George ANCA: Fiii Luceafărului – Lumi eminesciene la Lawrence şi Eliade

„Ca un luceafăr…”

„Lumea iese din scenă”.

Din şcoală, ne urmăresc ultimele cuvinte ale luceafărului-geniu – „în lume mea mă simt / Nemuritor şi rece”. Din prima poezie publicată, din prima strofă aflasem că „se stinse un luceafăr”, Aron Pumnul. Citim într-un manuscris: „Un luceafăr, un luceafăr/…/ În viaţa-mi de-ntuneric/…/ cu braţele-amândouă cătră dânsa mă îndrept”. Dimitrie Vatamaniuc numără 19 subvariante la varianta (… după model german) Iar când voi fi pământ, printre care:

Luceferi în cetini

Luceferi pe veci

Luceferi dulci pe lac

Luceferi ce apar

Luceferi blând răsar

Luceferi blânzi ce rar

Se strecură-n cetini

Luceferi ce s-aprind

Luceferi mari de foc

Luceferii de foc

Întrebat, pe e-mail, de la Universitatea din Târgu-Mureş, ce titlu are comunicarea mea, am răspuns, din Washington Convention Center: Lumile lui Mircea Eliade (literatura vs ştiinţă?). Am precizat, după câteva momente: Lumile eminesciene ale lui Eliade (româneşti, luceferi?). Cititor, în India, al lui D.H. Lawrence, mi-am amintit de morning star – Quetzalcoatl, din Plumed Serpent şi am început să pregătesc un paper cu titlul (intenţie): Lumi eminesciene la Eliade şi Lawrence (luceafăr). Îmi argumentam, cumva gen critical fiction, legătura dintre cei trei, destul de ilustrabilă în ce-i priveşte pe români. Pentru traducătorul în româneşte al Revoltei în deşert a colonelului Lawrence (şi cu un articol despre geniul personajului interpretat, mai târziu, în film de Peter O’Toole), ar putea scandaliza tăcerea asupra scriitorului afin D. H. Lawrence, şi totuşi, încă în Şantier, Eliade evocă: „La Uttarapara, zemindarul mă primeşte iarăşi în biblioteca lui magnifică, şi îmi arată ultimele achiziţii, printre care şi Lady Chatterley’s Lover”. D. H. Lawrence, se vedea, într-o scrisoare, „queer and desolate in my soul – like Ovide in Thrace” (starea o transferă şi unui personaj feminin de roman). Şi fără a substitui pe Ovidiu lui Eminescu, tema independentă a luceafărului (şi apocalipsului?) se oferea ca un subiect tentant. S-a spus, de altfel, că Ovidiu este „un D.H. Lawrence al antichităţii”.

Cum se întâlnesc lumile celor trei? Eliade vorbeşte de Brahma locas comparabile subînţeles lumilor eminesciene, Lawrence îşi asumă cosmosul (chiar „împreună” cu Eminescu).

O călătorie prin lumea lumilor lui Eminescu n-are, probabil, sfârşit, continuându-se până şi în „tăcerea”-deconstruire pecetluită pe creaţia lui mai cu seamă în postmodernism. Poetul nostru împărtăşeşte „damnarea” cu Ovidiu, Eliade, Lawrence. Înainte de a privi luceafărul fiecăruia, ne amintim din universul de formulări-lume eminesciene:

Fără naţiunea mea nu e lume

Mundus sensibilis şi inteligibilis – Mundus phaenomenon, mundus noumenon

Să ne închipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte

ARBORE

… Adeseori m-adâncesc în noaptea acestui suflet bătrân şi rece, în marea lui cea adâncă şi întinsă… căci alta-i lumea ce-o vezi cu ochii – şi aceea tristă, şi alta-i lumea ce-o vezi în oglinda speranţei şi în visul cel frumos al trecutului – şi aceea-i frumoasă… alta-i fundul cel amar al mării, alta-i faţa apei cea lucie. Adeseori iau de la basmu, de la păzitorul cel posomorât al trecutului, cheile lui de aur şi deschid porţile inimii mele. Adeseori, în sufletul meu, întorc înapoi roata cea uriaşă a timpului cu codrii să-i de secoli, cu popoarele sale… Cu creştinătatea şi Păgânătatea sa… Într-un loc îmi place să opresc roata… să privesc cu tot estasul lumea ce se-ntinde înaintea ochilor! Lumea… Roma! Roma, coroana de marmură a pământului, cu împăraţii ei mari ca Dumnezeii seninului. // Pe tronuri cu trepte multe, îmbrăcaţi în aur, fruntea lor încinsă cu luceferi, privesc la lumea îngenuncheată la picioarele lor. (Ştefan cel Tânăr)

Şi inima-i bătrână din nou o mai inspiră,

De cugetă lumi nouă – cum cugetă o liră

Mira, Doamna lumii, ar fi încă femeie, şi eu vreau ca iubita sufletului meu să fie o zeitate, să domnească peste mult mai mult – adică peste inima mea. Inima mea, acest pustiu nemărginit populat de urmele durerii, de lumile palide ale trecutului, tu ai înflorit-o cu zânele râzânde ale viitorurilor. /…/ tu nu ştii că bătăile astei inimi sunt orologiul după care se-ndreaptă o lume, lume necunoscută, a cărei Dumnezeu sunt eu – bătăile astei inimi sunt destinul unei lumi – la tremurul ei tremură lumea – la zâmbetul ei se-nsenină pustiurile sale – şi când orariul stă – timpul stă – timpul neci nu mai esistă căci se topeşte-n vecinicie şi lumile inimei mele s-a stins//ca o clipă. (Mira)

Minunaţi ginii ai pământului cari luciţi în fier, cari pâlpâiţi flăcări, cari zvâcniţi în inima omenească, cu voi vreau să înving lumea.

Sălbatec fulger răsculat împotriva lumilor şi esilat de univers în spăimânta lui într-un veşted corp de om.

Văd caosul că este al lumilor săcrii,

Că sori mai pâlpâi – roşii gigantice făclii –

Şi-apoi se sting. Nimicul linţoliul se întinde

Pe spaţiuri deşarte, pe lumile murinde (Mureşanu)

Şi ce nu se pun de-i cer trei luceferi de pe cer

O, Adonai! al cărui gând e lumea

Muzica sferelor: Seraphi adoară

Inima lumilor ce-o înconjoară

Ah! îmi îmblă ades prin gând

O cântare veche.

Parcă-mi ţiuie-aiurind

Dulce în ureche:

Lume, lume şi iar lume!

Ca un luceafăr am trecut prin lume

(Citatele sunt extrase din: Eminescu Opere, vol. I-V, Ediţie îngrijită de D. Vatamaniuc, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999)

Lumi eminesciene ritmează Mircea Eliade în Secretul doctorului Honigberger – „Este o lume nouă, dar rămâne totuşi o lume … lumea spectrală… lumea supranormală… lumea noastră… zborul lui Buddha… zborul însemnă, în limbajul simbolic şi secret, capacitatea omului de a transcende lumea simţurilor şi, deci, de a avea acces în lumile nevăzute… lumea întreagă, în totalitatea ei, o vedea – ca să citez din manuscrisul lui – ’cu totul contrarie decât pare unui om în stare de veghe’ … lumea celaltă… lumea cunoscută-n extaz, ’cu totul contradictorie celei pe care o vedem cu ochii trupului’ … ’noua viziune pe care o dobândeşte iniţiatul prin acest ochi’ nu are nimic de a face cu lumea formelor şi a iluziilor, ci se referă exclusiv la lumea spirituală, adică are acces la niveluri suprasensibile”.

„Lucifer e în deplină libertate numai în Răsărit” (Meditaţie asupra arderii Catedralelor).

Din lumile lui D.H. Lawrence: „Vrem să scăpăm de ’universul’ nostru mic, înghesuit şi maşinal, şi să revenim la marele cosmos însufleţit al păgânilor ’neluminaţi’ ”… „Suntem una cu cosmosul”… „ ’lumea’ se sprijină pe cifra doisprezece, numărul doisprezece este esenţial pentru tipul de cosmos stabilit. Ciclurile evoluează sprijinindu-se pe cifra şapte”. „Luceafărul de dimineaţă a fost întotdeauna un zeu, de când au început să existe zei. Însă atunci când cultul zeilor muribunzi şi renăscuţi a devenit frecvent în toată lumea veche, cam în jurul anului 600 e.n., el a ajuns să-l simbolizeze pe zeul cel nou fiindcă domneşte în amurg, între zi şi noapte, şi din acelaşi motiv se presupune că este stăpânul ambelor şi stă în toată strălucirea cu un picior pe întinderea nopţii şi cu celălalt pe lumea zilei, cu un picior pe mare şi cu celălalt pe uscat. Ştim că noaptea era o formă a aburilor sau a şuvoaielor” (Apocalipsul, Holding Reporter, 1993, traducere de Radu Paraschivescu). Apokalypto, filmul lui Mel Gibson din 2006, relansează zeul aztec Popol Vuh, sfârşitul lumii fiind programat pentru 21 decembrie 2012.

Domnişoara Christina

Motto-ul din poemul filosofic Queen Mab de Shelley (altfel nelipsit de „luceafăr” – „And Vesper’s image on the western main/Is beautiful still”, canto IV; ori, în The Revolt of Islam, XXVI: „A blood-red Comet and the Morning star/Mingling their beams in combat) ales de Eliade pentru romanul său Domnişoara Christina – spre deosebire de cel în bengali la Maytreyi – nu pare direct legat, aici, de povestea răsturnată a Luceafărului eminescian. Totuşi, „The perefect semblance of its bodily frame” este ceea ce caută mai orice personaj eliadian, mai orice bărbat iubind câte două femei, una reală, alta ideală, fie şi strigoaică. „Nu i-au mai găsit corpul să i-l îngroape/…/ oamenii spun că s-a făcut strigoi/…am să străpung inima strigoiului”. „Şi totuşi, din bezna dezgustului, se împlânta tot mai adânc otrava atât de dulce a aşteptării; dezmierdări cum nici în vis…/ ’Nu mai vreau să fiu în vis, îi continuă domnişoara Christina gândul. Nu mai vreau să fiu rece şi nemuritoare.”

Avatar feminin al Luceafărului, Christina preia replicile fetei de împărat (de la prima, la ultima întâlnire), în atmosferă insinuîndu-se autoral şi o stanţă de rol feminin din Strigoii:

„Mă dor de crudul tău amor

A pieptului meu coarde,

Şi ochii mari şi grei mă dor,

Privirea ta mă arde”

„Arald, nu vrei pe sânu-mi tu fruntea să o culci?

Tu, zeu cu ochii negri… O, ce frumoşi ochi ai…

Las’ să-ţi înlănţui gâtul cu părul meu bălai…

Viaţa, tinereţea mi-ai prefăcut-o-n rai –

Las’ să mă uit în ochii-ţi ucizători de dulci!”

Ritualul luceafărului – ca şi al Şarpelui (în romanul cu acest titlu) – are ceva de operă, de înscenare epistemică, la nivel de arii poetice (anti)macabre, început snob-boiereşte cu lectura în franceză, din carte – …„Je pourrais pour ton sang t’abandonner ma vie/Et mon ame” – pentru a suprapune, din memorie, în delir, Luceafărul, până la strofa de mai sus, „Mă dor de…”, „cele mai frumoase versuri din Luceafărul”. Recitalul în transă al doamnei Moscu este partea luminoasă din vraja de roman erotic-thanatic al destrigoirii.

The Plumed Serpent

În the Plumed Serpent, D. H. Lawrence rescrie mitul lui Quetzalcoatl, şarpele cu pene care uneşte cerul cu pământul, moartea cu învierea în chip de luceafăr.

„Then the drum began softly to beat, as if of itself. And a man began to sing, in a small voice:

The Lord of the Morning Star
Stood between the day and the night:
As a bird that lifts its wings, and stands
With the bright wing on the right
And the wing of the dark on the left,
The Dawn Star stood into sight. /…/

‘Listen!’ said Ramon in the stillness. ‘We will be masters among men, and lords among men. But lords of men and masters of men we will not be. Listen! We are lords of the night. Lords of the day and night. Sons of the Morning Star, sons of the Evening Star. Men of the Morning and the Evening Star.

‘We are not lords of men: how can men make us lords? Nor are we masters of men, for men are not worth it.

‘But I am the Morning and the Evening Star, and lord of the day and the night. By the power that is put in my left hand, and the power that I grasp in my right, I am lord of the two ways.

‘And my flower on earth is the jasmine flower, and in heaven the flower Hesperus.”

Ceyks şi Daedalion

Lucifer creştin – deşi însuşi Cristos s-a văzut ca luceafăr – este mai adesea luat drept Satana, de Dante, Milton, Goethe. Diferit, Shelley îl laudă pe Dante ca „the Lucifer of his age”. Ca exilat, Eliade preferă pe Dante lui Ovidiu, iar Lawrence se simte Ovidiu şi crede luceafărului mexican. Păgânismul, cosmismul, erotismul, genialismul, ritualismul par elemente comune luceafărului la Eminescu, Lawrence, Eliade. Mai nimic din Satana miltonic. Eos, Usha, Quetzalcoatl generează continuu parcă o lucerferie antiapocaliptică faţă de luceferismul satanic în vogă.

În antichitate, Hesiod, Homer, Virgiliu, Ovidiu, Seneca plătesc tribut lui Eosphoros-Lucifer. Ovidiu creează genealogia mito-tragică a lui Lucifer în Metamorphoses, pe care o reîntâlnim în modernitate, inclusiv în contextul prezentului colaj comparatist.

Keyx domnea în Trachina fără vărsare de sânge şi pe faţa împărătească purta strălucirea tatălui său, chiar dacă Continue reading „George ANCA: Fiii Luceafărului – Lumi eminesciene la Lawrence şi Eliade” →

Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (I)

(În preajma datei sale de naștere, câte ceva despre copilul Mihail Ursachi, devenit celebrul Mihail Sadoveanu)

Copilul „dolofan, cu ochi de gânsac”, care abia pe la 12 ani avea sa poarte numele Sadoveanu, a deschis ochii inocenţei „în casa mamei” (sintagmă din certificatul de naștere), respectiv Profira Ursachi, ţăranca de pe malul Moldovei, de la Verşeni, despre care Sadoveanu avea să spună: „Era între mine şi mama o legătură strânsă de iubire” . Profunzimea legăturii sale speciale cu mama s-a născut şi din lipsa căldurii părintești din partea tatălui său, care îi reproşa mamei copilului excesul de dragoste maternă şi-i motiva răceala lui astfel: „…vreau să-l cresc ca pe un spartan” . De aceea, într-o primă fază a copilăriei sale, copilul Mihăluţă (cum îl alinta mama în acea epocă de început a fiului) n-a cunoscut bucuria deplină a copilariei, revelaţia jucăriilor oferite de tatăl său . Fascinaţia acestor accesorii ale copilăriei răzbătea în casa Băieţelului (un alt nume de alint ) doar prin acele „jucării de lemn de la bătrân” (bunicul Gheorghe Ursachi). Preocupărilor tatălui său de a-şi ridica fiul „deasupra lumii reale din care venea mama copilului” şi de a-l aduce „în clasa lui socială” le opuneau o puternică rezistenţă „dârzenia şi năzuinţa unui mândru neam de răzeşi” dinspre partea mamei . Probabil, frustrarea înfrântului l-a determinat involuntar pe avocat să împresoare copilăria fiului său „cu o atmosferă apăsătoare, deprimantă”, bazată pe „austeritate excesivă, însoţită de uscăciune sufletească” . Totuşi, ca urmare a legăturii de mare adâncime cu cea care i-a vegheat îndeaproape copilăria, Sadoveanu îi mulţumeşte cu ardoare lui Dumnezeu: „Mulţumesc Domnului Dumnezeu că am avut copilărie” . Cu toată lipsa „aureolei de lumină” din acea primă etapa a copilariei sale, constatăm că fiul va avea o oarecare libertate de manifestare a inocenţei, căci, cum spune scriitorul, tatăl „observa puţin şi de departe” copilăria lui „liberă şi nesupusă nici unui frâu” . Se întâmpla aceasta când, în familia sa, „acceptările şi renunţările” s-au împlinit .

Una din primele sale fascinaţii de copil abia deprins să se ţină pe picioruşe a fost biciul lui moş Vasile Ursachi de la Verşeni, fratele mamei. La numai trei anişori, când unchiul venea în vizită la Paşcani, nepoţelul de o şchioapă încerca acest „sceptru al copilăriei rurale”, meşterit de moşul său „de la apa Moldovei”, de fapt două şuviţe de cânepă, „răsucite şi împletite cu şfichi într-o parte şi laţ în cealaltă”, lucrare prinsă de o „scurtătură de băţ subţire şi mlădios”. Conştientiza faptul că biciul era opera lui moş Vasile, unchi pe care-l privea ca pe „un urieş voinic şi mare”, mai ales atunci când unchiul „avea în mână un baltag şi în jurul mijlocului un chimir lat, cu înflorituri de metal”. Pentru o vreme, însă, biciul lui moş Vasile, şi aşa fără „putere de viaţa” în mânuţele firave ale „Băieţelului”, va fi respins, pentru că însemna o „ameninţare” la adresa libertăţii de manifestare a celui ce nu era prea „dispus” să asculte „de tata şi de mama”. Şi tot de la moş Vasile, fratele mamei, micuţul Mihail a râvnit cuţitul acela care „face ţâc şi clap”, aflat la brâul unchiului: „Să-mi dai jucăria aceea pe care o ai legată cu lanţ”. Moş Vasile de la Verşeni, cu umorul şi isteţimea ţăranului de prin părţile locului, îl potolea, folosind metoda convingerii. Îi explica nepoţelului de soră că, de vreme ce-i legată, jucăria aceea „are obicei de muşcă” şi că, odată legată, nu-i mai poate da drumul.

Încă de la trei ani au început călătoriile sale cu mama la Verşeni , la bunicul său, Gheorghe Ursachi, „bătrân voinic şi roz la obraz, cu plete albe, îndeletnicindu-se cu meşteşugul rotăriei” , şi la bunica Anghelina, „o fiinţă mititică şi blândă, cum trebuie să fie o bunică” . Mama scriitorului, Profira Ursachi, avea în „mezalianţa” cu Alexandru Sadoveanu, avocatul din Paşcani, o „poziţie ciudată”, după cum mărturiseşte chiar fiul. În vremea când „iniţierea în tainele vieţii vechi încă nu se desăvârşise” asupra Profirei, „târgul o smulse din lumea ei printr-un accident năprasnic”. Accidentul acesta era iubirea, „ale cărei roade de multe ori sunt amare şi otrăvite.” Aşadar,”ţăranca din Verşeni”, sintagma aparține fiului, nu putea fi fericită în mediul specific târgului (Pașcani) . Legătura directă cu satul natal avea să fie o terapie pentru ea. Acest contact, început precoce, cu mediul fizic si spiritual al Verşeniului mamei avea să-i producă scriitorului următoarea reflecţie: „Dacă maică-mea nu şi-ar fi trăit copilăria (…) în satul sărac ce se cheamă Verşeni şi dacă nu veneam cu ea din când în când de la Paşcani la bătrânii noştri, şi dacă n-aş fi ascultat despre împrejurări şi oameni de odinioară, tot cea-a fost durere si iubire, asupriri si răzbunări, ar fi rămas pururi închis sub stânca uitării.” Drumurile sale la Verşeni trebuie să le fi făcut cei doi cu „brişca” familiei, trasă de calul Mocanu şi condusă de moş Ion, argatul familiei avocatului. Despre călătoria cu „antica şi dispreţuita trăsură”, în antiteteză cu mijloacele de transport mecanizate, Sadoveanu afirma că acest mijloc de transport primitiv a făcut să rămână în el „cea dintîi lucrare” , evident, aceasta întâmplându-se la o vârstă foarte fragedă.

Profira, femeie voinică şi foarte energică, blondă, cu ochi albaştri (o excepţie în familia ei de la Verşeni, căci toţi ceilalţi erau, relativ, bruneţi) avea în Mihai „bucuria asemănării cu ea” şi pe cea a „primogenitului” . Ea a fost cea dintâi care i-a povestit „frumos şi tainic lucruri de la noi, de la Moldova” , precizează scriitorul.

Sadoveanu a păstrat încă de copil „expresii nostime” de la mama sa, expresii ce „şi-au dobândit valoarea” când amintirile i le-au „adus cu fluxurile ciudate de la întoarcere”. Spre exemplu, a auzit la mama expresia „domnul cu boii de funie”, vorbe ce ironizau aspiraţia la demnitate a omului „…de jos care ţinea să fie în rînd cu cei mari”. Sau, atunci când Mihai protesta că i se dă să mănânce pâine goală, mamă-sa îl îndemna asfel: „înveleşte-o într-o petică”, evident, ca să nu mai poată spune fiul că pâinea-i goală. Altă dată, când Mihai prinsese gustul cochetăriei şi se întâmpla să primească cămaşa necălcată, la protestele lui, mama îi călca uşor cămaşa în picioare şi apoi i-o întindea fiului, drept remediu amuzant: „ia-o, că acum e călcată”. Mai târziu, fiul va descoperi că ,de fapt, mama sa i-a dat „harul” pentru ceea ce avea să devină: „…mama era o povestitoare rară ale cărei accente misterioase încă mai sună în fiinţa mea” . „Aportul genetic” pe linia mamei, în procesul de formare a scriitorului, „a fost decisiv”, confirmă biografii lui . Profira Ursachi trebuie să fi avut de la strămoşii săi verşeneni o moştenire inestimabilă, căci i-a dat fiului din zestrea sa nativă ceea ce avea să facă din el „un miracol care nu s-a mai petrecut decât cu Eminescu” . (Va urma)

––––––––––-

Gheorghe Pârlea

NOTĂ: Extras din eseul <<Mihail Sadoveanu, „fiul țărăncii” din Verșeni>> , al cărui autor sunt, inclus în volumul cu același titlu (coord. dr. V. Șoimaru, Ed. „Balacron” Chișinău, 2015)

Bibliografia va fi inserata după ultima postare.

Eleonora SCHIPOR: Cunoașterea ținutului natal

Astfel se numește Forumul tradițional al elevilor din raionul Hliboca, ce are loc anual, la finele lunii lui Brumărel.

Ca și în anii precedenți elevii școlilor din raion s-au prezentat la secțiile de istorie, geografie, etnografie, muzeografie, turism.

Elevii de la CIE Cupca au participat la 2 secții importante în acest an: etnografia și muzeografia.

La secția de etnografie a participat eleva clasei a XI-a „A” Sabina Irimescu, care sub îndrumarea doamnei profesoare de ucrainologie Mariana Alerguș, a pregătit o lucrare amplă despre obiceiul Botezului în satul Cupca.

La secția de muzeografie, colega Sabinei, eleva clasei a XI-a „A” Elena Bicer a pregătit sub îndrumarea subsemnatei o altă lucrare „Cărțile – comoara noastră”. Avem în vedere cărțile oamenilor despre sau din Cupca. Anume acele cărți pe care le avem în muzeu și în bibliotecă.

Ea a fost ajutată de o altă colegă de clasă, Anastasia Pavliuc, care a dirijat de la calculator imaginile foto pe ecranul afișat în sală. Ambele fete, ca și colegele lor de clasă, ce s-au aflat astă vară la atelierele de creație de la București, la invitația d-lui Laurențiu Dragomir, directorul APP Protecția Patrimoniului, sunt membre ale cercului „Tineri muzeografi” ce activează de la deschiderea muzeului în școala noastră.

Deoarece e secția mea, mă voi opri mai detailat la lucrarea pe care am pegătit-o împreună cu discipola mea Elena Bicer, ajutată la pregătirea imaginilor foto, de tânăra mea colegă, locțiitoarea directorului pentru munca educativă Lidia Olar.

Astfel în lucrarea dată am acentuat mai întâi rolul celor două monografii ale satului Cupca, prima avându-i ca autori pe regretații deja Petre Ciobanu, Vasile Slănina și Reveca Prelipceanu, care au trăit și activat în România. A doua parte a monografiei, purtând același titlu „Cupca, un sat din Bucovina” îl are ca autor pe fostul director al școlii din Cupca, Domețian Cucuruz.

Pe scurt ne-am oporit și la cartea avocatului Vasile Plăvan „Boabe de lacrimi”, la cărțile poetei creștine Mariana Gurza din Timișoara, a cărei rădăcini sunt tot din acest sat, la cărțile de istorie ale fostului absolvent al acestei școli, doctorului în științe istorice Constantin Ungureanu, la cartea regretatei folcloriste Magdalina Morar.

Aparte am vorbit despre cărțile de poezie ale câtorva foști profesori din această școală, dar și la cele ale foștiloir elevi, care la îndemnul subsemnatei în diferite perioade și-au publicat cărticele de poezii.

Pe scurt ne-am oprit și la cele publicate prin ziare și reviste despre cărțile fiilor și fiicelor acestul frumos sat bucovinean.

Juriul, din componența căruia au făcut parte câțiva profesori, conducători ai cercurilor de muzeografie din raion, au dat o bună apreciere pregătirii și rolului acestei teme.

Elevii altor școli din raion de asemenea s-au prezentat bine, povestind despre activitatea muzeelor din satele respective.

Rolul unul muzeu este păstrarea și conservarea valorilor noastre literare, culturale, istorice, religioase, etnografice…

Le mulțumim tuturor elevilor și îndrumătorilor lor pentru buna pregătire, pentru faptul că vor să cunoască și să promoveze aceste valori, pentru activitatea lor în cadrul cercurilir de muzeografie din ținut.

––––––––––––––

Eleonora Schipor,

directoare pe principii obștești a muzeului istoric al satului Cupca,

conducătoarea cercului de „Tineri muzeografi”

Rexlibris Media Group: Lansare album ,,Baruch Elron” la ICR Tel Aviv

Institutul Cultural Român de la Tel Aviv

vă invită

joi, 31 octombrie 2019, ora 17:00

la un eveniment literar-artistic special

dedicat artistului israelian de origine română

Baruch Elron (1934-2006).

În cadrul evenimentului va fi lansat

albumul „Baruch Elron – desene și schițe”,

autor: Adrian Grauenfels,

apărut în cursul acestui an la Editura SAGA

și va avea loc vernisajul expoziției „Baruch Elron – desene și schițe”,

care poate fi vizionată la sediul ICR Tel Aviv,

în perioada 31 octombrie – 29 noiembrie 2019.

Participanți:

Dr. Dalia Hakker-Orion, critic de artă,

Adrian Grauenfels, autor și editor

și Lydia Elron.

Evenimentul (în limba ebraică),

va avea loc la

sediul ICR Tel Aviv

(Blvd. Shaul Hamelech nr.8, etaj 6)

***

Expoziția cuprinde o serie de lucrări de dimensiuni medii și mari de desen și grafică, precum și câteva caiete de schițe, materiale artistice inedite care sunt prezentate pentru prima dată publicului larg într-o expoziție solo a artistului. Expoziția reprezintă o călătorie specială prin universul artistic original al pictorului Baruch Elron, reprezentant al curentului simbolist, discipolul maestrului Corneliu Baba, și unul dintre cei mai apreciați artiști israelieni contemporani de origine română.

Expoziția este deschisă la sediul ICR Tel Aviv, de luni până joi între orele 09:00 – 17:00, vineri între orele 09:00 – 14:00, precum și în timpul evenimentelor la sediu organizate în această perioadă.

„Baruch Elron a existat pentru a fi în imediata noastră apropiere… Pictorul aduna într-o singură lume toate lumile posibile și, mai ales, cele imposibile”. (Adi Cristi, scriitor)

„A intra în lumea creată de Baruch Elron înseamnă a primi o gură de aer proaspăt, o răsuflare de viaţă şi o senzaţie de libertate. Universul său, guvernat de o natură feminină şi senzuală, maternă şi frumoasă, păşeşte din minune în minune.” (Héctor Martinez Sanz, Madrid, mai 2011)

Vă aşteaptă cu drag!

Echipa ICR Tel Aviv

Institutul Cultural Român

8 Shaul Hamelech Blvd.

64733 Tel Aviv

Phone: +972 3 6911205

Fax: +972 3 6911204

www.icr.ro/tel-aviv/

George ANCA: Dumnezeu ca problemă personală a poetului

Fais que mon âme un jour, sous l’Arbre de Science,
Près de toi se repose, à l’heure où sur ton front
Comme un Temple nouveau ses rameaux s’épandront!

Charles Baudelaire

Pe când pãmântul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecãm a noastre inemi?

Mihai Eminescu

Sono i silenzi in cui si vede
in ogni ombra umana che si allontana
qualche disturbata Divinità.

Eugenio Montale

La întâmplare: Les Litanies de Satan, Rugăciunea unui dac, I limoni. Noica mă întreabă: ce trebuia ocolul Baudelaire pentru a ajunge la Eminescu? Stăniloae, în manuscris: Eminescu e prea sus pentru poporul român, reprezentativ e Coșbuc. Eliade a salutat pulicarea Luceafărului în sanscrită. Montale, dacă crede în Dumnezeu: e o problemă personală. Iar poetul va fi fiind o problemă personală a lui Dumnezeu? Să vedem la Eminescu.

„Sunt două mii de ani aproape de când ea (Evanghelia) a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrate şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănatoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost strapunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Iisus Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrate a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a Antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au incolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la tată-sau din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane”. („Timpul”, datat 12 aprilie anul 1881.)

… „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă”

… „În toţi timpii un model de toleranţă religioasă”

… „Biserica este mama neamului românesc”

… Hai să ne călugarim, căci nu suntem făcuți să trăim între lupi.

… „Istoria omenirii este desfaşurarea cugetării lui Dumnezeu.”

… „Moralitatea este pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup!”

… „nationalismul este un semn rău la un popor.”

… „Intreaga viaţă omenească este o viaţa a lucrului”

… „De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâşiem…”

În revista Luceafărul (20.09.1999), erau listate printre operele de inspirație religioasă ale lui Eminescu: … Sărmanul Dionis, Archaeus, Avatarii Faraonului Tlà, Moş Iosif, Cezara, fie în versuri: Scrisoarea I, Scrisoarea V, Epigonii, Eu nu cred nici în Iehova, Dumnezeu şi om, Preot şi filosof, Rugăciune, Antropomorfism, Memento mori, Rugăciunea unui dac, Răsai asupra mea, Ta twan asi, Demonism, Mortua est, Viaţa, Ce suflet trist, Povestea magului călător în stele, Înger şi demon, Confesiune, Melancolie, O, chilia mea sărmana etc..

În studiul său Creștinismul lui Eminescu, Nichifor Crainic se referă, de predilecție la cele părăsite în etc., întâi și întâi: „Luceafărul e un poem, e poemul prin excelenţă creştin al literaturii româneşti.”…”Figura lui Hyperion este aceea a unui androgin din stele, după cum am arătat în Nostalgia Paradisului, unde am analizat-o în comparaţie cu Ioan Botezătorul al lui Leonardo da Vinci şi prinţul Mîşchin al lui Dostoievski. Androginul, fiinţă neutră în care sexele contrare se anulează în imperiul neprihănit de patimi al paradisului, reprezintă în artă cea mai înaltă plăsmuire a geniului omenesc. Creând pe Hyperion, Eminescu se rânduie printre geniile artei universale. Lucrul acesta ar fi de ajuns să ne dezvăluie nivelul superior al spiritualităţii poetului. Dar deasupra lui Hyperion şi deasupra ierarhiilor ce constituie lumea creată, geniul lui Eminescu se avântă să ne sugereze prezenţa divinităţii însăşi.”

La Kalidasa, în Kumarasambhava, Ardhanariswara – jumătate femeie (jumătate) dumnezeu – este alcătuirea împreună a lui Shiva și Parvati, care-i devine soție, în urma uciderii și învierii lui Kama – Cupidon.

Crainic nu face din Mortua est antiteza Luceafărului şi din negaţia ei – De e sens într-asta, e-ntors și ateu / Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu – opusul măreției îngerului îndrăgostit, ca-n biblie, de o pământeană. În poezia Amicului F. I., ce datează aproximativ din aceeaşi vreme cu Mortua est, ar fi vădită credința în supraviețuirea sufletului. În Cu mâne zilele-ți adaogi, Crăiasa dulcii dimineți transformă moartea într-o părere, „un vistiernic de vieți”. Încheierea hermeneuticii poetice a lui Crainic: „Când Eminescu se spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, e ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Geniu după chipul lui Dumnezeu, păstrând sub ruine sufleteşti ardoarea adorării, pe deasupra genunilor sale filosofice planează zborul în lumina divină a Luceafărului.”

Un Eminescu între Baudelaire și Tagore am prezentat și noi în lucrarea de licență Mitul lui Zalmoxe în poezia lui Mihai Eminescu și Lucian Blaga (1966), Baudelaire și poeții români – Corespondențe ale spiritului poetic (1973), Sanskritikon, incuzând Cosmologia lui Eminescu între Veda și Edda (2002), Mantra Eminescu (2011) etc. Dăm unele fragmente concluzive.

Luceafărul, poemul mai mult al nemuririi şi mai puţin al geniului rece, propune trei ipostaze principale. Hyperion se ştie, este, şi tentaţia vieţii îl determină când să nu mai vrea să fie, când să rămână în lumea sa, nemuritor. Cătălina, Dochie modernă şi turpidă, are voinţa sublimă de a se înconjura cu nemurirea (Fata în grădina de aur voia chiar s-o îmbrace: “Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta”). Drumul astrului este încercuitor: “o urma adânc în vis / De suflet să se prindă /…/ Se apridea mai tare / Şi s-arunca fulgerător, / Se cufunda în mare” etc. Naşterea luceafărului din cer şi din mare, din soare şi din noapte se alătură banal izvorârilor involuntare. Cătălina le pierde din vedere. A treia atitudine, cea a lui Cătălin, este contrară lui Hyperion. Cătălin renunţă la naştere şi la nemurire:

Vom pierde dorul de părinţi

Şi visul de luceferi.

Hyperion, purtându-şi nemurirea, îşi improviza naşteri inutile, Cătălin se vrea nenăscut, deşi muritor. Copilul de casă, însă, încărcat de viaţă erotică, trezeşte silă faţă de marivaudage-ul lui prea apropiat faţă de dorurile cerului. Prin aceste subordonări ale caracterelor faţă de raporturile cu nemurirea, poemul are feţe deosebite şi ceea ce nu e luciferic e rizibil în ordine tragică.

În poemele dacice, viaţa nemuritoare concurează geneza şi stingerea universală… Sarmis, Decebal, Arald, “copilul rege al codrilor de brad”, Dochia, Călin Nebubul, şi cei mai mulţi eroi mitici eminescieni, de altfel, există exemplar prin tragism nesecat. Cea mai groaznică răscruce pentru liniştea tăiată de împreunarea lumilor este şi cea mai vast reprezentabilă fantastic sau simbolic: viaţa şi moartea, plantate într-un acelaşi, să-i zicem, archaeu. Între viaţă şi moarte e întârzierea nemuririi; dar nemurirea nu e nici viaţă, nici moarte, ci, uneori, şi una şi alta, polarizând cosmosul dacic. Continue reading „George ANCA: Dumnezeu ca problemă personală a poetului” →

Alexandru NEMOIANU: Trogloditul

Trogloditul are origini modeste. Este complexat și nebăgat în seamă. Caută să compenseze intrând în vorbă și împroșcând sunete, foneme, fără folos și prostești. Citește puțin și înțelege încă mai puțin. Dar un lucru îl știe, să plece spinarea în fața celor pe care îi crede puternici. Nu este greu pentru el căci are o coloană vertebrală nominală și chiar și aceea având fermitatea unei rame. El un gândește, preia lozinca zilei și asta el are temeritatea să considere “luminare”. Cred că ar fi un bun gardian de pușcărie sau, mai exact, un excelent “capo”, șef de celulă. La “canal”, chiar la Pitești s-ar fi remarcat.

După socoteala lui strâmbă trogloditul este perfect fericit. Fiindcă este năbădăios, categoric, sigur. Nesimțirea îi ține loc de tot: de logică, de gust, de decență. Cu o nobilă și fragedă candoare zburdă în a da păreri. Nechează frenetic și își închipuie că judecă. Insultă, afirmă, sloboade sentințe și crede că raționează. Trage de ureche, dojenește și admonestează. Lăfăindu-se în „comisie” șterge dintr-o lovitură păreri și idei consacrate. El confundă temperamentul cu inteligența. Aici greșește grav!

În loc să se dezlănțuie în rotitul ciomagului, insulte și înjurături directe, capitol în care are reale aptitudini, el se complică în veștede „dialoguri”, gânduri limfatice și asudă în complicații cerebrale care, categoric, nu au afinitate cu natura lui simpla și necomplicată de jocul subtil al gândirii. Este trist, căci ar putea să își amelioreze căile destul de ușor: exercetând mai multă sfială și mai puțină suficiență agresivo-primitivă și, mai vârtos, lăsând lumea în pace.

——————————

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

27 octombrie 2019

Camelia BUZATU: Difuzoarele pământului

Zborul gâștelor sălbatice astupă cerul,

așa cum un dop de plută închide o sticlă de șampanie,

peste mlaștină se lasă bruma,

ca o femeie bătrână care-și dosește sub burtieră

timp expirat,

secunde fermentate precum comina căzăniilor,

lumea asta ascunde o prețioasă făclie

ce trebuie trecută dintr-o mână în alta,

dusă până la gura de vărsare a fluviului sângelui

în marea de stele…

Doar eu,

cu urechea lipită de difuzoarele pământului

ascult strigătul înecaților,

ca un bob de porumb gata-gata să ucidă un „zbor”

am numele tău rămas în gâtlej,

nu le mai pot citi din Biblie,

și n-am nevoie de apă ca să alunece, doar de două cuvinte,

două cuvinte ar fi suficiente

să mă eternizez oricum,

dar nu înecat.

—————————-

Camelia BUZATU

Dumitru ICHIM: Bay of Fundy, Nova Scotia

Cine te mângâie pe tine, oceanule, tu care ești cel mai credincios câine al lui Dumnezeu? Numai tu știi să-i aperi necuprinsul și adâncurile, infinitul și eternul, scrise pe turcoază în caligrafie de inimă îndrăgostită. Tu, chip și asemănare al cerurilor Lui, spune-mi, robule și frate al singurătăților mele, tu care porți rănile Lui, iar din coasta ta curge sânge și apă dătătoare de viață, grăiește-mi întru numele Celui prea înalt unde este limanul cel lin de la capătul lumilor? O fi mai departe unde apele sfârșesc în începutul de timp de-a netimp? Sau o fi în n-o fi, la mărginirea de taină a cerului unde se coboară-n chenotic? Numai tu poți să știi: Oare cum nemărginitul s-a făcut mărginit? Se rotise acolo unde timpul și veșnicia erau atât de transparente și de subțiri că au putut fi prinse numai cu un fir din steaua de deasupra. Și dacă, de ce nu?, cerul a putut să treacă pe sub timp și să se facă-n carne și os de om muritor înseamnă că acolo e fântâna pe care oamenii o caută a tinereții fără de bătrânețe și a vieții fără de moarte și astfel, pe sub apa aceea se poate ajunge la fântănă și trece pe sub timp nemâncător de timp, nu-i așa? Poate fi alcineva care să cunoască mai bine Scripturile Apei, decât tu cel care ai reușit să strângi toate apele lumii? Tot ce a curs și a fost trecător prin tine a devenit albastrul cel veșnic, prin tine, rob al lui Dumnezeu, frate geamăn al cerului, și amândoi – cei mai iubiți copii ai aceluiași Părinte.
Te-am căutat din copilăria mea nu ca pe o imensitate de ape, ci ca pe unul care avem același fel de inimă. Îți amintești că înainte de a fi pe pământ și tu și eu eram vecini în planul Lui de tocmire al văzutelor și nevăzutelor pe același liman de la capătul lumilor? Din nevremea aceea când nu erau nici soare, nici lună, nici stelele adâncilor izvoare locuiam în aceeași lumină a planului Lui. De atunci, și tu și eu, am cărat amintiri dragi pe care, veniți pe pământ, tu visai din când în când că ai să strângi toate apele lumii și, cu trena tuturor fluviilor curgătoare, să poți să te înalți într-un zbor cosmic până la porțile Lui și să-i spui: ”Tată, ne-am întors acasă cu toți fiii și fiicele mele și ale cerului! Asta visai tu, iar eu când eram copil visam că zbor peste apele tale. Continue reading „Dumitru ICHIM: Bay of Fundy, Nova Scotia” →

Vasile Dan MARCHIȘ: Salvatorul de îngeri

Un înger păzitor s-a îmbolnăvit de suflet, nu de trup că a rămas pe dinafară deoarece persoana pe care a supravegheat –o a murit…
*Unde se poate găsi un medic specializat în tratarea îngerilor ?,*
se întrebau cadrele sanitare de la Secţia Urgenţe
Nu sunt nicăieri în lume !”
Stupoare !
S-a oferit un student în anul 4 din cadrul Facultăţii de Medicină, să trateze îngerul !
*De necrezut !

Se împotriveau mai marii Direcţiei de Sănătate Publică

„Nu se poate ,nu are nici cea mai banală patalama pentru a putea executa legal servicii în acest departament !”
„Ce mai aşteptăm !Haideţi să-i eliberăm repede un atestat prin care să poată profesa …!
„Staţi oameni buni că băiatul nu poate fi numit încă medic !
N-a terminat încă studiile…!Mai are două sau trei săptămâni şi
după aceea …”
„Cum după aceea …?
Vreţi să lăsăm îngerul atâta timp fără să-i acordăm un tratament pe măsura diagnosticului său ?”
Veniţi să-i eliberăm repede ,repede măcar un atestat de asistent sau infirmier,ca astfel să se poată ocupa de acest caz…
*Vai păcatele noastre ,cum să numim un simplu asistent sau un infirmier cum ziceţi voi,să trateze un înger…! Doamne iartă-ne…! ! !*
Studentul fiind de faţă glăsui:

„Doresc să vindec îngerul numai pentru aspectul ca după aceea să-i propun să-mi fie mie înger păzitor, că în viitoarea mea meserie am nevoie de cineva din partea

lui Dumnezeu ca să fiu călăuzit în acest sens…!*”

Atunci ca prin minune îngerul s-a ridicat şi a glăsuit blând::

„Aceste miraculoase cuvinte m-au vindecat si te vor călăuzi pe tine spre succes în tot ce vei face legat de viitoarea ta profesie…!

***

POST TOTAL 2

La începutul unui serviciu de supraveghere îngerul păzitor mi-a predat în premieră pe Procesul verbal următoarele bunuri:

An Nou intact , cu zăpezi și ploi în regulă…

L-am întrebat din start:

”În regulă cu ce ?”

Îngerul mi-a răspuns:

-Sunt intacte ”ambalate” și sigilate în acest Buletin meteorologic

Am intervenit astfel:

”De ce regulă vorbești aici domnule înger, că doar nu fură nimeni zăpadă fie că aceasta este căzută doar sub formă de bură subțire sau de câțiva metri……iar despre apă…când e secetă sau când sunt inundații ce regulă vezi în asta …?”

Mă miram la infinit de acest ”Proces verbal” cu totul și cu totul straniu.Atunci îngerul păzitor văzându-mă confruntat într-o dilemă profundă mi-a zis:

-Ce te miri de toate acestea…?Pe faptul că Dumnezeu în slava sa vrea prin absurd să vină la tine în chip de fluviu ce iese din matcă peste toate câmpurile sau de ninsoare ce acoperă în straturi groase toate bunurile făurite de oameni,nu ai de ce te mira ,deoarece acest lucru este ceva firesc pentru Tatăl Ceresc.A te mira pe Dumnezeu fără noimă,fără rând cum te miri tu acum ,este ceva nefiresc.și în fond,de aceea am spus că lucrurile consemnate în acest proces verbal sunt în regulă …

***

NOMINALIZARE

Mi se impune să călătoresc(în concurs) prin iad pe un drum cu restricție de viteză și greutate.
Adică,pe jos și cu bagaje mai puține de câte îmi pot închipui, de parcă măsor cu pasul Istoria,și Geografia
concret spus :tot ce a fost și este în lume sub dimensiunea cea mai vastă-sărăcia…
Cică așa cere concursul
și să nu par suspect
(deoarece prin orice poți deveni suspect
mai puțin prin sărăcie lucie)
-Gata,urcă pe cântar ,!Îmi spune ghidul
Urc pentru a fi cântărit…
-Ești prea greu! Astfel conform regulamentului concursului nu-ți este îngăduit să călătorești cu bagaje prin iad.!
Dacă slăbești câteva kilograme prin ce metodă vrei ,fie prin regim sau post ,ți se va da un bagaj fie cât de mic…!
În timpul călătoriei prin căldura extremă și post,slăbesc într-atât încât mi se permite să iau ceva la mână nu înainte de a fi întrebat ce profesie ,hoby sau pasiune am.
Spun că pe lângă altele sunt poet și astfel mi se dau câteva coli de hârtie și un pix…
Încep a scrie parcă mă debarasez de materiale inflamabile
Scriu parcă mă dezbrac de haine cuprinse de foc
Prin cuvintele de foc sau prin focul de cuvinte,
inima îmi este mai mult decât un pompier.
N-au stins pompierii într-un ritm mai alert cu apă
câte cuvinte a stins și stinge inima cu sânge…
Mi se dă apă !Multă apă,să pot transpira …
Ca acest fenomen să se numească transpirație nu foc…
Nu trebuie să am transpirație de foc …!
Scriu parcă transpir …
Transpir parcă scriu…
Consum doar apă …
Poți părea suspect și depunctat consumând orice produs,mai puțin când bei apă…
Parcurgând în asemenea condiții iadul la pas,pe jos
și introducând cu lux de amănunte durerea în poezie
am fost nominalizat la Premiul Iadului…

––––––––

VASILE DAN MARCHIȘ

(Din ”12 POVEȘTI, POVESTIRI ȘI ALTE SCRIERI CU TÂLC” , în curs de apariție)

Dumitru MNERIE: Dinspre MNIERU

Dragă cititorule,

Venim pe lume și avansăm în viață purtând o zestre fără să-i știm caracteristicile și nici să-i înțelegem prea bine originea. Pe părinți îi simțim. Pe bunici parcă-i știm de mai demult. Ne înțelegem mai ușor cu ei. Toți laolaltă ne poartă de grijă lăsându-ne să ne bălăcim liberi în candoarea irepetabilei copilării. Mai pe când ni se așază pe umeri ghiozdănelul, suntem etichetați cu un nume și prenume, substantive proprii pe care trebuie să le știm bine, pe dinafară. Apelativele dragi cu care ne dezmierda mama, des cad în derizoriu, sunt luate chiar de primii prieteni în derâdere și ne fac să ne rușinăm în fața colegilor. Ba, câteodată se caută motive de batjocoră și din numele de familie, pe care-l dobândim din tată-n fiu. Așa m-am identificat și eu cu Mnerie Dumitru. Deh!… Dumitru – nume de botez, data nașterii fiind mai aproape de sărbătoarea din calendarul ortodox român a Sfântului Dumitru. Dar Mnerie?… Mi-amintesc 3 momente mai semnificative:

Comuna Șeitin, jud. Arad, anii 1961-1963. În casa bunicilor din partea mamei, într-o dimineață.

Bunica (Maica Mină):

– No,… prunci sculațî-vă!… Mai o țâră și traje d-amniaz.

– Nu ieșim de sub dună, că ni-i frică, (noi, 2 copii de 6-8 ani: eu, Mitică, venit în vacanță de la Vinga, jud. Arad, respectiv Bebe, verișorul meu de la Timișoara, dintotdeauna mai mic decât mine cu 2 ani…).

– Dă cine v-i frică?

– Dă ăla ce strâgă pă uliță (de pe stradă se auzea dintr-o căruță cu coviltir: „Vaaaaar, vând vaaaaaar!… vând vaaaaaar!”).

– No lasă că ăsta nu-i d-ăia care să vă baje-n sac… Ăstă-i un pădurean ce vinde var, apoi zise către bunicu (taica Fanu):

– Du-te, Fanule, până la uliță și vezi dă pădureanu’ cela ce strâgă, n-are cumva și niște tiatră-mnierie, că tare ni s-o mănit via.

– Bine Mină. Iaca mă duc.

După câteva minute Taica către Mama Mină:

– Mai are numa’ o țâră, într-un sac în șireglă.

– Și, cum o dă?

– Iaca, zâce că 3 kile p’o polovică dă cucuruz.

– Atunci du-te iute-n pod și ie-ntr-o videre cucuruz d-ăla mai bun, dân grămada dă lângă fundoaie.

– Mai întii mărg să-i zâc să m-aștepte și să pregătească tiatra, ș-apoi mă sui în pod.

– No, biiiine, bine. Da’ numa’ iute!

După vreo 10 minute, eu, împreună cu Bebe, după ce ne-am asigurat că gălăgiosul „pădurean” a plecat mai departe cu căruța din fața casei, am sărit din pat și am fugit desculți în curte, curioși să vedem despre ce „tiatră mnierie” a fost vorba. Taica, numai ce intrase în curte ținând în mână banița/polovica aproape goală:

– No, ce-i cu voi?

– Arată-ne și nouă ce-ai cumpărat?

– Nu-i dă voi.

– Araaată-ne, te rugăăăăm!

Ne-a lăsat să observăm pe fundul polovicii, învelit într-un ziar vechi o minunăție de cristal vinețiu, mare cât pumnul și în rest mii de mărgeluțe de-un albastru ultramarin, scânteietor. S-a apropiat și Maica Mină:

– Curată tiatră! Faină! Și câtă-i dă vânătăăă!”

Altădată, cam prin aceiași ani, tot în Șeitin, treceam – copil de unul singur – pe stradă. Dintr-o curte a ieșit o femeie, (o știam din iarnă de la colindat – Nană Dyulă). Observându-mă, luând o poziție de „tare ocoșă”… mi se adresează:

– Mă pruncule, tu d-al cui ești?

– Săru’ mâna, Nană Dyulă! Mi-s pruncu-ăl mai mic a lu Dascălu Mnerie…

– No, nu mai spune… tu iești d-a-lu Mnieru? Bată-te să te bată!… Nu te-am mai cunoscut. Ce mare te-ai făcut! Da mumă-ta, Mnieroaica,… Drăghinuța, no, ce mai face?…

Mult mai târziu, în anul 1981, am fost într-o excursie în județul Baia Mare, făcând parte dintr-un grup de tineri, destul de eterogen, toți absolvenți de învățământ superior dar de specializări foarte diferite și proveniți de prin toate județele țării. Înainte ei mă cam batjocoreau după numele de familie, spunând că la înregistrarea numelui meu în certificatul de naștere notarul a fost beat și mi-a „băut” un „i”. Astfel, numele ce-l purtam, în loc să fie „Minerie”, cum, după părerea lor era normal, era doar Mnerie…

Ajunși la muzeul „Țării Oașului”, la vederea unor case foarte vechi, de față cu toți colegii, l-am întrebat pe ghid, însuși Directorul muzeului:

– Domnule Director, cum numiți pe-aici culoarea cu care sunt vopsite casele?

– No, p-aci tătă lumea știe. Tăte-s mnierii… Ca să nu să suie pă zîduri omizîle sau alte gângănii, să bagă-n zama dă var o soluție de tiatră mnierie, sau vânătă – cum i se mai zice – d-aia ce să dă și pă vița dă vie când îi mănită. No, dragă, u’ti-te ce mândră-i casa ceea: mnieru ca ceru’!

***

Rostul celor scrise nu este de a face o introducere la vreo cercetare genealogică ci reprezintă un rod de plăcută simțire și bucurie a vieții, pe care o am înregistrat-o alături de un mare Maestru al scrisului, poetul și jurnalistul desăvârșit Marin Beșcucă. Cunoașterea și apropierea este din destin, iar calea ne-a fost deschisă în rețeaua Facebook. Așa m-am trezit pomenind odată în corespondența purtată despre bănuiala mea asupra propriei origini, antrenându-mă mai mult pe preocuparea, predestinată parcă, de ALBASTRU, sub multiplele semnificații. Așa cred că s-a născut motivul MNIERU, un alt izvor de imaginație a Poetului, cu reflexe în excepționale versuri. Urmărind fascinat șirul acestora, trăiesc senzația spectatorului/cititorului așezat pe un scaun aflat chiar pe scena unde se joacă piesa, în mijlocul actorilor, dar asigurat de independență față de scenariu prin biletul de intrare pe care-l țin strâns în mână, gata să-l prezint oricând controlorului.

Autorul, sub pretextul MNIERU, dă contur excepțional diverselor simțiri și considerente asupra lumii înconjurătoare: „MNIERU mi-a pus făclie clipa…”, ”MNIERU le știe și înțelege”. Asociat unui virtual „Profesor de prețiozități”, MNIERU este persoana-spirit, gata de a da un sfat, dispus mereu la dialog, chiar opozant propriilor păreri, un martor al propriilor peregrinări pe drumurile reamintite ale vieții cotidiene, născătoare de neliniști și frământări, provocatoare de zbuciumări în inimă și minte. MNIERU reprezintă și imaginea speranței, frumusețea azuriului cerului senin, libertății de gândire, libertății de mișcare, îndrăzneala de-a visa, tenacitatea de a nu renunța a privi mereu pe fereastra deschisă spre viitor.

Dar Poetul nu uită toxicitatea „tietrii mnierie” – sulfatul de cupru – folosit în prepararea „zemii bordeleze”, substanță-inamic al manei viței de vie, periculoasă pentru fel de fel de dăunători.

Continue reading „Dumitru MNERIE: Dinspre MNIERU” →