Geo STROE: Editura DacoRomână – Invitație la Târgul de Carte Gaudeamus

Dragi colegi,

Ne face plăcere să vă invităm să participaţi la ediţia cu numărul 26 a Târgului GAUDEAMUS Radio România, care va avea loc în perioada 20 – 24 noiembrie în Pavilionul B2 al Complexului Expoziţional Romexpo. Evenimentul este organizat de Radio România. Condițiile de expunere sunt schimbate, noua locatie fiind spațiul în care s-a desfășurat Bookfest.

EDITURA DACOROMÂNĂ „TEMPUS DACOROMÂNIA COMTERRA” a solicitat spațiu împreuna – ca de obicei – cu Asociația Difuzorior de carte Editorilor Patronat al Carții (A.D.E.P.C.) între orele 16 și 17. Speram sa obținem o prelungire pînă la 18, pe data miercuri, 20 noiembrie 2019.

Fiind inaintea sărbatoririi ZILEI NAȚIONALE A ROMÂNIEI – 1 DECEMBRIE, Academia DacoRomână susține un program de prezentare/lansare tip fluviu in care toți membrii ADR, toți colegii și simpatizanții noștri, toți prietenii/prietenele care au tiparit cărți la această editura sau la altele în intimpinarea acestui eveniment, sunt invitați să participe cu toate cartile pe care domniile lor le-au tiparit în acest an, ori mai recent, pentru a marca momentul festiv cu salve de cărți din partea artileriei grele a ACADEMIEI DACOROMÂNE în onoarea și spre cinstirea acestei sărbători. Întrucît nu mai este timp de a contacta pe fiecare, condițiile impun prezentarea cu doua luni mai devreme a autorilor și a cartilor care vor fi lansate, trimitem pentru inceput titlurile care sunt la indemînă conform celor solicitate de organizatori. Vor fi lansate urmatoarele carți:

STEFAN Gh. THEODORU – (SUA) JURNAL, AMINTIRI, DOCTOR NINA, TOT INAINTE, VRĂJITOAREA CHIHLIMBARULUI, CASA DIN COLȚ (STATELE UNITE ALE AMERICII)
MIHAI PREPELITĂ – Cernauți-Chișinau – TÂNGUIOSUL GLAS DE CLOPOT…, EMINESCU- BUCOVINA, 1858-1869. Evocare documentară, GRAURII DE LA PARCOVA, 101 poeme haiku, CRĂIESELE DE LA PARCOVA, 101 poeme haiku, ВАСИЛЕ АНДРУ. (VASILE ANDRU). СВАДЬБА ПОСЛЕ СМЕРТИ. Роман. SVAD`BA POSLE SMERTI.РОМАН. (NUNTĂ DUPĂ MOARTE). Traducere în rusește de Mihai Prepeliță (UCRAINA, FEDERAȚIA RUSA)
IRINA E. CHILD – (ANGLIA) PRIMAVARA ETERNITĂȚII, poezii
RAIMOND PETRESCU, – O MÂNĂ DE OAMENI (povestiri eroice de pe frontul de est, 1942-1945). SMALLTALK, DOUBLETALK (versuri, proză, eseuri); K.P.T. (”IȚELE ÎNCURCATE ALE LUMII ÎN CARE TRĂIM”).
ALBU MARIN – STRIGATELE PAMÎNTULUI , FRUMOASELE ROMÂNIEI – poezii
COSTEL EUGEN POPESCU, MOȘTENIREA TITANILOR ȘI ATLANȚILOR ÎN CONTINUITATEA ISTORIEI DACOROMÂNILOR – istoria preistoriei și istoriei noastre
GRIGORE BUGA LA EST DE ECUATOR, roman.
I. D. MOVILEANU, LACRIMI PESTE TIMP – poezii
GEO STROE, DUPĂ 30 DE ANI: CONCLUZII ȘI ÎNVĂȚĂMINTE DESPRINSE DUPĂ EVENIMENTELE DIN DECEMBRIE 1989, eseu istoric
BLENDEA GEORGETA ZAMFIR – ZAMOLXIS – poem – O carte pentru NOBEL

Moderatorul acțiunii dr. GEO STROE – directorul fondator al editurii.

Sunt invitați critici literari, istorici, sociologi, ingineri, analiști, scriitori – poeți, prozatori, militari activi și in rezerva și retragere, studenți și elevi.

Vor prezenta cărțile:

AUREL V. DAVID, GEO CALUGARU, MIHAI PREPELIȚĂ, PAULA ROMANESCU, LUCIAN GRUIA, AUREL GOCI, FLORIN GRIGORIU, ION RAȚIU, MATEI GH., COSTEL POPESCU, ROTARU JIPA, REMUS MACOVEI, VASILE Continue reading „Geo STROE: Editura DacoRomână – Invitație la Târgul de Carte Gaudeamus” →

Constanța ABĂLAȘEI-DONOSĂ: ”Mărite Eminescu” – un volum al sensibilității și frumosului

Argument

Motto:

„Acela care vrea să dezlege enigma vieții, trebuie să urce pe muntele magului călător în stele, în locuri de piatră detunată, pentru a măsura de sus lumea din văi.”

Mihai Eminescu

Anul acesta, pe 15 ianuarie, s-au împlinit 169 de ani de la nașterea marelui poet Mihai Eminescu, iar pe data de 15 iunie 2019, se împlinesc 130 de ani de la moartea sa.
Oricare artist care are îndrăzneala de a se apropia de poetica lui Eminescu prin scris ori pictură, cu siguranță este pus în situația unor dificultăți datorită operei eminesciene atât de vaste și profunde. Dar frumusețea și armonia perfectă a chipului său? Plasticianul, mai mult decât ceilalți, se va simți invitat la contemplare, aproape ca în fața chipurilor sfinte din icoane! Când l-a văzut întâia oară pe Eminescu, Caragiale, care avea doar 16 ani, cu uimire a spus despre el: „Era o frumusețe! O figură clasică încadrată cu niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină, niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare. “

Fiecare scriitor are valoarea sa! Pentru mine, Eminescu, este singurul scriitor român de faimă universală. Deși opera lui este tradusă în peste 20 de limbi ale pământului, Eminescu rămâne în mintea mea un desăvârșit mesager al limbii române, al dragostei pentru natura care ne înconjoară, al murmurului de ape și al clinchetului de păsări, al pământului natal. Eminescu este un simbol al umanității încercate de suferință și un înfocat cuvântător în stele și luceferi. Mă voi bucura să aflu că există cineva, un artist cu har, care se va ambiționa să realizeze câte o ilustrație la fiecare poezie a lui Eminescu, editată sau inedită, la proza sa atât de diversă. Și cum opera de artă este expresia unei emoții analizate și trecute prin filtrul gândirii astfel încât să creezi un concept pe care să-l stăpânești și să-l dezvolți, înseamnă că tu, ca artist, trebuie să ai darul și harul de a-ți transpune trăirile în forma de artă pe care o practici. Nostalgiile tale trebuie să se încorporeze în grafica de alb/negru, ori acuarelă, ulei pe pânză, bronz sau marmură; astfel spus – trebuie să fii creator de frumos.

De-a lungul timpului, îndrăgostită de frumusețea poeziei eminesciene și a chipului său frumos, de dragostea lui pentru femeia iubită dar și pentru tot ce-l înconjura, de călătoria sa, ca un mag, printre stele și aștri, i-am închinat numeroase expoziții organizate în țară și străinătate; i-am dedicat și două cărți. Toate acestea le-am făcut dintr-un preaplin al sufletului, pe care i l-am dăruit, și m-am străduit să exprim aceasta armonios și creativ. Poezia și chipul lui Eminescu, mi-au oferit infinite posibilități de exprimare și reprezentare grafică. Expozițiile mele închinate lui Eminescu, au fost în următoarele locuri în arealul pe care l-am străbătut: Brăila, Botoșani, București, Chișinău (Republica Moldova), Cernăuți (Ucraina), Beijing (China). Prin linii, puncte și hașură, prin formă și culoare am încercat să intru în acord cu poezia sa, cu chipul și gândul său. În ce măsură am reușit acest lucru, o pot spune numai căutătorii de Eminescu! Cărțile pe care le-am închinat iubitului Eminescu, sunt: „Avem nevoie de Eminescu” editată în anul 2013 la Editura Nico din Târgu Mureș și „În China cu Domnul Eminescu”, editată la Editura Rafet din Râmnicu Sărat, în anul 2017, în urma expoziției personale pe care am avut-o în ianuarie 2016, de Ziua Culturii Române în China la Beijing, la Institutul Cultural Român și la Palatul Imperial.
Am fost impresionată de faptul că la 14 februarie 2009, „Luceafărul”, capodopera lui Eminescu, a intrat în Guinness World Records ca fiind cea mai lungă poezie de dragoste din lume. Și pentru că la 15 iunie, anul acesta, se vor împlini 130 de ani de la moartea marelui poet, îi voi închina o nouă carte ce va cuprinde între coperțile sale 130 de poezii și 130 de lucrări de grafică. Pentru mine, credința și iubirea din poezia Domnului Eminescu, sunt mai tari decât moartea!

Constanța Abălașei-Donosă

Am întrebat ieri vântul

Am întrebat ieri vântul de ce bate-n codrul tău?
Sunt când vesel, sunt când trist, n-am văzut ochiul său.
El e risipit în scris pe sub geana de lumină,
Cu gândul mângâie norii când e hotărât să vină.
Vine ca frunza-n cădere cu lumina pe-al său chip,
Și ca valul precum cerul, țărmul mării de nisip.

Am întrebat ieri vântul, dacă-ai fost astăzi prin codru,
Mi-a răspuns că ești mereu și tot cânți din depărtări
Pentru toți îndrăgostiții din acele patru zări!
Alinți ochii prin cuvinte din poveștile de dor
Și ștergi lacrimile sfinte, amantelor care mor!

Poem pentru universul tău

Eminule, poezia-ți este despre mare, cer și stele,
Ccodri și ape celeste, câmpuri largi de albăstrele,
Din tainele dorințelor prin poeme neuitate,
Ai fost mirul poeților pentru inimi tulburate.

Eminule, poezia ta sfântă sclipește elegia tuturor,
Prin Rugă Maicii Domnului și îngeri păzitori.
Din zâmbetul tău luminat, dorul ți-a ars pâlpâind
Lângă floarea cea albastră ce Bălăucăi ai dăruit!

Poetul meu neînțeles

Poetul meu neînțeles, din mare adevăr
Cuvintele-ți scrise au ars, pe rug de nemuriri.
Ai primenit ființe prin tainele iubirii,
Citindu-te-n emoții în clipa despărțirii.
De la tine am primit cuminecătura
Din frumusețea eternă, cum ți-a fost făptura!
Ai cuprins tot necuprinsul, inima gândului
Cuvinte pentru oricare, prin citirea Luceafărului.
Flori albastre și mai albe, păsărele suspinând
Printre ramuri visătoare, și sub stele adormind.
Zorelele înflorite frumos le-ai tot cântat,
Și rochița rândunicii de sub cerul luminat.
Ruga cea adevărată din diversitatea lumii
Iubită și adorată de ochiul luminii!
Sub țesături mărunte de cuvinte hărăzite,
Făcuta-i tu din ele și frunzele să cânte!
Ne-ai plimbat în timp și spațiu și-n lumina dintre aștri,
În adâncul pământului, sărutul mormântului.
Ne-ai plimbat prin poezie, prin iubirea trecătoare
Prin versul netrecător, pentru lumea viitoare!

Mărite Eminescu

Înveșnicește-mă să-ți scriu, Mărite Eminescu,
Nemărginire de cuvinte și să-ți citesc din versul tău.
Vers închinat florilor albastre și lacrimilor mute,
Codrilor verzi-cafenii, unde păsări stau să cânte!
Înveșnicește-mă să-ți scriu, Mărite Eminescu,
Cu fiecare dimineață, prin răsărit de soare,
Seara la apus, ori noaptea când totul doarme.
Înveșnicește-mă să-ți scriu, Mărite Eminescu,
Sub Luceafărul de Sus ce ochiul nu și-a stins,
Când stau la malul mării culcată pe nisip
Sub clar de lună, privesc la el cu dor și cu alint.
Mărite Eminescu, înveșnicește-mă să-ți scriu!

Poetule plin de iubire

Am crescut cu cartea ta în mână
Visând la frumusețea chipului de zeu,
La poemele care sub pana de demiurg
Ca Dunărea albastră, înspre mine curg!
Vers în valuri de iubire, de natură și visări,
Ciripit de păsărele, ori marea în volburări.
De-acolo de Sus, ochiul tău a primenit
Dorințele noastre rănite, și taina în iubit.
Iubirea adevărată în tine mult ai purtat,
Însă ele uneori, te-au dus la dulcele păcat.
Sfidând timpul ce-a plecat și cel ce iute vine,
Rămâi poetul neatins plin de dor și iubire!

Zorii dimineții

Zorii dimineții mi-au risipit visele ștergându-le,
Jupiter s-a rătăcit prin ele strălucindu-le.
Am alergat cu gândul la noaptea cea trecut
Și am rugat-o-n prag, să-mi dea vis de împrumut.
M-a privit cu milă rămasă-n asfințit
Lăsându-mi doar răgazul și calea spre iubit!

Mă feresc

Mă feresc de fulger, mă feresc de-nec,
Mă feresc de tine că ai dorul sec.
Mă feresc de clipa ce varsă în suflet scrum,
De florile uscate, ori ciulinii din drum.
De scaieții cu spini ce-nțeapă adânc
De valurile mării ce plâng răsfrânt.
Mă feresc de-oceanul teranscedent știut,
Vorba și uitarea celor ce mă fac să plâng.

Continue reading „Constanța ABĂLAȘEI-DONOSĂ: ”Mărite Eminescu” – un volum al sensibilității și frumosului” →

Gheorghe PÂRLEA: La Hanul Ancuței (Exercițiu nostalgic pe seama slovei sadoveniene)

Se întâmplă ca măcar o dată pe an să merg şi eu la Hanul Ancuţei, aflat la o azvârlitură de băţ de habitatul meu casnic. Întotdeauna, însă, întâmplător. Aş face-o mereu, cu voluntariatul celui profund motivat, dar numai ca vizitator. Cum însă hanul nu-i muzeu, ci loc unde se intră ca să dai tribut trupului, cu cheltuială mare, n-o fac decât… când n-am încotro. Şi de fiecare dată când intru în încăperea aceea mare, primitoare, rânduită după obiceiurile arhaice, sunt mişcat lăuntric de ceva ce mi se trage precis de la slova sadoveniană. Şi tulburarea asta nu-mi face rău, ci mă copleşeşte plăcut de un sentiment al trecutului, al istoriei. Bănuiesc că trăirea aceasta ar fi şi mai accentuată dacă mesenii n-ar fi oamenii epocii noastre, ci acei ai vremurilor care au consacrat locul, prin „pana” Maestrului. Şi cum oamenii trecutului au făcut trecerea, firesc, în altă lume, speculez şi eu, după pofla sufletului romantic, prezenţa la vreo masă dosită a vreunui pământean de prin satele megieşe hanului, care ar aduce cât de cât la chip şi port cu vreun răzeş de demult. Şi asta mă ajută să aud de la acest străbun încropit vorbe nerostite, dar închipuite după dorinţa mea ascunsă…

***

Oameni buni, ia ridicaţi oleacă ochii din ulcelele burduhoase şi ascultaţi povestea hanului ista, care nu-i han de rând. I-adevărat însă că, dacă nu se năştea nepotul lui Gheorghe şi-a’ Anghelinei Ursachi de la Verşeni, băietu’ Profirei, cel agiuns scriitor mare şi de-i zice Sadoveanu, rămânea şi Hanu’ Ancuţei doar un loc de zăbavă, ca multe altele, şi nimic mai mult. Da’ să ştiţi dumneavoastră că nu există pe lume han mare la drum mic. Drumu’ ista, la care îşi deschidea porţile hanu’ (acum, doar uşile) cu trei veacuri în urmă, e drumul voievozilor descălecători – Dragoş şi Bogdan. Şi asta nu-i puţin, că-s de-atunci aproape şase veacuri. Şleahul ista, de-i zice Drumu’ Băii, a fost călcat de potcoavele multor cai, care amu-s dinte ori ochi de lup. Făgaşul lui a fost adâncit de chervanele cu coviltir ale negustorilor armeni, încărcate cu mărfuri nemţăşti, aduse tocmai de pe la Lipsca, de-i zic oamenii azi Leipzig, ori de la Lvov, din Polonia, încărcate cu mărfuri tătărăşti, ba chiar cu mărfuri de prin îndepărtata Indie, de unde-a venit şi neamul lăutarilor noştri tuciurii, care-şi fac veacurile aici la han. Au bătucit drumul ista, oameni buni, oşteni fără număr, monahi de la mănăstirile Neamţului, boieri mari şi mici, cu treburi pe la împrăştiatele lor moşii, răzăşi cu pricini la Divan, hoţi de rând şi haiduci vestiţi, domni moldoveni şi munteni, regi străini, în trecere sau puşi pe războaie.

După ce s-o ridicat hanu’, care la-nceput era cetate cu ziduri groase şi cu porţi ferecate noaptea ca să nu năvălească nepoftiţii, şi după ce-o trecut vremea, toate cele de demult au reînviat aici, în istorisirile bine meşteşugite ale drumeţilor. Vorbe vechi s-au spus la han, multe cât frunzele copacilor, dar au zburat şi ele odată cu frunzişul toamnelor. Multe oale s-au spart aici, oameni buni, mulţi peştişori din râul ista ce-o dat nume ţării, mrene şi cleni, prăjiţi pe vatră în talgere de lut, au crănţănit drumeţii timpului. Au mistuit crapi şi cârlani la proţap, au molfăit, în plăcinte poale-n brâu, brânza multor turme de oi de pe-aici ori dinspre munte, unele fiind, poate, ale lui Nechifor Lipan, cel răpus cu vicleşug de baltagul lui Bogza, cu părtăşia lu’ Cuţui.

Şi-n tăt acest timp, Ancuţele cele de demult – care-acuma-s oale şi ulcele, ca să bem noi vin din ele – umblau ca nişte albine, împodobite cu şiraguri de mărgele şi năframe nemţăşti, vamă cu care negustorii cei însetaţi de vin şi de ochii dulci ai hangiţelor le cumpărau bunăvoinţa. Şi uite-aşa, stătea Ancuţa la mângâiat ca mâţa la dezmierdat.

Da’ şi localnicii noştri şi-au ostoit poftele lumeşti la Hanu’ Ancuţei, în drumurile lor săptămânale la Târgu’ de la Tuchilaţi, deschis târgoveţilor exact acum vreo 170 de ani, pe moşia logofătului Ştefan Catargiu. Carele sătenilor din Miroslăveşti, Ciohorăni şi Muncelul de Sus îşi încrucişau căile, unele la dus altele la-ntors, ici la han. Cei care se-ntorceau intrau să bea adalmaşul târguielilor făcute cu animale mari, că la asemenea negustorii aveau mereu dare de mână. Şi pune-te pe vorbă apoi, mângâind rotunjimea ulcelei, cu ochii la rotunjimile Ancuţei.

Trebuie să ştiţi, oameni buni, că Ancuţele dinaintea celor pe care le mângâiem noi acum cu priviri ascunse, ca s-avem cu ce ne spovedi la popă, făceau şi fapte mai de ispravă decât cele de-a amăgi drumeţii cu nurii lor aţâţători sau de-a le turna vinul în cofăiele. Iată, de pildă, una din Ancuţele cele vechi a uneltit cu-n răzăş cam zălud, care-avea la inimă fata unui boier, s-o răpească chiar de-aici, de la vadu’ Moldovei, şi s-o ducă în bordeiul lui de fugar. Trebuie spus că şi coniţei îi chicase cu tronc flăcăul cel de la coarnele plugului şi că deja păcătuise cu el, spre ruşinea neamului boieresc. Duduiţa se afla atunci la han, în drum spre M-rea Agapia, unde boieru’, însoţit de arnăuţi, o ducea să-şi ispăşească păcatul. Planul pus la cale de ibovnicul coniţei, împreună cu Ancuţa, l-a lăsat pe boier cu botul pe labe, fără să poată a o învinui pe uneltitoarea de la han.

Şi-am să vă spun acum, oameni buni, şi una hazlie, petrecută aici, la han. Cică Vodă Mihalache Sturza, Domnul cel care stăpânea moşii şi-n coastele satelor noastre, căzu şi el pe nepusă masă aici, la han, într-o bună zi. Nici măcar unul însă din cei aflaţi cu ulcica-n braţe nu-l cunoştea pe Vodă şi toţi îl luară drept un boier oarecare. Printre meseni, se afla şi-un răzăş de prin părţile Sucevei, un îndrăzneţ limbut, care intră-ndată în vorbă cu boieru’. Boierului nostru, adică Vodă cel neştiut, îi plăcu răzaşul şi-l întrebă cu ce rost îi este drumul pe-acolo. Răzăşului cu stuchit la furcă atât i-a trebuit; şi-ndată începu să-şi verse amaru’ ce-l ardea la inimă. Îi spuse boierului că merge la Vodă, la Iaşi, să-i facă dreptate într-o pricină cu un corb de boier de prin părţile lui, cu care se judeca pentru ocina părintească. Îi arătă traista ticsită cu hârţoage pecetluite cu peceţi domneşti din vechime şi se jură în faţa boierului că, dacă nici Vodă nu-i face dreptate, se lasă lehamite. Dar, ca să-şi verse năduful, îl va pofti pe mai marele Ţării să-i pupe iapa… undeva, aproape de coadă. Şi i-a arătat boierului mârţoaga, legată sub un şopron a’ hanului. Mesenii începură să râdă, iar boierul, adică Vodă, ce să facă, le ţinu şi el hangu’, mânzăşte.

Pe semne, vreţi să ştiţi pe unde şi-o scos cămeşa răzăşul când o dat ochii cu Vodă, la cancelaria domnească…Apăi, când o agiuns la Domnie, Vodă o şi dat ordin unui foncţionar domnesc să-l aducă în faţa sa pe răzăşul din părţile Sucevei. Când ţăranul nostru o dat nas în nas cu Domnu’ şi o văzut că-i acelaşi cu boieru’ de la Hanu’ Ancuţei, o strâns tare din măsăle, în timp ce-i năvălea tăt sângele-n obraji. Domnul, prefăcându-s că nu-şi aminteşte de el, i-o cercetat hârţoagele şi o socotit că musai trebuie să-i facă dreptate. Mulţămit peste măsură, răzăşul, cu inima cât un purice, îi sărută mâna Domnului, îngenunchind întâi şi mergând apoi ca racul, ca să nu-i întoarcă spatele stăpânului. Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: La Hanul Ancuței (Exercițiu nostalgic pe seama slovei sadoveniene)” →

Liliana DEREVICI: Cenaclu literar „Radu Stanca” – Medalionul literar ”Sub semnul sărbătoriri Zilei BIBLIEI”

Cenaclul literar “Radu Stanca” de la „Centrul de Vârstnici nr.2” de astăzi 13 noiembrie 2019 s-a desfășurat sub egida Bibliei, Cartea Cărților, carte care aduce înțelepciune, educație omenirii și care a fost a sărbătorită astăzi. Ședința a fost deschisă de președintele cenaclului, domnul AL. FLORIN ŢENE care cu entuziasm și lumină a credinței a comentat acest eveniment menționând că datorită Bibliei s-a dezvoltat și limba română, Sfânta Scriptură fiind cea mai citită carte de pe glob, un monument de literatură. Cu această ocazie domnia sa a considerat ca din cele 6 cărți publicate de dânsul, în acest an, din cele 84 de cărți publicate de-alungul vieții, să dăruiască 3 dintre aceste titluri celor mai activi membri. Cele 3 titluri sunt: „Un ocean de deșert”-despre viața unui academician„Sens și contrasens în înțelepciunile pentru ziariști”și „Cursă pentru șobolani”, primul său roman polițist.Domnul președinte Al. Florin Țene a continuat cu un eseu științific despre nume de geniu a acestei nații care au fost umilite de presa internațională cum ar fi Traian Vuia, Nicolae Tesla, Louis Pasteur și alții.

A urmat la cuvânt doamna prof. LUCIA ELENA LOCUSTEANU care a enumerat personalitățile remarcabile născute în luna noiembrie: Liviu Rebreanu, creator de roman modern, mare patriot care se remarcă cu „Ion” și „Pădurea Spânzuraților” și unde specifică cuvintele lăsate cu limbă de moarte: „să nu uităm că suntem români”.Vasile Rebrean, Cornel Regman, critic literar, Liviu Rusu, estetician,, Nicolae Tăutu, Eugen Todoran, critic și istoric literar care s-a ocupat de opera lui Creangă, Eminescu, Slavic, Ion Vlad, Mihai Zamfir, Eugen Ionescu, Aurel Rău, Mircea Dinescu, Ion Brad, N.Manolescu etc.Domnia sa a adăugat că în ultima a avut întâlniri cu citiotorii în diferite localități din țară unde a lansat cărțile: „Și-au purtat cu demnitate crucea” și „Trecând prin timp”

Apoi domnul prof. VASILE SFÂRLEA a continuat discuțiile cu prezentarea a două subiecte: unul literar privind propunerea de a primi Premiul Nobel de către Lucian Blaga, și al doilea subiect național-istoric legat de ziua Armatei Române 25 octombrie 1944 . În final domnul profesor a recitat poezia lui Nichita Stănescu închinată eroilor: „Nu-l uitați pe cel căzut în război” care reflectă jertfa strămoșilor noștri. În ultima parte a ședinței, domnul Gh. Şoptireanu a recitat o poezie din creația proprie: „Carpații și Unirea cea Mare” , deoarece se apropie 1 Decembrie, a 101-a aniversare, iar doamna Cristina Marian a recitat poezia „Împăcare” de Mariana Mihai.

Domnul președinte al cenaclului, scriitorul Al.Florin Țene a anunțat că pe 19 noiembrie, ora 11, la sediul Vatra Românească de pe strada Eroilor nr. 2, va susține conferința:„137 de ani de la nașterea ziaristului și a scriitorului Cezar Petrescu prieten cu Gib I. Mihăescu”,conferință, deja, publicată în presă..

Următoarea ședință va avea loc în 11 decembrie și va avea ca temă „Tradițiile și obiceiurile legate de sărbătoarea Crăciunului” iar doamna scriitoare prof. Lucia Elena Locusteanu își va sărbători a 80-a aniversare.

—————————-

Liliana DEREVICI

Cenaclul „Radu Stanca”

Cluj-Napoca

13 noiembrie 2019

Al. Florin ŢENE: 137 de ani de la nașterea ziaristului și scriitorului Cezar PETRESCU prietenul lui Gib I. Mihăescu

Cezar Petrescu, viitorul scriitor precoce, s-a născut la 1 dec. 1882, în cornuna. Hodora-Cotnari, jud. Iași.

A fost fiul lui Dimitrie D. Petrescu, doctor în stiinte agricole de la Paris, prof. la școala de horticultură din Roman, și al Olgăi (născută Comonița), descendentă a unei vechi familii de boieri din ținutul Neamț.

Primii doi ani de studii le-a făcut acasă între anii 1899-1901, urmatorii doi îi face la Roman (1901-1903). Liceul îl urmează la Iasi, apoi la Roman unde a dat bacalaureatul în anul 1911. Încă din timpul liceului începe să scrie fără să publice.Urmeaza Facultatea de Drept a Universității din Bucuresti, obținand licența in 1915. Debutează cu nuvela “Scrisori” în revista “Sămănătorul” în anul 1907. Colaboreaza la “Facla”, “Opinia”, “Versuri si proza”, “Cronica”, “Chemarea” s. a. In timpul primului razboi mondial, este reformat,apoi fiind functionar. În decembrie. 1918 se mută la București, unde intră în ziaristică: codirector la revista. social-politica “Hiena “(1919), redactor la “Adevărul”, “Dimineața”, “Bucovina”, Țară nouă, apoi s-a mutat la Cluj, împreună cu Gib I. Mihăescu unde lucrează la ziarul “Vointa” (1920) si ]ntemeiaza impreuna cu Gib I. Mihaescu si Adrian Maniu, revista “Gandirea” (1921). Debut editorial cu “Scrisorile unui răzes” (1922), având drept model „scrisorile” lui A. Daudet și fiind, structural și stilistic, textele unui neosămănătorism programatic. A continuat să scrie proză scurtă (nuvele, povestiri): Drumul cu plopi (1924), Omul din vis (1925), Omul care și-a găsit umbra (1928), Aranca, stima lacurilor (1929), paralel cu munca la primul său roman,” Întunecare”. Bolnav, revine la Bucure;ti (1923), intră în redacția cotidianului lui N. Iorga, “Neamul românesc”, părăsește cercul “Gândirii” în anul, 1925 și fondeaza ziarele “Cuvantul” si “Curentul” (1928). Apariția romanului”Întunecare” (1927-1928), amplă frescă socială a primei conflagrații și a anilor `20, cu profundă dezamăgire a „jurămintelor trădate”, îi aduce consacrarea. Publică numeroase alte romane, organizate într-o vasta „cronica romaneasca a veacului XX”, ale carei secțiuni și motivații de concepție le expune în prefața. la “Plecat fără adresă” (1932), “Calea Victoriei” (1930), “La Paradis general” (1930), “Comoara regelui Dromichet” (1931),” Baletul mechanic” (1931), ‘Oraș patriarchal” (1933), “Aurul negru” (1934),”Cheia visurilor” (1935, 1907 ,1935-1943); “Duminica orbului “(1935), “Ochii strigoiului” (1942), “Carlton” (1944), “Adapostul Sobolia” (1945), “Razboiul lui Ion Săracu” (1946), “Tapirul” (1946-1947) s. a. A dat o ampla reconstituire biografica (romanțată) a vieții lui Eminescu în trilogia” Luceafarul”, “Nirvana,” “Carmen saeculare” (1935-1938). Autor al catorva cărti pentru copii, cu o mare audiență, devenite „clasice”: “Pif Paf Puf “(1930), “Fram, ursul polar” (1932). Primește Premiul National pentru proză (1931).Este secretar general în Ministerul Artelor (1936). Apoi devine director al ziarului oficios România (1938), al revistei. “România literară” (ambele suprimate în 1940). Și-a cumpărat casă la Bușteni unde este acum muzeul Cezar Petrescu, pe care am vizitat-o cu ani în urmă. In hol mobilierul este format din fotolii, canapele, măsuțe, iar pe pereti sunt tablouri în acuarelă. Ne atrag atenția statuile lui Cloșca și Crișan realizate tot de O. Han, daruite scriitorului. De o parte și de alta a holului se găsesc, simetric, câte două camere, care în timpul vieții scriitorului aveau destinații diferite: dormitorul mamei și cel al soției, în dreapta, sufrageria și biroul de primire, în stânga.

În încăperile din dreapta sunt expuse fotografii de familie, caietul de elev, file din jurnalul personal, volume cu dedicațiile primite, lucrări, tipărite și manuscrise. In încăperile din dreapta sunt expuse fotografii de familie, caietul de elev, file din jurnalul personal, volume cu dedicațiile primite, lucrări, tipărite și manuscrise.

Camerele din stânga-sufrageria și biroul de primire-sunt mobilate corespunzator: masa și scaune, biblioteca-studiou, rafturi cu ceramică, vaze servicii de masă și de cafea, tablouri, etc.

Incăperile de la etaj sunt amenajate ca în ultimul an al vieții lui Cezar Petrescu. In camera de lucru sunt biroul cu două corpuri, pe care se află o mapă cu un manuscris, tocuri, creioane, etc., un dulap, o etajeră, o măsuță cu serviciu de cafea, servieta, batista și pălăria scriitorului din fetru. In camera alăturată – cabinetul de presă. Biblioteca se află în prelungirea holului, de care este desparțită printr-o ușă de fier forjat. Cele doua rânduri de dulapuri cu cărți ocupa doi pereți mari. Din această cameră se intră într-o verandă îngustă și lungă, cu vedere spre valea Prahovei, în care se află un birou mic din lemn de brad, o măsuță, fotolii de pai, tablouri, etc. Tot la etaj era și dormitorul scriitorului.

Întâlnindu-se într-o seară la Capșa cu Geo Bogza și Eugen Jebeleanu, care se plângeau că nu au bani, că poezia nu îi ajută în acest sens, Cezar Petrescu le plătește consumația, spunându-le: Măi băieți, scrieți ca mine un roman pe săptămână și atunci veți avea ce să mâncați și să vă cumpărați o vilă la Bușteni.

Dupa al doilea razboi mondial, este primit membru al Academiei. (1955), scrie câteva proze convenționale, încercând o adaptare a viziunii sale istorice la noile realităti:”Doctorul Negrea” (1949), “Vino și vezi” (1954), “Ai noștri ca brazii” (1955),”Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de maine” (1955) etc, sub nivelul literaturii sale anterioare. încearca o racordare a „cronicii” sale epice cu „rădacinile altui veac” într-o serie de fragmente romanești axate pe momente din secolul al XlX-lea: “Ajun de revolutie 1848” (1954), “Vladim sau Drumul pierdut” (postum 1962), unde regăsim timbrul propriu scrisului său. înainte de moarte, și-a revăzut întreaga creație nuvelistică: “Cele dintai povestiri” (1958), “Drumul cu plopi” (1961). Aceste din urmă cărți au fost impuse de regimul comunist-criminal.Câteva interesante reflecții de creatie, însemnări de laborator etc. în “Scriitorul și epoca sa” (1956), “Mărturiile unui scriitor” (1957). A tradus, și a colaborat., sau a „stilizat” traduceri din Balzac, Șolohov, Fadeev, Ajaev, Gladkov, Gorki, A. M. Tolstoi si Lev N. Tolstoi. Traducerile din scriitorii ruși și sovietici au fost impuse de programele edituri Cartea Rusă și de Ministerul Propagandei.Literatura lui Petrescu a fost foarte gustată în epocă, având un imens succes de public, cu toate rezervele formulate de critica de autoritate, ambiția sa cuprindea într-o ampla frescă epică momentele nodale ale istoriei societății românești de-a lungul unui întreg secol (de la 1848 până după 1934), din perspectivă critică a unei pozitii patri-arhaiste, ostilă capitalismului, cu argumente ideologice conservatoare, urmărind ravagiile unui sistem economico-social asupra destinelor individuale („inadaptabilul”) și colective (clasele, geografia „provinciei”, și a capitalei) într-o tonalitate sceptică, decepționată, sumbră, cu o reală percepție premonitorie a unui sfârșit de epocă.

Obsesia fundamentală a literaturii lui PETRESCU este ideea unui destin tragic, marcând – sub raport individual și colectiv – lumea romanească a veacului XX, surprinsă în momente de răscruce. Scriitorul crede într-o „fatalitate” ce apăsa asupra noastră, născută din conjugarea factorilor istorici, geografici, social-politici generatori ai unui echilibru instabil, între Orient și Occident, trecut și prezent, sat și oraș, patriarhalitate și civilizație tehnică etc. Sentimentul unei instabilități se conjuga cu paseismul și cu retorica unei deziluzii în promisiunile (eșuate) ale „fericirii planetare” anunțate, in pragul veacului, de marile progrese ale știintei și tehnicii. De altă parte, presentimentul unei destrămări generale, vizând toate straturile societății, anunța un viitor de prăbușiri apocaliptice. Cariera prodigioasă a gazetarului il familiarizează pe PETRESCU cu cele mai diverse medii, de la formele de existentă ale țărănimii (Apostol, 1907) la mutațiile spectaculoase ale procesului industrializării capitaliste (Comoara regelui Dromichet, Aurul negru), la straturile vieții „târgurilor unde se moare” (Oraș patriarhal. La Paradis general) ori ale orașului tentacular, cu lumea interlopa, a „faptelor diverse” (evocată încă din nuvele) și a mediilor potentaților politici, intelectualilor, boemei artistice etc. (Calea Victoriei, Duminica orbului. Cheia visurilor, Carlton). Concluzia radiografiei întreprinse pe orizontală (ca o „geografie” a lumii contemporane, în topografia sat-oraș-capitală) și pe verticală (în sondajul istoric: „rădăcinile” dramei căutate în veacul trecut, antagonismul tolstoian „război și pace”, coborârea în psihologia abisală: „fantasticul interior”) o „identitate în deznădejde” a grupurilor sociale în conflict, lipsa soluțiilor într-o lume amenințată cu iminenta prăbușire. Minată de contradicții insolubile, aglutinând forme rezistente de feudalism și patriarhalitate cu rapide (și inaderențe) prefaceri tehnice, sociale, politice – societatea contemporană poartă însemnele miticului animal evocat de Rabelais, Katoblepas, care se autodevora grotesc-tragic. Exista in primele proze ale lui PETRESCU o surprindere a derivei lumii rurale, comuna deocamdata cu atmosfera romantismului minor caracteristic literaturii inceputului de secol (M. Sadoveanu, Al. Bratescu-Voinesti, Em. Gar-leanu, Sandu-Aldea, I. A. Bassarabescu s. a.), cu o asociere a unui pesimism conventional, identificat nu in procesul amplu, cat in faptul marunt, banal ori senzational (Scrisorile unui razes, Drumul cu plopi, Omul din vis, Carnet de vara etc). Ulterior, PETRESCU a vazut aici o „lichidare” progresiva a atitudinilor samanatoriste, o desfacere de plasa ideologica a unui curent care-si pusese amprenta nu numai asupra creatiei lui, ci si a „generatiei” antebelice. Cu intunecare, primul sau roman-fresca, intervine in optica operei (razboiul) si in consecintele asupra individului reprezentativ pentru o sensibilitate si un comportament: „invinsul”. Plonjarea in fantastic (Aranca, stima lacurilor, Simfonia fantastica, Baletul mecanic) si in socialul imediat (Calea Victoriei, Comoara regelui Dromichet, Aurul negru) il conduce pe prozator catre descifrarea unui nex al alienarii, din perspectiva caruia se cladeste viziunea ciclica a „cronicii” epice din 1932.

In prefata la Plecat fara adresa, ideile receptate anterior din lectura lui N. Iorga, a lui C. Stere (filtrare a lecturii scriitorilor rusi si topos al „omului de prisos”) se combina cu explicatiile recente ale lui N. Berdiaev din Un nou ev mediu (1924). Antagonismele de clasa (mereu prezente) sunt amplificate insa prin conflictul declansat intre doua tipuri de civilizatie (patriarhala si capitalista; traditionala si moderna), intre doua moduri cardinale de existenta (oriental – occidental) si intre aparenta si esenta, legate si de pozitia geografica si de „rascruce” a lumilor, tipica istoriei nationale. Aceste „dualisme” ar conferi lumii romanesti „identitatea in deznadejde” a tuturor categoriilor aflate in campul de observatie, „apologie a invinsilor”, mai precis a victimelor miturilor modeme, fantasmelor, fictiunilor masinii, progresului etc., toate generatoare de dezechilibru, incertitudine, singuratate, „inversunat sa puna stapanire pe planeta, sa-si creeze o fericire planetara, de animal planetar, omul a pierdut sensul cosmic al vietii”; omul „interior” a fost abandonat unei totale solitudini, fericirea promisa de profetii capitalismului s-a dovedit simpla iluzie. In locul implinirilor sociale si morale, asistam la o degringolada venala, corupta, sterila, macabra anuntand apropierea unor dezastre de apocalipsa (Ochii strigoiului, Carlton, Adapostul Sobolia). Epuizarea rapida a energiilor, nesiguranta interioara, dezechilibrul psihic devin consecintele in plan individual ale procesului istoric: „Niciodata omul n-a fost mai nefericit decat astazi, fiindca niciodata nu s-a gasit mai inalt suspendat in vid, fara reazem interior intr-o societate in lichidare, care se autodevora.” (Prefata la Plecat fara adresa). Esential, asadar, proza lui PETRESCU ridica problemele acute ale epocii in consonanta cu proza europeana contemporana: prelungirea tehnicii naturaliste (preferinta acordata atmosferei asupra intrigii, pictura a „mediului” actionand eroziv asupra personajelor), coincidenta de viziune cu proza lui Thomas si Heinrich Mann, cu Jules Romains, G. Duhamel, Musil sau Friedo Lampe, prin comuna idee a unei civilizatii bolnave si a sensibilitatii sale. Univers populat de „oameni fara calitati”, sentiment al unui „unanimism” de semn negativ, lume de frustrati, cavaleri de industrie, boemi, ratati superiori (indeosebi artisti), arivisti, decrepiti, decavati, anarhisti, fauna ambigua, recrutata din intreaga scara sociala, de la declasati si lumpeni pana la aristocratia de sange (ori a banului) si la exponentii puterii politice. Cu toata aceasta diversitate balzaciana, tipologia prozei lui PETRESCU ramane, paradoxal, monocorda, reductibila la figura, singura plauzibila, a „invinsului”, continuand, in alt peisaj istoric, drama lui Dan al lui Vlahuta ori a lui Andrei Rizescu, eroul lui Bratescu-Voinesti. De la Radu Comsa (cap de serie, erou construit cu o mai aplicata arta a desenului psihologic) pana la Bogdan Cernegura (din Ochii strigoiului), personajele predilecte ale scriitorului sunt animate de acelasi numitor comun al mentalitatii, reactiilor, gesticii si destinului. Experienta iterativa a eroilor lui Rea „dezradacinatului” si „inadaptabilului” sortit esecurilor, infrangerilor, ratarii sau gestului disperat. Accentul fantastic ori senzational din unele romane nu face decat sa sublimeze impactul cu o realitate inaderenta, caracterul conventional al intrigii fiind aici inca mai evident. Scriitorul ramane mai personal in evocarea epica lenta, lipsita de spectaculos, a existentelor crepusculare, impregnate de atmosfera decadenta, nu strain aici de situl unei „art nouveau” atunci la moda. Informat si deschis experientelor estetice PETRESCU era de altfel la curent cu miscarea mondiala a prozei interbelice, cautand, cu ostentatie uneori, sa se „puna de acord” cu tehnicile ei modeme: montajul epic influentat de cel cinematografic, sectiunea transversala intr-o realitate temporala ori spatiala, alternanta simbolica a planurilor, rapida (cateodata simultana) schimbare a cadrelor etc., inclusiv ideea-pilot a „romanului marelui oras” (introdusa de Manhattan Transfer al lui Dos Passos, 1925, si de Berlin Alexan-der Platz al lui Doblin, 1929), preluate cu destul fler scriitoricesc de PETRESCU in Cheia visurilor, Duminica orbului, Calea Victoriei, Carlton. Aceasta tehnica narativa vizibil moderna se afla insa intr-o permanenta inadecvare cu stilul stufos, „sadovenian”, al prozei cezarpetresciene mereu trasa indarat spre ritmurile verbale lenese ale povestirii traditionale. Observatia realista, acida, nervoasa a gazetarului e „tradusa” intr-un discurs pletoric, arborescent, asociativ si livresc cu ostentatie, pricina a desuetudinii acestei proze, altfel atat de receptiva la problematica epocii si la chestiunile de estetica a romanului nou.

PETRESCU e unul dintre putinii prozatori romani prin excelenta citadin, evoluand fara prejudecati si stinghereli in mediile cele mai felurite, create de diversificarea societatii noastre postbelice; el sesizeaza cu acuitatea observatorului cu indelunga experienta o fenomenologie caracteristica simptomele si diagnoza maladiilor ce macina lumea sa, chiar daca solutiile lipsesc ori se limiteaza la paleative morale. PETRESCU e, prin fibra intima a talentului sau, un reporter avid de actualitate, ancorat in prezentul miscator si cu greu sesizabil fara prejudecata „perspectivei”, dispus sa investigheze tot ce-i cade sub ochi. Daca prejudecata calofila n-ar fi alterat stilistica discursului, el ar fi putut depasi, prin idei si organica viziune asupra lumii, cat si printr-o arhitectura epica impresionanta, pe marii sai contemporani, pe care i-a concurat, de altfel, in cea mai larga si populara audienta de public. Posteritatea, in acord cu sentintele criticii interbelice, a corectat sensibil relieful scriitorului. PETRESCU este un caz interesant de creator divergent, la care ideile si proiectele, mult mai interesante, o iau inaintea realizării estetice, aceasta mânată de multiple carențe.

OPERA

Scrisorile unui razes, Bucuresti, 1922 (ed. II, 1929; ed. definitiva, 1941); Drumul cu plopi, Bucuresti, 1924 (ed. definitiva, 1942); Omul din vis, Craiova, 1925 (ed. definitiva, 1945); intunecare, I, Bucuresti, 1927; II, Craiova, 1928 (ed. II, Bucuresti, 1929; ed. definitiva, 1943); Carnet de vara, Craiova, 1928; Omul care si-a gasit umbra, Bucuresti, 1928; Aranca, stima lacurilor, Bucuresti, 1929 (ed. definitiva, 1943); Simfonia fantastica, Bucuresti, 1929 (ed. definitiva, 1944); Calea Victoriei, Bucuresti, 1930 (ed. definitiva, 1943); Flori de gheata, Bucuresti, 1930; La Paradis general, Bucuresti, 1930 (ed. definitiva, 1942; reed. 1970); Pif Paf Puf Bucuresti, 1930; Cain si Abel, Bucuresti, [1930]; Comoara regelui Dromichet, Bucuresti, 1931 (ed. definitiva, 1943); Baletul mecanic, I-IL, Bucuresti, 1931 (reed., 1975); Kremlin, Bucuresti, 1931; Plecat fara adresa, 1900, Bucuresti, 1932 (ed. II refacuta, cu un cuvant inainte in doua versiuni ale autorului si o prefata deM. Gafita, Bucuresti, 1973); Fram, ursul polar, roman pentru copii, ilustratii de N. N. Tonitza, Bucuresti, 1932; Oras patriarhal, I-II, Bucuresti, 1933; Apostol, Bucuresti, 1933 (ed. definitiva, 1944); Miss Romania, I Nepoata hatmanului Toma; II Floarea de agave, Bucuresti, 1933; Aurul negru, Bucuresti, 1934 (ed. definitiva, 1943); Aurul negru. Comoara regelui Dromichet, Bucuresti, 1949 (alte ed. 1956; 1961; 1974); Greta Garbo, desene de N. N. Tonitza, Bucuresti, 1934; Cheia visurilor, Bucuresti, 1935; Duminica orbului, Continue reading „Al. Florin ŢENE: 137 de ani de la nașterea ziaristului și scriitorului Cezar PETRESCU prietenul lui Gib I. Mihăescu” →

Florica PATAN: PRISMA

Poetul este o ființă complexă, greu de definit, și mai greu de înțeles.

„Am să vă spun un lucru, cu riscul de a mă repeta. Eu nu prea cred ca există poeti, cred ca există poezie.” Nichita Stănescu.

PRISMA

„N-am de gând să stau la povești până târziu , știu că lui îi place să penduleze de la un subiect la altul despre sonoritățile timpului, despre univers, dar, după mii de kilometri parcurși până acasă, e cam problematic… ”

Așa gândea, însă cine e ea să dețină controlul discuțiilor ?

Era târziu.

Se afla în sala de baie, pe când el îi creă o ambianță plăcută înainte de somn, doar cu o veioză aprinsă pe noptieră , în camera de hotel.

Îi promisese toată disponibilitatea ei pentru a doua zi , când era lansarea cărții lui. S-a așezat la somn , nu înainte de a răsfoi acest ultim volum de versuri și nu putea înțelege de ce nu i-l trimisese online, să-l poată citi pe îndelete, așa cum promisese.

Îi plăcu prezentarea grafică a cărții și simți din plin mirosul de tuș proaspăt cristalizat în bucuria lecturii. Dar era extrem de obosită după o călătorie așa de lungă …

Încercă să stingă lumina.

Privi veioza cu mare atenție, dar îi fu imposibil să găsească vreun întrerupător. De unde să fi știut că androidul mascat (in)voluntar ? de vaza cu flori din colț, este conectat și setat să stingă luminile din cameră ?

Mai citi câteva poeme, prinsă în euforia piruetelor semantice și a metaforelor cu trenă expresionistă, apoi, epuizată de călătoria din Montpellier până la Brașov, încercă să adoarmă.

Avea un stagiu în Franța pentru doctoratul său în Matematici, lucra foarte intens, într-o echipă de doctoranzi din Franța, UK și Polonia, acum se simțea devastată, așadar căută din nou să stingă lumina, însă fără succes…

„Nu, nu pot dormi cu veioza aprinsă, mă deranjează, chiar dacă lumina ei e verde, e clar că n-o s-o pot stinge, și-atunci înseamnă că s-a ales praful de somnul meu de frumusețe și, la drept vorbind, sunt ruptă de oboseală ! Pentru ce am venit până aici ? puteam să-i comunic telefonic ce aveam de zis, ce anume hotărâre am luat în ceea ce-l privește, nu mai pot respira în spații virtuale , incerte, fie ele chiar poetice sau filozofice, am obosit, asta e…Acum îl voi susține, iubesc poemele scrise de el, dar…”

Așa o găsi Doru pe la ora nouă dimineața, cu veioza încă aprinsă, citind…

„Ce faci ?”

„Mai am căteva pagini, c’est somptueux ce volume, comme un temple de l’ émotion, cher ami ! am citit toată noaptea…”

„Mulțumesc ! te invit , de îndată ce vei fi pregătită, să cobori pentru micul dejun, mai vin niște prieteni, apoi pornim cu toții spre locația de prezentare, ma chérie…am emoții, să știi…”

Se îndreptă spre android și-i zise , în engleză, să stingă lumina…

„A, da ? Asta era ! Doamne, ce noapte ! pic de nesomn și oboseală j’ suis complètement épuisée, quelle sotisse, să nu-mi spună rostul camerei în acest hotel !”

I se părea că este a doua mare farsă și abia acum o înțelese pe prima, când îi promisese că-i trimite fragmente din volum în format electronic, pentru a-l parcurge pe îndelete… o promisiune neonorată, degeaba a tot așteptat ea, știa el prea bine că vine acasă și-l studiază aici, pentru lansare.

„Va să zică m-a lăsat cu veioza aprinsă, s-a asigurat că citesc !

Deci doi la zero ! nu, așa nu se mai poate, e adevărat n-am putut să-i promit scrierea unei prezentări ca prefață , dar știe bine că am cercetarea mea, în fond dintre toți prietenii săi, oricare putea să-i facă una, ceea ce s-a și întâmplat, dealtfel. Și apoi , nici nu s-a mai obosit să-mi trimită materialul, deci așa, amigo ? Câtă „loialitate ” risipită așa, fără rost ?! ”

Îi plăceau sensurile emoționale și metaforice, eleganța prozodică, metafizica ideilor ce configurează câmpul său liric, apoi confesiunile de mare sensibilitate ale conștiinței lirice în admirabile ritmuri interioare.

Coabitarea aceasta el – el : El, poetul și El, omul, cel care nu se pierde în amănunte, așa – zis frivole, antonimice, vai ! niște concepte estetice, în trei trepte : realitate imediată – imaginea ei – proiecția denaturată ; cădere – plutire -ascensiune ș a m d.
Un poet, pe de o parte – creația lui – și un om, pe de altă parte ! inseparabili și totuși incompatibili… Să trebuiască să iubești pe unul , prin prisma celuilalt…

După prezentare, dineul oferit pentru a celebra evenimentul. Felicitări, autografe, poze , muzică, antren. Târziu în noapte, Doru se despărți de Anna , conducând-o la hotelul unde era cazată pentru câteva zile de ședere în Brașov.

„Mâine dau o cafea în centru, ca semn de prețuire și reverență în fața domniei tale, pentru aserțiunea de azi, te sărut, ai fost strălucită, nu-mi venea să cred că vorbești despre mine !”

„Eu te felicit a mia oară, dragule, pentru comorile de gând și simțire pe care ni le dăruiești… Sigur că vin ! five o’ clock , la Statuie?”

„Ok, dragă, te las să te odihnești. Mâine, doar noi doi, abia aștept, see you!”

Ora cinci.

La Statuie, nimeni ! nici după sfertul academic, nici după trei sferturi de oră. „Doamne ! ce caraghios sunt, uite-mă ca o statuie pironit aici în așteptare, de ce ține telefonul ăla închis ?” Se simțea într-un spațiu emoțional cenușiu precum o pasăre plecată dintr-un cuib inundat bacovian de indiferență și frig, de uitare și burniță… Negura timpurilor trecute se proiecta într-un prezent confuz, chiar mocirlos în ploi interminabile, avea nevoie de alte îmbrățișări, pe care le gusta din plin, încredințat fiind că i se cuvin…Cine era el ? Cum cine ? era El , Poetul, prețuit și iubit de atâta lume, de literați, de un segment constant de cititori fideli …

Plecă pufăind a câta țigară ? aprinsă de nervi, în această oră de așteptare …

„De ce n-ai venit ?” o luă la întrebări aparent calm, dar clocotea în sine, de parcă hăuri fără fund l-ar chema să experimenteze zborul spre cer, prin cădere în gol, ca o umbră proiectată în adâncimi telurice și apoi în spații ascendente, siderale. Avea deseori această viziune, iar Anna îi scrisese în câteva rânduri de atunci, fără să precizeze că au experimentat și alții aceeași viziune…

O abandonă în explicații care nu-l mai interesau și rememoră dizertația ei, patosul ideilor, vocea vibrantă, toate-i păreau noblețea însăși, ca atitudine, în fața unui edificiu poetic care era al lui, simțindu-se de-a dreptul măgulit. Pentru că doar Anna îi părea că pătrunde în profunzimea trăirilor sale și reușea așa de bine să-l înțeleagă:

„Este o stare ( încerca el să-și amintească întocmai cuvintele Annei) de ascensiune spirituală prin transcendere, dincolo de orice posibilitate umană de cunoaștere, confer Immanuel Kant, a unor imagini izvorâte din fluxul spontan al conștiinței. Setea de absolut transfigurată poetic prin acea „cădere spre cer”, să te înalți prin cădere, să trăiești , la nivel mental, zborul ultim, fatal, această sete, aspirație sau stare de grație, toate sunt percepute ca o treaptă de cunoaștere poetică , și respinse , cu tristețe metafizică, în plan rațional: … omul nu poate să zboare… Însă starea de euforie estetică a fost atinsă, prin sensurile simbolice ale versului vizionar, oniric, precum un vis cu ochii deschiși spre inefabil.”

O percepea vorbind, ca prin somn, total neinteresat de argumentele ei, sau de logica ei :

„Nu am ajuns, pentru că n-am plecat !”

„Cum n-ai plecat ?”

„Pur și simplu, așa cum nici tu nu mi-ai trimis site-ul promis, pentru că n-ai dat „enter” înțelegi ?

Și eu am așteptat, am căutat, pierzând din timpul meu pentru o himeră ! Unu : cum să primesc materialul online, dacă tu nu mi l-ai trimis ? ! și doi : cum să ajung , dacă nu am plecat !”

„Nu mă conduce, chem un taxi, îi aruncă ea peste umăr, închizând un capitol și ieșind din spațiul inconsecvențelor generate de anumite energii, precum mișcarea browniană și iat-o deschizând larg ochii , printr-o altă prismă, spre ziua de mâine :

Tout casse, Anna, tout passe… ! Doi la unu, dar oricum nu mai contează.”

„Apel pierdut… ? bine-nțeles ! Doi la doi, égalité!”

—————————-

Prof. Florica PATAN

Alba Iulia, 5 octombrie, 2017

Continue reading „Florica PATAN: PRISMA” →

Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (III)

Cu privire la bucuriile dăruite de „petrecerile de iarnă la Verşeni, cu plugarii şi semănătorii simbolici şi cu animalele fantastice”, Sadoveanu avea să constate că toate aceste obiceiuri străvechi „afirmă după mii de generaţii sufletul oamenilor dintru început”. Opunând lui moş Vasile de la Verşeni, unchiul său preferat, şi ciobanilor de la apa Moldovei cunoştinţele sale de astronomie, elev fiind, înţelese mai târziu că aceştia nu erau ignoranţi ci „stăpânitorii unor adevăruri antice despre crugul lunii, cursul stelelor şi soarelui” . Înţelese că, pentru cunoaşterea orelor, „ei se călăuzeau de semne neîndoielnice şi veşnice” şi că civilizaţia arhaică a bătrânilor săi avea misterul ei „viu şi valabil”, căci „prognosticurile” lor, „bazate pe zborul paserilor şi atitudinea animalelor […, pe direcţia vîntului şi pe multe alte semne”, se realizau . Aşadar, oamenii aceştia de unde se trăgea mama sa „interpretau viaţa în perfectă armonie cu cerul cu pămîntul şi cu natura înconjurătoare”, va concluziona scriitorul.

După moartea mamei, când Mihai avea doar paisprezece ani, în durerea deznădăjduită ce l-a cuprins, s-a întors la ai săi, cei din care descindea mama, sub impulsul unei chemări interioare irezistibile: „dintr-o dată, bătrânii mi-au fost mai scumpi ca orice”, recunoaşte el. Acum, la Verşeni, se simţea dator să-i răscumpere mamei „viaţa ei distrusă şi pustiită prin dezrădăcinare”. Justifica mai târziu această datorie de răscumpărător, punându-şi sie însuşi întrebarea: „Nu-mi dăduse ea oare privirea, auzul şi zâmbetul păstorilor din veac?”

Trecând definitiv de partea rudelor de la Verşeni, Sadoveanu observa: „Sporul meu de cunoştiinţe şi reflecţii m-a dus dincolo de zona primejdioasă prin sterilitatea ei, unde se opresc definitiv semidocţii păturii noastre suprapuse”. Unul din aceşti semidocţi era chiar tatăl său, de care, acum, s-a detaşat explicit: „Am devenit aliatul celor de-o lege cu maica mea” .

Cei „de-o lege” cu maica sa erau cei care aveau să aibă o influenţă covârşitoare asupra scriitorului ce urma să devină. Şi aceasta pentru că, în înţelesul criticilor literari, „reevaluarea rădăcinilor, a descendenţei”, care „capătă forma unei anamneze”, avea să însemne o „autentică renaştere spirituală” pentru scriitorul în devenire .

În prima fază a copilăriei, venirea lui Mihai la Verşenii mamei a însemnat „o schimbare de decor mai mult sau mai puţin aşteptată, mai mult sau mai puţin remarcată”. Acum însă (după moartea mamei) bunicii din Verşeni „devin adevăraţii părinţi spirituali” ai gimnazistului de la Fălticeni şi mai apoi ai liceanului de la „Naţional”. Sadoveanu era redat „lumii Verşenilor” pentru totdeauna, iar această reîntoarcere „rămâne definitivă” pentru că era „înlesnită de o atmosferă literară dintre cele mai propice” .

Această revenire la „izvoarele strămoşilor neştiuţi” a decurs fără un efort special, „fără a avea nimic strident” . Totul se petrecu aidoma cu părul sălbatic, adus din pădure şi sădit în ograda bunicilor. Încet-încet, faptele petrecute la Verşeni de acum încolo, însumate şi celor dinainte, i s-au întipărit lui Mihai cu atâta forţă, încât au ajuns cu timpul „să condenseze un univers scriitoricesc pentru un întreg popor” .

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (III)” →

George ANCA: Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu este unul dintre oamenii aleşi de Dumnezeu să propovăduiască cuvântul sfânt. (Adriana Vasile). Face parte din familia restrânsă a acelora care nu pot fi apreciaţi şi recunoscuţi la justa lor valoare decât după moarte. (Georgeta-Cristina Rafira). Postum, Vasile Voiculescu se relevă şi ca interesant prozator. (Florina Loliu). În Holocaust „unde ţipă doar păunii marilor trufii” a lăsat să decidă doar „jocul iubirii să mistuie gunoaiele lumii”. (Tatiana Iordan). S-a hrănit din substanţa evanghelică. (Georgeta Niculae). Ambiguitatea creşte sporind valoarea sonetelor, atunci când ideea dobândirii eternităţii prin iubire trimite la ideea înfrângerii timpului prin creaţia poetică. (Mariana Neacşu). Glasul iubirii eterne este glasul Domnului Iisus Hristos, pe care-l aud în biserica inimii cei cu o inimă curată, ca o împlinire a versetelor. (Agripina Păun). Sacralizarea iubirii smulge omul de sub tirania efemerităţii dăruindu-l cu eternizare. (Georgeta Soare). Arhaicul către care tinde constant poezia sa îl face să îndrăgească tot ce a fost creat de mâna lui Dumnezeu şi păstrat astfel. (Ionela Sima). Adept al gândirismului, Vasile Voiculescu promovează în lirica sa credinţele ortodoxismului românesc. (Liana Predescu). Ideii de iubire îi este asociat motivul luminii. (Elena Oancea). Destinul i-a hărăzit brutal eroului voiculescian o orbire ce-l poartă pe drumuri ostenitoare. Zahei nu se acceptă ca orb, considerându-şi boala vincecabilă. E o alegorie despre voinţă eşuată, de a ieşii din ghearele întâmplării. (Ionela Băloiu). Fiinţa lui Iisus se sfâşie între cele două chemări, ca între două forţe de sens contrar: cea umană, care îl face să refuze moartea, şi cea divină, car îl îndeamnă să accepte moartea, primind în schimb viaţa cea pură şi fără de sfârşit. (Mihaele Rădulescu). Semnificaţia poeziei „În grădina Ghetsemani” este că refuzul morţii (al destinului, al vieţii divine) este de fapt refuzul vieţii adevărate, al vieţii veşnice, venit din dificultatea omului de a se despărţi de viaţa pământească, violent apărată de puterea instinctului. (Ecaterina Vişan). Rămas fără vedere, Zahei descoperă existenţa unui alt mod de cunoaştere, lăuntric, realizat cu ajutorul spiritului. Anularea privirii deschise în afară, spre lume, ar însemna nu o pierdere de neînlocuit pentru erou, ci, dimpotrivă, deschiderea unei porţi spre adevărata cunoaştere a esenţelor, idee car concordă în genere cu semnificaţia mitului Marelui Orb sau al lui Zalmoxe din credinţa lui L. Blaga. (Simona Goia). Vasile Voiculescu este un mesager al cerului, iar poezia sa este o rază de lumină – poetul este ales al lui Dumnezeu – iar poezia sa este floarea veacurilor, ea este a unui creştin care, traversând zona practicii religioase, respiră în spaţiul iniţierii sacre. Mişcarea vieţii poetului este concentrată exclusiv în absolutul Dumnezeirii. Tânjind după integrarea în Absolut, poetul deprinde limba universală a rugăciunii, având nădejdea unei Vita Nova, ca Dante. (Georgiana Băjan). Bătrânul Voiculescu schimbă cromaticul din tinereţe cu dramaticul. (Anca Teleanu). Scenele biblice trimit către mitologia autohtonă şi spre comunicarea omului cu strămoşii săi. (Ana-Iulia Anton). Autorul acestei poezii a fost destinat în anii de după al doilea război mondial unei adevărate mucenicii, tocmai pentru aceste versuri de inspiraţie religioasă. (Georgeta Manea). Pentru a-şi ispăşi recluziunea într-un univers mic, numai în aparenţă mare, omul trebuie să apeleze la dragoste, dar înţeleasă nu ca una ternă, biologică, bazată pe chimismul sentimentelor trecătoare, ci aproape ca o teofanie, o apropiere de Principiul Prim, de Creatorul Lumii, redată în poezie metaforic, căci „Dragostea-i unica vecie dată nouă”. (Ana Manea). Poetul e un păstor, poezia sa este turma. Vasile Voiculescu, asemenea Domnului Iisus Hristos, are datoria de a lupta cu forţele întunericului: „Şi nu trăieşti decât când străluceşti”. (Ana-Maria Stan). Manifestă o supunere umilă, necondiţionată faţă de Dumnezeu, despre care crede că este singurul în stare să ocrotească sufletul omului de pericolele păcatului: „Tu, Doamne, ştii că-i bine şi drept ceea ce-ţi cer, / Nu zăbovi în ruga uscatelor păduri, / Trimite-mi pâlc de îngeri, în spate cu securi.” (Oana Cristina Iordache). Numele personajului ne trimite cu gândul la vameşul Zahei din Noul Testament. Cei doi se înrudesc prin voinţa de a vedea: Zahei orbul caută nu doar o vindecare anatomică, ci şi o iluminare lăuntrică, iar vameşul doreşte să-l vadă pe Iisus. (Carmen Dumitrescu). Asemănător cu eroul tragic din perioada clasică a tragediei, (nu) cu Oedip, a cărei orbenie finală este liber asumată în clipa în care i se dă să se vadă pe sine, ci cu ciclopul, cu titanii, cu anumiţi eroi aparţinând unui strat mitologic arhaic. Şi totuşi, o asemănare se poate găsi între Zahei şi Filoctet, cel suferind de o rană pestilentă, personajul tragediei lui Sofocle. Asemenea lor, dar şi asemenea biblicului Iov, Zahei nu se poate împăca cu năpasta ce s-a abătut asupra lui. (Irina Tătuc). Cuvântul (Logosul) a dat lumii conştiinţa de sine, încrederea de a se exprima. Mesagerul unităţii între Pământ şi Cer, între cădere şi înălţare omenească atinse prin limbaj este „vulturul iubirii” cel cu „gheare de aur” (Monica Salomeea Niţă). Voiculescu este scriitorul care a dat povestirii româneşti o altă soartă literară, iar proza lui narativă, într-o bună traducere, şi-ar croi drum în literatura universală. (Rodica-Elena Buzăţoaia). Numele personajului ne duce imediat cu gândul la vameşul Zahei din Noul Testament care, în urma vizitei lui Iisus în casa sa, se hotărăşte să-şi îndrepte greşelile şi să-şi împartă jumătate din avere săracilor. Romanul inistă pe legătura ce există între personaj şi apă. Simbolul magico-religios al apei este multiplu: suma universală a virtuţilor: ele sunt font et origo, rezervorul tuturor germenilor, ele simbolizează substanţa primordială din care toate formele se nasc şi în care toate se întorc, prin agresiune sau cataclism. Apa afundării şi a mântuirii ne este înfăţişată în momentul în care puhoaiele Buzăului îi îneacă falşii tovarăşi de drum spre Dervent. Zahei ne apare ca un alt Noe. Îmbrăţişarea dintre Dunărea mamă şi orb, fiul ei, poate fi considerată un botez, raportând-o la imaginea iconografică a Botezului lui Iisus. (Iuliana Udrea). Sonetele închipuite ale lui Voiculescu ascund şi un al doilea plan, încărcat de obscurităţi voite. S-a precizat lipsa de precizie a obiectului, ezitarea între un el şi ea. Voiculescu vorbeşte despre „puternicul meu domn”, de „prinţ ermetic”, dar şi de „scumpa mea”, „iubita mea”, întreţinând cu bună ştiinţă confuzia. Romanul îşi confundă însă deliberat personajele. Androginul este un simbol de largă circulaţie în literatura romantică. Acesta sugerează prima fază a creaţiei, aceea în care genurile nu există. (Adeluţa Coman). Împotriva voinţei de a-şi reface puritatea şi de a-şi redobândi lumina, orbul îşi simte fiinţa coborând ineluctabil pe scara întunericului acaparând (lumina interioară se stinge şi ea), ca şi cum personajul ar semnifica ispăşirea continuă a păcatului său originar, acela în urma căruia şi-a pierdut privirea. (Mădălina-Elena Popescu). Eroul caută frenetic lumina pierdută. (Iuliana-Ştefania Pănescu).

„În Grădina Ghetsemani”. Poezia face parte din volumul „Pârgă”, apărut în anul 1921, volum care marchează afirmarea originalităţii stilului lui Voiculescu. Deşi majoritatea temelor erau anticipate în primele sale volume, poetul depăşeşte tradiţionalismul sămănătorist prin spiritualizarea imaginii şi înnoirea expresiei. Acum tehnica poetului este mai precizată, iar relieful expresiei este mai individualizat. Scenele şi motivele biblice nu mai sunt simple elemente decorative, ci alegorii ale neliniştilor omului în aspiraţia către Dumnezeu.

Punctul de plecare al poeziei „În grădina Ghetsemani” se află în Evanghelia Sfântului Luca: „Şi când a sosit în acest loc, le-a zis: Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită. Şi El s-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră şi îngenunchind se ruga, zicând: Părinte, de voieşti, treci de la Mine acest pahar… Dar nu voia Mea ci voia Ta să se facă! Iar un înger din cer s-a arătat Lui şi-l întărea. Iar El, fiind în chin de moarte mai stăruitor se rugă. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ. Şi ridicându-se din rugăciune, a venit la ucenicii Lui şi i-a aflat adormiţi de întristare.” (Luca 22, 40-46).

Motivul rugăciunii lui Iisus în Grădina Ghetsemani apare frecvent în numeroase lucrări de artă. Vasile Voiculescu menţine în structura poemului majoritatea detaliilor din textul biblic pe care le dezvoltă într-o ţesătură poetică străbătută de o mistică devoţiune. În poezia de inspiraţie religioasă, imaginea lui Iisus apare, de obicei, asociată cu tema durerii, scriitorul oprindu-se asupra patimilor acestuia.

Rugăciunea din Grădina Ghetsemani are loc înaintea arestării lui Iisus de către escorta înarmată condusă de Iuda. Poetul se opreşte asupra acestui moment, în care Iuda apare înspăimântat de apropierea patimilor predestinate de Tatăl.

Continue reading „George ANCA: Vasile Voiculescu” →

Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (II)

La bunicii din Verşeni, copilul Mihail era în împărăţia candorii. Minunile acelor vremuri se petreceau pentru el sub părul bătrân din mijlocul ogrăzii , pom „mare şi rotat”. Sub copacul acela „ca un glob de lumină”, în nopţile sărbătorilor de primăvară, aştepta el, de Paşti ,”în străiţe nouă” şi cu emoţie evlavioasă, mângîierea pe frunte” a Creatorului. Avea încredinţarea că acolo, sub părul înflorit al bunicilor, „se poate arăta Dumnezeu”. Emoţia micului creştin era aşa de puternică de Paşti, încât era convins că nici Bică, motanul bunicilor, nu trebuia să rămână un păgân în faţa revelaţiei pascale. Aşa că, se străduia cu tot dinadinsul să-l înveţe şi pe el să facă cruce, măcar cu limbuţa, dacă nu cu lăbuţa, asociind ostenelii sale şi vorbele: „În numele Tatălui /Şi-a Fiului / Şi-a Sfantului Dumahin” („Dumahin” e „licența” copilului Mihail, rezultată din pronunția deformată și unită a cuvintelor „Duh” și „Amin”).

Tot sub părul bunicilor din Verşeni, pe vremea când pentru el a număra însemna a se opri „în preajma lui cinci”, îl chema mama să stea pe „pocladă” lângă ea, ca să-i dăruiască mângâierile sale materne .Se petrecea aceasta „în lungul zilelor tihnite de august”, când, din primele pere coapte ale părului, se făcea un fel de cidru local. Copilul, iscoditor, privea cum „se tăiau pere în patru şi se aşezau într-un fedeleş de lemn, cu apă de izvor”. Nu era însă încredinţat acest „martor bănuitor” că mustul „urma să fie numai bun de băut tocmai pe la Sântămăria cea mică”. Temerea lui avea temei: „…am început să am bănuiala că uncheşul (Vasile) desfudă în urma mea fedeleşul”. Şi, ca să dezlege misterul, micul detectiv se dădea după colţul casei şi-l pândea „cu jumătate de frunte şi cu-n ochi”.

În acelaşi păr al copilăriei sale de la Verşeni, copilul Mihail a descoperit ciocănitorile „pătate cu alb şi roşu”, pe care le-a urmărit fascinat „bocănindu-l în tot lungul zilelor de iarnă ca să-i scoată de sub coajă gângăniile”.

Sub părul bunicilor de la apa Moldovei încerca el, copilul cu nesaţ pentru cunoaştere, „clipind din gene”, să înţeleagă şi să afle ce spun femeile din sat care făceau „sobor la pocladă”, avâd-o amfitrionă pe mărunţica lui bunică, Anghelina. Aceasta, ne mărturiseşte scriitorul de mai târziu, avea „însuşiri oratorice”: rostea vorbe ritualice la înmormântări şi praznice, „vorbe cu răsunet în adâncimea timpului, avînd o noimă şi pentru viitorime, căci astfel lumea se strică şi se cufundă în ticăloşie”. Atunci când nepoţelul, venit la Verşeni din târguşorul Paşcanilor, zăcea în fierbinţeala bolilor copilăriei, bătrânica şi „babe descîntătoare”, întâlnite la soborul de sub păr, rosteau la capul său „vorbe vii din acelaşi trecut, care-şi trăieşte încă puterea magică”.

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (II)” →

Victor RAVINI: Locul Mioriței în literatura universală

Miorița este „una dintre marile creații clasice din literatura universală.” Așa a afirmat profesorul universitar austriac Leo Spitzer. Miorița conține idei luminoase și sublime, exprimate cu aceeași măiestrie literară ca în cele mai valoroase opere din literatura universală. Cum se face că o asemenea capodoperă să nu fie apreciată la justa ei valoare tocmai în propria sa țară? Occidentalii admiră Miorița, iar părerile noastre sunt divergente. Un poem național unește poporul. Cum se face că acest poem dezbină? Atât legionarii cât și comuniștii și-au susținut programul politic cu versuri din Mioriţa. Comunismul la început s-a sprijinit pe Miorița, apoi a interzis-o în școli, iar în cele din urmă a îngăduit-o. După căderea comunismului, se discută iarăși să fie interzisă în școli, pe motiv că ar fi psihic destructivă, dăunătoare individului și națiunii. Nu este logic ca străbunii să ne fi lăsat moștenire un poem dăunător. Cine lasă ceva dăunător urmașilor? Lasă ce are mai de preț și mai folositor.

Am publicat la Stockholm și apoi la București o carte despre Miorița, sub îndrumarea științifică a doi profesori universitari emeriți, suedezi, care o cunoșteau din ce au scris Mircea Eliade și alți savanți occidentali. Am analizat 973 de variante ale Mioriței, cu cele mai noi metode de cercetare învățate la Universitatea din Göteborg și am înțeles mai bine de ce Miorița este o capodoperă universală, așa cum au spus Leo Spitzer, George Călinescu și mulți alții. Altminteri cum s-ar putea explica interesul traducătorilor, editorilor și cititorilor din așa multe țări pentru Miorița? Profesorul universitar Petru Ursache a afirmat că la sfârșitul anului 2000 se ajunsese la 123 de traduceri ale Mioriţei, dintre care 18 în franceză, 15 în italiană, 14 în germană, 9 în engleză, 8 în rusă, cât și în spaniolă, suedeză, finlandeză, letonă, polonă, ucraineană, maghiară, slovenă, sârbă, greacă, japoneză, arabă și esperanto. Am mai făcut eu o a doua traducere în suedeză. Am tradus vreo 1500 de versuri din diferite variante ale Mioriței.

Miorița nu prezintă o crimă. E vorba de cu totul altceva. Miorița nu relatează niște fapte concrete, care să se fi petrecut cândva prin Carpați, ca în Baltagul lui Mihail Sadoveanu. Călinescu afirmă în Istoria literaturii române că Miorița este unul din cele patru mituri fundamentale ale românilor. Noi nu le mai putem înțelege așa cum le-au gândit străbunii, pentru că ei gândeau mitologic, iar noi gândim logic. Toate miturile au un conținut tainic și sacru. Iar noi suntem înclinați să le înțelegem ca texte profane, ca un fapt divers din ziare. Tot Călinescu precizează că Miorița este un „mit cu ecoul cel mai larg” și că „prin mit se înțelege o ficțiune ermetică, un simbol al unei idei generale.” Am arătat pe larg în cartea Miorița – Izvorul nemuririi în ce constă ficțiunea tainică din Miorița și care este această idee generală.

Ciobanul întâmpină știrea uciderii sale prin a oferi o viziune poetică asupra universului. Reacția lui a stârnit nedumeriri. Mulți s-au întrebat: Cum de reacționează așa, când el e cel mai bogat, cel mai destoinic, cel mai robust și în cei mai buni ani ai săi? Cum se face că el, baciul, adică șeful, nu trece la acțiune împotriva celor doi subalterni? De ce nu e ca Toma Alimoș? Știm bine că țăranii, ca în Moromeții lui Marin Preda, au grijă să gândească ce spun, ca să nu spună ce gândesc. Ciobanul nu spune pe înțelesul oricui, ce are în gând. El își ticluiește vorbele cu grijă, ca să pară fățișe dar să aibă un tâlc ascuns, accesibil unora, însă nu tuturor. Ce poate să ne destăinuie Miorița nouă, azi? Stilul în Miorița e lapidar și enigmatic. Cuvintele concrete din versuri simbolizează metaforic niște abstracțiuni, care nu puteau fie exprimate mai bine decât așa. La o citire atentă, textul cuprinde mai multe idei decât cuvinte.

Dacă ne oprim la sensul concret al cuvintelor și nu vedem că sunt niște metafore ce exprimă abstracțiuni, vom fi induși în eroare și ajungem să credem că ciobanul nostru e fatalist, pesimist, incapabil să se apere și se resemnează să fie ucis, ca un laș. S-au făcut generalizări pripite și s-a crezut că defectele ciobanului ar fi reprezentative pentru întreg poporul român. Eroare. Resemnarea și lașitatea nu pot fi în sângele poporului român. Știm de la scriitorii greci antici că strămoșii noștri trăgeau cu săgețile asupra zeului suprem din cer, când nu le plăcea lor cum mergeau norii, fulgera și tuna. Erau aprigi și cutezau să înfrunte zeul atotputernic și cerul nesfârșit. Geto-daco-tracii au dat generali romani, care s-au revoltat împotriva senatului și a împăraților de la Roma. Au fost proclamați împărați de către soldați, recrutați îndeosebi din neamurile lor de la Dunărea de Jos. Asta era un fel de democrație militară. Împăratul Constantin cel Mare a înfruntat voința senatului și a altor rivali puternici, a impus creștinismul ca religie oficială, a reorganizat Imperiul Roman și a schimbat mersul istoriei ca nimeni altul. El era dac de prin Timoc. Așa spun scriitorii antici care au trăit sub sceptrul lui, indiferent dacă le-a plăcut de el sau nu. El era cutezător și aprig. Aceste două cuvinte sunt de origine geto-dacică și s-au menținut în limbă pentru că definesc caracterul românilor. Nu poate să fie resemnat și pasiv un popor din care s-au ridicat frații Asănești, Mircea cel Bătrân, Corvineștii, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu, Iancu Jianu, Corbea, Nicolae Bălcescu, Ana Ipătescu zis Bărbata, Ecaterina Teodoroiu și sumedenie alții, bine cunoscuți, împreună cu toți eroii necunoscuți, dar neînfricați în războaie, la fel ca gloatele de țărani, ce se răzvrăteau mereu. Tot ce au făcut românii dintotdeauna dezminte dogma fatalității și resemnării naționale.

Am scris cartea Miorița – Izvorul nemuririi ca să le arăt profesorilor mei suedezi și tuturor, frumusețea sublimă a conținutului din poemul nostru național, în care natura este divinizată, divinitățile umanizate, iar omul îndumnezeit. Miorița este giuvaerul cel mai de preț din moștenirea rămasă de la străbunii noștri. Cele peste două mii de variante ale Mioriței sunt tot atâtea giuvaeruri poetice, cum nu știu să mai aibă vreo altă țară. Miorița, în varianta publicată de Vasile Alecsandri, a uimit Occidentul și a influențat favorabil opinia marilor puteri, care au zis că un popor care a creat și transmis oral o asemenea capodoperă, cum alte popoare nu mai au, are dreptul să aibă un stat național și au fost de acord să se facă Unirea Moldovei cu Muntenia, de la 1859. Desigur că asta a deranjat nostalgiile imperialiste ale unora, cu interese potrivnice țării noastre.

Însă varianta publicată de Alecsandri nu este suficientă și nici concludentă pentru a înțelege Miorița. Alecsandri a recunoscut că el a modificat textul Mioriței notat de Alecu Russo, așa că varianta publicată de el, cea mai cunoscută, nu prezintă garanția autenticității. Cercetătorul Adrian Fochi afirmă că, pentru a înțelege Miorița, trebuie să pornim de la toate variantele ei. Am urmat sfatul lui și am văzut că în cam toate variantele Mioriței revin mai multe cuvinte cheie, cărora nu li s-a dat suficientă atenție.

Ciobanul din Miorița își începe testamentul astfel: Dacă o fi să mor. Talleyrand a întrebat-o pe celebra scriitoare Adelaïde Filleul, care este optimismul absolut. Ea a răspuns: „A își începe testamentul astfel: Dac-o fi să mor…” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs…). La fel își începe ciobanul testamentul. Cine mai poate zice de cioban că e pesimist?

Scoțianul Victor Turner analizează deosebirea dintre realitatea cotidiană și viața oglindită în teatru sau în ritualuri. În realitatea cotidiană omul face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). Acțiunea adevărată este la modul indicativ. Cea neadevărată e la conjunctiv sau condițional, moduri prezumtive. Pornind de la Turner, eu clasific 973 de variante ale Mioriţei în trei categorii, după modul verbului referitor la omorul ciobanului:

verbul e la modul prezumtiv – omorul nu a avut loc
ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează
rapsodul vorbește de omor la indicativ trecut – faptul e împlinit.

Primele două categorii concordă cu ce spune Dumitru Caracostea, care respinge istoricitatea acțiunii din poezie; cu Victor Kernbach, care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor; cu Alexandru Amzulescu, care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani și cu Ion Filipciuc, care afirmă că „Ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.”

Într-o variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce așa multe obiecte ucigătoare? În Baltagul era suficient un singur topor, dar acolo e o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală. Moartea și îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, cu sensuri simbolice sacre. Numărul de 9 topoare din poezie coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. „Acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă Senica Țurcanu, arheolog și șefă a Muzeului de istorie a Moldovei. Uneori, ciobanul cere să fie ucis la răsăritul soarelui, la amiază și la apus. Vrea să fie îngropat de trei ori, în diferite locuri. Niciun etnolog n-a mai întâlnit un asemenea obicei de înmormântare. Numai la teatru sau într-un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de trei ori și îngropat de trei ori, în trei locuri, în aceeași zi. E regula cu repetarea cifrei trei în aceeași zi, ca în teatrul din Grecia antică – inspirat, după cum știm, din ritualurile misterioase ale tracilor.

Variantele din primele două categorii nu relatează uciderea lui, ci viziunea lui poetică, despre ceva ce nu se întâmplă. Miorița se încheie cu cuvintele lui, ceea ce confirmă că el nu a fost ucis. Deci, după ce ne-a spus ce avea de spus, el pleacă cu oile mai departe și ne lasă cu gurile căscate. Ca și în basme, el încalecă pe o șa și ne-a spus povestea așa. Din a treia categorie fac parte variante, în care omorul este la indicativ trecut, omorul este înfăptuit, el este îngropat. Continue reading „Victor RAVINI: Locul Mioriței în literatura universală” →