Pentru cel ce se întoarce, din când în când, în orașul natal, Drăgășaniul, municipiul de la poalele Dealului Viilor, aflat la jumătatea drumului dintre Rm.Vâlcea și Slatina, cu tocăliile sunând în vii precum contrabasul într-o orchestră, cu parcul din centru cu străzi paralele, este un loc romantic de care frumos vorbea Gib I. Mihăescu și mai curând istoricul Teodor Barbu. Literatul care se reîntoarce pe locurile natale și la prieteni: prof. Emil Istocescu, un mare exeget al operei lui Gib I.Mihăescu,  Mircea Câtea și poetul Marian Bărăscu, un animator cultural apreciat, are senzația că este potopit de scriitori. Ei par, la o privire de suprafață, cetățeni pașnici și visători, preocupați de treburile lor zilnice și, în definitiv, așa și sunt, în ce mai mare parte a timpului. O mai văd, din când în când, pe scriitoarea profesoara Mihaela Rădulescu publicând în revista filialei Vâlcea a Ligii Scriitorilor Români, după ce se întoarce de la școala din Bălcești, grăbită, drămuindu-și timpul între două navete. Cu toate acestea, drumurile lor cotidiene se întâlnesc ca și cum ar asculta de un program precis și de o migrație obligatorie care se repetă de două-trei ori pe zi. Ieșit din hotelul Rusidava și voind să te îndrepți spre Biblioteca municipală unde se află bibliotecara Cristina Prunel Bărbulescu,  din clădirea modernă a primăriei nu se poate să nu observi  pe un bărbat foarte agitat, bucuros că se întâlnește cu mine. Este poetul Marian Bărăscu, conducătorul cenaclului Gib I. Mihăescu, înființat de mine în anul 1957.

         Nu i-am enumerate pe toți scriitorii din orașul meu natal. Nu am putut să mă întâlnesc cu toți, mă aflam într-e două trenuri și accelratul spre Sibiu nu mă aștepta.

————————–

Al.Florin Țene

Cluj Napoca

          Poezia este pentru literatură, și nu numai, exprimarea unei interdicții care se dedublează după cum ea pune în joc trăiri de ficțiune care reînoiesc și contextă sistemul formal admis. Un fenomen aparent paradoxal afectează, în ultimii douăzeci de ani, literatura lumii: pe măsură ce poezia își continuă parcursul normal, de formă experimentală, destabilizatoare și antisistem, proza neagă orice am crezut că ar fi cîștigat în secolul al XX-lea. Proza, în special romanul, pare a fi reținut din întreaga sa experiență doar funcția povestirii, o anume sondare psihologică și cîteva variabile formale. Piața universală de carte e inundată de produse care afirmă cu mîndrie prin propria structură că „nu vor altceva decît să spună povești“. Lăsînd însă la o parte acest orgoliu sub care detectez o anumită vinovăție, cred că proza a trecut printr-un proces de dezvrăjire, că s-a subsumat total comercialului și că nu face altceva decît să răspundă cererii, cedîndu-le rolul de saboteur prozei scurte și poeziei.

        Nu de puține ori poeții, în cătarea originalității, au abordat poezia ca pe o comedie a sufletului. Astfel, Aurel Baranga a scris prin 1940 poeme de o cruzime și suprarealist macabru și vagabondaj, prefăcându-se mai târziu într-un comedian din domeniul dramaturgiei bulevardiere, cu destul succes, anulând din memoria estetică tot ceea ce fusese la debut anarhie juvenilă. Ion Negoițescu, oniricul, care făcea parte din grupul de la Sibiu, fiind cel mai tânăr impresionist , care a devenit critic literar, iar anxiosul Virgil Teodorescu, ce era poet cu simțul civic, un fel de Luis Aragon, precum Virgil Carianopol și prietenul Geo Dumitrescu. Avangardiștii Gellu Naum și C. Nisipeanu au fost avangardiști, activi sub raportul inovației literare, însă nu au întins o punte istorică din epoca unde au debutat și până la sfârșitul vieții.

        Suprarealismul patronat de Sașa Pană, era un fel de Andre Salmon al avangardei românești își publica aberațiile într-un capitol arid al istoriei literară. Dacă aceștia au abandonat  estetica tinereții vijelioase opera lor a rămas și a început să fie editată din 1965 și până acum, , găsind ecou în generațiile mai recente cu o acuitate profundă și policromă, ca și cum ar fi țâșnit din izvorul creației actuale. Cărțile acestora au adus în contemporaneitate un efervescent spirit literar prin cărțile lor istorice, restituite prin ediții quasi-complete. Sașa Pană cu “Poeme și poezii “( 1966) ,“ Prozopoeme“( 1970) , “Ospățul de aur”(1968 ) al lui Ștefan Paul, “ Stăpâna viselor“de Constantin Nisipeanu, “Orion “(1978 ) de Geo Bogza și “Blănurile oceanelor “(1968 ) de Virgil Teodorescu sunt atât documente istorice și ediții fără mare ecou, dar mai degrabă sunt sforțarea imanentă a unei literaturi de a recupera evantaiul ei integral în vederea unei exprimări depline și libere, cu absolută inițiere tradițională.

        Avangarda istorică românească nu este tot una cu suprarealismul, cu toate că din observațiile mele suprarealiștii sunt mai numeroși și mai însemnați. Interesanți sunt expresioniștii încărcați cu idei insolite, cum ar fi dadaismul care este o creație de-a noastră prin Tristan Tzara și Marcel Iancu, la fel a găsit ecou în țara noastră futurismul prin F.T. Marinetti  a explodat la Paris în anul 1909. Privită în ansamblu, așa ca dintr-o dronă imaginară, fără parti-pris , literatura română pare a scoborî cu fenomenele insurgente cu mult înaintea primului război mondial, aceea presă-pirat cu reviste cumulând patru cinci numere până la Al.Macedonski despre care am scris romanul “Priviți, privighetoarea cântă…! “ Toate aceste documente s-au publicat, încât cititorul sau istoricul literar contemporan a luat cunoștiință de ele. Astfel se cunoaște ceea ce este up-to-date pe glob. O antologie a poeziei românești de avangardă a fost publicată la Milano de Marin Mincu și Marco Cugno alături de cea tipărită de Sașa Pană la București, în 1968,  au lărgit panerul cunoașterii avangardei românești în Europa. Clujanul Ion Pop publicând Literatura română și expresionismul, este o sinteză curajoasă, amintidu-ne și de Ov.S. Cromălniceanu și Adrian Marino, autorul unui studio deosebit despre avangardă. Este vorba de Dicționarul de idei literare, vol.I, 1970, care a câștigat o dimensiune europeană.

        Din această relative ebuliție, care este intense și mai bogată din tabloul bibliografic, a ieșit o literatură compozită, unde fenomenul  avangardist este reprezentat într-un chip insolit.Astfel de situații de felurite avangarde au dus astăzi la nașterea unor fenomene și stiluri pimpure din unghiul curentului  inițial, clasificabile în categoria producțiilor baroce, anormale prin raport la norma literară, inventive în chip inconsecvent și contradictoriu, eretice în comparație cu prototipul istoric.

         Cineva este expresionist într-un volum sau într-o poezie, în altă situație tehnica se modifică. Altul este suprarealist, pornind de la Urmuz și cultivă umorul absurd, altcineva face lirică suprarealistă în stilul și gustul lui Eluard.

         Într-o grupă, pe care am numit-o “neo-surrealistă “ face parte fostul meu coleg de liceu, la Drăgășani, Virgil Mazilescu, ( 1942-1984), autorul unor volume cu conținut  discursiv și sinteză amorfă: “Fragmente din regiunea de odinioară”, apărut în 1970 și “Va fi liniște va fi seară”(1979 ). Colegul, în liceu, era foarte bun la matematică. A fost o surpriză pentru toși că a reușit la filologia din București. Ca poet, Virgil Mazilescu se bizuiește pe justapunere în gramatica lui lirică și deduce poezia asociativitatea arbitrară, sublimând limbajul până la o înfățișare eliptică de acest fel:” în grâul de după asalt, Immanuel tu treci mai fericit decât mine prin toate piesele distrugerii foarte sărac și fără să-ți amintești și viclean la pândă pe urmele marilor îngeri cântăreți de altădată. “ Departajându-se de realul direct, eul deduce din arbitrar un real magic, concepție suprarealistă nu însă și de formula onirică, întrucât magia provine din limbaj și nu din viziune. Peisajul, puțin exprimat, pare un artificiu de laborator lingvistic și nu un vis energetic. Ideea de a revela peisajul o găsim și în poezia clujeanului Ionuț Țene, având origini tot drăgășenene, având un curat suprarealism, în spiritual lui Breton, care promova tehnica de a”a citi în sine “ în volumele : “Ridurile pietrei “(versuri), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018. O astfel de autoscopie imanentă presupune reprezentarea omului în chipul unui text, revelabil prin tehnici ce oscilează între gândire și extrarațiune.Eul immanent care scapă diurnului, suprarealismul iubea romantismul german și s-ar fi extaziat după Carus, dă înfățișarea discursive a liricii lui Sorin Mărculescu, din “Cartea munților” apărută în 1967, la fel în poezia lui Ion Mureșan din “Cartea Alcool”, Bistrița, Ed. Charmides, 2010.

           Lirica de icoană venind din ancestralul creștin, ca și cum ar fi pictată de Pirosmanishvili, a poetului  Victor Constantin Măruțoiu în volumul” Al treilea munte,” Editura “:Școala Ardeleană“, 2018,, poet în fond expressionist, precum Ion Gheorghe, voind a găsi Panteonuri arhaice și biblice, investigând prin limbaj “țara originară “, fiind pe urmele lui C.G.Jung. Cu adevărat suprarealistă, folosind o ceremonie a textului este poezia eminentă a lui Leonid Dimov (Carte de vise, 1969 ), unde visul este aici o formă de revelație letală, expresia unei angoase, formă ireductibilă de a pricepe realul în ce are acesta imanent. La poeta Persida Rugu spiritual iese din mediul direct și se sublimează în acel real amorf, metafizic și informal, a cărei lege este metamorfoza:” Intermezzo,/Curg sunetele prin inima sihlei/ tăcerea înalţă pagoda/ pe ochiul ascuns/ cad inimi de jar/ din frunza ce-acoperă calea/ Somnul celui hăituit/ Somnul celui hăituit/  alunecă frânt/ pe celălalt mal (… )“ Fără a urma pe Leonid Dimov, Persida Rugu,( Umbra fluturelui de abanos, Editura Avalon, Cluj-Napoca, 2020), Emil Brumaru (Dulapul îndrăgostit, 1980 ) și Continue reading „Al. Florin ŢENE: Poezia ca ceremonie a textului” →