Cezar Petrescu, viitorul scriitor precoce, s-a născut la 1 dec. 1882, în cornuna. Hodora-Cotnari, jud. Iași.
A fost fiul lui Dimitrie D. Petrescu, doctor în stiinte agricole de la Paris, prof. la școala de horticultură din Roman, și al Olgăi (născută Comonița), descendentă a unei vechi familii de boieri din ținutul Neamț.
Primii doi ani de studii le-a făcut acasă între anii 1899-1901, urmatorii doi îi face la Roman (1901-1903). Liceul îl urmează la Iasi, apoi la Roman unde a dat bacalaureatul în anul 1911. Încă din timpul liceului începe să scrie fără să publice.Urmeaza Facultatea de Drept a Universității din Bucuresti, obținand licența in 1915. Debutează cu nuvela “Scrisori” în revista “Sămănătorul” în anul 1907. Colaboreaza la “Facla”, “Opinia”, “Versuri si proza”, “Cronica”, “Chemarea” s. a. In timpul primului razboi mondial, este reformat,apoi fiind functionar. În decembrie. 1918 se mută la București, unde intră în ziaristică: codirector la revista. social-politica “Hiena “(1919), redactor la “Adevărul”, “Dimineața”, “Bucovina”, Țară nouă, apoi s-a mutat la Cluj, împreună cu Gib I. Mihăescu unde lucrează la ziarul “Vointa” (1920) si ]ntemeiaza impreuna cu Gib I. Mihaescu si Adrian Maniu, revista “Gandirea” (1921). Debut editorial cu “Scrisorile unui răzes” (1922), având drept model „scrisorile” lui A. Daudet și fiind, structural și stilistic, textele unui neosămănătorism programatic. A continuat să scrie proză scurtă (nuvele, povestiri): Drumul cu plopi (1924), Omul din vis (1925), Omul care și-a găsit umbra (1928), Aranca, stima lacurilor (1929), paralel cu munca la primul său roman,” Întunecare”. Bolnav, revine la Bucure;ti (1923), intră în redacția cotidianului lui N. Iorga, “Neamul românesc”, părăsește cercul “Gândirii” în anul, 1925 și fondeaza ziarele “Cuvantul” si “Curentul” (1928). Apariția romanului”Întunecare” (1927-1928), amplă frescă socială a primei conflagrații și a anilor `20, cu profundă dezamăgire a „jurămintelor trădate”, îi aduce consacrarea. Publică numeroase alte romane, organizate într-o vasta „cronica romaneasca a veacului XX”, ale carei secțiuni și motivații de concepție le expune în prefața. la “Plecat fără adresă” (1932), “Calea Victoriei” (1930), “La Paradis general” (1930), “Comoara regelui Dromichet” (1931),” Baletul mechanic” (1931), ‘Oraș patriarchal” (1933), “Aurul negru” (1934),”Cheia visurilor” (1935, 1907 ,1935-1943); “Duminica orbului “(1935), “Ochii strigoiului” (1942), “Carlton” (1944), “Adapostul Sobolia” (1945), “Razboiul lui Ion Săracu” (1946), “Tapirul” (1946-1947) s. a. A dat o ampla reconstituire biografica (romanțată) a vieții lui Eminescu în trilogia” Luceafarul”, “Nirvana,” “Carmen saeculare” (1935-1938). Autor al catorva cărti pentru copii, cu o mare audiență, devenite „clasice”: “Pif Paf Puf “(1930), “Fram, ursul polar” (1932). Primește Premiul National pentru proză (1931).Este secretar general în Ministerul Artelor (1936). Apoi devine director al ziarului oficios România (1938), al revistei. “România literară” (ambele suprimate în 1940). Și-a cumpărat casă la Bușteni unde este acum muzeul Cezar Petrescu, pe care am vizitat-o cu ani în urmă. In hol mobilierul este format din fotolii, canapele, măsuțe, iar pe pereti sunt tablouri în acuarelă. Ne atrag atenția statuile lui Cloșca și Crișan realizate tot de O. Han, daruite scriitorului. De o parte și de alta a holului se găsesc, simetric, câte două camere, care în timpul vieții scriitorului aveau destinații diferite: dormitorul mamei și cel al soției, în dreapta, sufrageria și biroul de primire, în stânga.
În încăperile din dreapta sunt expuse fotografii de familie, caietul de elev, file din jurnalul personal, volume cu dedicațiile primite, lucrări, tipărite și manuscrise. In încăperile din dreapta sunt expuse fotografii de familie, caietul de elev, file din jurnalul personal, volume cu dedicațiile primite, lucrări, tipărite și manuscrise.
Camerele din stânga-sufrageria și biroul de primire-sunt mobilate corespunzator: masa și scaune, biblioteca-studiou, rafturi cu ceramică, vaze servicii de masă și de cafea, tablouri, etc.
Incăperile de la etaj sunt amenajate ca în ultimul an al vieții lui Cezar Petrescu. In camera de lucru sunt biroul cu două corpuri, pe care se află o mapă cu un manuscris, tocuri, creioane, etc., un dulap, o etajeră, o măsuță cu serviciu de cafea, servieta, batista și pălăria scriitorului din fetru. In camera alăturată – cabinetul de presă. Biblioteca se află în prelungirea holului, de care este desparțită printr-o ușă de fier forjat. Cele doua rânduri de dulapuri cu cărți ocupa doi pereți mari. Din această cameră se intră într-o verandă îngustă și lungă, cu vedere spre valea Prahovei, în care se află un birou mic din lemn de brad, o măsuță, fotolii de pai, tablouri, etc. Tot la etaj era și dormitorul scriitorului.
Întâlnindu-se într-o seară la Capșa cu Geo Bogza și Eugen Jebeleanu, care se plângeau că nu au bani, că poezia nu îi ajută în acest sens, Cezar Petrescu le plătește consumația, spunându-le: Măi băieți, scrieți ca mine un roman pe săptămână și atunci veți avea ce să mâncați și să vă cumpărați o vilă la Bușteni.
Dupa al doilea razboi mondial, este primit membru al Academiei. (1955), scrie câteva proze convenționale, încercând o adaptare a viziunii sale istorice la noile realităti:”Doctorul Negrea” (1949), “Vino și vezi” (1954), “Ai noștri ca brazii” (1955),”Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de maine” (1955) etc, sub nivelul literaturii sale anterioare. încearca o racordare a „cronicii” sale epice cu „rădacinile altui veac” într-o serie de fragmente romanești axate pe momente din secolul al XlX-lea: “Ajun de revolutie 1848” (1954), “Vladim sau Drumul pierdut” (postum 1962), unde regăsim timbrul propriu scrisului său. înainte de moarte, și-a revăzut întreaga creație nuvelistică: “Cele dintai povestiri” (1958), “Drumul cu plopi” (1961). Aceste din urmă cărți au fost impuse de regimul comunist-criminal.Câteva interesante reflecții de creatie, însemnări de laborator etc. în “Scriitorul și epoca sa” (1956), “Mărturiile unui scriitor” (1957). A tradus, și a colaborat., sau a „stilizat” traduceri din Balzac, Șolohov, Fadeev, Ajaev, Gladkov, Gorki, A. M. Tolstoi si Lev N. Tolstoi. Traducerile din scriitorii ruși și sovietici au fost impuse de programele edituri Cartea Rusă și de Ministerul Propagandei.Literatura lui Petrescu a fost foarte gustată în epocă, având un imens succes de public, cu toate rezervele formulate de critica de autoritate, ambiția sa cuprindea într-o ampla frescă epică momentele nodale ale istoriei societății românești de-a lungul unui întreg secol (de la 1848 până după 1934), din perspectivă critică a unei pozitii patri-arhaiste, ostilă capitalismului, cu argumente ideologice conservatoare, urmărind ravagiile unui sistem economico-social asupra destinelor individuale („inadaptabilul”) și colective (clasele, geografia „provinciei”, și a capitalei) într-o tonalitate sceptică, decepționată, sumbră, cu o reală percepție premonitorie a unui sfârșit de epocă.
Obsesia fundamentală a literaturii lui PETRESCU este ideea unui destin tragic, marcând – sub raport individual și colectiv – lumea romanească a veacului XX, surprinsă în momente de răscruce. Scriitorul crede într-o „fatalitate” ce apăsa asupra noastră, născută din conjugarea factorilor istorici, geografici, social-politici generatori ai unui echilibru instabil, între Orient și Occident, trecut și prezent, sat și oraș, patriarhalitate și civilizație tehnică etc. Sentimentul unei instabilități se conjuga cu paseismul și cu retorica unei deziluzii în promisiunile (eșuate) ale „fericirii planetare” anunțate, in pragul veacului, de marile progrese ale știintei și tehnicii. De altă parte, presentimentul unei destrămări generale, vizând toate straturile societății, anunța un viitor de prăbușiri apocaliptice. Cariera prodigioasă a gazetarului il familiarizează pe PETRESCU cu cele mai diverse medii, de la formele de existentă ale țărănimii (Apostol, 1907) la mutațiile spectaculoase ale procesului industrializării capitaliste (Comoara regelui Dromichet, Aurul negru), la straturile vieții „târgurilor unde se moare” (Oraș patriarhal. La Paradis general) ori ale orașului tentacular, cu lumea interlopa, a „faptelor diverse” (evocată încă din nuvele) și a mediilor potentaților politici, intelectualilor, boemei artistice etc. (Calea Victoriei, Duminica orbului. Cheia visurilor, Carlton). Concluzia radiografiei întreprinse pe orizontală (ca o „geografie” a lumii contemporane, în topografia sat-oraș-capitală) și pe verticală (în sondajul istoric: „rădăcinile” dramei căutate în veacul trecut, antagonismul tolstoian „război și pace”, coborârea în psihologia abisală: „fantasticul interior”) o „identitate în deznădejde” a grupurilor sociale în conflict, lipsa soluțiilor într-o lume amenințată cu iminenta prăbușire. Minată de contradicții insolubile, aglutinând forme rezistente de feudalism și patriarhalitate cu rapide (și inaderențe) prefaceri tehnice, sociale, politice – societatea contemporană poartă însemnele miticului animal evocat de Rabelais, Katoblepas, care se autodevora grotesc-tragic. Exista in primele proze ale lui PETRESCU o surprindere a derivei lumii rurale, comuna deocamdata cu atmosfera romantismului minor caracteristic literaturii inceputului de secol (M. Sadoveanu, Al. Bratescu-Voinesti, Em. Gar-leanu, Sandu-Aldea, I. A. Bassarabescu s. a.), cu o asociere a unui pesimism conventional, identificat nu in procesul amplu, cat in faptul marunt, banal ori senzational (Scrisorile unui razes, Drumul cu plopi, Omul din vis, Carnet de vara etc). Ulterior, PETRESCU a vazut aici o „lichidare” progresiva a atitudinilor samanatoriste, o desfacere de plasa ideologica a unui curent care-si pusese amprenta nu numai asupra creatiei lui, ci si a „generatiei” antebelice. Cu intunecare, primul sau roman-fresca, intervine in optica operei (razboiul) si in consecintele asupra individului reprezentativ pentru o sensibilitate si un comportament: „invinsul”. Plonjarea in fantastic (Aranca, stima lacurilor, Simfonia fantastica, Baletul mecanic) si in socialul imediat (Calea Victoriei, Comoara regelui Dromichet, Aurul negru) il conduce pe prozator catre descifrarea unui nex al alienarii, din perspectiva caruia se cladeste viziunea ciclica a „cronicii” epice din 1932.
In prefata la Plecat fara adresa, ideile receptate anterior din lectura lui N. Iorga, a lui C. Stere (filtrare a lecturii scriitorilor rusi si topos al „omului de prisos”) se combina cu explicatiile recente ale lui N. Berdiaev din Un nou ev mediu (1924). Antagonismele de clasa (mereu prezente) sunt amplificate insa prin conflictul declansat intre doua tipuri de civilizatie (patriarhala si capitalista; traditionala si moderna), intre doua moduri cardinale de existenta (oriental – occidental) si intre aparenta si esenta, legate si de pozitia geografica si de „rascruce” a lumilor, tipica istoriei nationale. Aceste „dualisme” ar conferi lumii romanesti „identitatea in deznadejde” a tuturor categoriilor aflate in campul de observatie, „apologie a invinsilor”, mai precis a victimelor miturilor modeme, fantasmelor, fictiunilor masinii, progresului etc., toate generatoare de dezechilibru, incertitudine, singuratate, „inversunat sa puna stapanire pe planeta, sa-si creeze o fericire planetara, de animal planetar, omul a pierdut sensul cosmic al vietii”; omul „interior” a fost abandonat unei totale solitudini, fericirea promisa de profetii capitalismului s-a dovedit simpla iluzie. In locul implinirilor sociale si morale, asistam la o degringolada venala, corupta, sterila, macabra anuntand apropierea unor dezastre de apocalipsa (Ochii strigoiului, Carlton, Adapostul Sobolia). Epuizarea rapida a energiilor, nesiguranta interioara, dezechilibrul psihic devin consecintele in plan individual ale procesului istoric: „Niciodata omul n-a fost mai nefericit decat astazi, fiindca niciodata nu s-a gasit mai inalt suspendat in vid, fara reazem interior intr-o societate in lichidare, care se autodevora.” (Prefata la Plecat fara adresa). Esential, asadar, proza lui PETRESCU ridica problemele acute ale epocii in consonanta cu proza europeana contemporana: prelungirea tehnicii naturaliste (preferinta acordata atmosferei asupra intrigii, pictura a „mediului” actionand eroziv asupra personajelor), coincidenta de viziune cu proza lui Thomas si Heinrich Mann, cu Jules Romains, G. Duhamel, Musil sau Friedo Lampe, prin comuna idee a unei civilizatii bolnave si a sensibilitatii sale. Univers populat de „oameni fara calitati”, sentiment al unui „unanimism” de semn negativ, lume de frustrati, cavaleri de industrie, boemi, ratati superiori (indeosebi artisti), arivisti, decrepiti, decavati, anarhisti, fauna ambigua, recrutata din intreaga scara sociala, de la declasati si lumpeni pana la aristocratia de sange (ori a banului) si la exponentii puterii politice. Cu toata aceasta diversitate balzaciana, tipologia prozei lui PETRESCU ramane, paradoxal, monocorda, reductibila la figura, singura plauzibila, a „invinsului”, continuand, in alt peisaj istoric, drama lui Dan al lui Vlahuta ori a lui Andrei Rizescu, eroul lui Bratescu-Voinesti. De la Radu Comsa (cap de serie, erou construit cu o mai aplicata arta a desenului psihologic) pana la Bogdan Cernegura (din Ochii strigoiului), personajele predilecte ale scriitorului sunt animate de acelasi numitor comun al mentalitatii, reactiilor, gesticii si destinului. Experienta iterativa a eroilor lui Rea „dezradacinatului” si „inadaptabilului” sortit esecurilor, infrangerilor, ratarii sau gestului disperat. Accentul fantastic ori senzational din unele romane nu face decat sa sublimeze impactul cu o realitate inaderenta, caracterul conventional al intrigii fiind aici inca mai evident. Scriitorul ramane mai personal in evocarea epica lenta, lipsita de spectaculos, a existentelor crepusculare, impregnate de atmosfera decadenta, nu strain aici de situl unei „art nouveau” atunci la moda. Informat si deschis experientelor estetice PETRESCU era de altfel la curent cu miscarea mondiala a prozei interbelice, cautand, cu ostentatie uneori, sa se „puna de acord” cu tehnicile ei modeme: montajul epic influentat de cel cinematografic, sectiunea transversala intr-o realitate temporala ori spatiala, alternanta simbolica a planurilor, rapida (cateodata simultana) schimbare a cadrelor etc., inclusiv ideea-pilot a „romanului marelui oras” (introdusa de Manhattan Transfer al lui Dos Passos, 1925, si de Berlin Alexan-der Platz al lui Doblin, 1929), preluate cu destul fler scriitoricesc de PETRESCU in Cheia visurilor, Duminica orbului, Calea Victoriei, Carlton. Aceasta tehnica narativa vizibil moderna se afla insa intr-o permanenta inadecvare cu stilul stufos, „sadovenian”, al prozei cezarpetresciene mereu trasa indarat spre ritmurile verbale lenese ale povestirii traditionale. Observatia realista, acida, nervoasa a gazetarului e „tradusa” intr-un discurs pletoric, arborescent, asociativ si livresc cu ostentatie, pricina a desuetudinii acestei proze, altfel atat de receptiva la problematica epocii si la chestiunile de estetica a romanului nou.
PETRESCU e unul dintre putinii prozatori romani prin excelenta citadin, evoluand fara prejudecati si stinghereli in mediile cele mai felurite, create de diversificarea societatii noastre postbelice; el sesizeaza cu acuitatea observatorului cu indelunga experienta o fenomenologie caracteristica simptomele si diagnoza maladiilor ce macina lumea sa, chiar daca solutiile lipsesc ori se limiteaza la paleative morale. PETRESCU e, prin fibra intima a talentului sau, un reporter avid de actualitate, ancorat in prezentul miscator si cu greu sesizabil fara prejudecata „perspectivei”, dispus sa investigheze tot ce-i cade sub ochi. Daca prejudecata calofila n-ar fi alterat stilistica discursului, el ar fi putut depasi, prin idei si organica viziune asupra lumii, cat si printr-o arhitectura epica impresionanta, pe marii sai contemporani, pe care i-a concurat, de altfel, in cea mai larga si populara audienta de public. Posteritatea, in acord cu sentintele criticii interbelice, a corectat sensibil relieful scriitorului. PETRESCU este un caz interesant de creator divergent, la care ideile si proiectele, mult mai interesante, o iau inaintea realizării estetice, aceasta mânată de multiple carențe.
OPERA
Scrisorile unui razes, Bucuresti, 1922 (ed. II, 1929; ed. definitiva, 1941); Drumul cu plopi, Bucuresti, 1924 (ed. definitiva, 1942); Omul din vis, Craiova, 1925 (ed. definitiva, 1945); intunecare, I, Bucuresti, 1927; II, Craiova, 1928 (ed. II, Bucuresti, 1929; ed. definitiva, 1943); Carnet de vara, Craiova, 1928; Omul care si-a gasit umbra, Bucuresti, 1928; Aranca, stima lacurilor, Bucuresti, 1929 (ed. definitiva, 1943); Simfonia fantastica, Bucuresti, 1929 (ed. definitiva, 1944); Calea Victoriei, Bucuresti, 1930 (ed. definitiva, 1943); Flori de gheata, Bucuresti, 1930; La Paradis general, Bucuresti, 1930 (ed. definitiva, 1942; reed. 1970); Pif Paf Puf Bucuresti, 1930; Cain si Abel, Bucuresti, [1930]; Comoara regelui Dromichet, Bucuresti, 1931 (ed. definitiva, 1943); Baletul mecanic, I-IL, Bucuresti, 1931 (reed., 1975); Kremlin, Bucuresti, 1931; Plecat fara adresa, 1900, Bucuresti, 1932 (ed. II refacuta, cu un cuvant inainte in doua versiuni ale autorului si o prefata deM. Gafita, Bucuresti, 1973); Fram, ursul polar, roman pentru copii, ilustratii de N. N. Tonitza, Bucuresti, 1932; Oras patriarhal, I-II, Bucuresti, 1933; Apostol, Bucuresti, 1933 (ed. definitiva, 1944); Miss Romania, I Nepoata hatmanului Toma; II Floarea de agave, Bucuresti, 1933; Aurul negru, Bucuresti, 1934 (ed. definitiva, 1943); Aurul negru. Comoara regelui Dromichet, Bucuresti, 1949 (alte ed. 1956; 1961; 1974); Greta Garbo, desene de N. N. Tonitza, Bucuresti, 1934; Cheia visurilor, Bucuresti, 1935; Duminica orbului, Continue reading „Al. Florin ŢENE: 137 de ani de la nașterea ziaristului și scriitorului Cezar PETRESCU prietenul lui Gib I. Mihăescu”

Cu privire la bucuriile dăruite de „petrecerile de iarnă la Verşeni, cu plugarii şi semănătorii simbolici şi cu animalele fantastice”, Sadoveanu avea să constate că toate aceste obiceiuri străvechi „afirmă după mii de generaţii sufletul oamenilor dintru început”. Opunând lui moş Vasile de la Verşeni, unchiul său preferat, şi ciobanilor de la apa Moldovei cunoştinţele sale de astronomie, elev fiind, înţelese mai târziu că aceştia nu erau ignoranţi ci „stăpânitorii unor adevăruri antice despre crugul lunii, cursul stelelor şi soarelui” . Înţelese că, pentru cunoaşterea orelor, „ei se călăuzeau de semne neîndoielnice şi veşnice” şi că civilizaţia arhaică a bătrânilor săi avea misterul ei „viu şi valabil”, căci „prognosticurile” lor, „bazate pe zborul paserilor şi atitudinea animalelor […, pe direcţia vîntului şi pe multe alte semne”, se realizau . Aşadar, oamenii aceştia de unde se trăgea mama sa „interpretau viaţa în perfectă armonie cu cerul cu pămîntul şi cu natura înconjurătoare”, va concluziona scriitorul.
Vasile Voiculescu este unul dintre oamenii aleşi de Dumnezeu să propovăduiască cuvântul sfânt. (Adriana Vasile). Face parte din familia restrânsă a acelora care nu pot fi apreciaţi şi recunoscuţi la justa lor valoare decât după moarte. (Georgeta-Cristina Rafira). Postum, Vasile Voiculescu se relevă şi ca interesant prozator. (Florina Loliu). În Holocaust „unde ţipă doar păunii marilor trufii” a lăsat să decidă doar „jocul iubirii să mistuie gunoaiele lumii”. (Tatiana Iordan). S-a hrănit din substanţa evanghelică. (Georgeta Niculae). Ambiguitatea creşte sporind valoarea sonetelor, atunci când ideea dobândirii eternităţii prin iubire trimite la ideea înfrângerii timpului prin creaţia poetică. (Mariana Neacşu). Glasul iubirii eterne este glasul Domnului Iisus Hristos, pe care-l aud în biserica inimii cei cu o inimă curată, ca o împlinire a versetelor. (Agripina Păun). Sacralizarea iubirii smulge omul de sub tirania efemerităţii dăruindu-l cu eternizare. (Georgeta Soare). Arhaicul către care tinde constant poezia sa îl face să îndrăgească tot ce a fost creat de mâna lui Dumnezeu şi păstrat astfel. (Ionela Sima). Adept al gândirismului, Vasile Voiculescu promovează în lirica sa credinţele ortodoxismului românesc. (Liana Predescu). Ideii de iubire îi este asociat motivul luminii. (Elena Oancea). Destinul i-a hărăzit brutal eroului voiculescian o orbire ce-l poartă pe drumuri ostenitoare. Zahei nu se acceptă ca orb, considerându-şi boala vincecabilă. E o alegorie despre voinţă eşuată, de a ieşii din ghearele întâmplării. (Ionela Băloiu). Fiinţa lui Iisus se sfâşie între cele două chemări, ca între două forţe de sens contrar: cea umană, care îl face să refuze moartea, şi cea divină, car îl îndeamnă să accepte moartea, primind în schimb viaţa cea pură şi fără de sfârşit. (Mihaele Rădulescu). Semnificaţia poeziei „În grădina Ghetsemani” este că refuzul morţii (al destinului, al vieţii divine) este de fapt refuzul vieţii adevărate, al vieţii veşnice, venit din dificultatea omului de a se despărţi de viaţa pământească, violent apărată de puterea instinctului. (Ecaterina Vişan). Rămas fără vedere, Zahei descoperă existenţa unui alt mod de cunoaştere, lăuntric, realizat cu ajutorul spiritului. Anularea privirii deschise în afară, spre lume, ar însemna nu o pierdere de neînlocuit pentru erou, ci, dimpotrivă, deschiderea unei porţi spre adevărata cunoaştere a esenţelor, idee car concordă în genere cu semnificaţia mitului Marelui Orb sau al lui Zalmoxe din credinţa lui L. Blaga. (Simona Goia). Vasile Voiculescu este un mesager al cerului, iar poezia sa este o rază de lumină – poetul este ales al lui Dumnezeu – iar poezia sa este floarea veacurilor, ea este a unui creştin care, traversând zona practicii religioase, respiră în spaţiul iniţierii sacre. Mişcarea vieţii poetului este concentrată exclusiv în absolutul Dumnezeirii. Tânjind după integrarea în Absolut, poetul deprinde limba universală a rugăciunii, având nădejdea unei Vita Nova, ca Dante. (Georgiana Băjan). Bătrânul Voiculescu schimbă cromaticul din tinereţe cu dramaticul. (Anca Teleanu). Scenele biblice trimit către mitologia autohtonă şi spre comunicarea omului cu strămoşii săi. (Ana-Iulia Anton). Autorul acestei poezii a fost destinat în anii de după al doilea război mondial unei adevărate mucenicii, tocmai pentru aceste versuri de inspiraţie religioasă. (Georgeta Manea). Pentru a-şi ispăşi recluziunea într-un univers mic, numai în aparenţă mare, omul trebuie să apeleze la dragoste, dar înţeleasă nu ca una ternă, biologică, bazată pe chimismul sentimentelor trecătoare, ci aproape ca o teofanie, o apropiere de Principiul Prim, de Creatorul Lumii, redată în poezie metaforic, căci „Dragostea-i unica vecie dată nouă”. (Ana Manea). Poetul e un păstor, poezia sa este turma. Vasile Voiculescu, asemenea Domnului Iisus Hristos, are datoria de a lupta cu forţele întunericului: „Şi nu trăieşti decât când străluceşti”. (Ana-Maria Stan). Manifestă o supunere umilă, necondiţionată faţă de Dumnezeu, despre care crede că este singurul în stare să ocrotească sufletul omului de pericolele păcatului: „Tu, Doamne, ştii că-i bine şi drept ceea ce-ţi cer, / Nu zăbovi în ruga uscatelor păduri, / Trimite-mi pâlc de îngeri, în spate cu securi.” (Oana Cristina Iordache). Numele personajului ne trimite cu gândul la vameşul Zahei din Noul Testament. Cei doi se înrudesc prin voinţa de a vedea: Zahei orbul caută nu doar o vindecare anatomică, ci şi o iluminare lăuntrică, iar vameşul doreşte să-l vadă pe Iisus. (Carmen Dumitrescu). Asemănător cu eroul tragic din perioada clasică a tragediei, (nu) cu Oedip, a cărei orbenie finală este liber asumată în clipa în care i se dă să se vadă pe sine, ci cu ciclopul, cu titanii, cu anumiţi eroi aparţinând unui strat mitologic arhaic. Şi totuşi, o asemănare se poate găsi între Zahei şi Filoctet, cel suferind de o rană pestilentă, personajul tragediei lui Sofocle. Asemenea lor, dar şi asemenea biblicului Iov, Zahei nu se poate împăca cu năpasta ce s-a abătut asupra lui. (Irina Tătuc). Cuvântul (Logosul) a dat lumii conştiinţa de sine, încrederea de a se exprima. Mesagerul unităţii între Pământ şi Cer, între cădere şi înălţare omenească atinse prin limbaj este „vulturul iubirii” cel cu „gheare de aur” (Monica Salomeea Niţă). Voiculescu este scriitorul care a dat povestirii româneşti o altă soartă literară, iar proza lui narativă, într-o bună traducere, şi-ar croi drum în literatura universală. (Rodica-Elena Buzăţoaia). Numele personajului ne duce imediat cu gândul la vameşul Zahei din Noul Testament care, în urma vizitei lui Iisus în casa sa, se hotărăşte să-şi îndrepte greşelile şi să-şi împartă jumătate din avere săracilor. Romanul inistă pe legătura ce există între personaj şi apă. Simbolul magico-religios al apei este multiplu: suma universală a virtuţilor: ele sunt font et origo, rezervorul tuturor germenilor, ele simbolizează substanţa primordială din care toate formele se nasc şi în care toate se întorc, prin agresiune sau cataclism. Apa afundării şi a mântuirii ne este înfăţişată în momentul în care puhoaiele Buzăului îi îneacă falşii tovarăşi de drum spre Dervent. Zahei ne apare ca un alt Noe. Îmbrăţişarea dintre Dunărea mamă şi orb, fiul ei, poate fi considerată un botez, raportând-o la imaginea iconografică a Botezului lui Iisus. (Iuliana Udrea). Sonetele închipuite ale lui Voiculescu ascund şi un al doilea plan, încărcat de obscurităţi voite. S-a precizat lipsa de precizie a obiectului, ezitarea între un el şi ea. Voiculescu vorbeşte despre „puternicul meu domn”, de „prinţ ermetic”, dar şi de „scumpa mea”, „iubita mea”, întreţinând cu bună ştiinţă confuzia. Romanul îşi confundă însă deliberat personajele. Androginul este un simbol de largă circulaţie în literatura romantică. Acesta sugerează prima fază a creaţiei, aceea în care genurile nu există. (Adeluţa Coman). Împotriva voinţei de a-şi reface puritatea şi de a-şi redobândi lumina, orbul îşi simte fiinţa coborând ineluctabil pe scara întunericului acaparând (lumina interioară se stinge şi ea), ca şi cum personajul ar semnifica ispăşirea continuă a păcatului său originar, acela în urma căruia şi-a pierdut privirea. (Mădălina-Elena Popescu). Eroul caută frenetic lumina pierdută. (Iuliana-Ştefania Pănescu).
La bunicii din Verşeni, copilul Mihail era în împărăţia candorii. Minunile acelor vremuri se petreceau pentru el sub părul bătrân din mijlocul ogrăzii , pom „mare şi rotat”. Sub copacul acela „ca un glob de lumină”, în nopţile sărbătorilor de primăvară, aştepta el, de Paşti ,”în străiţe nouă” şi cu emoţie evlavioasă, mângîierea pe frunte” a Creatorului. Avea încredinţarea că acolo, sub părul înflorit al bunicilor, „se poate arăta Dumnezeu”. Emoţia micului creştin era aşa de puternică de Paşti, încât era convins că nici Bică, motanul bunicilor, nu trebuia să rămână un păgân în faţa revelaţiei pascale. Aşa că, se străduia cu tot dinadinsul să-l înveţe şi pe el să facă cruce, măcar cu limbuţa, dacă nu cu lăbuţa, asociind ostenelii sale şi vorbele: „În numele Tatălui /Şi-a Fiului / Şi-a Sfantului Dumahin” („Dumahin” e „licența” copilului Mihail, rezultată din pronunția deformată și unită a cuvintelor „Duh” și „Amin”).
Miorița este „una dintre marile creații clasice din literatura universală.” Așa a afirmat profesorul universitar austriac Leo Spitzer. Miorița conține idei luminoase și sublime, exprimate cu aceeași măiestrie literară ca în cele mai valoroase opere din literatura universală. Cum se face că o asemenea capodoperă să nu fie apreciată la justa ei valoare tocmai în propria sa țară? Occidentalii admiră Miorița, iar părerile noastre sunt divergente. Un poem național unește poporul. Cum se face că acest poem dezbină? Atât legionarii cât și comuniștii și-au susținut programul politic cu versuri din Mioriţa. Comunismul la început s-a sprijinit pe Miorița, apoi a interzis-o în școli, iar în cele din urmă a îngăduit-o. După căderea comunismului, se discută iarăși să fie interzisă în școli, pe motiv că ar fi psihic destructivă, dăunătoare individului și națiunii. Nu este logic ca străbunii să ne fi lăsat moștenire un poem dăunător. Cine lasă ceva dăunător urmașilor? Lasă ce are mai de preț și mai folositor.
„Ca un luceafăr…”
Profira, femeie voinică şi foarte energică, blondă, cu ochi albaştri (o excepţie în familia ei de la Verşeni, căci toţi ceilalţi erau, relativ, bruneţi) avea în Mihai „bucuria asemănării cu ea” şi pe cea a „primogenitului” . Ea a fost cea dintâi care i-a povestit „frumos şi tainic lucruri 


