aproape fără niciun fel de reacţie, de cam toată lumea cu responsabilităţi, sau fără, de la vlădică până la opincă. Atitudini ce par să nu îngrijoreze. Doar se constată. Educaţia, spun guvernanţii de toate culorile ce s-au perindat la putere, a fost şi a rămas prioritatea numărul unu. Fiecare ministru a ţinut să-şi promoveze propriile viziuni, întruchipate în câte o lege, privind formarea şcolară. Ce a rezultat, se vede. O boală cronică, lipsită de diagnostice exacte, implicit de tratamente forte adecvate, dar amăgită cu soluţii paleative. Şi-ajungem astfel şi la cuvintele profetice ale lui Mihai Eminescu, rostite într-un răstimp ce are suficiente similitudini cu vremurile de azi: “Şcoala va fi şcoală când omul va fi om şi statul va fi stat”. Până atunci, aş completa, vom rămâne sub semnul amprentei papilare. Al neştiinţei de carte.

Cauzele? Le ştim prea bine: subfinanţarea sistemului prin alocări bugetare parcimonioase (apropo de subiect: proaspăt alesul preşedinte al Franţei, Emmanuel Macron, a ţinut să-şi asigure conaţionalii, în discursul său de câştigător, că Educaţia va beneficia de alocări generoase de la buget; unde, în Franţa, campioană la acest capitol!); ambiguitatea reglementărilor legislative în domeniu, curricula şcolară inadecvată, lipsită de viziune, de realism şi coerenţă. În aceeaşi ordine (nefirească) de idei: sărăcia crasă a celei mai mari părţi a populaţiei, preponderent a celei rurale, care limiteazîă drastic accesul copiilor la instruirea şcolară, salariile modeste ale cadrelor didactice, care influenţează negativ opţiunile pentru o carieră didactică, dar şi calitatea procesului educţional, implicit performanţele acestuia.

Continue reading „Mihai BUZNEA: Amprenta papilară”