Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (III)

Cu privire la bucuriile dăruite de „petrecerile de iarnă la Verşeni, cu plugarii şi semănătorii simbolici şi cu animalele fantastice”, Sadoveanu avea să constate că toate aceste obiceiuri străvechi „afirmă după mii de generaţii sufletul oamenilor dintru început”. Opunând lui moş Vasile de la Verşeni, unchiul său preferat, şi ciobanilor de la apa Moldovei cunoştinţele sale de astronomie, elev fiind, înţelese mai târziu că aceştia nu erau ignoranţi ci „stăpânitorii unor adevăruri antice despre crugul lunii, cursul stelelor şi soarelui” . Înţelese că, pentru cunoaşterea orelor, „ei se călăuzeau de semne neîndoielnice şi veşnice” şi că civilizaţia arhaică a bătrânilor săi avea misterul ei „viu şi valabil”, căci „prognosticurile” lor, „bazate pe zborul paserilor şi atitudinea animalelor […, pe direcţia vîntului şi pe multe alte semne”, se realizau . Aşadar, oamenii aceştia de unde se trăgea mama sa „interpretau viaţa în perfectă armonie cu cerul cu pămîntul şi cu natura înconjurătoare”, va concluziona scriitorul.

După moartea mamei, când Mihai avea doar paisprezece ani, în durerea deznădăjduită ce l-a cuprins, s-a întors la ai săi, cei din care descindea mama, sub impulsul unei chemări interioare irezistibile: „dintr-o dată, bătrânii mi-au fost mai scumpi ca orice”, recunoaşte el. Acum, la Verşeni, se simţea dator să-i răscumpere mamei „viaţa ei distrusă şi pustiită prin dezrădăcinare”. Justifica mai târziu această datorie de răscumpărător, punându-şi sie însuşi întrebarea: „Nu-mi dăduse ea oare privirea, auzul şi zâmbetul păstorilor din veac?”

Trecând definitiv de partea rudelor de la Verşeni, Sadoveanu observa: „Sporul meu de cunoştiinţe şi reflecţii m-a dus dincolo de zona primejdioasă prin sterilitatea ei, unde se opresc definitiv semidocţii păturii noastre suprapuse”. Unul din aceşti semidocţi era chiar tatăl său, de care, acum, s-a detaşat explicit: „Am devenit aliatul celor de-o lege cu maica mea” .

Cei „de-o lege” cu maica sa erau cei care aveau să aibă o influenţă covârşitoare asupra scriitorului ce urma să devină. Şi aceasta pentru că, în înţelesul criticilor literari, „reevaluarea rădăcinilor, a descendenţei”, care „capătă forma unei anamneze”, avea să însemne o „autentică renaştere spirituală” pentru scriitorul în devenire .

În prima fază a copilăriei, venirea lui Mihai la Verşenii mamei a însemnat „o schimbare de decor mai mult sau mai puţin aşteptată, mai mult sau mai puţin remarcată”. Acum însă (după moartea mamei) bunicii din Verşeni „devin adevăraţii părinţi spirituali” ai gimnazistului de la Fălticeni şi mai apoi ai liceanului de la „Naţional”. Sadoveanu era redat „lumii Verşenilor” pentru totdeauna, iar această reîntoarcere „rămâne definitivă” pentru că era „înlesnită de o atmosferă literară dintre cele mai propice” .

Această revenire la „izvoarele strămoşilor neştiuţi” a decurs fără un efort special, „fără a avea nimic strident” . Totul se petrecu aidoma cu părul sălbatic, adus din pădure şi sădit în ograda bunicilor. Încet-încet, faptele petrecute la Verşeni de acum încolo, însumate şi celor dinainte, i s-au întipărit lui Mihai cu atâta forţă, încât au ajuns cu timpul „să condenseze un univers scriitoricesc pentru un întreg popor” .

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (III)” →

George ANCA: Vasile Voiculescu

Vasile Voiculescu este unul dintre oamenii aleşi de Dumnezeu să propovăduiască cuvântul sfânt. (Adriana Vasile). Face parte din familia restrânsă a acelora care nu pot fi apreciaţi şi recunoscuţi la justa lor valoare decât după moarte. (Georgeta-Cristina Rafira). Postum, Vasile Voiculescu se relevă şi ca interesant prozator. (Florina Loliu). În Holocaust „unde ţipă doar păunii marilor trufii” a lăsat să decidă doar „jocul iubirii să mistuie gunoaiele lumii”. (Tatiana Iordan). S-a hrănit din substanţa evanghelică. (Georgeta Niculae). Ambiguitatea creşte sporind valoarea sonetelor, atunci când ideea dobândirii eternităţii prin iubire trimite la ideea înfrângerii timpului prin creaţia poetică. (Mariana Neacşu). Glasul iubirii eterne este glasul Domnului Iisus Hristos, pe care-l aud în biserica inimii cei cu o inimă curată, ca o împlinire a versetelor. (Agripina Păun). Sacralizarea iubirii smulge omul de sub tirania efemerităţii dăruindu-l cu eternizare. (Georgeta Soare). Arhaicul către care tinde constant poezia sa îl face să îndrăgească tot ce a fost creat de mâna lui Dumnezeu şi păstrat astfel. (Ionela Sima). Adept al gândirismului, Vasile Voiculescu promovează în lirica sa credinţele ortodoxismului românesc. (Liana Predescu). Ideii de iubire îi este asociat motivul luminii. (Elena Oancea). Destinul i-a hărăzit brutal eroului voiculescian o orbire ce-l poartă pe drumuri ostenitoare. Zahei nu se acceptă ca orb, considerându-şi boala vincecabilă. E o alegorie despre voinţă eşuată, de a ieşii din ghearele întâmplării. (Ionela Băloiu). Fiinţa lui Iisus se sfâşie între cele două chemări, ca între două forţe de sens contrar: cea umană, care îl face să refuze moartea, şi cea divină, car îl îndeamnă să accepte moartea, primind în schimb viaţa cea pură şi fără de sfârşit. (Mihaele Rădulescu). Semnificaţia poeziei „În grădina Ghetsemani” este că refuzul morţii (al destinului, al vieţii divine) este de fapt refuzul vieţii adevărate, al vieţii veşnice, venit din dificultatea omului de a se despărţi de viaţa pământească, violent apărată de puterea instinctului. (Ecaterina Vişan). Rămas fără vedere, Zahei descoperă existenţa unui alt mod de cunoaştere, lăuntric, realizat cu ajutorul spiritului. Anularea privirii deschise în afară, spre lume, ar însemna nu o pierdere de neînlocuit pentru erou, ci, dimpotrivă, deschiderea unei porţi spre adevărata cunoaştere a esenţelor, idee car concordă în genere cu semnificaţia mitului Marelui Orb sau al lui Zalmoxe din credinţa lui L. Blaga. (Simona Goia). Vasile Voiculescu este un mesager al cerului, iar poezia sa este o rază de lumină – poetul este ales al lui Dumnezeu – iar poezia sa este floarea veacurilor, ea este a unui creştin care, traversând zona practicii religioase, respiră în spaţiul iniţierii sacre. Mişcarea vieţii poetului este concentrată exclusiv în absolutul Dumnezeirii. Tânjind după integrarea în Absolut, poetul deprinde limba universală a rugăciunii, având nădejdea unei Vita Nova, ca Dante. (Georgiana Băjan). Bătrânul Voiculescu schimbă cromaticul din tinereţe cu dramaticul. (Anca Teleanu). Scenele biblice trimit către mitologia autohtonă şi spre comunicarea omului cu strămoşii săi. (Ana-Iulia Anton). Autorul acestei poezii a fost destinat în anii de după al doilea război mondial unei adevărate mucenicii, tocmai pentru aceste versuri de inspiraţie religioasă. (Georgeta Manea). Pentru a-şi ispăşi recluziunea într-un univers mic, numai în aparenţă mare, omul trebuie să apeleze la dragoste, dar înţeleasă nu ca una ternă, biologică, bazată pe chimismul sentimentelor trecătoare, ci aproape ca o teofanie, o apropiere de Principiul Prim, de Creatorul Lumii, redată în poezie metaforic, căci „Dragostea-i unica vecie dată nouă”. (Ana Manea). Poetul e un păstor, poezia sa este turma. Vasile Voiculescu, asemenea Domnului Iisus Hristos, are datoria de a lupta cu forţele întunericului: „Şi nu trăieşti decât când străluceşti”. (Ana-Maria Stan). Manifestă o supunere umilă, necondiţionată faţă de Dumnezeu, despre care crede că este singurul în stare să ocrotească sufletul omului de pericolele păcatului: „Tu, Doamne, ştii că-i bine şi drept ceea ce-ţi cer, / Nu zăbovi în ruga uscatelor păduri, / Trimite-mi pâlc de îngeri, în spate cu securi.” (Oana Cristina Iordache). Numele personajului ne trimite cu gândul la vameşul Zahei din Noul Testament. Cei doi se înrudesc prin voinţa de a vedea: Zahei orbul caută nu doar o vindecare anatomică, ci şi o iluminare lăuntrică, iar vameşul doreşte să-l vadă pe Iisus. (Carmen Dumitrescu). Asemănător cu eroul tragic din perioada clasică a tragediei, (nu) cu Oedip, a cărei orbenie finală este liber asumată în clipa în care i se dă să se vadă pe sine, ci cu ciclopul, cu titanii, cu anumiţi eroi aparţinând unui strat mitologic arhaic. Şi totuşi, o asemănare se poate găsi între Zahei şi Filoctet, cel suferind de o rană pestilentă, personajul tragediei lui Sofocle. Asemenea lor, dar şi asemenea biblicului Iov, Zahei nu se poate împăca cu năpasta ce s-a abătut asupra lui. (Irina Tătuc). Cuvântul (Logosul) a dat lumii conştiinţa de sine, încrederea de a se exprima. Mesagerul unităţii între Pământ şi Cer, între cădere şi înălţare omenească atinse prin limbaj este „vulturul iubirii” cel cu „gheare de aur” (Monica Salomeea Niţă). Voiculescu este scriitorul care a dat povestirii româneşti o altă soartă literară, iar proza lui narativă, într-o bună traducere, şi-ar croi drum în literatura universală. (Rodica-Elena Buzăţoaia). Numele personajului ne duce imediat cu gândul la vameşul Zahei din Noul Testament care, în urma vizitei lui Iisus în casa sa, se hotărăşte să-şi îndrepte greşelile şi să-şi împartă jumătate din avere săracilor. Romanul inistă pe legătura ce există între personaj şi apă. Simbolul magico-religios al apei este multiplu: suma universală a virtuţilor: ele sunt font et origo, rezervorul tuturor germenilor, ele simbolizează substanţa primordială din care toate formele se nasc şi în care toate se întorc, prin agresiune sau cataclism. Apa afundării şi a mântuirii ne este înfăţişată în momentul în care puhoaiele Buzăului îi îneacă falşii tovarăşi de drum spre Dervent. Zahei ne apare ca un alt Noe. Îmbrăţişarea dintre Dunărea mamă şi orb, fiul ei, poate fi considerată un botez, raportând-o la imaginea iconografică a Botezului lui Iisus. (Iuliana Udrea). Sonetele închipuite ale lui Voiculescu ascund şi un al doilea plan, încărcat de obscurităţi voite. S-a precizat lipsa de precizie a obiectului, ezitarea între un el şi ea. Voiculescu vorbeşte despre „puternicul meu domn”, de „prinţ ermetic”, dar şi de „scumpa mea”, „iubita mea”, întreţinând cu bună ştiinţă confuzia. Romanul îşi confundă însă deliberat personajele. Androginul este un simbol de largă circulaţie în literatura romantică. Acesta sugerează prima fază a creaţiei, aceea în care genurile nu există. (Adeluţa Coman). Împotriva voinţei de a-şi reface puritatea şi de a-şi redobândi lumina, orbul îşi simte fiinţa coborând ineluctabil pe scara întunericului acaparând (lumina interioară se stinge şi ea), ca şi cum personajul ar semnifica ispăşirea continuă a păcatului său originar, acela în urma căruia şi-a pierdut privirea. (Mădălina-Elena Popescu). Eroul caută frenetic lumina pierdută. (Iuliana-Ştefania Pănescu).

„În Grădina Ghetsemani”. Poezia face parte din volumul „Pârgă”, apărut în anul 1921, volum care marchează afirmarea originalităţii stilului lui Voiculescu. Deşi majoritatea temelor erau anticipate în primele sale volume, poetul depăşeşte tradiţionalismul sămănătorist prin spiritualizarea imaginii şi înnoirea expresiei. Acum tehnica poetului este mai precizată, iar relieful expresiei este mai individualizat. Scenele şi motivele biblice nu mai sunt simple elemente decorative, ci alegorii ale neliniştilor omului în aspiraţia către Dumnezeu.

Punctul de plecare al poeziei „În grădina Ghetsemani” se află în Evanghelia Sfântului Luca: „Şi când a sosit în acest loc, le-a zis: Rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită. Şi El s-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră şi îngenunchind se ruga, zicând: Părinte, de voieşti, treci de la Mine acest pahar… Dar nu voia Mea ci voia Ta să se facă! Iar un înger din cer s-a arătat Lui şi-l întărea. Iar El, fiind în chin de moarte mai stăruitor se rugă. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ. Şi ridicându-se din rugăciune, a venit la ucenicii Lui şi i-a aflat adormiţi de întristare.” (Luca 22, 40-46).

Motivul rugăciunii lui Iisus în Grădina Ghetsemani apare frecvent în numeroase lucrări de artă. Vasile Voiculescu menţine în structura poemului majoritatea detaliilor din textul biblic pe care le dezvoltă într-o ţesătură poetică străbătută de o mistică devoţiune. În poezia de inspiraţie religioasă, imaginea lui Iisus apare, de obicei, asociată cu tema durerii, scriitorul oprindu-se asupra patimilor acestuia.

Rugăciunea din Grădina Ghetsemani are loc înaintea arestării lui Iisus de către escorta înarmată condusă de Iuda. Poetul se opreşte asupra acestui moment, în care Iuda apare înspăimântat de apropierea patimilor predestinate de Tatăl.

Continue reading „George ANCA: Vasile Voiculescu” →

Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (II)

La bunicii din Verşeni, copilul Mihail era în împărăţia candorii. Minunile acelor vremuri se petreceau pentru el sub părul bătrân din mijlocul ogrăzii , pom „mare şi rotat”. Sub copacul acela „ca un glob de lumină”, în nopţile sărbătorilor de primăvară, aştepta el, de Paşti ,”în străiţe nouă” şi cu emoţie evlavioasă, mângîierea pe frunte” a Creatorului. Avea încredinţarea că acolo, sub părul înflorit al bunicilor, „se poate arăta Dumnezeu”. Emoţia micului creştin era aşa de puternică de Paşti, încât era convins că nici Bică, motanul bunicilor, nu trebuia să rămână un păgân în faţa revelaţiei pascale. Aşa că, se străduia cu tot dinadinsul să-l înveţe şi pe el să facă cruce, măcar cu limbuţa, dacă nu cu lăbuţa, asociind ostenelii sale şi vorbele: „În numele Tatălui /Şi-a Fiului / Şi-a Sfantului Dumahin” („Dumahin” e „licența” copilului Mihail, rezultată din pronunția deformată și unită a cuvintelor „Duh” și „Amin”).

Tot sub părul bunicilor din Verşeni, pe vremea când pentru el a număra însemna a se opri „în preajma lui cinci”, îl chema mama să stea pe „pocladă” lângă ea, ca să-i dăruiască mângâierile sale materne .Se petrecea aceasta „în lungul zilelor tihnite de august”, când, din primele pere coapte ale părului, se făcea un fel de cidru local. Copilul, iscoditor, privea cum „se tăiau pere în patru şi se aşezau într-un fedeleş de lemn, cu apă de izvor”. Nu era însă încredinţat acest „martor bănuitor” că mustul „urma să fie numai bun de băut tocmai pe la Sântămăria cea mică”. Temerea lui avea temei: „…am început să am bănuiala că uncheşul (Vasile) desfudă în urma mea fedeleşul”. Şi, ca să dezlege misterul, micul detectiv se dădea după colţul casei şi-l pândea „cu jumătate de frunte şi cu-n ochi”.

În acelaşi păr al copilăriei sale de la Verşeni, copilul Mihail a descoperit ciocănitorile „pătate cu alb şi roşu”, pe care le-a urmărit fascinat „bocănindu-l în tot lungul zilelor de iarnă ca să-i scoată de sub coajă gângăniile”.

Sub părul bunicilor de la apa Moldovei încerca el, copilul cu nesaţ pentru cunoaştere, „clipind din gene”, să înţeleagă şi să afle ce spun femeile din sat care făceau „sobor la pocladă”, avâd-o amfitrionă pe mărunţica lui bunică, Anghelina. Aceasta, ne mărturiseşte scriitorul de mai târziu, avea „însuşiri oratorice”: rostea vorbe ritualice la înmormântări şi praznice, „vorbe cu răsunet în adâncimea timpului, avînd o noimă şi pentru viitorime, căci astfel lumea se strică şi se cufundă în ticăloşie”. Atunci când nepoţelul, venit la Verşeni din târguşorul Paşcanilor, zăcea în fierbinţeala bolilor copilăriei, bătrânica şi „babe descîntătoare”, întâlnite la soborul de sub păr, rosteau la capul său „vorbe vii din acelaşi trecut, care-şi trăieşte încă puterea magică”.

Continue reading „Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (II)” →

Victor RAVINI: Locul Mioriței în literatura universală

Miorița este „una dintre marile creații clasice din literatura universală.” Așa a afirmat profesorul universitar austriac Leo Spitzer. Miorița conține idei luminoase și sublime, exprimate cu aceeași măiestrie literară ca în cele mai valoroase opere din literatura universală. Cum se face că o asemenea capodoperă să nu fie apreciată la justa ei valoare tocmai în propria sa țară? Occidentalii admiră Miorița, iar părerile noastre sunt divergente. Un poem național unește poporul. Cum se face că acest poem dezbină? Atât legionarii cât și comuniștii și-au susținut programul politic cu versuri din Mioriţa. Comunismul la început s-a sprijinit pe Miorița, apoi a interzis-o în școli, iar în cele din urmă a îngăduit-o. După căderea comunismului, se discută iarăși să fie interzisă în școli, pe motiv că ar fi psihic destructivă, dăunătoare individului și națiunii. Nu este logic ca străbunii să ne fi lăsat moștenire un poem dăunător. Cine lasă ceva dăunător urmașilor? Lasă ce are mai de preț și mai folositor.

Am publicat la Stockholm și apoi la București o carte despre Miorița, sub îndrumarea științifică a doi profesori universitari emeriți, suedezi, care o cunoșteau din ce au scris Mircea Eliade și alți savanți occidentali. Am analizat 973 de variante ale Mioriței, cu cele mai noi metode de cercetare învățate la Universitatea din Göteborg și am înțeles mai bine de ce Miorița este o capodoperă universală, așa cum au spus Leo Spitzer, George Călinescu și mulți alții. Altminteri cum s-ar putea explica interesul traducătorilor, editorilor și cititorilor din așa multe țări pentru Miorița? Profesorul universitar Petru Ursache a afirmat că la sfârșitul anului 2000 se ajunsese la 123 de traduceri ale Mioriţei, dintre care 18 în franceză, 15 în italiană, 14 în germană, 9 în engleză, 8 în rusă, cât și în spaniolă, suedeză, finlandeză, letonă, polonă, ucraineană, maghiară, slovenă, sârbă, greacă, japoneză, arabă și esperanto. Am mai făcut eu o a doua traducere în suedeză. Am tradus vreo 1500 de versuri din diferite variante ale Mioriței.

Miorița nu prezintă o crimă. E vorba de cu totul altceva. Miorița nu relatează niște fapte concrete, care să se fi petrecut cândva prin Carpați, ca în Baltagul lui Mihail Sadoveanu. Călinescu afirmă în Istoria literaturii române că Miorița este unul din cele patru mituri fundamentale ale românilor. Noi nu le mai putem înțelege așa cum le-au gândit străbunii, pentru că ei gândeau mitologic, iar noi gândim logic. Toate miturile au un conținut tainic și sacru. Iar noi suntem înclinați să le înțelegem ca texte profane, ca un fapt divers din ziare. Tot Călinescu precizează că Miorița este un „mit cu ecoul cel mai larg” și că „prin mit se înțelege o ficțiune ermetică, un simbol al unei idei generale.” Am arătat pe larg în cartea Miorița – Izvorul nemuririi în ce constă ficțiunea tainică din Miorița și care este această idee generală.

Ciobanul întâmpină știrea uciderii sale prin a oferi o viziune poetică asupra universului. Reacția lui a stârnit nedumeriri. Mulți s-au întrebat: Cum de reacționează așa, când el e cel mai bogat, cel mai destoinic, cel mai robust și în cei mai buni ani ai săi? Cum se face că el, baciul, adică șeful, nu trece la acțiune împotriva celor doi subalterni? De ce nu e ca Toma Alimoș? Știm bine că țăranii, ca în Moromeții lui Marin Preda, au grijă să gândească ce spun, ca să nu spună ce gândesc. Ciobanul nu spune pe înțelesul oricui, ce are în gând. El își ticluiește vorbele cu grijă, ca să pară fățișe dar să aibă un tâlc ascuns, accesibil unora, însă nu tuturor. Ce poate să ne destăinuie Miorița nouă, azi? Stilul în Miorița e lapidar și enigmatic. Cuvintele concrete din versuri simbolizează metaforic niște abstracțiuni, care nu puteau fie exprimate mai bine decât așa. La o citire atentă, textul cuprinde mai multe idei decât cuvinte.

Dacă ne oprim la sensul concret al cuvintelor și nu vedem că sunt niște metafore ce exprimă abstracțiuni, vom fi induși în eroare și ajungem să credem că ciobanul nostru e fatalist, pesimist, incapabil să se apere și se resemnează să fie ucis, ca un laș. S-au făcut generalizări pripite și s-a crezut că defectele ciobanului ar fi reprezentative pentru întreg poporul român. Eroare. Resemnarea și lașitatea nu pot fi în sângele poporului român. Știm de la scriitorii greci antici că strămoșii noștri trăgeau cu săgețile asupra zeului suprem din cer, când nu le plăcea lor cum mergeau norii, fulgera și tuna. Erau aprigi și cutezau să înfrunte zeul atotputernic și cerul nesfârșit. Geto-daco-tracii au dat generali romani, care s-au revoltat împotriva senatului și a împăraților de la Roma. Au fost proclamați împărați de către soldați, recrutați îndeosebi din neamurile lor de la Dunărea de Jos. Asta era un fel de democrație militară. Împăratul Constantin cel Mare a înfruntat voința senatului și a altor rivali puternici, a impus creștinismul ca religie oficială, a reorganizat Imperiul Roman și a schimbat mersul istoriei ca nimeni altul. El era dac de prin Timoc. Așa spun scriitorii antici care au trăit sub sceptrul lui, indiferent dacă le-a plăcut de el sau nu. El era cutezător și aprig. Aceste două cuvinte sunt de origine geto-dacică și s-au menținut în limbă pentru că definesc caracterul românilor. Nu poate să fie resemnat și pasiv un popor din care s-au ridicat frații Asănești, Mircea cel Bătrân, Corvineștii, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Mihai Viteazul, Horia, Tudor Vladimirescu, Iancu Jianu, Corbea, Nicolae Bălcescu, Ana Ipătescu zis Bărbata, Ecaterina Teodoroiu și sumedenie alții, bine cunoscuți, împreună cu toți eroii necunoscuți, dar neînfricați în războaie, la fel ca gloatele de țărani, ce se răzvrăteau mereu. Tot ce au făcut românii dintotdeauna dezminte dogma fatalității și resemnării naționale.

Am scris cartea Miorița – Izvorul nemuririi ca să le arăt profesorilor mei suedezi și tuturor, frumusețea sublimă a conținutului din poemul nostru național, în care natura este divinizată, divinitățile umanizate, iar omul îndumnezeit. Miorița este giuvaerul cel mai de preț din moștenirea rămasă de la străbunii noștri. Cele peste două mii de variante ale Mioriței sunt tot atâtea giuvaeruri poetice, cum nu știu să mai aibă vreo altă țară. Miorița, în varianta publicată de Vasile Alecsandri, a uimit Occidentul și a influențat favorabil opinia marilor puteri, care au zis că un popor care a creat și transmis oral o asemenea capodoperă, cum alte popoare nu mai au, are dreptul să aibă un stat național și au fost de acord să se facă Unirea Moldovei cu Muntenia, de la 1859. Desigur că asta a deranjat nostalgiile imperialiste ale unora, cu interese potrivnice țării noastre.

Însă varianta publicată de Alecsandri nu este suficientă și nici concludentă pentru a înțelege Miorița. Alecsandri a recunoscut că el a modificat textul Mioriței notat de Alecu Russo, așa că varianta publicată de el, cea mai cunoscută, nu prezintă garanția autenticității. Cercetătorul Adrian Fochi afirmă că, pentru a înțelege Miorița, trebuie să pornim de la toate variantele ei. Am urmat sfatul lui și am văzut că în cam toate variantele Mioriței revin mai multe cuvinte cheie, cărora nu li s-a dat suficientă atenție.

Ciobanul din Miorița își începe testamentul astfel: Dacă o fi să mor. Talleyrand a întrebat-o pe celebra scriitoare Adelaïde Filleul, care este optimismul absolut. Ea a răspuns: „A își începe testamentul astfel: Dac-o fi să mor…” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs…). La fel își începe ciobanul testamentul. Cine mai poate zice de cioban că e pesimist?

Scoțianul Victor Turner analizează deosebirea dintre realitatea cotidiană și viața oglindită în teatru sau în ritualuri. În realitatea cotidiană omul face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). Acțiunea adevărată este la modul indicativ. Cea neadevărată e la conjunctiv sau condițional, moduri prezumtive. Pornind de la Turner, eu clasific 973 de variante ale Mioriţei în trei categorii, după modul verbului referitor la omorul ciobanului:

verbul e la modul prezumtiv – omorul nu a avut loc
ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează
rapsodul vorbește de omor la indicativ trecut – faptul e împlinit.

Primele două categorii concordă cu ce spune Dumitru Caracostea, care respinge istoricitatea acțiunii din poezie; cu Victor Kernbach, care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor; cu Alexandru Amzulescu, care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani și cu Ion Filipciuc, care afirmă că „Ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.”

Într-o variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce așa multe obiecte ucigătoare? În Baltagul era suficient un singur topor, dar acolo e o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală. Moartea și îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, cu sensuri simbolice sacre. Numărul de 9 topoare din poezie coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. „Acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă Senica Țurcanu, arheolog și șefă a Muzeului de istorie a Moldovei. Uneori, ciobanul cere să fie ucis la răsăritul soarelui, la amiază și la apus. Vrea să fie îngropat de trei ori, în diferite locuri. Niciun etnolog n-a mai întâlnit un asemenea obicei de înmormântare. Numai la teatru sau într-un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de trei ori și îngropat de trei ori, în trei locuri, în aceeași zi. E regula cu repetarea cifrei trei în aceeași zi, ca în teatrul din Grecia antică – inspirat, după cum știm, din ritualurile misterioase ale tracilor.

Variantele din primele două categorii nu relatează uciderea lui, ci viziunea lui poetică, despre ceva ce nu se întâmplă. Miorița se încheie cu cuvintele lui, ceea ce confirmă că el nu a fost ucis. Deci, după ce ne-a spus ce avea de spus, el pleacă cu oile mai departe și ne lasă cu gurile căscate. Ca și în basme, el încalecă pe o șa și ne-a spus povestea așa. Din a treia categorie fac parte variante, în care omorul este la indicativ trecut, omorul este înfăptuit, el este îngropat. Continue reading „Victor RAVINI: Locul Mioriței în literatura universală” →

George ANCA: Fiii Luceafărului – Lumi eminesciene la Lawrence şi Eliade

„Ca un luceafăr…”

„Lumea iese din scenă”.

Din şcoală, ne urmăresc ultimele cuvinte ale luceafărului-geniu – „în lume mea mă simt / Nemuritor şi rece”. Din prima poezie publicată, din prima strofă aflasem că „se stinse un luceafăr”, Aron Pumnul. Citim într-un manuscris: „Un luceafăr, un luceafăr/…/ În viaţa-mi de-ntuneric/…/ cu braţele-amândouă cătră dânsa mă îndrept”. Dimitrie Vatamaniuc numără 19 subvariante la varianta (… după model german) Iar când voi fi pământ, printre care:

Luceferi în cetini

Luceferi pe veci

Luceferi dulci pe lac

Luceferi ce apar

Luceferi blând răsar

Luceferi blânzi ce rar

Se strecură-n cetini

Luceferi ce s-aprind

Luceferi mari de foc

Luceferii de foc

Întrebat, pe e-mail, de la Universitatea din Târgu-Mureş, ce titlu are comunicarea mea, am răspuns, din Washington Convention Center: Lumile lui Mircea Eliade (literatura vs ştiinţă?). Am precizat, după câteva momente: Lumile eminesciene ale lui Eliade (româneşti, luceferi?). Cititor, în India, al lui D.H. Lawrence, mi-am amintit de morning star – Quetzalcoatl, din Plumed Serpent şi am început să pregătesc un paper cu titlul (intenţie): Lumi eminesciene la Eliade şi Lawrence (luceafăr). Îmi argumentam, cumva gen critical fiction, legătura dintre cei trei, destul de ilustrabilă în ce-i priveşte pe români. Pentru traducătorul în româneşte al Revoltei în deşert a colonelului Lawrence (şi cu un articol despre geniul personajului interpretat, mai târziu, în film de Peter O’Toole), ar putea scandaliza tăcerea asupra scriitorului afin D. H. Lawrence, şi totuşi, încă în Şantier, Eliade evocă: „La Uttarapara, zemindarul mă primeşte iarăşi în biblioteca lui magnifică, şi îmi arată ultimele achiziţii, printre care şi Lady Chatterley’s Lover”. D. H. Lawrence, se vedea, într-o scrisoare, „queer and desolate in my soul – like Ovide in Thrace” (starea o transferă şi unui personaj feminin de roman). Şi fără a substitui pe Ovidiu lui Eminescu, tema independentă a luceafărului (şi apocalipsului?) se oferea ca un subiect tentant. S-a spus, de altfel, că Ovidiu este „un D.H. Lawrence al antichităţii”.

Cum se întâlnesc lumile celor trei? Eliade vorbeşte de Brahma locas comparabile subînţeles lumilor eminesciene, Lawrence îşi asumă cosmosul (chiar „împreună” cu Eminescu).

O călătorie prin lumea lumilor lui Eminescu n-are, probabil, sfârşit, continuându-se până şi în „tăcerea”-deconstruire pecetluită pe creaţia lui mai cu seamă în postmodernism. Poetul nostru împărtăşeşte „damnarea” cu Ovidiu, Eliade, Lawrence. Înainte de a privi luceafărul fiecăruia, ne amintim din universul de formulări-lume eminesciene:

Fără naţiunea mea nu e lume

Mundus sensibilis şi inteligibilis – Mundus phaenomenon, mundus noumenon

Să ne închipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte

ARBORE

… Adeseori m-adâncesc în noaptea acestui suflet bătrân şi rece, în marea lui cea adâncă şi întinsă… căci alta-i lumea ce-o vezi cu ochii – şi aceea tristă, şi alta-i lumea ce-o vezi în oglinda speranţei şi în visul cel frumos al trecutului – şi aceea-i frumoasă… alta-i fundul cel amar al mării, alta-i faţa apei cea lucie. Adeseori iau de la basmu, de la păzitorul cel posomorât al trecutului, cheile lui de aur şi deschid porţile inimii mele. Adeseori, în sufletul meu, întorc înapoi roata cea uriaşă a timpului cu codrii să-i de secoli, cu popoarele sale… Cu creştinătatea şi Păgânătatea sa… Într-un loc îmi place să opresc roata… să privesc cu tot estasul lumea ce se-ntinde înaintea ochilor! Lumea… Roma! Roma, coroana de marmură a pământului, cu împăraţii ei mari ca Dumnezeii seninului. // Pe tronuri cu trepte multe, îmbrăcaţi în aur, fruntea lor încinsă cu luceferi, privesc la lumea îngenuncheată la picioarele lor. (Ştefan cel Tânăr)

Şi inima-i bătrână din nou o mai inspiră,

De cugetă lumi nouă – cum cugetă o liră

Mira, Doamna lumii, ar fi încă femeie, şi eu vreau ca iubita sufletului meu să fie o zeitate, să domnească peste mult mai mult – adică peste inima mea. Inima mea, acest pustiu nemărginit populat de urmele durerii, de lumile palide ale trecutului, tu ai înflorit-o cu zânele râzânde ale viitorurilor. /…/ tu nu ştii că bătăile astei inimi sunt orologiul după care se-ndreaptă o lume, lume necunoscută, a cărei Dumnezeu sunt eu – bătăile astei inimi sunt destinul unei lumi – la tremurul ei tremură lumea – la zâmbetul ei se-nsenină pustiurile sale – şi când orariul stă – timpul stă – timpul neci nu mai esistă căci se topeşte-n vecinicie şi lumile inimei mele s-a stins//ca o clipă. (Mira)

Minunaţi ginii ai pământului cari luciţi în fier, cari pâlpâiţi flăcări, cari zvâcniţi în inima omenească, cu voi vreau să înving lumea.

Sălbatec fulger răsculat împotriva lumilor şi esilat de univers în spăimânta lui într-un veşted corp de om.

Văd caosul că este al lumilor săcrii,

Că sori mai pâlpâi – roşii gigantice făclii –

Şi-apoi se sting. Nimicul linţoliul se întinde

Pe spaţiuri deşarte, pe lumile murinde (Mureşanu)

Şi ce nu se pun de-i cer trei luceferi de pe cer

O, Adonai! al cărui gând e lumea

Muzica sferelor: Seraphi adoară

Inima lumilor ce-o înconjoară

Ah! îmi îmblă ades prin gând

O cântare veche.

Parcă-mi ţiuie-aiurind

Dulce în ureche:

Lume, lume şi iar lume!

Ca un luceafăr am trecut prin lume

(Citatele sunt extrase din: Eminescu Opere, vol. I-V, Ediţie îngrijită de D. Vatamaniuc, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1999)

Lumi eminesciene ritmează Mircea Eliade în Secretul doctorului Honigberger – „Este o lume nouă, dar rămâne totuşi o lume … lumea spectrală… lumea supranormală… lumea noastră… zborul lui Buddha… zborul însemnă, în limbajul simbolic şi secret, capacitatea omului de a transcende lumea simţurilor şi, deci, de a avea acces în lumile nevăzute… lumea întreagă, în totalitatea ei, o vedea – ca să citez din manuscrisul lui – ’cu totul contrarie decât pare unui om în stare de veghe’ … lumea celaltă… lumea cunoscută-n extaz, ’cu totul contradictorie celei pe care o vedem cu ochii trupului’ … ’noua viziune pe care o dobândeşte iniţiatul prin acest ochi’ nu are nimic de a face cu lumea formelor şi a iluziilor, ci se referă exclusiv la lumea spirituală, adică are acces la niveluri suprasensibile”.

„Lucifer e în deplină libertate numai în Răsărit” (Meditaţie asupra arderii Catedralelor).

Din lumile lui D.H. Lawrence: „Vrem să scăpăm de ’universul’ nostru mic, înghesuit şi maşinal, şi să revenim la marele cosmos însufleţit al păgânilor ’neluminaţi’ ”… „Suntem una cu cosmosul”… „ ’lumea’ se sprijină pe cifra doisprezece, numărul doisprezece este esenţial pentru tipul de cosmos stabilit. Ciclurile evoluează sprijinindu-se pe cifra şapte”. „Luceafărul de dimineaţă a fost întotdeauna un zeu, de când au început să existe zei. Însă atunci când cultul zeilor muribunzi şi renăscuţi a devenit frecvent în toată lumea veche, cam în jurul anului 600 e.n., el a ajuns să-l simbolizeze pe zeul cel nou fiindcă domneşte în amurg, între zi şi noapte, şi din acelaşi motiv se presupune că este stăpânul ambelor şi stă în toată strălucirea cu un picior pe întinderea nopţii şi cu celălalt pe lumea zilei, cu un picior pe mare şi cu celălalt pe uscat. Ştim că noaptea era o formă a aburilor sau a şuvoaielor” (Apocalipsul, Holding Reporter, 1993, traducere de Radu Paraschivescu). Apokalypto, filmul lui Mel Gibson din 2006, relansează zeul aztec Popol Vuh, sfârşitul lumii fiind programat pentru 21 decembrie 2012.

Domnişoara Christina

Motto-ul din poemul filosofic Queen Mab de Shelley (altfel nelipsit de „luceafăr” – „And Vesper’s image on the western main/Is beautiful still”, canto IV; ori, în The Revolt of Islam, XXVI: „A blood-red Comet and the Morning star/Mingling their beams in combat) ales de Eliade pentru romanul său Domnişoara Christina – spre deosebire de cel în bengali la Maytreyi – nu pare direct legat, aici, de povestea răsturnată a Luceafărului eminescian. Totuşi, „The perefect semblance of its bodily frame” este ceea ce caută mai orice personaj eliadian, mai orice bărbat iubind câte două femei, una reală, alta ideală, fie şi strigoaică. „Nu i-au mai găsit corpul să i-l îngroape/…/ oamenii spun că s-a făcut strigoi/…am să străpung inima strigoiului”. „Şi totuşi, din bezna dezgustului, se împlânta tot mai adânc otrava atât de dulce a aşteptării; dezmierdări cum nici în vis…/ ’Nu mai vreau să fiu în vis, îi continuă domnişoara Christina gândul. Nu mai vreau să fiu rece şi nemuritoare.”

Avatar feminin al Luceafărului, Christina preia replicile fetei de împărat (de la prima, la ultima întâlnire), în atmosferă insinuîndu-se autoral şi o stanţă de rol feminin din Strigoii:

„Mă dor de crudul tău amor

A pieptului meu coarde,

Şi ochii mari şi grei mă dor,

Privirea ta mă arde”

„Arald, nu vrei pe sânu-mi tu fruntea să o culci?

Tu, zeu cu ochii negri… O, ce frumoşi ochi ai…

Las’ să-ţi înlănţui gâtul cu părul meu bălai…

Viaţa, tinereţea mi-ai prefăcut-o-n rai –

Las’ să mă uit în ochii-ţi ucizători de dulci!”

Ritualul luceafărului – ca şi al Şarpelui (în romanul cu acest titlu) – are ceva de operă, de înscenare epistemică, la nivel de arii poetice (anti)macabre, început snob-boiereşte cu lectura în franceză, din carte – …„Je pourrais pour ton sang t’abandonner ma vie/Et mon ame” – pentru a suprapune, din memorie, în delir, Luceafărul, până la strofa de mai sus, „Mă dor de…”, „cele mai frumoase versuri din Luceafărul”. Recitalul în transă al doamnei Moscu este partea luminoasă din vraja de roman erotic-thanatic al destrigoirii.

The Plumed Serpent

În the Plumed Serpent, D. H. Lawrence rescrie mitul lui Quetzalcoatl, şarpele cu pene care uneşte cerul cu pământul, moartea cu învierea în chip de luceafăr.

„Then the drum began softly to beat, as if of itself. And a man began to sing, in a small voice:

The Lord of the Morning Star
Stood between the day and the night:
As a bird that lifts its wings, and stands
With the bright wing on the right
And the wing of the dark on the left,
The Dawn Star stood into sight. /…/

‘Listen!’ said Ramon in the stillness. ‘We will be masters among men, and lords among men. But lords of men and masters of men we will not be. Listen! We are lords of the night. Lords of the day and night. Sons of the Morning Star, sons of the Evening Star. Men of the Morning and the Evening Star.

‘We are not lords of men: how can men make us lords? Nor are we masters of men, for men are not worth it.

‘But I am the Morning and the Evening Star, and lord of the day and the night. By the power that is put in my left hand, and the power that I grasp in my right, I am lord of the two ways.

‘And my flower on earth is the jasmine flower, and in heaven the flower Hesperus.”

Ceyks şi Daedalion

Lucifer creştin – deşi însuşi Cristos s-a văzut ca luceafăr – este mai adesea luat drept Satana, de Dante, Milton, Goethe. Diferit, Shelley îl laudă pe Dante ca „the Lucifer of his age”. Ca exilat, Eliade preferă pe Dante lui Ovidiu, iar Lawrence se simte Ovidiu şi crede luceafărului mexican. Păgânismul, cosmismul, erotismul, genialismul, ritualismul par elemente comune luceafărului la Eminescu, Lawrence, Eliade. Mai nimic din Satana miltonic. Eos, Usha, Quetzalcoatl generează continuu parcă o lucerferie antiapocaliptică faţă de luceferismul satanic în vogă.

În antichitate, Hesiod, Homer, Virgiliu, Ovidiu, Seneca plătesc tribut lui Eosphoros-Lucifer. Ovidiu creează genealogia mito-tragică a lui Lucifer în Metamorphoses, pe care o reîntâlnim în modernitate, inclusiv în contextul prezentului colaj comparatist.

Keyx domnea în Trachina fără vărsare de sânge şi pe faţa împărătească purta strălucirea tatălui său, chiar dacă Continue reading „George ANCA: Fiii Luceafărului – Lumi eminesciene la Lawrence şi Eliade” →

Gheorghe PÂRLEA: Satul Verșeni, un alt univers literar al copilăriei (I)

(În preajma datei sale de naștere, câte ceva despre copilul Mihail Ursachi, devenit celebrul Mihail Sadoveanu)

Copilul „dolofan, cu ochi de gânsac”, care abia pe la 12 ani avea sa poarte numele Sadoveanu, a deschis ochii inocenţei „în casa mamei” (sintagmă din certificatul de naștere), respectiv Profira Ursachi, ţăranca de pe malul Moldovei, de la Verşeni, despre care Sadoveanu avea să spună: „Era între mine şi mama o legătură strânsă de iubire” . Profunzimea legăturii sale speciale cu mama s-a născut şi din lipsa căldurii părintești din partea tatălui său, care îi reproşa mamei copilului excesul de dragoste maternă şi-i motiva răceala lui astfel: „…vreau să-l cresc ca pe un spartan” . De aceea, într-o primă fază a copilăriei sale, copilul Mihăluţă (cum îl alinta mama în acea epocă de început a fiului) n-a cunoscut bucuria deplină a copilariei, revelaţia jucăriilor oferite de tatăl său . Fascinaţia acestor accesorii ale copilăriei răzbătea în casa Băieţelului (un alt nume de alint ) doar prin acele „jucării de lemn de la bătrân” (bunicul Gheorghe Ursachi). Preocupărilor tatălui său de a-şi ridica fiul „deasupra lumii reale din care venea mama copilului” şi de a-l aduce „în clasa lui socială” le opuneau o puternică rezistenţă „dârzenia şi năzuinţa unui mândru neam de răzeşi” dinspre partea mamei . Probabil, frustrarea înfrântului l-a determinat involuntar pe avocat să împresoare copilăria fiului său „cu o atmosferă apăsătoare, deprimantă”, bazată pe „austeritate excesivă, însoţită de uscăciune sufletească” . Totuşi, ca urmare a legăturii de mare adâncime cu cea care i-a vegheat îndeaproape copilăria, Sadoveanu îi mulţumeşte cu ardoare lui Dumnezeu: „Mulţumesc Domnului Dumnezeu că am avut copilărie” . Cu toată lipsa „aureolei de lumină” din acea primă etapa a copilariei sale, constatăm că fiul va avea o oarecare libertate de manifestare a inocenţei, căci, cum spune scriitorul, tatăl „observa puţin şi de departe” copilăria lui „liberă şi nesupusă nici unui frâu” . Se întâmpla aceasta când, în familia sa, „acceptările şi renunţările” s-au împlinit .

Una din primele sale fascinaţii de copil abia deprins să se ţină pe picioruşe a fost biciul lui moş Vasile Ursachi de la Verşeni, fratele mamei. La numai trei anişori, când unchiul venea în vizită la Paşcani, nepoţelul de o şchioapă încerca acest „sceptru al copilăriei rurale”, meşterit de moşul său „de la apa Moldovei”, de fapt două şuviţe de cânepă, „răsucite şi împletite cu şfichi într-o parte şi laţ în cealaltă”, lucrare prinsă de o „scurtătură de băţ subţire şi mlădios”. Conştientiza faptul că biciul era opera lui moş Vasile, unchi pe care-l privea ca pe „un urieş voinic şi mare”, mai ales atunci când unchiul „avea în mână un baltag şi în jurul mijlocului un chimir lat, cu înflorituri de metal”. Pentru o vreme, însă, biciul lui moş Vasile, şi aşa fără „putere de viaţa” în mânuţele firave ale „Băieţelului”, va fi respins, pentru că însemna o „ameninţare” la adresa libertăţii de manifestare a celui ce nu era prea „dispus” să asculte „de tata şi de mama”. Şi tot de la moş Vasile, fratele mamei, micuţul Mihail a râvnit cuţitul acela care „face ţâc şi clap”, aflat la brâul unchiului: „Să-mi dai jucăria aceea pe care o ai legată cu lanţ”. Moş Vasile de la Verşeni, cu umorul şi isteţimea ţăranului de prin părţile locului, îl potolea, folosind metoda convingerii. Îi explica nepoţelului de soră că, de vreme ce-i legată, jucăria aceea „are obicei de muşcă” şi că, odată legată, nu-i mai poate da drumul.

Încă de la trei ani au început călătoriile sale cu mama la Verşeni , la bunicul său, Gheorghe Ursachi, „bătrân voinic şi roz la obraz, cu plete albe, îndeletnicindu-se cu meşteşugul rotăriei” , şi la bunica Anghelina, „o fiinţă mititică şi blândă, cum trebuie să fie o bunică” . Mama scriitorului, Profira Ursachi, avea în „mezalianţa” cu Alexandru Sadoveanu, avocatul din Paşcani, o „poziţie ciudată”, după cum mărturiseşte chiar fiul. În vremea când „iniţierea în tainele vieţii vechi încă nu se desăvârşise” asupra Profirei, „târgul o smulse din lumea ei printr-un accident năprasnic”. Accidentul acesta era iubirea, „ale cărei roade de multe ori sunt amare şi otrăvite.” Aşadar,”ţăranca din Verşeni”, sintagma aparține fiului, nu putea fi fericită în mediul specific târgului (Pașcani) . Legătura directă cu satul natal avea să fie o terapie pentru ea. Acest contact, început precoce, cu mediul fizic si spiritual al Verşeniului mamei avea să-i producă scriitorului următoarea reflecţie: „Dacă maică-mea nu şi-ar fi trăit copilăria (…) în satul sărac ce se cheamă Verşeni şi dacă nu veneam cu ea din când în când de la Paşcani la bătrânii noştri, şi dacă n-aş fi ascultat despre împrejurări şi oameni de odinioară, tot cea-a fost durere si iubire, asupriri si răzbunări, ar fi rămas pururi închis sub stânca uitării.” Drumurile sale la Verşeni trebuie să le fi făcut cei doi cu „brişca” familiei, trasă de calul Mocanu şi condusă de moş Ion, argatul familiei avocatului. Despre călătoria cu „antica şi dispreţuita trăsură”, în antiteteză cu mijloacele de transport mecanizate, Sadoveanu afirma că acest mijloc de transport primitiv a făcut să rămână în el „cea dintîi lucrare” , evident, aceasta întâmplându-se la o vârstă foarte fragedă.

Profira, femeie voinică şi foarte energică, blondă, cu ochi albaştri (o excepţie în familia ei de la Verşeni, căci toţi ceilalţi erau, relativ, bruneţi) avea în Mihai „bucuria asemănării cu ea” şi pe cea a „primogenitului” . Ea a fost cea dintâi care i-a povestit „frumos şi tainic lucruri de la noi, de la Moldova” , precizează scriitorul.

Sadoveanu a păstrat încă de copil „expresii nostime” de la mama sa, expresii ce „şi-au dobândit valoarea” când amintirile i le-au „adus cu fluxurile ciudate de la întoarcere”. Spre exemplu, a auzit la mama expresia „domnul cu boii de funie”, vorbe ce ironizau aspiraţia la demnitate a omului „…de jos care ţinea să fie în rînd cu cei mari”. Sau, atunci când Mihai protesta că i se dă să mănânce pâine goală, mamă-sa îl îndemna asfel: „înveleşte-o într-o petică”, evident, ca să nu mai poată spune fiul că pâinea-i goală. Altă dată, când Mihai prinsese gustul cochetăriei şi se întâmpla să primească cămaşa necălcată, la protestele lui, mama îi călca uşor cămaşa în picioare şi apoi i-o întindea fiului, drept remediu amuzant: „ia-o, că acum e călcată”. Mai târziu, fiul va descoperi că ,de fapt, mama sa i-a dat „harul” pentru ceea ce avea să devină: „…mama era o povestitoare rară ale cărei accente misterioase încă mai sună în fiinţa mea” . „Aportul genetic” pe linia mamei, în procesul de formare a scriitorului, „a fost decisiv”, confirmă biografii lui . Profira Ursachi trebuie să fi avut de la strămoşii săi verşeneni o moştenire inestimabilă, căci i-a dat fiului din zestrea sa nativă ceea ce avea să facă din el „un miracol care nu s-a mai petrecut decât cu Eminescu” . (Va urma)

––––––––––-

Gheorghe Pârlea

NOTĂ: Extras din eseul <<Mihail Sadoveanu, „fiul țărăncii” din Verșeni>> , al cărui autor sunt, inclus în volumul cu același titlu (coord. dr. V. Șoimaru, Ed. „Balacron” Chișinău, 2015)

Bibliografia va fi inserata după ultima postare.

Eleonora SCHIPOR: Cunoașterea ținutului natal

Astfel se numește Forumul tradițional al elevilor din raionul Hliboca, ce are loc anual, la finele lunii lui Brumărel.

Ca și în anii precedenți elevii școlilor din raion s-au prezentat la secțiile de istorie, geografie, etnografie, muzeografie, turism.

Elevii de la CIE Cupca au participat la 2 secții importante în acest an: etnografia și muzeografia.

La secția de etnografie a participat eleva clasei a XI-a „A” Sabina Irimescu, care sub îndrumarea doamnei profesoare de ucrainologie Mariana Alerguș, a pregătit o lucrare amplă despre obiceiul Botezului în satul Cupca.

La secția de muzeografie, colega Sabinei, eleva clasei a XI-a „A” Elena Bicer a pregătit sub îndrumarea subsemnatei o altă lucrare „Cărțile – comoara noastră”. Avem în vedere cărțile oamenilor despre sau din Cupca. Anume acele cărți pe care le avem în muzeu și în bibliotecă.

Ea a fost ajutată de o altă colegă de clasă, Anastasia Pavliuc, care a dirijat de la calculator imaginile foto pe ecranul afișat în sală. Ambele fete, ca și colegele lor de clasă, ce s-au aflat astă vară la atelierele de creație de la București, la invitația d-lui Laurențiu Dragomir, directorul APP Protecția Patrimoniului, sunt membre ale cercului „Tineri muzeografi” ce activează de la deschiderea muzeului în școala noastră.

Deoarece e secția mea, mă voi opri mai detailat la lucrarea pe care am pegătit-o împreună cu discipola mea Elena Bicer, ajutată la pregătirea imaginilor foto, de tânăra mea colegă, locțiitoarea directorului pentru munca educativă Lidia Olar.

Astfel în lucrarea dată am acentuat mai întâi rolul celor două monografii ale satului Cupca, prima avându-i ca autori pe regretații deja Petre Ciobanu, Vasile Slănina și Reveca Prelipceanu, care au trăit și activat în România. A doua parte a monografiei, purtând același titlu „Cupca, un sat din Bucovina” îl are ca autor pe fostul director al școlii din Cupca, Domețian Cucuruz.

Pe scurt ne-am oporit și la cartea avocatului Vasile Plăvan „Boabe de lacrimi”, la cărțile poetei creștine Mariana Gurza din Timișoara, a cărei rădăcini sunt tot din acest sat, la cărțile de istorie ale fostului absolvent al acestei școli, doctorului în științe istorice Constantin Ungureanu, la cartea regretatei folcloriste Magdalina Morar.

Aparte am vorbit despre cărțile de poezie ale câtorva foști profesori din această școală, dar și la cele ale foștiloir elevi, care la îndemnul subsemnatei în diferite perioade și-au publicat cărticele de poezii.

Pe scurt ne-am oprit și la cele publicate prin ziare și reviste despre cărțile fiilor și fiicelor acestul frumos sat bucovinean.

Juriul, din componența căruia au făcut parte câțiva profesori, conducători ai cercurilor de muzeografie din raion, au dat o bună apreciere pregătirii și rolului acestei teme.

Elevii altor școli din raion de asemenea s-au prezentat bine, povestind despre activitatea muzeelor din satele respective.

Rolul unul muzeu este păstrarea și conservarea valorilor noastre literare, culturale, istorice, religioase, etnografice…

Le mulțumim tuturor elevilor și îndrumătorilor lor pentru buna pregătire, pentru faptul că vor să cunoască și să promoveze aceste valori, pentru activitatea lor în cadrul cercurilir de muzeografie din ținut.

––––––––––––––

Eleonora Schipor,

directoare pe principii obștești a muzeului istoric al satului Cupca,

conducătoarea cercului de „Tineri muzeografi”

Rexlibris Media Group: Lansare album ,,Baruch Elron” la ICR Tel Aviv

Institutul Cultural Român de la Tel Aviv

vă invită

joi, 31 octombrie 2019, ora 17:00

la un eveniment literar-artistic special

dedicat artistului israelian de origine română

Baruch Elron (1934-2006).

În cadrul evenimentului va fi lansat

albumul „Baruch Elron – desene și schițe”,

autor: Adrian Grauenfels,

apărut în cursul acestui an la Editura SAGA

și va avea loc vernisajul expoziției „Baruch Elron – desene și schițe”,

care poate fi vizionată la sediul ICR Tel Aviv,

în perioada 31 octombrie – 29 noiembrie 2019.

Participanți:

Dr. Dalia Hakker-Orion, critic de artă,

Adrian Grauenfels, autor și editor

și Lydia Elron.

Evenimentul (în limba ebraică),

va avea loc la

sediul ICR Tel Aviv

(Blvd. Shaul Hamelech nr.8, etaj 6)

***

Expoziția cuprinde o serie de lucrări de dimensiuni medii și mari de desen și grafică, precum și câteva caiete de schițe, materiale artistice inedite care sunt prezentate pentru prima dată publicului larg într-o expoziție solo a artistului. Expoziția reprezintă o călătorie specială prin universul artistic original al pictorului Baruch Elron, reprezentant al curentului simbolist, discipolul maestrului Corneliu Baba, și unul dintre cei mai apreciați artiști israelieni contemporani de origine română.

Expoziția este deschisă la sediul ICR Tel Aviv, de luni până joi între orele 09:00 – 17:00, vineri între orele 09:00 – 14:00, precum și în timpul evenimentelor la sediu organizate în această perioadă.

„Baruch Elron a existat pentru a fi în imediata noastră apropiere… Pictorul aduna într-o singură lume toate lumile posibile și, mai ales, cele imposibile”. (Adi Cristi, scriitor)

„A intra în lumea creată de Baruch Elron înseamnă a primi o gură de aer proaspăt, o răsuflare de viaţă şi o senzaţie de libertate. Universul său, guvernat de o natură feminină şi senzuală, maternă şi frumoasă, păşeşte din minune în minune.” (Héctor Martinez Sanz, Madrid, mai 2011)

Vă aşteaptă cu drag!

Echipa ICR Tel Aviv

Institutul Cultural Român

8 Shaul Hamelech Blvd.

64733 Tel Aviv

Phone: +972 3 6911205

Fax: +972 3 6911204

www.icr.ro/tel-aviv/

George ANCA: Dumnezeu ca problemă personală a poetului

Fais que mon âme un jour, sous l’Arbre de Science,
Près de toi se repose, à l’heure où sur ton front
Comme un Temple nouveau ses rameaux s’épandront!

Charles Baudelaire

Pe când pãmântul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi:
Au cine-i zeul cărui plecãm a noastre inemi?

Mihai Eminescu

Sono i silenzi in cui si vede
in ogni ombra umana che si allontana
qualche disturbata Divinità.

Eugenio Montale

La întâmplare: Les Litanies de Satan, Rugăciunea unui dac, I limoni. Noica mă întreabă: ce trebuia ocolul Baudelaire pentru a ajunge la Eminescu? Stăniloae, în manuscris: Eminescu e prea sus pentru poporul român, reprezentativ e Coșbuc. Eliade a salutat pulicarea Luceafărului în sanscrită. Montale, dacă crede în Dumnezeu: e o problemă personală. Iar poetul va fi fiind o problemă personală a lui Dumnezeu? Să vedem la Eminescu.

„Sunt două mii de ani aproape de când ea (Evanghelia) a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea. Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrate şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, deşi asemănatoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost strapunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altora. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Iisus Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrate a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a Antichităţii. Nu nepăsare, nu dispreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au incolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la tată-sau din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane”. („Timpul”, datat 12 aprilie anul 1881.)

… „Noi, poporul latin de confesie ortodoxă”

… „În toţi timpii un model de toleranţă religioasă”

… „Biserica este mama neamului românesc”

… Hai să ne călugarim, căci nu suntem făcuți să trăim între lupi.

… „Istoria omenirii este desfaşurarea cugetării lui Dumnezeu.”

… „Moralitatea este pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup!”

… „nationalismul este un semn rău la un popor.”

… „Intreaga viaţă omenească este o viaţa a lucrului”

… „De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâşiem…”

În revista Luceafărul (20.09.1999), erau listate printre operele de inspirație religioasă ale lui Eminescu: … Sărmanul Dionis, Archaeus, Avatarii Faraonului Tlà, Moş Iosif, Cezara, fie în versuri: Scrisoarea I, Scrisoarea V, Epigonii, Eu nu cred nici în Iehova, Dumnezeu şi om, Preot şi filosof, Rugăciune, Antropomorfism, Memento mori, Rugăciunea unui dac, Răsai asupra mea, Ta twan asi, Demonism, Mortua est, Viaţa, Ce suflet trist, Povestea magului călător în stele, Înger şi demon, Confesiune, Melancolie, O, chilia mea sărmana etc..

În studiul său Creștinismul lui Eminescu, Nichifor Crainic se referă, de predilecție la cele părăsite în etc., întâi și întâi: „Luceafărul e un poem, e poemul prin excelenţă creştin al literaturii româneşti.”…”Figura lui Hyperion este aceea a unui androgin din stele, după cum am arătat în Nostalgia Paradisului, unde am analizat-o în comparaţie cu Ioan Botezătorul al lui Leonardo da Vinci şi prinţul Mîşchin al lui Dostoievski. Androginul, fiinţă neutră în care sexele contrare se anulează în imperiul neprihănit de patimi al paradisului, reprezintă în artă cea mai înaltă plăsmuire a geniului omenesc. Creând pe Hyperion, Eminescu se rânduie printre geniile artei universale. Lucrul acesta ar fi de ajuns să ne dezvăluie nivelul superior al spiritualităţii poetului. Dar deasupra lui Hyperion şi deasupra ierarhiilor ce constituie lumea creată, geniul lui Eminescu se avântă să ne sugereze prezenţa divinităţii însăşi.”

La Kalidasa, în Kumarasambhava, Ardhanariswara – jumătate femeie (jumătate) dumnezeu – este alcătuirea împreună a lui Shiva și Parvati, care-i devine soție, în urma uciderii și învierii lui Kama – Cupidon.

Crainic nu face din Mortua est antiteza Luceafărului şi din negaţia ei – De e sens într-asta, e-ntors și ateu / Pe palida-ţi frunte nu-i scris Dumnezeu – opusul măreției îngerului îndrăgostit, ca-n biblie, de o pământeană. În poezia Amicului F. I., ce datează aproximativ din aceeaşi vreme cu Mortua est, ar fi vădită credința în supraviețuirea sufletului. În Cu mâne zilele-ți adaogi, Crăiasa dulcii dimineți transformă moartea într-o părere, „un vistiernic de vieți”. Încheierea hermeneuticii poetice a lui Crainic: „Când Eminescu se spovedeşte în rugăciune spunând: Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie, e ca şi cum ar repeta în alţi termeni cuvântul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajută necredinţei mele! Geniu după chipul lui Dumnezeu, păstrând sub ruine sufleteşti ardoarea adorării, pe deasupra genunilor sale filosofice planează zborul în lumina divină a Luceafărului.”

Un Eminescu între Baudelaire și Tagore am prezentat și noi în lucrarea de licență Mitul lui Zalmoxe în poezia lui Mihai Eminescu și Lucian Blaga (1966), Baudelaire și poeții români – Corespondențe ale spiritului poetic (1973), Sanskritikon, incuzând Cosmologia lui Eminescu între Veda și Edda (2002), Mantra Eminescu (2011) etc. Dăm unele fragmente concluzive.

Luceafărul, poemul mai mult al nemuririi şi mai puţin al geniului rece, propune trei ipostaze principale. Hyperion se ştie, este, şi tentaţia vieţii îl determină când să nu mai vrea să fie, când să rămână în lumea sa, nemuritor. Cătălina, Dochie modernă şi turpidă, are voinţa sublimă de a se înconjura cu nemurirea (Fata în grădina de aur voia chiar s-o îmbrace: “Fă-mi dar de nuntă nemurirea ta”). Drumul astrului este încercuitor: “o urma adânc în vis / De suflet să se prindă /…/ Se apridea mai tare / Şi s-arunca fulgerător, / Se cufunda în mare” etc. Naşterea luceafărului din cer şi din mare, din soare şi din noapte se alătură banal izvorârilor involuntare. Cătălina le pierde din vedere. A treia atitudine, cea a lui Cătălin, este contrară lui Hyperion. Cătălin renunţă la naştere şi la nemurire:

Vom pierde dorul de părinţi

Şi visul de luceferi.

Hyperion, purtându-şi nemurirea, îşi improviza naşteri inutile, Cătălin se vrea nenăscut, deşi muritor. Copilul de casă, însă, încărcat de viaţă erotică, trezeşte silă faţă de marivaudage-ul lui prea apropiat faţă de dorurile cerului. Prin aceste subordonări ale caracterelor faţă de raporturile cu nemurirea, poemul are feţe deosebite şi ceea ce nu e luciferic e rizibil în ordine tragică.

În poemele dacice, viaţa nemuritoare concurează geneza şi stingerea universală… Sarmis, Decebal, Arald, “copilul rege al codrilor de brad”, Dochia, Călin Nebubul, şi cei mai mulţi eroi mitici eminescieni, de altfel, există exemplar prin tragism nesecat. Cea mai groaznică răscruce pentru liniştea tăiată de împreunarea lumilor este şi cea mai vast reprezentabilă fantastic sau simbolic: viaţa şi moartea, plantate într-un acelaşi, să-i zicem, archaeu. Între viaţă şi moarte e întârzierea nemuririi; dar nemurirea nu e nici viaţă, nici moarte, ci, uneori, şi una şi alta, polarizând cosmosul dacic. Continue reading „George ANCA: Dumnezeu ca problemă personală a poetului” →

Alexandru NEMOIANU: Trogloditul

Trogloditul are origini modeste. Este complexat și nebăgat în seamă. Caută să compenseze intrând în vorbă și împroșcând sunete, foneme, fără folos și prostești. Citește puțin și înțelege încă mai puțin. Dar un lucru îl știe, să plece spinarea în fața celor pe care îi crede puternici. Nu este greu pentru el căci are o coloană vertebrală nominală și chiar și aceea având fermitatea unei rame. El un gândește, preia lozinca zilei și asta el are temeritatea să considere “luminare”. Cred că ar fi un bun gardian de pușcărie sau, mai exact, un excelent “capo”, șef de celulă. La “canal”, chiar la Pitești s-ar fi remarcat.

După socoteala lui strâmbă trogloditul este perfect fericit. Fiindcă este năbădăios, categoric, sigur. Nesimțirea îi ține loc de tot: de logică, de gust, de decență. Cu o nobilă și fragedă candoare zburdă în a da păreri. Nechează frenetic și își închipuie că judecă. Insultă, afirmă, sloboade sentințe și crede că raționează. Trage de ureche, dojenește și admonestează. Lăfăindu-se în „comisie” șterge dintr-o lovitură păreri și idei consacrate. El confundă temperamentul cu inteligența. Aici greșește grav!

În loc să se dezlănțuie în rotitul ciomagului, insulte și înjurături directe, capitol în care are reale aptitudini, el se complică în veștede „dialoguri”, gânduri limfatice și asudă în complicații cerebrale care, categoric, nu au afinitate cu natura lui simpla și necomplicată de jocul subtil al gândirii. Este trist, căci ar putea să își amelioreze căile destul de ușor: exercetând mai multă sfială și mai puțină suficiență agresivo-primitivă și, mai vârtos, lăsând lumea în pace.

——————————

Alexandru NEMOIANU, istoric

The Romanian American Heritage Center

Jackson, Michigan, SUA

27 octombrie 2019