Categorie: Cultură

Victor RAVINI: Mioriţa – o capodoperă universală

Cei care încă mai cred că Miorița prezintă o crimă și dispreţuiesc ciobanul au citit‑o superficial şi au înţeles‑o anapoda. Alţii nu au înţeles nimic, îi cred pe cei care îşi trâmbiţează dispreţul şi repetă ce au auzit de la gurile rele, fără să cerceteze. Toţi cei care denigrează ciobanul nu ştiu sau nu vor să audă că versurile Mioriţei conţin idei luminoase, sublime şi înălţătoare, exprimate cu aceeaşi măiestrie literară ca în cele mai valoroase şi mai cunoscute capodopere ale unor autori celebri. Profesorul universitar austriac Leo Spitzer a afirmat că Mioriţa este „una dintre marile creaţii clasice din literatura universală”. Mioriţa este o capodoperă universală, aşa cum au arătat academicianul suedez C.V.A. Strandberg, americanul Ernest H. Latham Jr. şi mulţi alţii, din mai multe ţări. Miorița este prezentată în mai multe enciclopedii din occident, la rând cu alte capodopere literare din întreaga lume.

Cum se face că o asemenea capodoperă să nu fie apreciată la justa ei valoare tocmai în propria sa ţară? Occidentalii admiră Mioriţa, iar părerile noastre sunt divergente. Unii dintre noi o preţuim mai presus de orice, iar alţii vor să fie aruncată la gunoi şi uitată. Un poem naţional uneşte poporul. Cum se face că acest poem dezbină? Mioriţa a fost şi încă mai este utilizată de politicieni perfizi şi de acoliţii lor ca un instrument pentru a ne înjosi şi a ne manipula împotriva intereselor noastre. Cine îi crede, a căzut în laţ şi le face jocul. Atât legionarii, cât şi comuniştii şi‑au susţinut programul politic cu versuri din Mioriţa. Comunismul la început s‑a sprijinit pe Mioriţa, apoi a interzis‑o în şcoli, iar în cele din urmă a îngăduit‑o. După căderea comunismului, se discută iarăşi să fie interzisă în şcoli, pe motiv că ar fi psihic distructivă, dăunătoare individului şi naţiunii. Nu este logic ca străbunii să ne fi lăsat moştenire un poem dăunător. Cine lasă ceva dăunător urmaşilor? Lasă ce are mai de preţ şi mai folositor. Tocmai de aceea vor unii să ne fure Mioriţa şi să o arunce la gunoi, ca să rămânem fără cea mai de preţ moştenire spirituală. La fel cum ni se fură şi rămânem fără moştenirile materiale.

Am publicat la Stockholm şi apoi la Bucureşti o carte despre Mioriţa, sub îndrumarea şi controlul ştiinţific a doi profesori universitari emeriţi, suedezi, care o cunoşteau din ce au scris Mircea Eliade şi alţi savanţi occidentali. Am analizat 973 de variante ale Mioriţei, cu cele mai noi metode de cercetare învăţate la Universitatea din Göteborg, şi am înţeles mai bine de ce poemul nostru naţional este pus de către străini la loc de cinste în literatura universală. Altminteri cum s‑ar putea explica interesul traducătorilor, editorilor şi cititorilor din aşa multe ţări pentru Mioriţa? Regretatul profesor universitar Petru Ursache a afirmat că la sfârşitul anului 2000 se ajunsese la 123 de traduceri ale Mioriţei, dintre care 18 în franceză, 15 în italiană, 14 în germană, 9 în engleză, 8 în rusă, cât şi în spaniolă, suedeză, finlandeză, letonă, polonă, ucraineană, maghiară, slovenă, sârbă, greacă, japoneză, arabă şi esperanto. Am mai făcut eu o a doua traducere în suedeză. Am tradus şi publicat în Suedia vreo 1500 de versuri din diferite variante ale Mioriţei.

Analiza mea pornește de la afirmația lui George Călinescu care spune în Istoria literaturii române că Mioriţa este unul din cele patru mituri fundamentale ale românilor. El precizează că Mioriţa este un „mit cu ecoul cel mai larg” şi că „prin mit se înţelege o ficţiune ermetică, un simbol al unei idei generale”. Noi nu mai putem înţelege miturile aşa cum le‑au gândit străbunii, pentru că ei gândeau mitologic. Pe când noi gândim logic şi am pierdut capacitatea de a înţelege simbolurile şi sensurile metaforice sau alegorice din mituri. Toate miturile au un conţinut abstract, tainic şi sacru, accesibil celor din vechime, dacă erau iniţiaţi în tainele sacre de pe atunci. Noi nu mai suntem iniţiaţi în aşa ceva şi suntem înclinaţi să le înţelegem ca texte profane, ca minciuni pentru adormit copiii sau ca fapte concrete. Strămoşii se exprimau prin metafore şi alegorii, pline de sensuri tainice, pe care noi azi nu le mai înţelegem cu uşurinţă, dar le putem descifra pe îndelete, cu metode adecvate. Am arătat pe larg în ce constă ficţiunea tainică din Mioriţa şi care este ideea generală, folositoare nouă azi în cartea Mioriţa – Izvorul nemuririi.

Mioriţa nu relatează nişte fapte concrete, care să se fi petrecut cândva prin Carpaţi, ca în Baltagul lui Mihail Sadoveanu. Miorița nu prezintă un program de înmormântare, ca să nu se transforme mortul în strigoi, cum au afirmat unii cercetători din generațiile trecute. Miorița prezintă programul unui ritual de iniţiere în tainele universului şi ale psihicului uman, aşa cum le înţelegeau ciobanii arhaici şi care se repeta în fiecare an, la anumite ceasuri din zi sau la anumite zile sfinte. Ciobanul întâmpină ştirea uciderii sale prin a oferi o viziune poetică asupra universului. Pe cine mai interesează azi aspectul poetic al universului, când noi am ajuns să calculăm ce metale se găsesc în alte galaxii şi ce profituri financiare putem avea din cercetarea universului. Reacţia ciobanului nu a fost înţeleasă şi a stârnit nedumeriri. Mulţi s‑au întrebat: cum de reacţionează aşa, când el are câini mai puternici, e cel mai bogat, cel mai destoinic, cel mai robust şi în cei mai buni ani ai săi? Cum se face că el, baciul, adică şeful, nu trece la acţiune împotriva celor doi subalterni, cu toţi câinii săi? De ce nu se apără? Nu despre uciderea lui îi vorbeşte mioara năzdrăvană, ci despre cu totul altceva. Îi vorbeşte despre ceva secret, numai pe înţelesul lui şi al câtorva, nu pentru oricine. Tainele nu sunt pentru ca să le afle toată lumea largă. Lumea doar să rămână cu gurile căscate şi să nu ştie despre ce e vorba în grupul restrâns ce ticluieşte şi pune la cale un ritual de taină. Ştim bine că ţăranii, ca în Moromeţii lui Marin Preda, au grijă să gândească ce spun, ca să nu spună ce gândesc. Ciobanul nu spune pe înţelesul oricui ce are în gând. El îşi potriveşte vorbele cu grijă, ca să pară făţişe, dar să aibă un tâlc ascuns, accesibil unora, însă nu tuturor. Ce taine poate să ne destăinuie Mioriţa nouă, azi? Stilul în Mioriţa e lapidar şi enigmatic. Cuvintele concrete din versuri simbolizează metaforic nişte abstracţiuni, care nu puteau fi exprimate mai bine de așa. La o citire atentă, textul cuprinde mai multe idei decât cuvinte.

Continue reading „Victor RAVINI: Mioriţa – o capodoperă universală” →

Rexlibris Media Group: Ionuţ Caragea din nou în topul poeziei franceze

Ionuţ Caragea este din nou în topul poeziei franceze. În această lună a obţinut două premii oferite de Societatea Poeţilor şi Artiştilor din Franţa. Este vorba de premiul al doilea la marele premiu „Henri MEILLANT” şi premiul al treilea la marele premiu „Jenny ALPHA et Noël-Henri VILLARD”. Volumul cu care a obţinut aceste premii se numeşte „J’habite la maison aux fenêtres fermées” (Locuiesc în casa cu ferestre închise). Acest volum a fost scris de autor direct în limba franceză şi a fost publicat la editura Stellamaris din Brest în anul 2019.

Societatea Poeţilor şi Artiştilor din Franţa a fost înfiinţată în anul 1960 de scriitorul francez Henry Meillant. Este una dintre cele mai importante societăţi literare şi culturale din Franţa, onorând artişti din domenii precum poezia, pictura, sculptura şi muzica. În cadrul comitetelor acestei asociaţii au activat artişti cunoscuţi precum  Maurice Genevoix, Paul Guth şi Léopold Sédar Senghor.

Ionuţ Caragea se află la al patrulea premiu câştigat în Franţa în numai doi ani. A mai fost premiat de două ori de Societatea Poeţilor Francezi, cea mai veche şi prestigioasă societate de poezie din Franţa. Volumul „Mon Amour Abyssal” a căştigat premiul Francois-Victor Hugo 2018, iar „J’habite la maison aux fenêtres fermées” a câştigat premiul Mompezat 2019.

Ionuţ Caragea s-a născut pe 12 aprilie 1975 la Constanţa. Este poet, prozator, critic, editor, autor de aforisme şi promotor cultural. Locuieşte în Oradea, România. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, cofondator şi vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec, membru al Societăţii Poeţilor Francezi, membru al Societăţii Poeţilor şi Artiştilor din Franţa etc. A publicat peste 50 de cărţi. Este tradus în şase limbi: engleză, franceză, spaniolă, italiană, arabă şi albaneză. A fost printre câştigători la mai multe concursuri de poezie, aforisme, critică literară şi proză scurtă. Este considerat de critica literară unul dintre liderii generaţiei poetice douămiiste, unii critici considerându-l chiar liderul de necontestat al acestei generații. Totodată, este apreciat ca unul dintre cei mai atipici şi originali scriitori de care dispune în prezent România.

 

Continue reading „Rexlibris Media Group: Ionuţ Caragea din nou în topul poeziei franceze” →

Al. Florin ŢENE: Ce nu ne spune oficial Istoria Literaturii Române

Motto:

,,Cărțile sunt felul oamenilor de a avea aripi ca îngerii.“

Andrei Pleșu

 

            Se spune că dacă spui adevărul, ești pe jumătate iertat. sau adevărul este lumina conştiinţei noastre, atunci , se pune întrebarea de ce acei istorici literari care au scris istoriile literaturii române nu au mers până la capăt cu adevărul despre scriitori? Unde este lumina conștiinței lor? Nu au conștiință? Ei n-au cunoscut că atunci când minciuna ne uneşte, adevărul ne desparte?

            Aceste întrebări retorice mă urmăresc și încerc, în rândurile ce urmează, să dau vălul neadevărului la o parte și să îndrept fascicolul de lumină asupra unor portrete de scriitori, ale căror riduri au fost  ascunse de istoriile literaturii noastre.

            Vasile Alecsandri scria la moartea iubitei sale Elena Negri: “Tu, care ești pierdută în neagra veșniciei,/Stea dulce și iubită a sufletului meu “. Scrisorile rămase, mă fac să confirm că între cei doi a fost o iubire la prima vedere.Au făcut, chiar, planuri de căsătorie, dar tuberculoza a tinerei feme ii-a împiedicat să se căsătorească. În Veneția, unde Elena se dusese în urma recomandării medicilor, iubirea dintre cei doi se aprinsese în lungi nopți de dragoste.

            Starea sănătății Elenei agravându-se, fratele ei Costache Negri și Alecsandri au luat hotărârea s-o aducă în acasă, în Moldova. Astfel a fost urcată pe un vapor, dar tânăra femeie moare în timpul călătoriei în brațele poetului.

            După 12 ani de la trecerea în eternitate a Elenei Negri, iubita lui Alecsandri, acesta, chiar dacă era căsătorit cu o altă femeie, și convins că Elena i-a fost ursita, scrie poezia”Ursita mea “, semnul unei mari iubiri pierdute:

„Într-un castel, departe,
Din ceruri avui parte
Să văd un îngerel.

Mult trist era castelul!
Mult vesel îngerelul,
Mult gingaș, tinerel!

Avea cerești blândețe,
Pe frunte-i dulci albețe,
În ochii-i dulce foc,

Ș-o tainică zâmbire,
Ș-un suflet cu iubire,
Ș-o soartă cu noroc.

Eram eu încă june…
Acea scumpă minune
Era ursita mea!

Așa avui eu parte
Într-un castel, departe,
A mă-ntâlni cu ea.

Într-un palat, pe mare,
Într-un oraș, ce pare
Din valuri răsărit,

Departe de-a mea țară,
În urmă văzui iară
Ursita ce-am iubit.

Ș-acolo, fără frică,
Pe Mare-Adriatică
Gondola ne-a primblat,

Și-n leagăn de iubire,
Pierdut în fericire,
Tot sufletul i-am dat!

Pe soare și pe lună.
Cu mine împreună
A fost ursita mea…

Așa avui eu parte,
Într-un palat, departe,
A mă iubi cu ea!

*

Iubitu-ne-am în lume,
Plutind pe-a mării spume,
Călcând pe verde plai,

Și, lumii dând uitare,
Cu-o lungă sărutare,
Trecut-am lin prin rai,

Dar într-o noapte lină
O palidă lumină
Se stinse în eter,

Și îngeru-mi cu jale,
Zburând pe-a stelei cale,
Se-ntoarse iar în cer.

Eram atunci pe mare…
În dulcea-i legănare
Muri ursita mea!

Așa avui eu parte
A sta în veci departe
Ș-a plânge după ea!

1859, Malta

Ion Creangă care a trăit între anii 1837-1889, era înalt, avea 1, 91 m, încă subțirel, având fața prelungă împodobită cu o mustață fină și bărbuță îngrijită, tunsă cu grijă, avea ochii pătrunzători și sprâncene stufoase. Era jovial și puțin șiret. În 1859 își găsește soață într-o fetiță de numai 15 ani, era fata cea mare a părintelui Grigoriu de la biserica “Patruzeci de Sfinți “ din Iași. După un an de la nuntă se naște un băiat pe care l-au botezat Constantin. În 1867 soția îl părăsește pentru faptul că Scriitorul o bătea, Creangă fiind adeptul ideii că “femeia nebătută e ca moartea neferecată. “Acesta a fost exclus din învățământ și catarisit, alungat din rândul clerului, pentru că a împușcat păsări de pe turla bisericii.

În această situație ingrate, Creangă primește aprobarea de a deschide un debit de tutun pe strada Primăriei din Iași, pe care mai târziu îl administrează fratele său Zahei.

La 48 de ani, din 1885, trăiește cu maica Evghenia Costache, “tânără și sprințară “. Din idila lor de dragoste s-a născut un băiat, botezat Valeriu, care a trait doar 15 ani.

În 1889 de Anul Nou Ion Creangă moare, în tutungeria sa, răpus de epilepsie și de tristețea ce-l măcina după moartea prietenului său Mihai Eminescu. Boala epileptic a moștenit-o de la mama sa, boală care i-a dat bătăi de cap în ultimii ani de viață când bea.

Alexandru Odobescu o minte strălucită a secolului XIX s-a îndrăgostit de o femeie cu 30 de ani mai tânără de cât el, care avea 60 de ani, în perioada când ajunsese cunoscut ca scriitor, arheolog, om politic și membru plin al Academiei Române. Soția sa observând acest lucru îi propune amantei să se căsătorească cu Odobescu, dar această tânără femeie refuză, respingând propunerea.Bolnav de gută, Odobescu dezamăgit de viață se sinucide cu o supradoză de morfină.

Duiliu Zamfirescu autorul romanelor de succes”Viața la țară”, ” Tănase Scatiu”, ”În război”, ” Întreptări” și ”Anna”,  în tinerețe a fost un mare cuceritor, un dendi urmărit de multe femei, fiind privit cu mult interes. La început a fost avocet și ziarist, apoi a intrat în diplomație, fiind numit secretar de legație la Roma timp de 18 ani.Aici se căsătorește cu italianca Henriette Allievi cu care are trei copii.Puțini cunosc faptul că Duiliu Zamfirescu a fost un bun spadasin, fiind poreclit Aurelis Superbus. Acesta a avut cinci dueluri din diferite motive și neînțelegeri. În acest domeniu a fost moștenit de fiul său Lazăr care în urma unui duel a murit la numai 25 de ani.

 Șt.O Iosif care a trait între anii 1875-1913 a fost un poet de succes, fiind un părbat frumos, considerat de lumea scriitoricească urmașul lui Eminescu.O perioadă lucrează la Biblioteca Fundației Regale, perioadă în care o cunoaște pe studenta Natalia Negru. În 1904 se căsătoresc și au o fetiță Corina. Natalia este dezamăgită de mariajul cu visătorul Iosif. Trăiau în sărăcie, în mizerie și în lipsă de higenă. Nu-i plăcea lui Natalia viața lui de boem.

Poetul Dimitrie Anghel, prietenul de nedespărțit al lui Iosif cu care au scris împreună sub pseudonimul A. Mirea un volum de poezii,intitulat”Caleidoscopul lui A.Mirea “ în 1908, îi face curte Nataliei, devenind amanți. În 1911 familia Iosif divorțează.Bolnav de sifilis și alcolic fiind, Iosif moare în 1913 la numai 38 de ani în urma unei crize cerebrale. Moartea lui provoacă un șoc în lumea românească.A publicat cărțile:Versuri (1897),Patriarhale (1901),Romanțe din Heine (1901),Poezii (1902),Din zile mari (1905), Credințe (1905), Cântece (1912).Cântec de primăvară.

Dimitrie Anghel născut în 1872 a fost supranumit de critici”poetul florilor “, fiindcă îm 1905 a scris și publicat volumul “În grădină “. A fost cel mai bun prieten al lui Șt.O Iosif, căruia i-a luat nevasta.S-a căsătorit cu Natalia Negru în 1911, după ce aceasta a divorțat de St.O Iosif.Acest mariaj a creat în jurul celor doi soți o atmosferă ostilă în rândul societății  și mai ales de scriitori.După căsătorie între cei doi se naște sentimental geloziei. Natalia Negru amenințându-l pe Anghel că divorțează, acesta scoate pistolul și trage.Glonțul ricoșează și o lovește pe femeie. Poetul văzând mult sânge, crezând că a omorât-o, îți fisează țeava pistolului în dreptul inimii și se sinucide.Moare la spital în noiembrie 1914.Natalia își revine, rana fiind superficială. A debutat editorial cu Traduceri din Paul Verlaine în 1903. În 1905 a publicat volumul de versuri În grădină, urmat, în 1909, de Fantazii. Între timp au apărut operele scrise de D. Anghel în colaborare cu Ștefan O. Iosif: Legenda funigeilor (poem dramatic, 1907), Cometa (comedie, 1908, 1912), Caleidoscopul lui A. Mirea (1908), Carmen saeculare (poem istoric, 1909), iar în 1910, Cireșul lui Lucullus (proză). A mai scris și alte volume de proză, între care amintim doar câteva: Povestea celor necăjiți (1911), Fantome (1911), Oglinda fermecată (1912), Triumful vieții(1912), Steluța. George Călinescu scria despre acesta:„Fantezismul poetului este în bună parte o închinare către feerie, moștenită de la Eminescu, comună epocii și întărită prin anume urmări ale romantismului și parnasianismului din Occident. Puțină, impopulară, proza lui D. Anghel este excepțională și revoluționară. Fără ea nu s-ar înțelege proza de mai târziu a lui T. Arghezi care perfecționează și sistematizează maniera angheliană.”

Mihai Sadoveanu (n. 6 noiembrie 1880, Pașcani, Principatele Unite– decedat. 19 octombrie 1961 la Vânători-Neamț, Republica Populară Română).A fost mason, inițiat la Iași în 1927, folosind acest fapt ca o afacere, lucru care a nemulțumit masoneria și astfel a fost exclus. În anul 1945 a pactizat cu rușii, publicând articolul “Lumina vine de la răsărit “, în care își arată obediența față de Iosiv Stalin.Publică romanul “Mitrea Cocor “ în care face apologia împărțirii pămânurilor la țărani și colectivizarea.Fiind pus președintele Marii Adunări Naționale condamnă la moarte țărani care nu doresc să se înscrie în întovărășire. A adus nenumărate servii sovieticilor. A fost medaliat de comuniști, omagiat în timpul vieții, supraonorat, a fost numit un bun al întregului bloc sovietic. Cărți ce-l compromit: Lumina vine de la Răsărit, reportaje din URSS (1945), Păuna mică (1948),Mitrea Cocor (1949), Mărturisiri (1960).

Liviu Rebreanu (1885-1944 ), Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca – azi județul Bistrița-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi (născută Diuganu). În tinerețe, mama sa (1865/1945) era pasionată de teatru, fiind considerată „primă diletantă” pe scena Becleanului de baștină. Ambii părinți constituie modelele familiei Herdelea care apare în Ion, Răscoala, Gorila, etc.

În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului Mare. Potrivit afirmației scriitorului: În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.

În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, și, apoi, în limba română, multe amintiri din copilărie aduc în prim-plan pe oamenii acestor locuri. Deși localizate în imaginarul Pripas (identificat de cercetători cu vechiul sat Prislop, astăzi, suburbie a orașului Năsăud, în care Liviu Rebreanu a locuit mai târziu), unele episoade din Ion au păstrat cadrul toponimic și onomastic al Maierului (Cuibul visurilor, cum mai este intitulat într-una din povestirile publicate de scriitor).

A început cursurile școlii primare în 1891. Autorul va rememora această epocă: Cele dintâi plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au pasionat, Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume.

A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud. În 1897 s-a transferat la școala de băieți din Bistrița („Polgári fiu iskola”), cunoscut și sub numele de Gimnaziul Evanghelic din Bistrița (astăzi Colegiul Național „Liviu Rebreanu”), unde a urmat încă trei clase.

În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie „întâia și ultima poezie”. Fascinat de o tânără actriță dintr-o trupă ambulantă ungurească (ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit nebunește), scrie un vodevil, în limba maghiară, după modelul celui văzut. Mai târziu, aflat în Budapesta, a cultivat, fără succes, acest gen dramatic.

În 1900 a început să urmeze Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul Ungariei, lângă granița cu Austria). La sfârșitul anului I a obținut calificativul „eminent”. Ca și la Gimnaziul din Bistrița, a manifestat o înclinație deosebită pentru studiul limbilor străine. La Brașov a apărut povestea Armeanul neguțător și fiul său Gherghel, folclor prelucrat de Vasile Rebreanu (într-o colecție pentru copii). În 1902, după abateri de la regulamentul militar al școlii, a fost retrogradat din funcția de chestor. La sfârșitul celui de-al doilea an de școală, a primit doar distincția simplă. În cel de-al treilea an a pierdut și distincția simplă, din cauza mediei scăzute la „purtare”. Din 1903 până în 1906 a urmat Academia militară „Ludoviceum” din Budapesta (deși s-a simțit atras de medicină, ale cărei cursuri presupuneau cheltuieli inacceptabile pentru familia lui Rebreanu). Aici, din nou, în primul an, a primit distincția de eminent..

A scris următoarele cărți: Proștii (1910), Catastrofa (1921), Norocul (1921), Cuibul visurilor (1927), Cântecul lebedei (1927), Ițic Ștrul, dezertor (1932),,Ion (1920), Crăișorul (1929), Răscoala (1933),Gorila (1938), Pădurea spânzuraților (1922), Adam și Eva (1925), Ciuleandra (1927), Jar (1934).

            Liviu Rebreanu moare la 1 septembrie 1944 la Valea mare, județul Argeș unde avea o proprietate.Fiind jefuit de un grup de soldați ruși, scriitorul a fost împușcat de aceștia.Deoarece, deja România era ocupată de Armata Roșie, nu s-a mai putea publica în acea perioadă adevărata moarte a scriitorului. Oficial, iată cum s-a scris în Istoria Literaturii: la 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, s-a retras în satul argeșean Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureștiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămânul drept). La 7 iulie, Rebreanu scria în Jurnal: „Perspective puține de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi și bronșita cronică.”

La 1 septembrie 1944, la Valea Mare, a încetat din viață la vârsta de 59 de ani. După câteva luni a fost deshumat și reînhumat la Cimitirul Bellu din București.

O altă opinie sugerează că Liviu Rebreanu s-ar fi aflat în seara de 23 august 1944 într-o mașină alături de generalul Manolescu și Rică Georgescu fiind împușcat de un soldat rus care asigura un baraj.

            George Topârceanu  s-a născut in București la data de 20 martie 1886, ca fiu al cojocarului Gheorghe Topîrceanu și al Paraschivei, țesătoare de covoare la azilul „Doamna Elena „, amândoi originari din părțile Sibiului.

Începe școala primară la București intre anii 1893 – 1895 și o continuă pe valea Topologului, la Șuici, județul Argeș, unde părinții se stabilesc o vreme. Revine la București și se înscrie la liceul Matei Basarab până în clasa a IV-a, apoi la Sf. Sava (1898 – 1906). După absolvire intră funcționar la Casa Bisericii, apoi, ca profesor suplinitor, cu pauze de șomaj și de viață boemă. În paralel, se înscrie la Facultatea de Drept (1906), pe care o părăsește pentru cea de Litere, fără a termina studiile..

Prima încercare literară datează din timpul școlii primare și este primită cu răceală de colegul mituit cu „o peniță și doi nasturi” pentru a-i folosi de public .

Este poetul care a scris celebrele parodii după mari poeți.A scris celebra “Baladă a bășinii”

Ati vazut prea bine ca la consultatii
Doctorii te-ntreaba despre emanatii.
Vor sa stie totul: abundenta, faze,
Unii le zic „vânturi”, altii le zic „gaze”.

Dar sa nu va mire daca medicina
Studiaza astazi foarte mult „basina”.
Fiindca, biologic, pentru toti e clar,
A basi e-un lucru foarte necesar.

Toata lumea bese, asta-i axioma
Nu intereseazã sunet sau aroma.
În privinta asta toti sântem la fel

Floarea nobilimii, preoti, printi, printese,
Papa de la Roma bese si iar bese.
Îns-o chestiune trebuie-nteleasa
Fiecare bese, dar la el acasa!

Fara martori merge, tare sau încet,
Nimeni nu-ti dicteaza sa te besi discret.
Vrei rafale scurte sau prelungi sa sune
Treaba ta, esti liber, poti sa faci si spume!

Si chiar daca nimeni nu-ti sta împrejur,
Poti sa besi în lege, pâna pici in cur.
Eticheta cere, însa, sa fii pudic
Bunul simt pretinde sa nu besi în public.

Ce-ar fi, bunaoara, s-auzi pe cutare
C-a basit in public doamna nu-stiu-care
Sau ca domnisoara, profesoara X,
S-a basit în clasa, ieri la 9 fix?

Cum ar fi privite, sau calificate,
Ar mai fi prestigiu, autoritate?
Cine le-ar mai crede fiinte gratioase?
Ar fi socotite niste basinoase.

Dar ma-ntorc acuma iar la medicina
Sa-ti risti sanatatea pentru o basina?
Sa n-o lasi sa iasa daca esti în public,
Fiindca eticheta cere sa fii pudic

În privinta asta sânt pareri mai multe,
Cine-ar sta pe toate sa le mai asculte?
Astfel, dupa unii poti sa besi oricât
Dar sa stii la vreme sa le strângi de gât.

Poti sa fii acelasi om cu demnitate
De le dai tacut drumu-n libertate
Asta-i o parere, una dintr-o mie
Dar morala spune ca-i ipocrizie.

Ce deosebire între om si cal
Ar mai fi atuncea sub aspect moral?
Când te-arati în lume demn, gras si frumos
Iar realitate esti un basinos?

Câti nu sunt din astia care bes de zor,
Parca stii vreodata ce-i la curul lor?
Dar ramâne lege ca e indecent
Sa slobozi la gaze pe esapament.

Fie, cu morala nu te poti certa
Dar mai vine gazul fara voia ta.
Suiera si geme, cu prelung ecou
Iar tu ai nesansa sa fii la birou.

În astfel de cazuri, spune, ce te faci?
Sa recurgi la scuze sau sa te prefaci?
Din experienta eu va spun cinstit
Ca nici când in viata nu am îndraznit

Sa recurg la scuze, ar fi fost mai rau
Sa roseasca lumea toata-n jurul meu
Am târsit un scaun, am facut ceva,
Ca sa nu se creada c-am basit cumva.

Si oricât s-ar spune ca sânt ipocrit
S-au facut si altii ca n-au auzit.
Chiar si-ndragostitii când admira luna,
Cu sau fara voie, scapa câte una

Dar cu-o tuse seaca, bine regizata
Sau cu-o melodie mai pe nas cântata
Fac sa se ascunda tot, a poezie,
Chiar si nedorita, scurta galagie
Ce-a trecut prin mate si s-a dus in vânt
Si care ne-ncurca viata pe pamânt.

Dar astfel de cazuri când ipocrizia
E asociata chiar cu poezia,
Crime moralistii nostri le socot.
Caci morala-si baga nasul peste tot.

În final, tot omul se întreaba trist:
Sa asculti de medic sau de moralist?
Si mai e un lucru fara vorba multa
Ce te faci cu curul daca nu te-asculta?

Topârceanu a luptat ca soldat la Turtucoaia în Marele Război (Primul R[zboi Mondial ) Se îndrăgostește de poeta Otilia Cazimir cu care trăiește până la moartea sa.Însă a avut și alte relații, iubiri pasagere.Din una din aceste iubiri s-a născut un băiat. S-a căsătorit cu Otilia Cazimir. Decedând la 7 mai 1937, poeta fiindu-i alături.

            Camil Petrescu s-a născut la București, în 9/21 aprilie 1894. Este fiul lui Camil Petrescu (mort, se pare, înainte de nașterea scriitorului) și al Anei Cheler. A fost crescut de o doică din familia subcomisarului de poliție Tudor Popescu, din mahalaua Moșilor. După gimnaziu, continuă studiile la Colegiul „Sfântul Sava” și la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București. Rezultatele bune la învățătură îl transformă în bursier intern, iar din 1913 urmează cursurile Facultății de Filozofie și Litere de la Universitatea București. Își ia cu brio licența, cu calificativul „magna cum laude“, în fața unei comisii prezidată de profesorul de filosofie P.P. Negulescu. Devine mai apoi profesor de liceu la Timișoara. Își ia doctoratul în filosofie cu o teză despre teatru, intitulată „Modalitatea estetică a teatrului“. A publicat un studiu în lucrarea „Istoria filosofiei“, coordonată de N. Bagdasar, legat de un câmp nou, fenomenologia în opera lui Husserl.

Debutează în revista Facla (1914), cu articolul Femeile și fetele de azi, sub pseudonimul „Raul D”.

Între 1916 – 1918 participă ca ofițer la Primul Război Mondial, iar experiența trăită acum se regăsește în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930). În 1916, e mobilizat și pleacă pe front, unde e rănit. După un stagiu într-un spital militar, ajunge iarăși în prima linie, dar cade prizonier la unguri. În timpul unui bombardament german își pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viață, după cum își notează în Jurnal: „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc(…) Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie și de atenție cu care alții pot ceti un volum. Aici unde totul se aranjează «în șoaptă» eu rămîn vecinic absent“. Ambianța războiului va intra, de asemenea, în roman. În 1918 va fi eliberat din lagărul german, revenind la București.

            Întâmpină greutăți în țară pentru a anula Certificatul de deces, fiind prizionier la ungur în lagărul de la Sopronyek.

            A fost marea iubire a scriitoarei Cella Serghi. Aceasta face mărturisiri în capodopera sa “Pânza de păeanjen “.A scris următoarele opere: Act venețian .Opera dramatică Act Venețian a fost scrisă de Camil Petrescu în anul 1919 cu scopul de a fi pusă în scenă. Jocul ielelor, este prima operă dramatică a lui Camil Petrescu, fiind considerată o dramă psihologică de idei, ce aparține modernismului interbelic. Textul are ca temă problema adaptării intelectualulu. Patul lui Procust, romanul scris de Camil Petrescu, a fost publicat pentru prima dată în anul 1933 și este considerat un roman modern, psihologic, subiectiv, de tip Proustian. Suflete tari, este o dramă în trei acte, care, la fel ca celelalte opere ale autorului, are ca temă principală drama eroului frământat de idealuri dar care niciodată nu se materializează. Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este un roman interbelic, modern, al experienței, subiectiv și de analiză psihologică, ce redă drama lui Ștefan Gheorghidiu și Un om între oameni, scris în perioada 1953-1957, însă rămas nefinalizat. Figura centrală a operei este Nicolae Bălcescu,

Cezar Petrescu s-a născut la Hodora-Cotnari, județul Iași, fiu al inginerului Dimitrie Petrescu. Acesta era profesor la Școala Practică de Agricultură de lângă Roman (aflată în arealul actual al comunei Horia), unde viitorul scriitor a și învățat între 1901–1903 (perioadă în care instituția se transformase în Școală Inferioară de Agricultură). A urmat liceul la Roman și apoi, la Iași, unde a susținut bacalaureatul în anul 1911. A obținut licența în drept în anul 1915.În 1913 se îmbolnăvește de tuberculoză. În 1915 se căsătorește cu Marcela cu care au o fetiță. În 1921 acestea două mor pe rând. Pierde o sumă mare de bani la jocul de cărți cu care achită datoria cu salariile funcționarilor din plasa unde era subprefect, apoi a încercat să se sinucidă.Iubea femeile frumoase, vinul bun, cărțile bune. Unicul său fiu Aurel Teodor Petrescu își împușcă iubita, apoi se sinucide, fiindcă părinții nu sunt de accord cu căsătoria lor. Presa nu scrie despre această drama deoarece Cezar Petrescu a interzis acest fapt.

Cezar Petrescu, scriitor fecund, care, pe urmele lui Honoré de Balzac, aspira să scrie o nouă „Comedie umană”, o Cronică românească a veacului XX. Este cunoscut, totodată, ca unul dintre cei mai de seamă gazetari ai primei jumătăți a secolului trecut.

Alături de Lucian Blaga, Adrian Maniu și Gib Mihăescu întemeiază revista Gândirea în anul 1921. Este fondator al ziarelor Cuvântul (1924) și Curentul 1928; director al ziarului oficios România în 1938 și al revistei România literară, 1938 – suprimate în 1940. Se afirmă ca romancier cu romanul Întunecare (1927-1928).

Obține Premiul național pentru literatură în 1931 și Premiul de Stat pentru dramaturgie în 1952 pentru piesa Nepoții gornistului – în colaborare cu Mihail Novicov. În 1955 este ales membru titular al Academiei Române.

            După 1945 susține propaganda comunistă și scrie în spiritual realismului socialist. Întunecare este un roman de război scris de Cezar Petrescu și publicat în anii dintre cele două războaie mondiale… „Această carte a fost gândită și scrisă în cei dintâi ani de după primul război mondial. … Spiritul de clasă al tatei, care nu uita că e fecior de clăcaș îl continua în volumul II după cel de-al  Doilea Război Mondial, în conformitate cu exigențele realismului socialist.

            Ion Barbu  născut Dan Barbilian; n. 19 martie 1895, Câmpulung, Regatul României – d. 11 august 1961 București, Republica Populară Română) a fost un poet și matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian. A fost unul dintre cei mai importanți poeți români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc.

Dan Barbilian era fiul judecătorului Constantin Barbillian (care și-a latinizat numele de familie inițial „Barbu”) și al Smarandei, născută Șoiculescu.

 Termină facultatea de științe din București. Își ia doctoratul în 1929 și este acceptat professor titular la catedra de algebra la facultatea pe care o absolvise.Poetul a fost distrus de consumul de droguri.Într- corespondență scria: “ Din cauza unei prea lungi dezrădăcinări și a interesului meu, mereu viu, pentru experimentele spiritual, am luat obiceiul anumitor stupefiante: eter și cocaină.“

            Printre prieteni, la Capșa, se lăuda cu peste 4000 de aventuri erotice.le ținea evidența, în zile, ore și ani, pe un caiet. Acest lucru îl scrie soția sa Gerda Biblian în volumul “Ion Barbu-amintiri. “

            Scrie ciclul Joc secund a fost tradus în franceză și în maghiară. Există și traduceri ale unor poezii în limba germană.

În seria de poezii din Joc secund, orientările fundamentale rămân cele două, mai mult întâlnite spre prinderea sensului lumii ascuns de aparențe, de fenomene sau dimpotrivă, spre fenomenalitatea imediată în care se intuiește esența lumii. Din această perspectivă ciclul are două texte care pot fi socotite arte poetice: cel intitulat chiar Joc secund (sau Din ceas dedus) și Timbru.

            George Călinescu (n. 19 iunie 1899, București – d. 12 martie 1965, Otopeni) a fost critic, istoric literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu. Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul de răspândită în perioada interbelică. Prenumele lui adevărat, în actele de stare civilă, era Gheorghe; în ultimele decenii, în mod uzual, se folosește pentru a-l desemna formula „George Călinescu”, apocrifă și eronată, dar consacrată în mod solid de uzaj.

            A fost fiul unei servitoare pe nume Marița. Tată-l nu și-a recunoscut fiul niciodată.Copilul a fost adoptat de familia unui ceferist Constantin Călinescu. În clasele primare a fost un elev mediocre, având media 5.la matematică. Singurele materii cu nota 9 au fost citirea, scriere, gramatică și religie..Singurul premiu care l-a luat în școala primară a fost premiul trei. A devenit un adult izolat, depresiv, supersițios care suferea de mania persecuției. Așa a fost descries de soția lui Alice. A fost un cuceritor fără pereche, soția era îngăduitoare cu pasiunile soțului său și chiar îi căuta amante.

            Mircea Eliade(n. 28 februarie/13 martie 1907, Bucureștii Regatul României– d. 22 aprilie 1986,Chicago, SUA])] a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filosof și profesor român la Universitatea din Chicago, din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică variată. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite. Este membru post-mortem al Academiei Române (din 1990). Născut în București, a fost fiul lui Gheorghe Eliade (al cărui nume original fusese Ieremia) și al Jeanei. Familia se trăgea dintr-un neam de răzeși moldoveni din Ținutul Covurlui. A avut o soră, Corina, mama semioticianului Sorin Alexandrescu.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Ce nu ne spune oficial Istoria Literaturii Române” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Radu Gyr despre falsificarea istoriei literare la „acrobatul” George Călinescu

Motto:

„Cazul lui Nichifor Crainic, exponent de frunte al sufletului românesc…dovedește sub ce control străin și dușmănos de neam s-a aflat cultura noastră în vremea comunistă…Foarte fideli dispozițiilor…unii simțeau o fericită bucurie să-l blameze și să-l prezinte ca un personaj odios”. (Pan M. Vizirescu, în vol.: N. Crainic, Șoim peste prăpastie-versuri  create în temnițele Aiudului, București, 1990, p.17).

Rezumat de idei: O carte a lui George Călinescu întâi interzisă, apoi editată cât un sertar de dulap. Lățirea prostiei în editări de maculatură securistă (2013-2016). „Istoria literară e document sever” (Radu Gyr, 23 dec. 1969). O înregistrare publicată după 46 de ani evidențiind „acrobația de idei”, adică  dezinformări călinesciene apreciate în 1947 de falsul academician Mihai Roller. Descrierea poeților de la „Gândirea” făcută de un adevărat academician (Lucian Blaga) alungat de mercenarii ocupantului moscovit  atât din Academie cât si din Universitate.

„Elefantiaza” ivită din incultura comunistă scotea a doua ediție a Istoriei… lui George Călinescu într-un format atât de mare încât nu a lăsat nici o îndoială asupra măsurii stupidității comuniștilor, prostie depășită doar după 2013 de editorii care au vrut să facă bani  mulți din rezultatele scriptice ale schingiuirilor securisto-comuniste  publicând (în condiții grafice demne de cine știe ce capodoperă a literaturii românești)  foi cu declarațiile de anchetă ale Părintelui Arsenie Boca (vol. I-III, Ed. Agnos, Sibiu, 2013-2016) și selecția de 278 de notații din „Dosarele Alexandru Marcu și alții”, maculatură provenită din tabăra torționarilor „Sfântului Ardealului” și a lui Mircea Vulcănescu (1). In detenția în care a și fost ucis, filozoful Vulcănescu a umblat legat cu lanțuri la picioare împreună cu universitarul Alexandru Marcu, ambii omorâți în „universitățile lui Teohari Geogescu” (cf. Petre Pandrea „arestat politic la Aiud și Ocnele Mari între 14 aprilie 1948 și 9 noiembrie 1952, nejudecat și necondamnat”, vezi http://www.scribd.com/doc/35654729/Petre-Pandrea-Calugarul-Alb; despre asasinarea filozofului Mircea Vulcănescu, vezi înregistrarea de la Colocviul de filozofie, Tecuci, https://www.youtube.com/watch?v=6kuhSDeAnVQ).

Ion D. Sârbu (absolvent de filozofie și apropiat al universitarului Lucian Blaga care a fost dat afară din universitate si din Academie) consemnase în jurnal său fenomenul înstăpânirii prostiei în lumea de azi. După ce a supraviețuit celor opt ani de detenție politică și a apucat să-și vadă o parte din scrieri publicate cu foarte mare întârziere, Gary Sârbu a diagnosticat maladia vremii noastre în felul următor: „trăim într-o epocă de uriașă, fantastică explozie, expansiune și înstăpânire a PROSTIEI…Prostia ca monolog… nu recunoaște întreruperea, întrebarea, contrazicerea. Chiar dacă te ascultă, te ascultă numai ca să își audă propriile păreri” (I. D. Sârbu, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1991, p.130).

Monstruozitatea de a scoate în 1988  Istoria literaturii române de la origini până în prezent (ediția I-a, in quarto, 1941) sub forma unui sertar de dulap (cu lungimea de 35 cm și lățimea de 25 cm) a divulgat în comunism „stilistica” părerilor oficializate, a gândirii monolit perpetuată în secolul XXI de grupul cripto-comuniștilor care au confiscat Wikipedia românească (2). Administratorii acestei enciclopedii on-line difuzează cu predilecție subiectivele păreri ale „acobatului” Călinescu agreate de ideologia comunistă, si chiar idei de bază din rechizitoriul Alexandrei Sidorovici (soția lui Silviu Brucan) împotriva scriitorului Nichifor Crainic. Cenzorii ideologici ai confiscatei enciclopedii on-line (precum birocratul MyComp) au avut grijă să îndepărteze toate articolele Isabelei Vasiliu-Scraba despre Părintele Arsenie Boca (3) si despre Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Cioran, Noica (4), etc.

Referindu-se la Compendiul istoriei călinesciene apărut într-o a patra ediție în 1968 (la Editura pentru literatură) dar si la prima ediție (din 1941) a Istoriei… călinesciene, fostul universitar Radu Gyr spusese pe 23 decembrie 1969 că unui critic, luând în considerație „fondul său intelectual /…/ i se pot îngădui unele preferințe, unele erori, unele tăgade”, putându-i-se trece cu vederea chiar „injustiții, greșeli și complezențe critice” izvorâte din subiectivism.

Ceea ce însă devine de neiertat este „falsificarea relatărilor și afirmațiile gratuite” (Radu Gyr, înregistrare din 23 decembrie 1969). Dacă părerea argumentată de  Radu Gyr  (cândva asistent al profesorului Mihail Dragomirescu) despre falsificarea – în Istoria literaturii române de la origini până în prezent (București, 1941), – contribuției culturale a unor scriitori mediatizați de Nichifor Crainic în faimoasa lui revistă „Gândirea” și despre alte abateri ale lui George Călinescu de la rigoarea istoriei literare prin „mistificarea relatărilor, falsificarea datelor și prin afirmații gratuite”  ar fi putut să fie publicată atunci, pe la începutul anului 1970, si nu pe 8 mai 2015 (prin postarea ei pe youtube), poate că nu s-ar fi ajuns în 1988 la gigantismul deplasat al volumului călinescian, re-editat în 1988 după ce fusese interzis decenii la rând, cum interzise fuseseră și erau în continuare nu doar scrieri de domeniul istoriei literaturii, ci chiar scrierile istoricilor de marcă ai perioadei interbelice (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei României, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/).

Despre „acrobațiile” intelectuale ale profesorului G. Călinescu, fosta studentă Monica Lovinescu își amintea pe 18 decembrie 1962 următoarele: „Criticul practica și în profesia sa didactică același gust al paradoxului agresiv care-l definea în viață, si, uneori, în critică. Adică își teroriza studenții, nu prin vreo severitate ce nu-i stătea în fire, ci prin imprevizibilitatea reacțiilor, prin tonul de zeflemea plictisită, prin schimbările neașteptate de atitudine…Spectacolul putea fi înviorător când nu erai implicat în el; el devenea însă mult mai puțin agreabil când te aflai pe scaunul de relativ supliciu al examinatului” (vezi Monica Lovinescu, Unde scurte, 1962-1971, Mardid, 1978, ed. II-a, București, 1990, p.52).

În opinia lui Radu Gyr, abaterile de la adevăr n-ar fi permise de însăși rigoarea științifică pe care trebuie să o dovedească istoria literară, știință bazată pe informații precise: „Istoria literară e document sever, e informație precisă” spunea poetul Radu Gyr, înregistrat (5) când Nichifor Crainic era sărbătorit cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani însoțită de părăsirea (pe motiv de vârstă) a redacției revistei „Glasul Patriei”.

Scriind la „Glasul Patriei” – uneori ca la anchetele din temniță, în „termeni dictați de securiști” (6),  spre a fi citat de prostia oficializată în secolul XXI-,  Radu Gyr  a dovedit pe 23 decembrie 1969 că este mai liber decât mulți dintre cei patruzeci de invitați la acea  masă festivă la care profesorul preot Dumitru Stăniloae (7)  avusese neinspirata idee de a lăuda gazetăria comunistă scrisă de fostul deținut politic Nichifor Crainic, apărat de Petre Pandrea „în procesul intentat de Teohari Georgescu” (vezi Petre Pandrea, Călugărul alb, Ed. Vremea, București, ediție îngrijită de Nadia Pandrea).

Cu puține luni înainte de moartea (practic pricinuită de regimul de exterminare din anii de închisoare politică), într-o scrisoare către Vintilă Horia, poetul exilat Ion Caraion (1923-1986) precizează că nu se poate numi colaboraționism îngenuncherea lui Nichifor Crainic, a lui Radu Gyr si a altora obligați „să scrie ori să iscălească [în  „Glasul Patriei”] niște mizerii de articole… și că victimele nu au cum fi asimilate cu călăii” (vezi Emil Manu, Ion Caraion, București, 1999, p. 200).

Intr-unul dintre interviurile luate după căderea comunismului, filozoful Petre Țuțea și-a amintit cum a fost „solicitat” în închisoarea Aiudului să scrie pentru „Glasul Patriei”, ca și Nichifor Crainic. Solicitarea i-a apărut ca o „porcărie nemaipomenită: să obligi un deținut să scrie… să mulțumească” securității anti-românești care l-a închis 13 ani fără nicio vină. „Ce vină vă însușiți dumneavoastră?”, m-au întrebat. Si am fost condamnat la 20 de ani de muncă silnică. Dacă aș ști ce vină am în mod real, aș cere premiul Nobel”, a spus filozoful Țuțea (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerina lui Eliade, sau, Scenarita – formă securisto-comunistă a teoriei consirației, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-pelerina-lui-mircea-eliade/).

Față de conformismul teologului Stăniloae  – silit să devină informatorul „Văleanu Ion” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Parintele Arsenie Boca, Zorica Lațcu si Nichifor Crainic în colectivul de traducere al Filocaliei, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/, sau on-line: http://fr.scribd.com/doc/230417806/IsabelaVasiliuScrabaTraduFilocalia ) după detenția politică făcută fără vină în rândurile așa-numitului lot al „Rugului Aprins” (8)-, Radu Gyr îndrăznise atunci la Restaurantul Bucur să mărturisească adevărul (ținând de istoria literară) despre „Gândirism”, adică despre „exacta poziție îndrumătoare a lui Nichifor Crainic în rolul lui de conducător al revistei Gândirea ” (Radu Gyr, 1969, într-o postare pe youtube din 8 mai 2015), „cea mai de seamă revistă în literele românești” cum o desemnase Vintilă Horia (7), întâiul scriitor străin laureat al Premiului Goncourt (cea mai înaltă distincție literară din Franța).

Primul lucru pe care fostul deținut politic Radu Gyr ține (indirect) să-l sublinieze este diferența dintre o redacție de ziar comunist scris „cu porțile închise” de oameni obligatoriu aliniați la o ideologie unică și redacția revistei „Gândirea” cunoscută în urmă cu 45 de ani, așa cum a fost ea tot timpul, cu porțile larg deschise scriitorilor marcanți ai vremii și tinerilor de valoare, unicul criteriu după care se ghida conducătorul revistei fiind talentul, „indiferent de crezuri” (Radu Gyr, https://www.youtube.com/watch?v=KgjDVrJkcfY ).

Apoi observă lipsa de probitate a istoricului literar George Călinescu (pe care nu-l numește explicit) în definirea tradiționalismului care pentru Nichifor Crainic ar indica „specificul de conținut al etnicității noastre” (R.G.), ilustrat de  variatele condee din paginile prestigioasei reviste „Gândirea”, prin poeți ca Ion Pillat, Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Ion Barbu, Ion Marin Sadoveanu, Cicerone Teodorescu, N. Crevedia, Al. O. Teodoreanu, Alexandru Philippide, Aron Cotruș, sau prin prozatori precum Cezar Petrescu, Gib Mihăescu, Oscar W. Cizek, Victor Papilian, etc.

Un act de probitate istorică și filozofică l-ar necesita și restabilirea adevărului cu privire  la publicistica directorului „Gândirii”, acuzat în comunism că ar fi fost un „mistic obscurantist”, sau un „fanatic ortodox”. Radu Gyr vorbește de postura lui Crainic de cercetător profund al substratului metafizic din creația populară, interesat de reîmprospătarea și îmbogățirea conținutului creațiilor culte prin tradiția metafizică pe care o ilustrează poezia populară sau iconografia noastră religioasă.

Într-o altă înregistrare neieșită la lumină aproape jumătate de secol, însuși teologul Nichifor Crainic (fost șase ani universitar la Facultatea de Teologie din Chișinău iar apoi, între 1932 și 1944  profesor de mistică și ascetică la Institutul Teologic din București, unde l-a avut ca asistent pe Benedict Ghiuș) îi explicase poetului Pan Vizirescu că el nu a fost mistic, întrucât mistica implică o asceză și o disciplină pe care împrejurările vieții și firea lui nu i-au permis să le practice (https://www.youtube.com/watch?v=_xVTDPNxD88 ).

La sărbătorirea celor 80 de ani împliniți de fostul academician Nichifor Crainic, poetul Radu Gyr restabilește și adevărul privitor la eseul literar și filozofic publicat de Crainic în „Gândirea”, rezultat al unor interferențe de curente și idei din cele mai variate, după diversitatea de opinii a unor autori precum: Vianu, Ion Petrovici, Bazil Munteanu, Alexandru Busuioceanu, Brucăr, D. Stăniloae, Alexandru Gregorian, Vasile Voiculescu, P.P. Ionescu, Ovidiu Papadima, Dan Botta, Vasile Băncilă, Lucian Blaga, N. Herescu, etc.

Pe 23 decembrie 1969, cu lipsa lui de talent oratoric suplinită de o inspirație de zile mari, Radu Gyr (1905-1975) nu uită să puncteze momentul 1969 de repunere  în circuitul filozofic românesc a două nume de maximă importanță: Lucian Blaga (8) și Mircea Eliade (9). Deși Trilogiei Cunoașterii încă nu-i fusese suprimată interdicția de re-editare, Gyr menționează Eonul Dogmatic și ideile blagiene referitoare la „misterul transcendenței”, precum și filozofia mitului din eseistica lui Eliade sau teoria timpului din scrierile științifice ale „celui mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, scrieri care urmau să fie admise (cu multă parcimonie) prin librăriile comuniste abia după moartea lui Gyr, cam la zece ani de când era el inregistrat la Restaurantul Bucur.

În Istoria lui George Călinescu (1941, 1988) capitolul în care este prezentat Nichifor Crainic poartă titlul „ortodoxiștii”. Dornic a-și face un capital politic (10) prin critica „ortodoxismului”, George Călinescu reduce până la caricatural idei ale „ortodoxiștilor” Lucian Blaga (bătut de Securitate la vremea când devenise candidat la Premiului Nobel la propunerea profesorului suedez Alf Lombard și a profesorului universitar Bazil Munteanu de la Paris) și dr. Vasile Voiculescu (arestat pe 5 august 1958 la 74 de ani și decedat după eliberarea din temniţă de unde a ieşit pe patul morţii, într-o agonie ce i-a prelungit durerile şi suferinţa vreme de aproape un an. Pe 26 aprilie 1963, înainte de a-și da duhul, poetul Vasile Voiculescu a spus fiului său: „Ionică eu mor! M-AU OMORÂT! Ai grijă că sînt mai perverși decât crezi tu”, apud. Radu Voiculescu, Vasile Voiculescu –anii de detenție, Buzău, 1993,  precum și Florentin Popescu, Viața lui Vasile Voiculescu, Ed. Vestala, București, 2008).

Călinescu mai prezintă poezia lui Paul Sterian  și a lui Sandu Tudor. Cei doi poeți religioși – care-și citiseră poeziile în casa Olgăi Greceanu, „prima gazdă a reuniunilor Rugului Aprins” (cf. Ileana Mironescu; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Modelul Antim și modelul Păltiniș, sau, Inutile liste bibliografice oferite de Noica și lecturi de poezie religioasă în casa boierească a Olgăi Greceanu;  https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaolga/ ) -, fuseseră închisi împreună cu poetul Vasile Voiculescu în lotul „Rugului aprins”. Ne acceptând re-educarea comunistă, Sandu Tudor (ieroschimonahul Daniil de la Rarău) a fost ucis la Aiud prin lovire cu ranga în cap în noiembrie 1962, an în care deținutul Dumitru Stăniloaie se arăta re-educat printr-un referat publicat fragmentar în 2015 (vezi volumul îngrijit de Florin Duțu, Autobiografii ale teologilor români ortodocși în dosarele Securității, Ed. Floarea albă de colț, București, 2015, pp. 42-54).

În Istoria …. sa din 1941, criticul nu a omis a se răfui și cu faimosul filozof Mircea Vulcănescu (schingiuit când era bolnav de pleurezie și expus la friguri hibernale până și-a dat duhul, apud. Titus Bărbulescu). La a doua editare a volumului călinescian  (cu revizuiri și completări), teroarea ideologică a regimului comunist a interzis orire referire la martirajul din temnițele politice, făcând „uitate” perioadele (și rezultatele!) detențiilor -, deși ele țineau de biografia fiecărui „ortodoxist” prezentat de Geoge Călinescu, un critic organizându-și materialul după criteriul biografic* (apud. Marian Popa, Dicționar de literatură română contemporană, București, 1977, p. 134; vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic, on-line la  https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-rinocerizarea/).

Mihai Roller a folosit în 1947 opiniile despre „ortodoxiști” etalate de George Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent , păreri la care Călinescu nu a renunțat nici în Compendiul publicat în 1945, 1946 și 1947. Pentru Roller,  „academicianul” de umplutură (de după desființarea adevăratei Academii prin îndepărtarea lui Lucian Blaga, a lui Nichifor Crainic și atâtor alți creatori români, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Acad. M. Eliade și neoiobăgia ideologică post-decembristă: https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ) „gândirismul” ar fi fost o „mișcare mistică decadentă din jurul revistei Gândirea degenerată în legionarism” (M. Roller, Istoria României, 1947, p.773).

Cu cinci ani mai înainte apăruse în presa românească o imagine a scriitorilor din jurul „Gândirii” complet diferită, și nu ne referim la volumul din 1940, Gândirismul. Istoric, doctrină, realizare, publicat de folcloristul Gheorghe Vrabie (1908-1991), doctor al Universității din Berlin. Descriind Anișoarei Odeanu pe la începutul anului 1942 caracteristicile poeziei românești din epoca revistei „Gândirea”, academicianul Lucian Blaga spunea că „buruiana metafizică lipsea poeziei moderne. Lipsea și o formă albă care să trădeze o duminică psihică –sau, poate, un pisc alpin. Bacovia, straniu ca o eșarfă de înmormântare, se autostrivea sub coroane de plumb, iar Ion Barbu geometriza idei cu finețe de iconar bizantin”. Despre Nichifor Crainic și Ion Pillat, filozoful și poetul Lucian Blaga precizase atunci că cei doi ar fi încercat „să legitimeze cu fior pastelat un Ierusalim românesc” (cf. Anișoara Odeanu, O dimineață cu Lucian Blaga, în rev. „Vatra”, 25 mai 1942).

Către finalul alocuțiunii sale din 1969 începută cu restabilirea adevăratului sens al tradiționalismului gândirist, Radu Gyr – poet premiat de Academie înainte de ciuntirea țării (de Basarabia și Bucoviana de nord din „vara apocaliptică a anului 1940”, apud. L. Blaga), – observa cu justețe că „tradiția” promovată de directorul „Gândirii” a marcat la vremea de glorie a culturii românești (răsfrânte de paginile revistei) altceva decât cele repetate după 23 august 1944 din ranchiună personală sau în scop de bagatelizare. La „gândiristul” Nichifor Crainic tradițională devenise o „selecțiune severă a valorilor” , adică  respingerea imposturii (caracteristică selecției inverse din revistele comuniste) și, mai ales, refuzul acrobației de idei (în genul „acrobației” lui George Călinescu la mistificarea relatărilor despre revista „Gândirea” din Istoria… sa).

 

Note si considerații marginale:

  1. Ne referim la volumul 5 din seria Nae Ionescu și discipolii săi în arhiva Securității: Mircea Vulcănescu, scos de Editura Eikon în 2013. Primele patru volume din această serie au fost tipărite în condiții (să le spunem) decente. A se vedea și art. Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre Scoala trăiristă inițiată de Nae Ionescu, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr.258, pp.4-5, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/timpul-amintirii/; fragmentar pe scribd,  https://fr.scribd.com/doc/171686934/IsabelaVasiliuScrabaNaeIonescuScoalaTrairista .
  2. Isabela Vasiliu-Scraba, Wikipedia.ro confiscată de o mafie cu interese ascunse, on-line https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-wikipediaro19/ ;  vezi și prezentarea scriitoarei Isabela Vasiliu-Scraba în Wikipedia.ro inainte de vandalizarea „oficială” a acestei fișe de dicționar on-line https://fr.scribd.com/doc/168346109/FisaWikipediaRoIsabelaVasiliuScraba  .
  3. Nici unul dintre următoarele texte despre Părintele Arsenie Boca nu a fost tolerat de administratorii Wikipediei confiscate de o mafie cu interese ascunse, grăbită să îndepărteze instantaneu categoria de „martiri  ai temnilelor comuniste”: (I) Isabela Vasiliu-Scraba, Martiriul Sfântului Arsenie Boca, un adevăr ascuns la Centenarul sărbătorit la M-rea Brâncoveanu,  on-line la https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-martiriul7-boca/ ; (II) Isabela Vasiliu-Scraba, Miracolul Bisericii de la Drăgănescu şi o profeţie a Părintelui Arsenie Boca, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-bisericadraganescu11/ ; (III) Isabela Vasiliu-Scraba, Legile Părintelui Arsenie Boca, legile veacului viitor, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/ivslegiarsenieboca7/,  sau https://fr.scribd.com/doc/191832093/IsabelaVScrabaLegiArsenieBoca ; (IV) Isabela Vasiliu-Scraba, Parintele Arsenie Boca, Zorica Lațcu si Nichifor Crainic în culisele traducerii Filocaliei (I-IV), https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/, fragmentar și la http://fr.scribd.com/doc/230417806/IsabelaVasiliuScrabaTraduFilocalia  ; (V) Isabela Vasiliu-Scraba, Olga Greceanu şi Părintele Arsenie Boca, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arsenie7olgagreceanu/, fragmentar și la, http://www.clipa.com/print_a4876-Isabela-Vasiliu-Scraba-Olga-Greceanu-si-Parintele-Arsenie-Boca.aspx ; (VI) Isabela Vasiliu-Scraba, Vedere în duh şi viziune filozofică, sau, Părintele Arsenie Boca şi Nae Ionescu, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabeavs-boca-nae9/, fragmentar si la, http://www.romanianstudies.org/content/2013/01/parintele-arsenie-boca-si-nae-ionescu-vedere-in-duh-si-viziune-filozofica-de-isabela-vasiliu-scraba/ ; (VII) Isabela Vasiliu-Scraba, De vorbă cu Părintele Arsenie Boca în Pangarul de la Cheia, în rev. „Cetatea culturală”, Cluj-Napoca, Seria V, anul XVI, Nr. 32 (130), mai 2015, pp. 26-29; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-arseniebocapangar/; o variantă modificată de editor fără acceptul autoarei a fost publicată în vol.: Părintele Arsenie Boca, Mângâitorul celor necăjiți, Ed. Ortodoxia, București, 2015, pp. 29-31; a se compara cu textul necenzurat din revistă, sau cu textul din scribd https://fr.scribd.com/doc/200767486/IsabelaVasiliuScrabaArsenieBocaPangar ; (VIII) Isabela Vasiliu-Scraba, Paradigma „Arsenie Boca-Părăian” din seria Eliade-Culian’ și Noica-Liicean’, în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr. 10 (83) oct. 2014, p.18, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-boca3paraian/, sau, fragmentar,  http://www.alternativaonline.ca/IVS1501.html  , ori https://fr.scribd.com/doc/246393473/IsabelaVasiliuScrabaBocaParaianEliadeCulianNoicaLiicean .
  4. Administratorul MyComp a ras din Wikipedia românescă toate articolele Isabelei Vasiliu-Scraba despre Constantin Noica publicate în diferite reviste din țară și străinătate în special după 2009, când trecuseră 100 de ani de la nașterea filozofului. Revista „Meandre” publicase textul Cât de subversiv putea fi Noica, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/noica-meandre/, preluat de un site din Anglia http://www.romanianstudies.org/content/2010/02/isabela-vasiliu-scraba-cat-de-subversiv-putea-fi-noica/#more-1434,  articol întâi prezentat în site-ul oficial al Institutului Cultural Român ca apoi să fie șterse comentariile. Ștergerea abuzivă a dialogului (indepărtând comentariile unor articole) am sesizat-o și în 2014 și în 2015 cu prilejul unui atac mârlănesc din „Tribuna Sibiului” declanșat spre a mă împiedica să-mi susțin comunicarea (https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/isabelavs-demarscolocv2015doc/, fragmentar, http://www.scribd.com/doc/259473081/IsabelaVS-CIORANrespingereColocv2015 ) trecută în programul Colocviului Cioran (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran – un mistic în lumea filozofiei, https://isabelavs2.wordpress.com/emil-cioran/isabelavs-cioranmistic15/) unde fusesem în 2014 invitată să particip (Sibiu, 2014, on-line programul Colocviului se poate citi în anexa comunicării mele publicată de revista „Conta”, Piatra Neamț, Nr.14/2014, pp.162-171, URL http://www.scribd.com/doc/235621503/IsabelaVasiliuScrabaReferatColocviu2014Cioran ). Vandalizarea „oficială” a prezentării scriitoarei Isabelei Vasiliu-Scraba în Wikipedia, „vandalizare” operată de birocratul MyComp (vezi https://fr.scribd.com/doc/171896306/IsabelaVasiliuScrabaWikipediaRo ) a avut drept urmare dispariția tuturor titlurilor de articole. Cenzurarea nu s-a rezumat la anihilarea de link-uri spre a împiedica citirea lor on-line a următoarelor texte despre Noica: (I) Isabela Vasiliu-Scraba, Noica printre oamenii mici și mari ai culturii noastre la 25 de ani de la moarte, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-25aninoica4/, publicat si pe hârtie în rev. „Acolada” (Satu Mare), nr.2, febr. 2012, p.19; vezi on-line http://www.romanianstudies.org/content/2012/07/isabela-vasiliu-scraba-noica-printre-oamenii-mici-si-mari-ai-culturii-noastre/  ; (II) Isabela Vasiliu-Scraba, Paradigma Arsenie Boca/ Părăian după modelul Noica/ Liicean’ și Eliade/ Culian’, on-line în revista canadiană http://www.alternativaonline.ca/IVS1501.html ; (III) Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre viitorul culturii europene, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicaeuropa/, pe hârtie în rev. „Dacia literară”, Iași, nr.4/2009, http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=760 ; (IV) Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Noica, un marginalizat al culturii comuniste și post-comuniste, în rev. „Tribuna”, Cluj-Napoca, nr. 282, 1-15 iunie 2014, pp. 23-25, on-line https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/ ; (V) Isabela Vasiliu-Scraba,  Noica şi discipolii săi, http://isabelavs.uv.ro/Articole/Noica_discipolii2.htm, pe hârtie în rev. „Origini/ Romanian Rooths”, SUA, nr. 9-10/ 2009, pp. XXII-XXIV, sau http://www.scribd.com/doc/172499960/Isabela-Vasiliu-Scraba-Noica-%C8%99i-discipolii-s%C4%83i ; (VI) Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre viaţa şi opera lui C. Noica, in “Viaţa Românească”, anul XCIV, nr.7, 1999, p.6-9; https://fr.scribd.com/doc/191637785/IsabelaVScrabaNoicaViataOpera ; (VII) Isabela Vasiliu-Scraba, Peste cortina de fier un dialog între Noica și Horia Stamatu, on-line http://www.alternativaonline.ca/IVS1301.html, sau, https://modeleromanesti.blogspot.com/2010/02/articole-razboiul-religios.html; sau, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-2stamatunoica/; a se vedea și eseul Isabelei Vasiliu-Scraba, La centenarul poetului Horia Stamatu. Ciudățenii cripto-comuniste , pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, anul VI, nr.9 (60), sept. 2012, p.10, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-centenar10horiastamatu/, on-line,  http://www.alternativaonline.ca/IVS1211.html ;  (VIII) Isabela Vasiliu-Scraba, C-tin Noica și Alexandru Dragomir în cultura colectivistă, în rev. „Argeș”, Pitești, Anul X (XLV), Nr.4 (334), aprilie 2010, pp. 22-23, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/noicaperchezitie7/, sau http://www.scribd.com/doc/189934099/Isabela-Vasiliu-Scraba-NoicaAlxDragomirLavric ; (IX) Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerinaj la Păltinișul lui Noica, sau, Incultura Păltiniș, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/, on-line http://www.romanianstudies.org/content/2010/09/isabela-vasiliu-scraba-camera-13-a-vilei-noica-de-la-paltinis/#more-2223 ; (X) Isabela Vasiliu-Scraba, Noica în cifru “humanist”, în rev. Acolada, V, , 4 (42), apr. 2011, p.3, https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavasiliuscrabanoicahumanitas5/, sau,   http://www.asymetria.org/modules.php?name=News&file=article&sid=877 ; (XI) Isabela Vasiliu-Scraba, Himera „Școlii de la Păltiniș”, ironizată de Noica, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.2 (65), febr. 2013, p.16 si p.22, 27 on-line  https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/himera1scoalapaltinis9/ ; (XII) Isabela Vasiliu-Scraba, Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica, pe hârtie în rev. „Acolada”, Satu Mare, nr.4 (67), aprilie 2013, p.16 – 17, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-himera2scoalapaltinis10/, sau, http://www.omniscop.ro/himera-discipolatului-de-la-paltinis-pretext-de-fina-ironie-din-partea-lui-noica/  ; (XIII) Isabela Vasiliu-Scraba, Suspecta moarte a lui Noica, în Almanahul Origini/ Romanian Rooths Almanah 2010, pp. 284-297), https://isabelavs2.wordpress.com/articole/noicasfarsit4/, on-line https://fr.scribd.com/doc/172500527/IsabelaVScrabaNoicaSfarsit ; (XIV) Isabela Vasiliu-Scraba, Noica despre arheul istoric întrupat de Mircea Eliade, în rev. “Conta”, Piatra Neamț, Nr.10/2012, p.126-131, https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-8noica-tabor/ ; (XV) Isabela Vasiliu-Scraba, Excluderea din cultura românească  a lui Noica şi a poeţilor martirizaţi în închisorile comuniste,  https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-10noicaexclus/ .
  5. Printr-un email din 26 mai 2015 am fost informată că inregistarea a fost făcută de ginerele lui Nichifor Crainic, inginerul Alexandru Cojan închis în temnița comunistă cinci ani pentru deținere de „materiale interzise”, adică manuscrise si cărți ale socrului său. Din volumul îngrijit de Alexandru Condeescu am aflat că ginerele fostului academician a avut parte de regimul de exterminare din temnițele comuniste în perioada 1951-1955 (vezi A. Cojan, Calvarul unor manuscrise, în volumul: Nichifor Crainic, Pribeag în țara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu de răspuns la actul meu de acuzare, București, Muzeul Literaturii Române, f.a. -probabil 1997- p.9).
  6. vezi Radu Gyr, Sângele temniței, Ed. Lucman, 2009, p. 308-309, precum și Postfața scrisă de Barbu Cioculescu la vol.: Radu Gyr, Anotimpul umbrelor, Ed. Lucman, București, 2010, pp. 202-218. Din soarta pe care poetul a împărtășit-o cu foarte mulți scriitori închiși în temnița politică se singularizează două epistole pe care Radu Gyr le-a adresat celor care l-au închis, scrisori datorită cărora întâi în 1934 și apoi în 1939 poetul a fost eliberat (vezi Petre Pandrea, Memoriile mandarinului valah, Ed. Albatros, București, 2000; Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, vol. I, Casa editorială „Gândirea”, 1991, volum dactilografiat de maica Zamfira, stareța Mănăstirii Prislop, si vol. : Zaharia Stancu, Zile de lagăr, Ed. Socec, 1945).
  7. La vremea când se tipărea prima jumătate a Filocaliei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Parintele Arsenie Boca, Zorica Lațcu si Nichifor Crainic în colectivul de  traducere al Filocaliei (I-IV), https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/, sau,  http://fr.scribd.com/doc/230417806/IsabelaVasiliuScrabaTraduFilocalia ) teologul profesor Stăniloae devenea urmaș al profesorului universitar Nichifor Crainic la catedra de mistică a Facultății de Teologie din București (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre mistica luminii în pictura Părintelui Arsenie Boca: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ghius/ ).
  8. vezi Reîntâlnirea cu Nichifor Crainic, în vol.: Vintilă Horia, Suflete cu umbră pe pământ ( București, Ed. Jurnalul Literar, 2004, pp.30-36; a se vedea și textul Isabelei Vasiliu-Scraba, Receptarea românească a primului scriitor străin laureat al Premiului Goncourt,  https://isabelavs2.wordpress.com/vintila-horia/isabelavs-vintilahoriacentenar/ ; precum și art.: I. Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade, Vintilă Horia și un istoric răpit prin Berlinul de est; https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-auredecei/ ). După ce Curtea Supremă de Justiție a constatat la 8 mai 1994 nevinovăția celor 14 scriitori și jurnaliști condamnați pe nedrept (acuzator public: A. Sidorovici, soția lui Silviu Brucan) de Tribunalul Poporului în 1945, Nichifor Crainic a fost reprimit post-mortem pe 22 noiembrie 1994 în Academia Română la propunerea acad. Eugen Simion. La punctul 41 al unei directive NKVD (precursorul KGB) din 1949 se preciza, după cinci ani de farse juridice cu verdictul dinainte stabilit, că „trebuie împiedicată reabilitarea celor condamnați în procese politice. Iar dacă devine inevitabilă, reabilitarea se admite doar cu condiția ca acel caz să fie considerat o eroare judecătorească ; nu va avea loc reluarea procesului, pentru ca cei care au pricinuit eroarea să nu fie deranjați” (în rev. „Meridianul românesc”, SUA, 3 martie 2001, p.3 ). In Estonia, în vara lui 2015, s-a comemorat ziua victimelor fascismului și comunistului. România (care a reinstituit încadrarea la fapte penale a delictului de opinie prin Legea 217/2015, lege care recunoaște valabilitatea sentințelor comuniste, dar care nu explică limpede ce anume interzice legea, lacună care permite diferite interpretări) nu a fost reprezentată la această întâlnire comemorativă de la Talin (Estonia). Intr-o declarație comună a țărilor participante la întrunirea din 23 aug. 2015 s-a evidențiat vinovăția totalitarismului comunist alături de vinovăția totalitarismului nazist, regimuri totalitare care au comis „crime împotriva umanității motivate ideologic”. In memoriul de răspuns la actul său de acuzare, N. Crainic precizase că „Tribunalul internațional din Nuerenberg a judecat un singur caz: al ziaristului Hans Fritsche, pe care l-a achitat, găsind că propaganda nu intră în culpele de război” (vezi N. Crainic, Memorii, vol.II: Pribeag în țara mea. Mărturii din închisoare. Memoriu-Răspuns la actul meu de acuzare, Ed. Muzeul Literaturii Române, 1996, p.257).
  9. Eu am prins anul – „revoluţionar”, să-i zicem-, când în manuale s-a introdus Lucian Blaga. Până atunci, până în anul 1969, fostul academician Lucian Blaga nu existase pentru elevi. Fiind îngăduită de cenzura comunistă re-editarea Trilogiei culturii, filozoful și poetul Lucian Blaga a fost introdus în manualul de literatură română când ajunsesem eu în ultimul an de liceu (vezi https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/memorialistica2tribuna258/  ).
  10. vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Eliade și detractorii lui, sau, Răfuiala oamenilor de rând cu omul superior,  https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/ ; precum și Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al Inchiziției comuniste,  https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/ .
  11. De la eruditul istoric literar Marian Popa aflăm că George Călinescu a fost deputat de la primele „alergeri” (falsificate în mod grosolan) din 1946 și până la moarte (vezi M. Popa, Dicționar de literatură română contemporană, București, 1977, p. 130).

*Ciudate abateri de la „criteriul biografic” s-au putut observa chiar și la un istoric școlit în Anglia (la vremea comunismului, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic, https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-rinocerizarea/) recenzând  Scrisorile din București, 1944-1946 (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2006) trimise de prof. E.Tappe (1910-1992) specialist în limba română la Universitatea din Londra. Eric Tappe a fost elev al istoricului Grigore Nandriș de la Londra (fratele memorialistei Anița Nandriș Cudla deportată de sovietici de la Cernăuți în Siberia pentru 20 de ani). Intr-un  articol „dilematic” istoricul (academician) Andrei Pippidi mentionează relațiile englezului Tappe cu români de prestigiu, de ex. cu generalul Radu Rosetti, decedat în 1949 în temnița politică și cu Marioara Golescu. Ultima este cea care a avut ideea de a salva prin fotografiere multe din Tăblițele de la Sinaia făcute dispărute în comunism (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Un ziarist, o filoloagă și o carte bombă: Cronica geto-dacă de pe Tăblițele de la Sinaia, în rev. „Oglinda literară”, Focșani, Nr. 76/ 2008, p.3382, https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-danromalo3/  ). În mod ciudat (dar în deplină consonanță cu interdicțiile totalitarismului comunist de a se scrie despre milioanele de români întemnițați politic) fostul comunist Andrei Pippidi „uită” detențiile istoricilor menționați, începute la Ministerul de Interne condus de agentul sovietic Teohari Georgescu/Burăh Tescovici. Lipsa de memorie a istoricului academician ferește cititorii „Dilemei Vechi” Nr. 211/ 2008 să afle de temnița făcută fără nici o vină de exact acele personalități care-l impresionaseră pe Tappe în anii șederii sale de la sfârșitul anului 1944 la Misiunea Militară Britanică din București. Despre detenția Mariei Golescu, condamnată la 20 de ani de muncă silnică, aflăm de la Aspazia Oțel Petrescu povestind în două pagini antologice cum a salvat-o erudita specialistă după înghețul pe timp de iarnă la izolator (Strigat-am către Tine, Doamne…, București, Ed. Platytera, 2008, pp. 233-235). In cazul eruditei Marioara Golescu „uituceala” istoricului academician Andrei Pippidi este cu atât mai semnificativă, cu cât nobila specialistă în bizantologie (conversând în Italia de la egal la egal cu reputatul bizantinolog Charles Diehl) făcuse anii de temniță comunistă pentru „vina” de a-l fi cunoscut pe britanicul Eric Tappe. Această „vină” a stat probabil la baza „scenaritei” prin care agenții ocupației moscovite a României i-au confecționat acuzația de „spioană britanică” și au condamnat-o 20 de ani de temniță grea pentru „înaltă trădare de patrie” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Pelerina lui Eliade, sau, Scenarita –formă securisto-comunistă a teoriei conspirației, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabela-vasiliu-scraba-pelerina-lui-mircea-eliade/).

––––––––––––-

ISABELA VASILIU-SCRABA

***

Autoare: ISABELA VASILIU-SCRABA, vezi fișa scriitoarei înainte de vandalizarea ei de către birocratul Mycomp care îndepărtează din ro.wikipedia.org  informațiile despre studiile ei post-universitare si din titlurile cărților pe care eseista le-a publicat în post-comunism:

https://isabelavs2.files.wordpress.com/2014/12/fisa-din-wikipedia-ro.pdf .

Sursa: https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-crainicgandirea/

Al. Florin ŢENE: Poezia patriotică este poezia scrisă cu talent

Poezia patriotică este înțeleasă ca o lirică în formula patriotică și patriotardă. Există o prejudecată despre această poezie, ea fiind din punct de vedere estetic “mediocră“. Lirica patriotică este considerată ca șirul de exclamații gâlgâitoare, emise de către un poet care ridică în slăvi țara în fraze energice și vitaliste. (Vezi unele poezii ale lui A.Păunescu și Vadim Tudor ).

Nu pot să amendez, condiția literaturii este și elogiul, nu rezultă de nicăieri că ar fi estetic numai ce este negativ. Pot spune că, dimpotrivă. Istoria antică ne exemplifică prin imaginația ce nu nega și veșteji un poet contemporan emoționat de geografia națională, presupunând negarea lui Virgiliu, cu Georgicele scrise de el, pe Teocrit, pe Pindar. Renașterea nu putea să nege romanticii, pe toți aceia în care a răsunat un ecou din mediul fizic nemijlocit.

O anexă la geografia poeziei patriotice este istoria acesteia, ceea ce unora nu le place, fiindcă istoria n-ar fi materie…estetică. Nu înțeleg de unde vine ideea , cred că nu are nici-un temei și o astfel de părere e spulberată cu dovezile evidente ale istoriei literaturilor. Precum, Virgiliu, Sofocle, Ovidiu, Dante, Petrarca, Camoes, pentru a nu mai vorbi de moderni, de la romantici încoace, n-ar exista, esteticește, din pricină că materia literaturii lor este și istorică. Lirica patriotică fiind actuală ea răspunde unei interogații a momentului, parcă ar avea structura unui reportaj liric. Ceea ce ar fi actual n-ar fi estetic, aceasta este idea, contrazisă încă odată de realitatea operei. Se știe că Pindar închina imnuri jocurilor istmice ;i panatenee, contemporane, precum se știe, cu el. Divina Comedie e, la origine, un pamphlet politic, cu o cheie destul de inteligentă în timpurile lui Dante. Camoes zugrăvea, în Os Lusiadas, fracmente de evenimente de o  crudă actualitate, pe care le cunoscuse în mod direct. Victor Hugo era prins în fierbințeala actualității sale. Verlaine, Rimbaud fuseseră comunarzi active. Apollinaire a scris poezii de război, la fel au fost activi în contemporanietate Paguy, Claudel și mai ales Whitman. Pot trage concluzia că esteticește, poezia patriotică există și încă sub forma unei  literature cu esență estetică de ne cuprins.

Există o concepție despre lirica patriotică ce o înjosește, combinând-o cu aceea a “naționalismului” și a vetusteții.În această situație, chestiunea “talentului “nu o abordăm, fiindcă în acest moment avem poeți atei, chiar eretici, și filozofi mediocrii.Aceasta din urmă nu apleacă urechia la teme, și nu decurge de nicăieri că a gândi filozofic stupid e mai indicat decât a compune poezie patriotică.

Părerile împotrivaq poeziei patriotice nu se confirm: o privire de ansamblu asupra întregii noastre literaturi, indică, originalitatea ei, atracția perpetuă, cultivarea ideii patriotice necesară în acest moment crucial când fenomenul globalizării dezechilibrează societățile naționale, de la medievalele versuri”la stemă “ până la contemporanele melosuri baroce și bizantine, de la epopeile romantismului messianic și până la concretețea direct a liricii politice de azi.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Poezia patriotică este poezia scrisă cu talent” →

Luis León BARRETO: Eugen Dorcescu, cel mai mare poet român în viață

Poetul român Eugen Dorcescu celebrează cei cincizeci de ani ai săi dedicați scrisului. S-a născut în 1942, este doctor în litere, prozator, eseist, traducător din franceză și din spaniolă. A publicat mai mult de treizeci de cărți, este membru al Uniunii Scriitorilor din țara sa și Cetățean de Onoare al orașului Timișoara. Pentru o parte a criticii naționale și pentru critica internațională este cel mai important poet în viață din România.

Melancolia, omagierea trecutului, în chipurile mamei și soției, în vârsta copilăriei, în configurarea unui paradis pierdut, generează tonul predominant elegiac al poeziei sale.  Avem de-a face cu o operă fără podoabe, cu o poezie simplă în aparență, despovărată de adaosuri adjectivale. Fondul scriiturii se orientează întotdeauna spre salvarea emoțiilor spirituale.

Știm că se apropie editarea unui volum, ce va aduna comentariile consacrate cărților sale recente (2017 – 2020), prilej de a ne orienta, din nou, spre punerea în valoare a antologiei „ELEGĺAS RUMANAS”, apărută la Editura Arscesis, din Zaragoza, Spania, chiar în acest an: 2020.

Se cuvine, concomitent, să-i fim recunoscători poetului și eseistului din Tenerife, Coriolano González Montañez, pentru difuzarea creației lui Dorcescu în spaniolă. Încă din primul moment, a știut să vadă că poezia acestui prieten român se centrează pe contemplarea inevitabilului și, de asemenea, pe revolta față de ceea ce numim fatalitate.

Cum spune într-unul dintre marile sale poeme:

Absenţa e-o prezenţă negativă,
E-un gol, o aşteptare, o latenţă.
E moarte şi viaţă, deopotrivă –
Chiar Domnul, pentru simţuri, e-o absenţă.
De neatins fiind, şi nevăzută,
Asociind realităţi contrare,
Absenţa naşte jale şi frustrare
Şi-un gând de neputinţă absolută.
Continue reading „Luis León BARRETO: Eugen Dorcescu, cel mai mare poet român în viață” →

Cezarina ADAMESCU: Cristian Petru Bălan – un spirit generos și o avere inestimabilă

Despre oameni importanți este bine să cunoaștem cât mai mult pentru că, la un moment dat, ne pot deveni modele de viață și de comportament. Cu atât mai mult despre un om cu o personalitate de excepţie, trecut prin toate experienţele vieţii. Un erudit care doreşte să-şi împărtăşească din preaplinul său, cu generozitate şi mare iubire de oameni.

Mărturisesc că nu am întâlnit niciodată până la această venerabilă vârstă, o personalitate atât de copleșitoare prin complexitatea ei, capabilă să facă față atâtor domenii în care a excelat, ca distinsul profesor Cristian Petru Bălan.

Deși este doar o cunoștință internetistică, pot afirma cu deplin temei că mi-a marcat existența, luând cunoștință de o mare parte din opera domniei sale, menită să intimideze orice scriitor de bună credință. Și chiar pot spune că mă simt onorată că mi-a încredințat cărțile și a acceptat să le fac recenzii, cronici, prefețe sau postfețe. Frapează diversitatea domeniilor abordate într-o singură viață, practic a acoperit toate domeniile vieții sociale, scoțând la iveală opere inedite, romane, scrieri fantasy, nuvele, povestiri, monografii, evocări, poezii, scenarii, piese de teatru, eseuri, cărți pentru copii, etc. Un spirit enciclopedic care toată viața s-a străduit să se documenteze, să studieze, să aprofundeze toate domeniile de bază ale vieții.

Cred că nimeni nu a reușit să cuprindă în lectura sa, toate cărțile lui Cristian Petru Bălan. Din toate, am spicuit un număr de cărți reprezentativ, din care decurge complexitatea acestui om de excepție care poate fi înnobilat fără greș, cu titlul onorific de geniu. Jorge Luis Borges, marele orb își închipuia Paradisul ca o imensă bibliotecă, de fapt, un tezaur inestimabil de spirite generoase care ne-au lăsat moștenire aurul lor de cuvinte. Să ne împărtășim din el și să-l împărțim cu alții, pentru că dacă-l folosim doar pentru noi, va fi ca și când am îngropat talantul în pământ, după pilda christică.

De aceea, strădania mea smerită a încercat să fie în consens cu darurile lăsate de acest copleșitor poet și scriitor. În întreaga domniei sale operă sunt cuprinse o sumedenie de învățături livrești, panseuri, aforisme, pilde christice, istorioare morale, ceea ce demonstrează uriașa cultură enciclopedică a autorului. Cărțile sale pot fi socotite manuale, îndrumare, ghiduri în diferite domenii. Te poți minuna cât de multe cunoștințe pune la dispoziție autorul în cărțile sale. De fapt, acesta este și scopul: unul pedagogic-didactic pentru toate categoriile de vârstă și studiu. Nimeni nu poate rămâne indiferent când întâlnește un asemenea spirit bogat în informații de toate felurile. Și peste toate, impregnat cu un farmec de povestitor fără egal.

În cartea ”Oaspeții din Elizeu”, aflăm istoria unor spirite mari ale omenirii, relatată chiar de ei înșiși, prin intermediul unor colocvii cu un om de știință, cu un scriitor (alte-egoul autorului) și a unui mediu. Ineditul lucrării îl constituie chiar confesiunile acestora despre care nu s-a aflat încă și felul în care se materializează bi sau tridimensional. Cum putem cunoaște un autor mai bine decât din lectura propriilor sale creații? Prin aceste scrieri, Cristian Petru Bălan se dovedește a fi un original plin de imaginație și dinamică, apt de a trezi interesul cititorilor.

Minuțios documentat, autorul este o adevărată enciclopedie în viață, putând oferi informații în orice domeniu. Iubitor de cultură și artă, de știință și filozofie, Cristian Petru Bălan s-a remarcat încă din tinerețe pentru ineditul scrierilor, dar și al creațiilor sale picturale și sculpturale. El lasă localității unde a văzut lumina zilei opere care-i vor perpetua memoria. Totodată, prin tot ce a întreprins, autorul a dovedit pe deplin calitatea supremă: aceea de a fi un bun român, care a cultivat limba strămoșilor săi, a păstrat tradiția, a perpetuat cultura națională, ducând peste hotare și făcând cunoscută calitatea și numele de român.

E aproape de domeniul miracolului ca un om, într-o viață, să acumuleze, să interpreteze, să prefigureze atâta știință cât ar fi necesar într-o sută de vieți normale. Și într-aceasta, personalitatea lui Cristian Petru Bălan strălucește în atâtea domenii în chip desăvârșit. Cine a avut șansa să-l cunoască, se poate socoti un om norocos. Coborât din spiritele care au tutelat Renașterea Universală, autorul atâtor lucrări și creații a învins inerția regimurilor și s-a înălțat deasupra nimicniciei acelora care ar fi vrut să-i oprească izvorul inspirației și al cunoașterii.

Substanță și esență, repartizate egal în orice lucrare, ca să vădească faptul că omul poate ieși biruitor dacă are spiritul curat și generos și nu-l poate ataca nici ceata celor potrivnici dezvoltării intelectuale umane. Ceea ce m-a îndemnat să-mi îndrept atenția asupra copleșitoarei sale personalități este deschiderea autorului spre toți cei care doresc să cunoască adâncimile vieții în toată splendoarea și decăderea ei.

De asemenea, Cristian Petru Bălan a fost preocupat întotdeauna de cercetarea, aflarea și păstrarea tradițiilor românești, mergând pe urmele acelora care s-au ocupat întreaga viață de cultivarea lor. El nu și-a uitat limba maternă, dimpotrivă, a îmbunătățit-o, a reînnoit-o, i-a adăugat nuanțele specifice ale celor plecați spre alte zări, care trăiesc în dor continuu de țară.

Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Cristian Petru Bălan – un spirit generos și o avere inestimabilă” →

George ROCA: Boz, ultimul astru!

Mai zilele trecute, citind „Ullyse”, un volum de însemnări critice ale lui George Călinescu (Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967), am întâlnit la paginile 178-180 un eseu interesant având titlul „Studiu depre Eminescu” datat „2 iulie 1933”. În conţinutul acestuia, autorul se referă la un nume foarte  cunoscut mie, Lucian Boz, om drag cu care am întreţinut, până nu de mult, dezbateri literare şi relaţii amicale, aici la Sydney, în îndepărtata Australie. Iată ce scrie Călinescu despre acesta la aceea vreme: „Am remarcat nu de mult o broşură despre Eminescu a d-lui Lucian Boz. Am lăudat atunci subtilitatea speculativă a lucrării, făcând rezerve asupra interpretării. Iată acum un prilej să arătăm unde duce entuziasmul cabalistic aplicat la Eminescu…” Eseul face în continuare o critica literară laudativă acestei lucrări. Despre cine este vorba? Cine este acest om băgat în seamă chiar de marele Călinescu? Să-l cunoaştem!

În urmă cu trei ani, pe la sfârşitul lunii martie, domnul Lucian Boz, considerat de mine ultimul astru al universului cioranian (greşesc oare?) ne-a părăsit pentru întotdeauna! Merită să ne reîmprospătăm memoria cu amintiri despre acest om excepţional.

A fost prietenul apropiat a lui Eugène Ionesco, Emil Cioran, Mircea Eliade, Ion Vinea, Ilarie Voronca, George Calinescu, Ştefan Baciu, Emil Boldan, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Grigore Cugler şi a multor alte personalităţi ale literaturii române care au strălucit în prima jumătate a secolul al XX. Împreună cu Gherasim Luca, Dolfi Trost, Jules Perahim, Jacques Herold, B. Fundoianu (Benjamin Fondane), Paul Păun, Gellu Naum, şi alţii, formează „al doilea val” al curentului suprarealist (1933-1951), din primul făcând parte după cum se ştie, ca o tranziţie dinspre Dadaism, Tristan Tzara, Hogo Ball, Emmy Hennings, Hans Arp, Marcel Iancu, Jules Iancu, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Saşa Pană, Jaques Costin, Poldi Chapier, Victor Brauner, ş.a. Cu toate acestea André Breton, aşa-zisul întemeietor al Suprarealismului, a susţinut întotdeauna că este inexact şi cronologic abuziv să se prezinte acest curent ca o mişcare ieşită din Dadaism. De altfel, atât în revista pariziană „Littérature” (unde Breton publică, în colaborare cu Phillipe Soupault, „Câmpurile magnetice”, primul text specific suprarealist), cât şi în alte reviste, textele dadaiste alternează cu cele ale noii orientări, ce avea să se numească apoi suprarealism. Sunt două mişcări apropiate, având scriitori comuni. Posibil că suprarealismul, curent artistic şi literar de avangardă care pune accent pe nu pe gândirea logică ci pe iraţional şi inconştient, să-l fi marcat puternic pe Lucian Boz, deoarece deseori în convorbirile avute cu domnia sa, îmi vorbea cu mândrie şi nostalgie despre această grupare.

Scriitor prolific, critic literar, journalist, om de cultură şi artă, decorat cu „Ordinul naţional al meritului francez”, a lăsat posterităţii mai multe opere literare: „Eminescu” (Ed. Slova, 1932), „Cartea cu poeţi” (Ed. Vremea, 1935), „Masca lui Eminescu” (Editura Vinea 1935), „Moartea Abstractă” şi „O săptămână a poeziei” (Ed. Autorului, 1979), „Piatra de încercare” (Ed. Vinea), „Scrisori din exil2 (Ed. Dacia, 2001).

Născut la Hârlău, la 9 noiembrie 1909, dintr-o familie evreiască (Mendel), se mută cu părinţii la Bucureşti, unde studiază la liceul „Gheorghe Lazăr”. Dupã absolvirea  acestuia urmează facultatea de drept. Iubind literatura începe sa colaboreze şi să scrie la diferite publicaţii din capitală. În anul 1930 îşi începe activitatea gazetărească la revistele conduse de Ion Vinea „Facla” şi „Contemporanul”, iar mai apoi, între anii 1933-1937 este numit redactor la „Adevărul” şi „Dimineaţa”. În scurt timp devine unul dintre cei mai apreciaţi critici literari ai acelor vremuri, publicând numeroase articole în mai multe reviste de prestigiu precum: „Adam”, „Adevărul literar şi artistic”, „Capricorn”, „Discobolul”, „Excelsior”, „Gândirea”, „Lupta”, „Premiera”, „Rampa”, „Reporter”, „România literară”, „Tiparniţa literară”, „Unu”, „Vremea”, „Viaţa Românească”, „Zodiac”, şi altele. Între anii 1932-1933 editează o revistă proprie revistă numită „Ulise”. Interesantă alegerea acestui titlu, care, după cum mi-a relatat domnul Lucian Boz, a fost ales ca o „solidarizare” şi omagiu la volumul de însemnări critice intitulat „Ulysse” a lui George Călinescu, în care trebuia să fie inclus şi eseul despre care v-am vorbit mai sus. Povestea apariţiei acestui volum a creat multe controverse, deorece pentru prima dată a fost anunţată de autor în revista „Viaţa literară” nr. 88 din 23 iunie 1928, a doua oară în revista „Vremea” din 22 mai 1930, dar din motive necunoscute nu a văzut lumina tiparului numai după moartea autorului (1965). Volumului „Ulysse” (520 de pagini) de George Călinescu, a fost publicat pentru prima dată în anul 1968, sub coordonarea criticului literar Geo Şerban. Este bine de ştiut că şi criticul literar B. Fundoianu, prieten cu Lucian Boz şi cu George Călinescu, incă de pe vremea când scriau cu toţii la revista „Rampa”, a conceput la rândul său o lucrare (publicată doar în parte, dar neterminată însă) numită tot „Ulysse”!

Autor a mai multor studii despre Mihai Eminescu, scriitor, jurnalist, traducător, Lucian Boz, face parte din elita producătorilor de literatură români dintre cele două războaie. Bun cunoscător al limbii franceze, în 1938 devine ataşat de presă la Paris, trimis de mai multe publicaţii din ţară. În aceasta perioada se înscrie la universitate Sorbona unde timp de un an îşi pregăteşte doctoratul în ştiinţe economice. Tot în aceeaşi perioadă publică frecvent articole interesante în „Dimanche Illustré” şi „Le Petit Parisien”. Întreţine legături puternice de prietenie cu importanţi intelectuali români stabiliţi în capitala Franţei, printre care Emil Cioran, Mircea Eliade şi Eugene Ionesco.

În timpul celui de al doilea razboi mondial, Lucian Boz, împreună cu soţia sa, Carola, fac parte din Rezistenţa Franceză, fapt pentru care sunt arestaţi de Gestapo şi încarceraţi până în 1944 în lagărul „La Cité de la Muette” (sau „Sammellager” în germană) de la Drancy, o suburbie din nord-estul Parisului situată în apropierea gării Austerlitz. Am aflat de la doamna Boz fapte interesante despre această perioadă. Mi-a relatat că deţinuţii mureau pe capete de inaniţie, singura mâncare fiind un fel de terci-supă de lobodă. Fiind foamete în tot Parisul, nici unul, dintre prietenii rămaşi în libertate, nu îşi permitea să le trimită pachete cu alimente. Singurul care a făcut un sacrificiu pentru cei doi, a fost Emil Cioran, care le-a adus toate merindele pe care le avea în casă, inclusiv bucăţele de pâine şi de brânză drămuite şi economisite cu greu. Sunt salvaţi de la deportare în Germania şi eliberaţi din detenţie datorită intervenţiei Legaţiei române de la Paris. Plecarea urgentă din Franţa, a soţilor Boz, a fost de asemenea plină de peripeţii. Singura ieşire din teritoriul ocupat, trecea pe la Vichy, oraş situat nu departe de Paris, loc unde îşi stabilise capitala guvernul pro-german al generalului francez Henri Philippe Pètain. Cu toate că autorităţile române le obţinuseră aprobarea de plecare din Franţa ocupată şi repatrierea în România, doamna Carola Boz a fost din nou reţinută de către poliţia locală urmând să fie retrimisă în lagărul de la Drancy. Şi de data aceasta au fost ajutati de prietenul Cioran, care deţinând funcţia de ataşat de presă al Germaniei în Franţa, a plecat de urgenţă la Vichy să-şi ajute prietenii. Având o oarecare putere în faţa autorităţilor germane şi franceze, a făcut toate intervenţiile necesare pentru ca trecerea acestora spre „lumea liberă” să fie posibilă. I-a însoţit personal pe cei doi până la frontieră, pentru a se convinge că prietenii săi nu vor avea şi alte surprize neplăcute.

În 1944, soţii Boz, revin în România, crezând că în ţara natală îşi vor găsi liniştea şi siguranţa şi îşi vor putea continua activitatea în slujba literaturii naţionale. Ajuns din nou la Bucureşti, Lucian Boz, îşi reia activitatea gazetărească la mai multe publicaţii care apăreau în capitala în aceea vreme, precum „Finanţe şi industrie”, „Democraţia”, „Timpul”, „Tribuna poporului” şi „Victoria”. Tot în această perioadă înfiinţează cu Martin Economu, revista în limba franceză „L’Information Internationale”. În 1946, se naşte fiul său Alain, de fapt unicul urmaş, care şi în prezent locuieşte împreună cu mama sa (93 de ani!) în casa părintească de la Sydney. Demn de menţionat este faptul că şi doamna Carola, Cora cum ii spun cei din preajmă, a fost o mare iubitoare a literaturii române, înainte de război lucrând ca jurnalistă la ziarul „Dimineaţa” unde şi-a cunoscut soţul.

Continue reading „George ROCA: Boz, ultimul astru!” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Diagrame spirituale

Motto:

„Momente de liniște relativă nu avem decât când izbutim în adevăr să depășim istoria și să realizăm împăcările metafizice, în special cea religioasă” (Vasile Băncilă către Lucian Blaga, 28 martie 1945).

La trei ani după ieșirea filozofului Constantin Noica din închisoarea politică în care intrase după ce turnătorul Zigu Ornea (în 1957 redactor la ESPLA) a dat pe ascuns Securității manuscrisul Povestirilor după Hegel, informatorul Pavel Apostol (/Paul Erdoes) raporta pe 5 oct. 1967 într-o notă că Noica îi consideră “maeştrii” ai Scolii trăiriste  pe N. Iorga, V. Pârvan, Alice Voinescu şi Nae Ionescu (vezi sursa „Serban” în vol.; Noica şi Securitatea, Ed. MNLR, Bucureşti, 2009, p.28; a se vedea și Tudor Păcuraru, Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București,  Editura Curtea veche, 2018). Inițiatorul unicei noastre Școli de filozofie este trecut pe ultimul loc, ca nu cumva analfabeții mercenari ai ocupantului sovietic să bănuiască întâietatea maestrului spiritual Nae Ionescu. Petre Pandrea consemna pe 23 octombrie 1954 cum lui Vasile (Laszlo) Luca (unealtă moscovită cocoțată pe criterii etnice în postul de ministru al finanțelor) îi trecuse prin cap prin 1948-1949 să omoare vreo treizecidemii de deținuți politici. Se pare că “urmașul lui Arpad” (cf. Petre Pandrea, Crugul mandarinului. Jurnal intim, 1952-1958, București, Ed. Vremea, 2002, ediție îngrijită de Nadia Marcu-Pandrea) nu s-a sfiit să avanseze această idee în Consiliul de Miniștri, de la înălțimea postului său de vicepreședinte al Consiliului. După cum mai relatează Pandrea în jurnalul pe care l-a ținut între prima ieșire din închisoare până la a doua sa încarcerare (tot fără condamnare judecătorească), președintele Petru Groza, spre a-l deturna de la criminalele sale intenții, l-ar fi dus pe Laszlo-Baci (după o beție îndelung prelungită în noapte) să contemple la Observatorul Astronomic din București rotirea armonioasă a stelelor pe cer. A fost ca și cum dr. Petru Groza ar fi vrut să experimenteze cu acel analfabet ministru de finanțe provenit dintr-un “cazangiu leneș și depravat” (ibid.) potențialul terapeutic al spusei kantiene punând în relație legea morală din om cu bolta înstelată. Dacă cei 30000 de deținuții politici (probabil numărul celor arestați în mai 1948) până la urmă n-au fost lichidați, în schimb mulți dintre ei nu au mai apucat să se vadă scăpați din regimul de exterminare la care erau supuși după gratii.

Despre “gnoseologia” filozofului Lucian Blaga – evacuat în 1948 din Universitate şi din Academie, nu numai din cultura românească prin suprimarea dreptului de semnătură si prin interzicerea operei filozofice înlăturată din bibliotecile publice -, iată ce scria Pavel Apostol  în calitatea sa de profitor al dictaturii comuniste care-i asigurase după 1945 postul de asistent al profesorului Lucian Blaga: “Inăuntrul idealismului, militând pentru misticism, L. Blaga a ocupat o poziţie de extremă dreapta. De aceea este firesc ca…scrierile lui să se integreze în patrimoniul ideologic al fascismului” (Pavel Apostol, Gnoseologia mistică a lui Lucian Blaga, în rev. “Cercetări filozofice, 5/1957, p.120).

In anul difuzării masive a Faust-ului tradus de Ion Iordan (/Im. Weissglas, poet „arghezian”), articolul turnătorului Pavel Apostol a fost inclus într-o publicație de domeniul filozofiei chiar la vremea când Radio Londra difuzase ştirea că Lucian Blaga figura pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru literatură (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste). După tipărirea (la ESPLA în 1955) excepționalei tălmăciri a Faust-ului goethean realizată de Lucian Blaga, oficialitățile comuniste au hotârât publicarea de către aceiași editură (dar într-un tiraj mult superior, prin colecția „Biblioteca pentru toți”) a două mici volume traduse de Ion Iordan, salariat al „României libere” din 1948 (vezi Goethe, Faust, vol. I-II, ESPLA, București, 1957 și 1958, trad. Ion Iordan).

Termenii folositi de informatorul Pavel Apostol ca să descrie contribuția lui Blaga la filozofia europeană erau „omologați” de sistemul de represiune și propagandă ideologică teleghidând omul cel nou, „cumințit” prin teroarea represaliilor care „metamorfozase” creatorii de geniu în marginalizații noii societăți comuniste, in oameni scoși în afara legii, în „locuitori ai pădurii”. „Ura împotriva intelectualilor și a culturii [românești] a fost mai adâncă și mai durabilă decât ura față de clasele „exploatatoare”, observase Marin Nițescu în volumul său publicat post-mortem (Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p.375). Gilles Deleuze vorbea de diferența dintre societatea care disciplinează indivizii si cea care a ajuns la performanța tehnică să-i poată controla pe toți. Iar molima Covid-19 exact aceasta a scos mai la vedere: puterea de a urmări și controla masse imense de oameni.

Refugiul literaților în codru, observa Ernest Junger în Der Waldgand („Drumul codrului”, 1951) ar fi o  „ultimă invenție a secolului”, codru fiind pretutindeni unde scriitorul este împins în afara legii, indiferent în ce mare oraș ar continua să-și scrie opera (apud. Octavian Vuia, Muncitorul și nihilismul contemporan în viziunea lui Ernst Junger, vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Scriitori invizibili, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-scriitori-invizibili/). Instrument de luptă politică, materialismul istoric „divinizează istoria în paguba adevărului”,  notase Cioran prin caietele lui (a se vedea Isabela Vasiliu-Scraba, Academicianul Mircea Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă,  https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ).

Mircea Eliade avusese pe la 27-28 de ani presimțirea „terorii istoriei”, a sfârșitului apocaliptic al Raiului spiritual interbelic. In timpul celui de-al doilea război mondial, formulările sale devin (în Jurnalul portughez) din ce în ce mai limpezi cu privire la catastrofa (nu numai) culturală pe care avea s-o aducă cu sine cotropirea sovietică a României (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/).

Presimțirea inițială viza sfârșitul Europei culturale, al artei, culturii și filozofiei europene. „Europa crapă – de prostie, de lichelism, de confuzie”, nota Mircea Eliade în 1935 într-o epistolă către Emil Cioran. Suplinitorul lui Nae Ionescu la catedra de metafizică îi mai scrisese bursierului Cioran că deși are o „convingere surdă că totul se va sfârși foarte repede, poate chiar în 30-40 de ani” el continuă să facă literatură si cultură. Peste ani, Cioran va scrie admirativ: „Une heure  de tension, après laquelle, véritable miracle, Mircea Eliade ne paressait pas épuisé et peut-être ne l’était-il pas en effet. C’est comme il possédait l’art de retarder indéfiniment la fatigue.” (Cioran).

Cititor al romanelor eliadești, tânărul Cioran remarcase atitudinea anti-istorică a lui Eliade pentru care teoria trăirii și experienței ar avea ca „singură presupoziție lipsa de substanțialitate a vieții” (Cioran). Intr-adevăr, chiar în epistola în care-i scrisese lui Cioran că „Europa e în comă” alternativei de a face cultură îi corespundea „fuga în Asia”, acolo unde realitatea imediată ia chipul „irealității imediate” (Mircea Eliade, 1935). Si lui Vintilă Horia încercase Eliade a-i lămuri într-o scrisoare simpatia sa pentru democrație, invocând anti-istoricitatea unui asemenea regim politic. Personajul Ștefan Viziru din Noaptea de Sânziene „nu se putea lăsa antrenat într-o mișcare virulent istorică. El viseză să fie lăsat în pace. Idealul lui: o Elveție oarecare fără tensiuni și fără evenimente” (Mircea Eliade, 1952, a se vedea si Isabela Vasiliu-Scraba, Părintele Arsenie Boca (/Anisie) si filozoful Mircea Vulcănescu (/Petre Biriș) ca pesonaje ale romanului „Noaptea de Sânziene”, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/ ).

Una dintre virtuțile dialecticii propusă de Hegel ar aminti oarecum de armonia necesară între aspectul negator și existența ce se afirmă cu o lăuntrică raționalitate. Acest aspect i-a sugerat lui Mircea Eliade o posibilă asemănare între dialectica hegeliană și perechea pe care o formează Mefistofel (spiritul negator și ispititor totodată) cu Faust, omul deschis tuturor experiențelor.

Profesorul său Nae Ionescu, la cursul despre Problema mântuirii la Faust, se gândise la o dialectică sui generis, smulsă din hegelianul și exclusivul ei contact cu puterile cotropitoare ale rațiunii. Faimosul filozof a preferat în 1926 să își ancoreze discursul hermeneutic în sfera pătimirilor contrare care se opun una alteia și se potențează reciproc. Nae Ionescu vorbește studenților săi de un fel de curaj din temere, o temere preschimbată în opusul ei tocmai în momentul în care Faust risca să se prăvălească pe panta disperării (Curs litogr., p.129, a se vedea si Isabela Vasiliu-Scraba, Din discipolii necunoscuți ai lui Heidegger: Constantin Oprișan, postfața la vol.: C-tin Oprișan, Cărțile spiritului, Ed. Christiana, București, 2009; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/ivs-oprisandiscipheidegger/).

Poate chiar lectura primului volum (Pe culmile disperării, 1934) publicat de Cioran l-a făcut pe filozoful Vasile Băncilă să remarce că ideea de eternitate a existenței pe cât este de magnifică, pe atât de cutremurătoare: „De vreme ce ți-a fost dat să exiști, ei bine, vei exista, oricât te-ai îngriji să dispari complet din lumea asta…Ai vrea să mori, dar moartea adevărată nu e cu putință…Existența e o fatalitate, nu există mijloc de a ieși din ea. Sinucigașii sunt răi metafizicieni” (V. Băncilă, 24 octombrie 1938, vezi si Isabela Vasiliu-Scraba, There is no perfection in this transitory world, https://isabelavs2.wordpress.com/there-is-no-perfection/).

După moartea lui Nae Ionescu, în Jocul cu mărgele de sticlă, Hemann Hesse (căsătorit cu o cernăuțeancă) făcea o observație oarecum asemănătoare cu cea a lui Nae Ionescu despre temerea preschimbată în opusul ei: “Dumnezeu nu ne trimite disperarea ca să ne piardă. El ne-o dă ca să ne trezească la o nouă viață” („Die Verzweiflung schickt uns Gott nicht, um uns zu töten, er schickt sie uns, um neues Leben in uns zu wecken”, Glasperlenspiel, 1943). Gândindu-se la o interpretare a lui Faust axată pe o scenă care să fi fost perpetuată ca atare în toți anii de progresivă redactare a poemului, Nae Ionescu se oprise la versul în care Goethe semnalează apariția îngrijorării (temerii, “die Sorge”)  în sufletul lui Faust (“Die Sorge nistet gleich im tiefen Herzen,/ Dort wirket sie geheime Schmerzen”). In originala sa interpretare inițiatorul Scolii trăiriste constată că suferința depresiei pricinuită de temerea ascunsă în “cutele cele mai adânci ale sufletului” s-ar fi transformat într-o a doua instanță într-un “element de potențare a puterilor lui Faust”.

Despre interpretarea pe care Nae Ionescu a dat-o poemului goethean, Mircea Eliade nota în Memoriile sale cât de impresioanat a fost (pe când era student) de prelegerile despre Faust și problema salvării ținute în Amfiteatrul “Titu Maiorescu” de la Universitatea din București. De la Nae Ionescu studenții nu auzeau lucrurile care se vehiculau în mediul școlăreasc despre epoca renascentistă. Ei aflau cu surprindere că în Renaștere au căpătat o nouă viață știintele oculte „căzute în uitare din pricina raționalismului scolastic” (Nae Ionescu). Faust-ul lui Goethe se încadra în tipul renascentist de om interesat de foarte multe lucruri, inclusiv de științele oculte (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faust-ul lui Nae Ionescu, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-bacau5fausnae/).

Pornind de la premiza că problema lui Faust nu este alta decât problema mântuirii omului în general, Nae Ionescu vorbise studenților despre creștinismul care a pus problema păcatului originar ca un fel de răspuns la filosofia neo-platonică  poate prea îmbibată de sentimentul naturii. Renașterea ar fi revalorizat sentimentul naturii,  apogeul fiind atins cu scrierile unui Kant impresionat de poziția față de natură a lui J.J. Rousseau (vezi Problema salvării la Faust. Curs litografiat, p.10). Profesorul mai precizase că omenirea se află acum într-o perioadă de post-naturalism. În deschiderea acelui curs, Nae Ionescu a tratat despre nevoia general umană de încheghare a unei viziuni de ansamblu asupra existenței care să-i asigure omului liniștea de care are nevoie, altfel spus, echilibrul spiritual. Inițiatorul Scolii trăiriste subliniase că o asemenea echilibrare metafizică nu mai putea fi satisfăcută de mentalitatea științifică (de monismul materialist al știinției), cum se întâmplase înainte de primul război mondial. Vădită în interesul tot mai mare pentru problematica religioasă dar și în creșterea  ariei de răspândire a modelor “spiritualiste”, preocuparea metafizică îi apărea că se îndreaptă cu hotărâre într-o altă direcție decât cea a lumii sensibile sau a lumii așa cum apare ea prin mijlocirea științei. Numai că omenirea ar fi în general puțin conștientă de timpurile pe care le trăiește. Poate de aceea oamenii caută într-un mod dezorganizat calea de rezolvare a necesității metafizice pe care o resimt în mod confuz (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O încercare soteriologică: soluția nae-ionesciană, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-ionescu-excurs-existenta/).

In viziunea lui Goethe, doar după ce a parcurs drumul cunoașterii, lui Faust i-a fost dat să afle că natura -prin firea ei- nu se lasă despuiată de taine. Lumea creată de Dumnezeu pare a-și feri misterele (de lumina cunoașterii omenești) prin văluri de neînlăturat: “Geheimnisvoll am lichten Tag/ Lässt sich Natur des Schleiers nicht berauben” (“Taina păstrându-și-o în plină zi,/ Natura nu se lasă despoiată/ De vălul ei” , vezi Goethe, Faust, București, ESPLA, 1955, p. 60, trad. Lucian Blaga.)

Descurajarea în fața eșecurilor sale, vederea uneltelor prin care a vrut să deschidă (pe calea cunoașterii magice) ușa tainelor naturii fără să reușească, îl duce pe erou la concluzia că nimic din ceea ce au făcut alții nu i-a fost de folos (subl.ns.). Iată versurile goetheene care exprimă asemenea constatare: “Das Pergament, ist das der heil’ge Bronnen,/ Woraus ein Trunk den Durst auf ewig stillt ?/ Erquickung hast du nicht gewonnen,/ Wenn sie dir nicht aus eigner Seele quillt. ” (în traducerea lui Blaga; “Socoți că pergamentu-i sfânta apă/ Ce pururi setea ți-o va stâmpăra ?/ Zadarnic, omule, ea te adapă/ Doar când izvoru-i chiar simțirea ta. “.

Nae Ionescu ajunsese si el la acest adevăr, formulat în articolul Filosofie românească din 1921. : “pentru un singur lucru sunt oamenii impenetrabili: pentru idee. E un domeniu în care nu se cunoaște adopțiunea. Aici nu poate fi vorba decât de zămilire. Proprie”.

Iosif Nădejde, cel care a tradus în proză Partea întâi din Faust, nu înțelege pasajul, comentând în notele de  subsol lipsa de utilitate a moștenirii părintești (Goethe, Faust, ediția a doua, 1938, p. 28). Sesizând adevărul ascuns în unele versuri goetheene neînțelese de unii traducători, profesorul de metafizică de la Universitatea bucureșteană s-a oprit așadar la un mare adevăr, transferat în cadrul lărgit al unei situații general valabile, anume că orice bun pe care vrei să-l întrebuințezi, ca să-l poți întrebuința, trebuie să-l câștigi tu însuți.

La Goethe, argumentarea faptului că vremurile trecute (“Die Zeiten der Vergangenheit”) rămân pentru noi „o carte cu șapte peceți” urmează unui prim moment ironic prin care Faust este pus să-l ia peste picior pe Wagner care, crezând în progresul civilizației și culturii omenești, se crede la distanțe astrale de înțelepții de odinioară. Aici se poate observa superioritatea traducerii lui Blaga, unde ideile sînt urmărite îndeaproape, așa cum apar ele în originalul german.

Poetul-filosof traduce corect, păstrând ironia acolo unde o pune Goethe. În schimb,  Ion Iordan  operează două semnificative modificări ale înțelesului, prin menținerea accentului ironic și în versul următor, acolo unde Goethe nu-l mai pune: ‘Dar știi că vremurile răposate/ Sunt pentru noi o carte cu peceți’(“Die Zeiten der Vergangenheit/ Sind uns ein Buch mit sieben Siegeln”).

In dezacord cu părerea exprimată de Goethe, tălmăcirea „arghezianului” aduce un accent ironic suplimentar,  vizând  trecutul care ar fi fost, vezi Doamne, “răposat”.

Menite a sugera cât este de radicală inaccesibilitatea unei anume cunoașteri, cele șapte sigilii, făcând figurație într-un nou context, virează înțelesul propriu înspre sensul noului context imaginat de comunistul progresist Ion Iordan, de ca și cum rolul sigiliilor ar fi fost să pecetluiască mai degrabă trecutul “răposat” decât misterul acelor adevăruri extrem de greu transmisibile.

Aprofundând ideea inaccesibilității, Goethe arată (celor ce au ochi de văzut)  că transmiterea cunoașterii de-a lungul timpului devine mai mult decât problematică și datorită faptului că în general scrierile sînt asemenea unor oglinzi. De aceea, după efortul de citire  nu se ajunge -cum se crede în mod naiv- la sensul intenționat de autor. Din oglinda cărții nu-i va apărea cititorului nicicând strălucitorul spirit ascuns între coperțile tomului  ce a străbătut veacurile, ci propriul chip, întrucât fiecare cititor nu pricepe dintr-o carte decât atât cât poate el să priceapă. “Was ihr den Geist der Zeiten heisst,/ Das ist im Grund der Herren eigner Geist,/ In dem die Zeiten sich bespiegeln”.

Iosif Nădejde traduce confuz; “ceea ce numești spiritul vremurilor nu e în fond decât spiritul acelor domni în cari se oglindesc vremurile”. Doar în tălmăcirea lui Blaga ideile se limpezesc: “Ce voi numiți al vremurilor duh/ E numai duhul dumneavoastră/ În care vremurile se-oglindesc”. Goethe mai  consemnează  că, atunci când cititorul este incult, oglindirea este atât jalnică, încât îți vine s-o iei la goană, după ce arunci o singură privire (“Da ist’s denn wahrlich oft ein Jammer! / Man läuft euch bei dem ersten Blick davon”).

Traducerea propusă de Ion Iordan (/Weissglas) alterează ideea, perpetuând acel sens ironic pe care l-a mai folosit când nu a fost cazul: “Ce duhul vremilor la voi se chiamă,/ E numai duhul unor nătăfleți,/ În care s-oglindesc, de bună seamă”. În fapt, spre sfârșitul discuției cu Wagner, Faust afirmase că pentru o singură categorie de cititori știința vremurilor trecute s-ar reduce la un morman de vechituri din care politicienii ar putea folosi doar ceva maxime morale cu efect în fața publicului ocazional. Pentru ei, din tomuri vechi s-ar mai putea eventual extrage subiecte istorice pentru teatrele de marionete organizate prin bâlciuri.

Pentru Goethe, atare categorie o reprezintă cititorii “progresiști” care se cred mai înaintați în cunoaștere decât înțelepții de odinioară. “Ein Kehrichfass und eine Rumpelkammer,/ Und hoechstens eine Haupt- und Staatsaktion/ Mit trefflichen pragmatischen Maximen,/ Wie sie den Puppen wohl im Munde ziemen! ” (“o ladă cu gunoaie, o cameră cu vechituri,/ Ici-colo cu vreo acțiune/ De stat, cu maxime pragmatice/ Pentru prilejuri diferite -bune,/ Menite a fi spuse de păpuși. “, trad. Lucian Blaga).

Din nefericire, Weissglas (/Ion Iordan) se cam poticnește la urmărirea ideilor (vezi Goethe, Faust, vol. I, ESPLA, București, colecția “Biblioteca pentru toți”, 1957).  După ce întunecase cât a putut el de tare acel sens privitor la dificultatea de înțelegere a scrierilor înaintașilor, sugerat prin intermediul ideii de oglidire a sluțeniei chipului cititorului, atât de slut că-ți vine s-o iei la goană, acest traducător comunist face să fie regretată chiar și puțina atenție ce a fost acordată cărților prăfuite de vreme. Pentru el, nu oglindirea urâțeniei cititorului incult produce tendința de a fugi din fața imaginii reflectate de o pocitanie, ci chiar tomurile vechi, disprețuite de (comuniștii) progresiști.

Să nu uităm că atât Lucian Blaga cât și Weissglas (/Ion Iordan) îl traduseseră pe Faust la vremea când erau arse de securisto-comuniști biblioteci de mare valoare. La conacul de la Florica a fost arsă biblioteca și manuscrisele istoricului academician George Brătianu (1898 -1953), iar în centrul Bucureștiului, în Cișmigiu a fost incendiată faimoasa bibliotecă a avocatului Istrate Micescu (1881-1951, Aiud), ambii uciși în temnițele politice comuniste. De altfel, perioada cripto-comunistă de după 1990 a debutat si ea cu incendierea Bibliotecii Centrale Universitare (fosta Bibliotecă a „Fiundațiilor Regale”).

Simpatiile lui Ion Iordan (dar nu și ale lui Goethe !) se îndreptau hotărât spre tabăra celor care nu privesc cu ochi buni valorile spirituale moștenite din vechime. De aceea versurile lui Im. Weissglas în care este redată părerea sa personală (contrastând cu a lui Goethe) pe cât se îndepărtează de sensul originalului, pe atât devin mai vioaie: “Si-atunci se-ntâmplă, deseori, ce jale !/ Că-și iau mulți tălpășița, de-au privit : Tot vechituri, mormane de mardale,/ O piesă doar, cu izu-i prăfuit,/  Cu pilde răsuflate, de-o măsură/ C-un joc de păpușari ce dau din gură”.

Părerea lui Goethe a fost redată fidel doar de traducătorul filozof Lucian Blaga. Citind Faust în original, Nae Ionescu a ințeles fără dificultate unde bat versurile goetheene. Inițiatorul Scolii trăiriste, pe care toți impostorii din domeniul filosofiei l-au acuzat că folosește idei luate de-a gata de la alții (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002) scrisese încă din 1921 că ideile “luate de-a gata” nu pot fi folosite. El a formulat atunci cu alte cuvinte exact opinia lui Goethe după care moștenirea spirituală a omenirii rămâne o carte cu șapte peceți (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și detractorii lui, sau, Răfuiala omului de rând cu omul superior, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/).

Dar să revenim la “grija încuibată în fundul inimii” (Goethe, Faust, trad. Iosif Nădejde) care te silește “să te temi de ceea ce nu va lovi,/ Si să deplângi ce niciodată n-ai pierdut” (trad. L. Blaga; “Du bebst vor allem, was nicht trifft,/ Und was du nie verlierst, das musst du stets beweinen”), la acea Sorge decriptată de Nae Ionescu drept teamă și descurajare urmată de exaltare. Grija apare după intermezzo oferit de convorbirea lui Faust cu Wagner – care, în opinia filosofului Nae Ionescu, este omul obișnuit, “cercetătorul științific stăpân pe metoda de lucru, fără a stăpâni spiritul însuși al lucrurilor” (Nae Ionescu, Metafizică- Problema salvării în Faust al lui Goethe. 1926-1927, curs litogr., Universitatea din București. Facultatea de Litere și Filosofie, 1927, p.129, ed.II-a 1996, ed. III-a 2000).

Sosirea lui Wagner după întrevederea lui Faust cu Duhul pământului ar marca abandonarea căii contemplative de mântuire (Nae Ionescu), acea cale de care Duhul îi zisese că ar fi singura accesibilă pentru el,  cu precizarea că i-ar fi “accesibilă”  nu exact la nivelul sperat de Faust ci numai la nivelul înțelegerii omenești (“Du gleichst dem Geist, den du begreifst,/Nicht mir!” ; Tu semeni duhului de-l înțelegi,/ Nu mie! -trad. Lucian Blaga, ESPLA, București, 1955).

După cum îl închipuie Goethe, Faust ar fi omul mereu schimbător, omul care și atunci când știe (prin magie) tot, nu ajunge prin aceasta să se liniștească, pe de-o parte pentru că puțina sa putere nu-i permite acest lucru, iar pe de altă parte pentru că el este neliniștit prin însăși natura sa. Fără să-și poată explica de unde-i vine deznădejdea, și nici de unde provine boarea de liniște asemenea luminii revărsată noaptea de văpaia lunii, ajuns pe punctul de a sorbi licoarea otrăvită și  gata fiind să străbată eterul “Spre-o țintă nouă de activitate pură” (trad. L. Blaga :  “Auf neuer Bahn den Aether zu durchdringen,/ Zu neuen Sphaeren reiner Taetigkeit”), Faust aude Corul îngerilor din dimineața Învierii, apoi Corul femeilor urmat iarăși de Corul îngerilor, își amintește filmul vieții și revine pe pământ. Adică renunță să mai îndrăznească a deschide porțile “pe lângă care / atât de bucuros se furișează fiecare!” trad. Lucian Blaga;  “Vermesse dich, die Pforten aufzureissen,/ Von denen jeder gern vorueberschleicht.”).

Când Faust intenționase să renunțe la materialitatea sa întorcând spatele Soarelui, ca fiu al pământului (“Erdensonne”), el a fost cuprins în cele mai adânci cute ale sufletului său de acea Sorge care s-a dovedit a fi de o primă și de o a doua instanță. În mod paradoxal, chiar desnădejdea de primă instanță ar fi (după Nae Ionescu) acea care îi potențează mai apoi  forțele până a-l face să vorbească de demnitatea omenească.

În monologul său de după îndepărtarea lui Wagner, Faust spune că după ce va fi întors spatele soarelui pământesc, adică timpului care măsoară trecerea vieții pe Pământ, va veni clipa să probeze că demnitatea omului care făptuiește nu este mai prejos de măreția Zeilor (“E timpul, în sfărșit, să dovedești cu fapte/ Că bărbăteasca demnitate/ Nu-i mai prejos de măreția cea zeiască”, trad. Lucian Blaga; “Hier ist der Zeit, durch Taten zu beweisen,/ Dass anneswuerde nicht Goetterhoehe weicht”).

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Diagrame spirituale” →

Al. Florin ŢENE: Patria ca poem al existenței Poetului

După evenimentele din decembrie 1989 a existat o explozie lirică ne cunoscută în istoria literară română. Cu toate că s-a încercat să fie explicat acest fenomen spontaneu, dar, totuși, explicațiile nu ne-au convins. Acest fenomen se poate exemplifica prin tradiția poetică cu nimic mai prejos decât a multor literaturi cu data inițială mai veche. Pot să amintesc poeții interbelici a căror înrâurire biografică s-a exercitat direct până acum, iar istoricește rămâne durabilă.

Apoi, în al doilea rând, să nu uităm de Eminescu și este cu neputință să despărțim drumul vreunui poet de-al nostru existent în istoria literaturii sau nu, de iluminația acestui Luceafăr. Pe Eminescu îl înțeleg ca un termen congener și nume unic național, indiferent de timpuri istorice, politice și loc. Apoi, coborând pe treptele vremurilor literare, pașoptiștii al căror rezonanță contemporană constă mai puțin în ce era stilisticește nou la acea data și mai mult în înțelegerea istoriei, înțeleasă ca o repetare de prototipuri și ca o înfățișare eroică a umanității. Poezia inventivă a lui Ion Budai-Deleanu nu este străină de contemporani, iar Văcăreștii și Dimitrie Cantemir și-au găsit în lirica de astăzi urmași loiali. Nu-l uit nici pe Nicolaus Olahus, cărturarul elegiac, și mulți alții, repetați și azi în felurite proporții și identificați într-o vocabulă veche, într-o într-o întorsătură de frază lirică, într-o  viziune, adaptați, se înțelege, la temperatura actualității…Chiar dacă tradiția poetică nu are mai mult de patru sute de ani și ceva, de la Dosoftei (1660), aceea orală, folclorică, este neîndoios mult mai veche și umple un mileniu. Această literatură, edificată în momentele de liniște și pace, destul de rare, a unei istorii zbuciumate dar și frumoase,și-a găsit în poetul român de azi un ecou vibrant ca un răsunet.

Poetul român, în al doilea rând, este frisonat de sentimental universului și nemărginirea lui. O parte din ei au meditația conceptuală ori elegia nebuloasă, lirica fără metafore, sau experimental. O parte din ei nu concept liricul fără deformare, sau eposul, sunt fără viziune în extensie cu substrat teoretic. Poeții noștri au o percepție pentru elemente și numenii universali sunt pentru ei material lirică, înfățișată într-o substanță locală..Sunt unii care pot vedea în aceasta un simțământ anistoric, o lăudăroșenie disgrațioasă, o laudă a forțelor oculte. Însă primitivul se sperie de element, divinizează focul fiindcă nu-l simte și nu-l cunoaște și e pentru el o reacție chimică distructivă, exorcizează apa care îl năpădește fiindcă e pentru el o stihie. Consensul cu universal e nota poetului român, nu groaza de elementar. Pământul, focul, apa, aerul sunt termenii lumii cunoscute, dirijate după legi ne-ignorabile, în care omul din spațiul carpato-danubiano-pontic s-a inițiat. Echilibru românesc și cumpătarea   vine de la daci sunt semnele cunoașterii legităților universal și ale echilibrului lor. Nimic excesiv nu-l atrage pe Scriitorul din țara noastră. El nu admite stranietatea decât ca un termen dialectic, Pentru poetul român nu spaima, nu groaza de primate și elementar, cu armonia și consensul cu universul.Stihiile nu-i sunt pe plac și nu întâmplător în poezia română a vibrat foarte rar un răsunet marin, deși marea a fost geograficește o margine sempiteră. Nici Epsitulae ex Ponto sau Pontica – „Scrisori de la Pontus Euxinus (Marea Neagră)” sau „Ponticele”, în patru cărți ale lui Ovidiu nu a influențat pe poetul român.

Poetul român cântă câmpia, laudă pământul, câmpia și holda, ascultă mirabila fecundație, e prin urmare un teluric germinativ.Poemele anotimpurilor și rotirea cosmică în temeiul prezentului răsfrânt în viitor le descoperim în poezia contemporană. Poetul român cu pletele în vânt sau poetesa cu rochia albă mulată  pe pulpele-i apetisante  le plac întinderile campestre căci poeții noștri au sensul infinitului raportat la condiția lui umană. Visul himeric, ultramarin, tot ce se extrage din orizonturile lui echilibrate e înlăturat. Câmpia întinsă arsă de vipia verii cu calul viguros secvențiind orizontul cu goana lui, contemplația infertilă, cu gândul la fabulații de dincolo de zare, sau la Fata Morgana,, aceasta e rară și se naște ca un incident. Poetului nostru de pe meleagurile ancestrale ale țării îi place muntele, deoarece e în esența lui  un alpestru și a cântat mai degrabă pădurile de esență tare montană decât salcia plângătoare cum o face poeta Titina Nica Țene, și mesteacănul de podiș despre care a scris cu talent Anghel Dumbrăveanu.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Patria ca poem al existenței Poetului” →