Isabela VASILIU-SCRABA: Diagrame spirituale

Motto:

„Momente de liniște relativă nu avem decât când izbutim în adevăr să depășim istoria și să realizăm împăcările metafizice, în special cea religioasă” (Vasile Băncilă către Lucian Blaga, 28 martie 1945).

La trei ani după ieșirea filozofului Constantin Noica din închisoarea politică în care intrase după ce turnătorul Zigu Ornea (în 1957 redactor la ESPLA) a dat pe ascuns Securității manuscrisul Povestirilor după Hegel, informatorul Pavel Apostol (/Paul Erdoes) raporta pe 5 oct. 1967 într-o notă că Noica îi consideră “maeştrii” ai Scolii trăiriste  pe N. Iorga, V. Pârvan, Alice Voinescu şi Nae Ionescu (vezi sursa „Serban” în vol.; Noica şi Securitatea, Ed. MNLR, Bucureşti, 2009, p.28; a se vedea și Tudor Păcuraru, Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București,  Editura Curtea veche, 2018). Inițiatorul unicei noastre Școli de filozofie este trecut pe ultimul loc, ca nu cumva analfabeții mercenari ai ocupantului sovietic să bănuiască întâietatea maestrului spiritual Nae Ionescu. Petre Pandrea consemna pe 23 octombrie 1954 cum lui Vasile (Laszlo) Luca (unealtă moscovită cocoțată pe criterii etnice în postul de ministru al finanțelor) îi trecuse prin cap prin 1948-1949 să omoare vreo treizecidemii de deținuți politici. Se pare că “urmașul lui Arpad” (cf. Petre Pandrea, Crugul mandarinului. Jurnal intim, 1952-1958, București, Ed. Vremea, 2002, ediție îngrijită de Nadia Marcu-Pandrea) nu s-a sfiit să avanseze această idee în Consiliul de Miniștri, de la înălțimea postului său de vicepreședinte al Consiliului. După cum mai relatează Pandrea în jurnalul pe care l-a ținut între prima ieșire din închisoare până la a doua sa încarcerare (tot fără condamnare judecătorească), președintele Petru Groza, spre a-l deturna de la criminalele sale intenții, l-ar fi dus pe Laszlo-Baci (după o beție îndelung prelungită în noapte) să contemple la Observatorul Astronomic din București rotirea armonioasă a stelelor pe cer. A fost ca și cum dr. Petru Groza ar fi vrut să experimenteze cu acel analfabet ministru de finanțe provenit dintr-un “cazangiu leneș și depravat” (ibid.) potențialul terapeutic al spusei kantiene punând în relație legea morală din om cu bolta înstelată. Dacă cei 30000 de deținuții politici (probabil numărul celor arestați în mai 1948) până la urmă n-au fost lichidați, în schimb mulți dintre ei nu au mai apucat să se vadă scăpați din regimul de exterminare la care erau supuși după gratii.

Despre “gnoseologia” filozofului Lucian Blaga – evacuat în 1948 din Universitate şi din Academie, nu numai din cultura românească prin suprimarea dreptului de semnătură si prin interzicerea operei filozofice înlăturată din bibliotecile publice -, iată ce scria Pavel Apostol  în calitatea sa de profitor al dictaturii comuniste care-i asigurase după 1945 postul de asistent al profesorului Lucian Blaga: “Inăuntrul idealismului, militând pentru misticism, L. Blaga a ocupat o poziţie de extremă dreapta. De aceea este firesc ca…scrierile lui să se integreze în patrimoniul ideologic al fascismului” (Pavel Apostol, Gnoseologia mistică a lui Lucian Blaga, în rev. “Cercetări filozofice, 5/1957, p.120).

In anul difuzării masive a Faust-ului tradus de Ion Iordan (/Im. Weissglas, poet „arghezian”), articolul turnătorului Pavel Apostol a fost inclus într-o publicație de domeniul filozofiei chiar la vremea când Radio Londra difuzase ştirea că Lucian Blaga figura pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru literatură (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste). După tipărirea (la ESPLA în 1955) excepționalei tălmăciri a Faust-ului goethean realizată de Lucian Blaga, oficialitățile comuniste au hotârât publicarea de către aceiași editură (dar într-un tiraj mult superior, prin colecția „Biblioteca pentru toți”) a două mici volume traduse de Ion Iordan, salariat al „României libere” din 1948 (vezi Goethe, Faust, vol. I-II, ESPLA, București, 1957 și 1958, trad. Ion Iordan).

Termenii folositi de informatorul Pavel Apostol ca să descrie contribuția lui Blaga la filozofia europeană erau „omologați” de sistemul de represiune și propagandă ideologică teleghidând omul cel nou, „cumințit” prin teroarea represaliilor care „metamorfozase” creatorii de geniu în marginalizații noii societăți comuniste, in oameni scoși în afara legii, în „locuitori ai pădurii”. „Ura împotriva intelectualilor și a culturii [românești] a fost mai adâncă și mai durabilă decât ura față de clasele „exploatatoare”, observase Marin Nițescu în volumul său publicat post-mortem (Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p.375). Gilles Deleuze vorbea de diferența dintre societatea care disciplinează indivizii si cea care a ajuns la performanța tehnică să-i poată controla pe toți. Iar molima Covid-19 exact aceasta a scos mai la vedere: puterea de a urmări și controla masse imense de oameni.

Refugiul literaților în codru, observa Ernest Junger în Der Waldgand („Drumul codrului”, 1951) ar fi o  „ultimă invenție a secolului”, codru fiind pretutindeni unde scriitorul este împins în afara legii, indiferent în ce mare oraș ar continua să-și scrie opera (apud. Octavian Vuia, Muncitorul și nihilismul contemporan în viziunea lui Ernst Junger, vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Scriitori invizibili, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-scriitori-invizibili/). Instrument de luptă politică, materialismul istoric „divinizează istoria în paguba adevărului”,  notase Cioran prin caietele lui (a se vedea Isabela Vasiliu-Scraba, Academicianul Mircea Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă,  https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ).

Mircea Eliade avusese pe la 27-28 de ani presimțirea „terorii istoriei”, a sfârșitului apocaliptic al Raiului spiritual interbelic. In timpul celui de-al doilea război mondial, formulările sale devin (în Jurnalul portughez) din ce în ce mai limpezi cu privire la catastrofa (nu numai) culturală pe care avea s-o aducă cu sine cotropirea sovietică a României (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/).

Presimțirea inițială viza sfârșitul Europei culturale, al artei, culturii și filozofiei europene. „Europa crapă – de prostie, de lichelism, de confuzie”, nota Mircea Eliade în 1935 într-o epistolă către Emil Cioran. Suplinitorul lui Nae Ionescu la catedra de metafizică îi mai scrisese bursierului Cioran că deși are o „convingere surdă că totul se va sfârși foarte repede, poate chiar în 30-40 de ani” el continuă să facă literatură si cultură. Peste ani, Cioran va scrie admirativ: „Une heure  de tension, après laquelle, véritable miracle, Mircea Eliade ne paressait pas épuisé et peut-être ne l’était-il pas en effet. C’est comme il possédait l’art de retarder indéfiniment la fatigue.” (Cioran).

Cititor al romanelor eliadești, tânărul Cioran remarcase atitudinea anti-istorică a lui Eliade pentru care teoria trăirii și experienței ar avea ca „singură presupoziție lipsa de substanțialitate a vieții” (Cioran). Intr-adevăr, chiar în epistola în care-i scrisese lui Cioran că „Europa e în comă” alternativei de a face cultură îi corespundea „fuga în Asia”, acolo unde realitatea imediată ia chipul „irealității imediate” (Mircea Eliade, 1935). Si lui Vintilă Horia încercase Eliade a-i lămuri într-o scrisoare simpatia sa pentru democrație, invocând anti-istoricitatea unui asemenea regim politic. Personajul Ștefan Viziru din Noaptea de Sânziene „nu se putea lăsa antrenat într-o mișcare virulent istorică. El viseză să fie lăsat în pace. Idealul lui: o Elveție oarecare fără tensiuni și fără evenimente” (Mircea Eliade, 1952, a se vedea si Isabela Vasiliu-Scraba, Părintele Arsenie Boca (/Anisie) si filozoful Mircea Vulcănescu (/Petre Biriș) ca pesonaje ale romanului „Noaptea de Sânziene”, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/ ).

Una dintre virtuțile dialecticii propusă de Hegel ar aminti oarecum de armonia necesară între aspectul negator și existența ce se afirmă cu o lăuntrică raționalitate. Acest aspect i-a sugerat lui Mircea Eliade o posibilă asemănare între dialectica hegeliană și perechea pe care o formează Mefistofel (spiritul negator și ispititor totodată) cu Faust, omul deschis tuturor experiențelor.

Profesorul său Nae Ionescu, la cursul despre Problema mântuirii la Faust, se gândise la o dialectică sui generis, smulsă din hegelianul și exclusivul ei contact cu puterile cotropitoare ale rațiunii. Faimosul filozof a preferat în 1926 să își ancoreze discursul hermeneutic în sfera pătimirilor contrare care se opun una alteia și se potențează reciproc. Nae Ionescu vorbește studenților săi de un fel de curaj din temere, o temere preschimbată în opusul ei tocmai în momentul în care Faust risca să se prăvălească pe panta disperării (Curs litogr., p.129, a se vedea si Isabela Vasiliu-Scraba, Din discipolii necunoscuți ai lui Heidegger: Constantin Oprișan, postfața la vol.: C-tin Oprișan, Cărțile spiritului, Ed. Christiana, București, 2009; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/ivs-oprisandiscipheidegger/).

Poate chiar lectura primului volum (Pe culmile disperării, 1934) publicat de Cioran l-a făcut pe filozoful Vasile Băncilă să remarce că ideea de eternitate a existenței pe cât este de magnifică, pe atât de cutremurătoare: „De vreme ce ți-a fost dat să exiști, ei bine, vei exista, oricât te-ai îngriji să dispari complet din lumea asta…Ai vrea să mori, dar moartea adevărată nu e cu putință…Existența e o fatalitate, nu există mijloc de a ieși din ea. Sinucigașii sunt răi metafizicieni” (V. Băncilă, 24 octombrie 1938, vezi si Isabela Vasiliu-Scraba, There is no perfection in this transitory world, https://isabelavs2.wordpress.com/there-is-no-perfection/).

După moartea lui Nae Ionescu, în Jocul cu mărgele de sticlă, Hemann Hesse (căsătorit cu o cernăuțeancă) făcea o observație oarecum asemănătoare cu cea a lui Nae Ionescu despre temerea preschimbată în opusul ei: “Dumnezeu nu ne trimite disperarea ca să ne piardă. El ne-o dă ca să ne trezească la o nouă viață” („Die Verzweiflung schickt uns Gott nicht, um uns zu töten, er schickt sie uns, um neues Leben in uns zu wecken”, Glasperlenspiel, 1943). Gândindu-se la o interpretare a lui Faust axată pe o scenă care să fi fost perpetuată ca atare în toți anii de progresivă redactare a poemului, Nae Ionescu se oprise la versul în care Goethe semnalează apariția îngrijorării (temerii, “die Sorge”)  în sufletul lui Faust (“Die Sorge nistet gleich im tiefen Herzen,/ Dort wirket sie geheime Schmerzen”). In originala sa interpretare inițiatorul Scolii trăiriste constată că suferința depresiei pricinuită de temerea ascunsă în “cutele cele mai adânci ale sufletului” s-ar fi transformat într-o a doua instanță într-un “element de potențare a puterilor lui Faust”.

Despre interpretarea pe care Nae Ionescu a dat-o poemului goethean, Mircea Eliade nota în Memoriile sale cât de impresioanat a fost (pe când era student) de prelegerile despre Faust și problema salvării ținute în Amfiteatrul “Titu Maiorescu” de la Universitatea din București. De la Nae Ionescu studenții nu auzeau lucrurile care se vehiculau în mediul școlăreasc despre epoca renascentistă. Ei aflau cu surprindere că în Renaștere au căpătat o nouă viață știintele oculte „căzute în uitare din pricina raționalismului scolastic” (Nae Ionescu). Faust-ul lui Goethe se încadra în tipul renascentist de om interesat de foarte multe lucruri, inclusiv de științele oculte (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faust-ul lui Nae Ionescu, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-bacau5fausnae/).

Pornind de la premiza că problema lui Faust nu este alta decât problema mântuirii omului în general, Nae Ionescu vorbise studenților despre creștinismul care a pus problema păcatului originar ca un fel de răspuns la filosofia neo-platonică  poate prea îmbibată de sentimentul naturii. Renașterea ar fi revalorizat sentimentul naturii,  apogeul fiind atins cu scrierile unui Kant impresionat de poziția față de natură a lui J.J. Rousseau (vezi Problema salvării la Faust. Curs litografiat, p.10). Profesorul mai precizase că omenirea se află acum într-o perioadă de post-naturalism. În deschiderea acelui curs, Nae Ionescu a tratat despre nevoia general umană de încheghare a unei viziuni de ansamblu asupra existenței care să-i asigure omului liniștea de care are nevoie, altfel spus, echilibrul spiritual. Inițiatorul Scolii trăiriste subliniase că o asemenea echilibrare metafizică nu mai putea fi satisfăcută de mentalitatea științifică (de monismul materialist al știinției), cum se întâmplase înainte de primul război mondial. Vădită în interesul tot mai mare pentru problematica religioasă dar și în creșterea  ariei de răspândire a modelor “spiritualiste”, preocuparea metafizică îi apărea că se îndreaptă cu hotărâre într-o altă direcție decât cea a lumii sensibile sau a lumii așa cum apare ea prin mijlocirea științei. Numai că omenirea ar fi în general puțin conștientă de timpurile pe care le trăiește. Poate de aceea oamenii caută într-un mod dezorganizat calea de rezolvare a necesității metafizice pe care o resimt în mod confuz (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O încercare soteriologică: soluția nae-ionesciană, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-ionescu-excurs-existenta/).

In viziunea lui Goethe, doar după ce a parcurs drumul cunoașterii, lui Faust i-a fost dat să afle că natura -prin firea ei- nu se lasă despuiată de taine. Lumea creată de Dumnezeu pare a-și feri misterele (de lumina cunoașterii omenești) prin văluri de neînlăturat: “Geheimnisvoll am lichten Tag/ Lässt sich Natur des Schleiers nicht berauben” (“Taina păstrându-și-o în plină zi,/ Natura nu se lasă despoiată/ De vălul ei” , vezi Goethe, Faust, București, ESPLA, 1955, p. 60, trad. Lucian Blaga.)

Descurajarea în fața eșecurilor sale, vederea uneltelor prin care a vrut să deschidă (pe calea cunoașterii magice) ușa tainelor naturii fără să reușească, îl duce pe erou la concluzia că nimic din ceea ce au făcut alții nu i-a fost de folos (subl.ns.). Iată versurile goetheene care exprimă asemenea constatare: “Das Pergament, ist das der heil’ge Bronnen,/ Woraus ein Trunk den Durst auf ewig stillt ?/ Erquickung hast du nicht gewonnen,/ Wenn sie dir nicht aus eigner Seele quillt. ” (în traducerea lui Blaga; “Socoți că pergamentu-i sfânta apă/ Ce pururi setea ți-o va stâmpăra ?/ Zadarnic, omule, ea te adapă/ Doar când izvoru-i chiar simțirea ta. “.

Nae Ionescu ajunsese si el la acest adevăr, formulat în articolul Filosofie românească din 1921. : “pentru un singur lucru sunt oamenii impenetrabili: pentru idee. E un domeniu în care nu se cunoaște adopțiunea. Aici nu poate fi vorba decât de zămilire. Proprie”.

Iosif Nădejde, cel care a tradus în proză Partea întâi din Faust, nu înțelege pasajul, comentând în notele de  subsol lipsa de utilitate a moștenirii părintești (Goethe, Faust, ediția a doua, 1938, p. 28). Sesizând adevărul ascuns în unele versuri goetheene neînțelese de unii traducători, profesorul de metafizică de la Universitatea bucureșteană s-a oprit așadar la un mare adevăr, transferat în cadrul lărgit al unei situații general valabile, anume că orice bun pe care vrei să-l întrebuințezi, ca să-l poți întrebuința, trebuie să-l câștigi tu însuți.

La Goethe, argumentarea faptului că vremurile trecute (“Die Zeiten der Vergangenheit”) rămân pentru noi „o carte cu șapte peceți” urmează unui prim moment ironic prin care Faust este pus să-l ia peste picior pe Wagner care, crezând în progresul civilizației și culturii omenești, se crede la distanțe astrale de înțelepții de odinioară. Aici se poate observa superioritatea traducerii lui Blaga, unde ideile sînt urmărite îndeaproape, așa cum apar ele în originalul german.

Poetul-filosof traduce corect, păstrând ironia acolo unde o pune Goethe. În schimb,  Ion Iordan  operează două semnificative modificări ale înțelesului, prin menținerea accentului ironic și în versul următor, acolo unde Goethe nu-l mai pune: ‘Dar știi că vremurile răposate/ Sunt pentru noi o carte cu peceți’(“Die Zeiten der Vergangenheit/ Sind uns ein Buch mit sieben Siegeln”).

In dezacord cu părerea exprimată de Goethe, tălmăcirea „arghezianului” aduce un accent ironic suplimentar,  vizând  trecutul care ar fi fost, vezi Doamne, “răposat”.

Menite a sugera cât este de radicală inaccesibilitatea unei anume cunoașteri, cele șapte sigilii, făcând figurație într-un nou context, virează înțelesul propriu înspre sensul noului context imaginat de comunistul progresist Ion Iordan, de ca și cum rolul sigiliilor ar fi fost să pecetluiască mai degrabă trecutul “răposat” decât misterul acelor adevăruri extrem de greu transmisibile.

Aprofundând ideea inaccesibilității, Goethe arată (celor ce au ochi de văzut)  că transmiterea cunoașterii de-a lungul timpului devine mai mult decât problematică și datorită faptului că în general scrierile sînt asemenea unor oglinzi. De aceea, după efortul de citire  nu se ajunge -cum se crede în mod naiv- la sensul intenționat de autor. Din oglinda cărții nu-i va apărea cititorului nicicând strălucitorul spirit ascuns între coperțile tomului  ce a străbătut veacurile, ci propriul chip, întrucât fiecare cititor nu pricepe dintr-o carte decât atât cât poate el să priceapă. “Was ihr den Geist der Zeiten heisst,/ Das ist im Grund der Herren eigner Geist,/ In dem die Zeiten sich bespiegeln”.

Iosif Nădejde traduce confuz; “ceea ce numești spiritul vremurilor nu e în fond decât spiritul acelor domni în cari se oglindesc vremurile”. Doar în tălmăcirea lui Blaga ideile se limpezesc: “Ce voi numiți al vremurilor duh/ E numai duhul dumneavoastră/ În care vremurile se-oglindesc”. Goethe mai  consemnează  că, atunci când cititorul este incult, oglindirea este atât jalnică, încât îți vine s-o iei la goană, după ce arunci o singură privire (“Da ist’s denn wahrlich oft ein Jammer! / Man läuft euch bei dem ersten Blick davon”).

Traducerea propusă de Ion Iordan (/Weissglas) alterează ideea, perpetuând acel sens ironic pe care l-a mai folosit când nu a fost cazul: “Ce duhul vremilor la voi se chiamă,/ E numai duhul unor nătăfleți,/ În care s-oglindesc, de bună seamă”. În fapt, spre sfârșitul discuției cu Wagner, Faust afirmase că pentru o singură categorie de cititori știința vremurilor trecute s-ar reduce la un morman de vechituri din care politicienii ar putea folosi doar ceva maxime morale cu efect în fața publicului ocazional. Pentru ei, din tomuri vechi s-ar mai putea eventual extrage subiecte istorice pentru teatrele de marionete organizate prin bâlciuri.

Pentru Goethe, atare categorie o reprezintă cititorii “progresiști” care se cred mai înaintați în cunoaștere decât înțelepții de odinioară. “Ein Kehrichfass und eine Rumpelkammer,/ Und hoechstens eine Haupt- und Staatsaktion/ Mit trefflichen pragmatischen Maximen,/ Wie sie den Puppen wohl im Munde ziemen! ” (“o ladă cu gunoaie, o cameră cu vechituri,/ Ici-colo cu vreo acțiune/ De stat, cu maxime pragmatice/ Pentru prilejuri diferite -bune,/ Menite a fi spuse de păpuși. “, trad. Lucian Blaga).

Din nefericire, Weissglas (/Ion Iordan) se cam poticnește la urmărirea ideilor (vezi Goethe, Faust, vol. I, ESPLA, București, colecția “Biblioteca pentru toți”, 1957).  După ce întunecase cât a putut el de tare acel sens privitor la dificultatea de înțelegere a scrierilor înaintașilor, sugerat prin intermediul ideii de oglidire a sluțeniei chipului cititorului, atât de slut că-ți vine s-o iei la goană, acest traducător comunist face să fie regretată chiar și puțina atenție ce a fost acordată cărților prăfuite de vreme. Pentru el, nu oglindirea urâțeniei cititorului incult produce tendința de a fugi din fața imaginii reflectate de o pocitanie, ci chiar tomurile vechi, disprețuite de (comuniștii) progresiști.

Să nu uităm că atât Lucian Blaga cât și Weissglas (/Ion Iordan) îl traduseseră pe Faust la vremea când erau arse de securisto-comuniști biblioteci de mare valoare. La conacul de la Florica a fost arsă biblioteca și manuscrisele istoricului academician George Brătianu (1898 -1953), iar în centrul Bucureștiului, în Cișmigiu a fost incendiată faimoasa bibliotecă a avocatului Istrate Micescu (1881-1951, Aiud), ambii uciși în temnițele politice comuniste. De altfel, perioada cripto-comunistă de după 1990 a debutat si ea cu incendierea Bibliotecii Centrale Universitare (fosta Bibliotecă a „Fiundațiilor Regale”).

Simpatiile lui Ion Iordan (dar nu și ale lui Goethe !) se îndreptau hotărât spre tabăra celor care nu privesc cu ochi buni valorile spirituale moștenite din vechime. De aceea versurile lui Im. Weissglas în care este redată părerea sa personală (contrastând cu a lui Goethe) pe cât se îndepărtează de sensul originalului, pe atât devin mai vioaie: “Si-atunci se-ntâmplă, deseori, ce jale !/ Că-și iau mulți tălpășița, de-au privit : Tot vechituri, mormane de mardale,/ O piesă doar, cu izu-i prăfuit,/  Cu pilde răsuflate, de-o măsură/ C-un joc de păpușari ce dau din gură”.

Părerea lui Goethe a fost redată fidel doar de traducătorul filozof Lucian Blaga. Citind Faust în original, Nae Ionescu a ințeles fără dificultate unde bat versurile goetheene. Inițiatorul Scolii trăiriste, pe care toți impostorii din domeniul filosofiei l-au acuzat că folosește idei luate de-a gata de la alții (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002) scrisese încă din 1921 că ideile “luate de-a gata” nu pot fi folosite. El a formulat atunci cu alte cuvinte exact opinia lui Goethe după care moștenirea spirituală a omenirii rămâne o carte cu șapte peceți (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și detractorii lui, sau, Răfuiala omului de rând cu omul superior, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/).

Dar să revenim la “grija încuibată în fundul inimii” (Goethe, Faust, trad. Iosif Nădejde) care te silește “să te temi de ceea ce nu va lovi,/ Si să deplângi ce niciodată n-ai pierdut” (trad. L. Blaga; “Du bebst vor allem, was nicht trifft,/ Und was du nie verlierst, das musst du stets beweinen”), la acea Sorge decriptată de Nae Ionescu drept teamă și descurajare urmată de exaltare. Grija apare după intermezzo oferit de convorbirea lui Faust cu Wagner – care, în opinia filosofului Nae Ionescu, este omul obișnuit, “cercetătorul științific stăpân pe metoda de lucru, fără a stăpâni spiritul însuși al lucrurilor” (Nae Ionescu, Metafizică- Problema salvării în Faust al lui Goethe. 1926-1927, curs litogr., Universitatea din București. Facultatea de Litere și Filosofie, 1927, p.129, ed.II-a 1996, ed. III-a 2000).

Sosirea lui Wagner după întrevederea lui Faust cu Duhul pământului ar marca abandonarea căii contemplative de mântuire (Nae Ionescu), acea cale de care Duhul îi zisese că ar fi singura accesibilă pentru el,  cu precizarea că i-ar fi “accesibilă”  nu exact la nivelul sperat de Faust ci numai la nivelul înțelegerii omenești (“Du gleichst dem Geist, den du begreifst,/Nicht mir!” ; Tu semeni duhului de-l înțelegi,/ Nu mie! -trad. Lucian Blaga, ESPLA, București, 1955).

După cum îl închipuie Goethe, Faust ar fi omul mereu schimbător, omul care și atunci când știe (prin magie) tot, nu ajunge prin aceasta să se liniștească, pe de-o parte pentru că puțina sa putere nu-i permite acest lucru, iar pe de altă parte pentru că el este neliniștit prin însăși natura sa. Fără să-și poată explica de unde-i vine deznădejdea, și nici de unde provine boarea de liniște asemenea luminii revărsată noaptea de văpaia lunii, ajuns pe punctul de a sorbi licoarea otrăvită și  gata fiind să străbată eterul “Spre-o țintă nouă de activitate pură” (trad. L. Blaga :  “Auf neuer Bahn den Aether zu durchdringen,/ Zu neuen Sphaeren reiner Taetigkeit”), Faust aude Corul îngerilor din dimineața Învierii, apoi Corul femeilor urmat iarăși de Corul îngerilor, își amintește filmul vieții și revine pe pământ. Adică renunță să mai îndrăznească a deschide porțile “pe lângă care / atât de bucuros se furișează fiecare!” trad. Lucian Blaga;  “Vermesse dich, die Pforten aufzureissen,/ Von denen jeder gern vorueberschleicht.”).

Când Faust intenționase să renunțe la materialitatea sa întorcând spatele Soarelui, ca fiu al pământului (“Erdensonne”), el a fost cuprins în cele mai adânci cute ale sufletului său de acea Sorge care s-a dovedit a fi de o primă și de o a doua instanță. În mod paradoxal, chiar desnădejdea de primă instanță ar fi (după Nae Ionescu) acea care îi potențează mai apoi  forțele până a-l face să vorbească de demnitatea omenească.

În monologul său de după îndepărtarea lui Wagner, Faust spune că după ce va fi întors spatele soarelui pământesc, adică timpului care măsoară trecerea vieții pe Pământ, va veni clipa să probeze că demnitatea omului care făptuiește nu este mai prejos de măreția Zeilor (“E timpul, în sfărșit, să dovedești cu fapte/ Că bărbăteasca demnitate/ Nu-i mai prejos de măreția cea zeiască”, trad. Lucian Blaga; “Hier ist der Zeit, durch Taten zu beweisen,/ Dass anneswuerde nicht Goetterhoehe weicht”).

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Diagrame spirituale” →

Al. Florin ŢENE: Patria ca poem al existenței Poetului

După evenimentele din decembrie 1989 a existat o explozie lirică ne cunoscută în istoria literară română. Cu toate că s-a încercat să fie explicat acest fenomen spontaneu, dar, totuși, explicațiile nu ne-au convins. Acest fenomen se poate exemplifica prin tradiția poetică cu nimic mai prejos decât a multor literaturi cu data inițială mai veche. Pot să amintesc poeții interbelici a căror înrâurire biografică s-a exercitat direct până acum, iar istoricește rămâne durabilă.

Apoi, în al doilea rând, să nu uităm de Eminescu și este cu neputință să despărțim drumul vreunui poet de-al nostru existent în istoria literaturii sau nu, de iluminația acestui Luceafăr. Pe Eminescu îl înțeleg ca un termen congener și nume unic național, indiferent de timpuri istorice, politice și loc. Apoi, coborând pe treptele vremurilor literare, pașoptiștii al căror rezonanță contemporană constă mai puțin în ce era stilisticește nou la acea data și mai mult în înțelegerea istoriei, înțeleasă ca o repetare de prototipuri și ca o înfățișare eroică a umanității. Poezia inventivă a lui Ion Budai-Deleanu nu este străină de contemporani, iar Văcăreștii și Dimitrie Cantemir și-au găsit în lirica de astăzi urmași loiali. Nu-l uit nici pe Nicolaus Olahus, cărturarul elegiac, și mulți alții, repetați și azi în felurite proporții și identificați într-o vocabulă veche, într-o într-o întorsătură de frază lirică, într-o  viziune, adaptați, se înțelege, la temperatura actualității…Chiar dacă tradiția poetică nu are mai mult de patru sute de ani și ceva, de la Dosoftei (1660), aceea orală, folclorică, este neîndoios mult mai veche și umple un mileniu. Această literatură, edificată în momentele de liniște și pace, destul de rare, a unei istorii zbuciumate dar și frumoase,și-a găsit în poetul român de azi un ecou vibrant ca un răsunet.

Poetul român, în al doilea rând, este frisonat de sentimental universului și nemărginirea lui. O parte din ei au meditația conceptuală ori elegia nebuloasă, lirica fără metafore, sau experimental. O parte din ei nu concept liricul fără deformare, sau eposul, sunt fără viziune în extensie cu substrat teoretic. Poeții noștri au o percepție pentru elemente și numenii universali sunt pentru ei material lirică, înfățișată într-o substanță locală..Sunt unii care pot vedea în aceasta un simțământ anistoric, o lăudăroșenie disgrațioasă, o laudă a forțelor oculte. Însă primitivul se sperie de element, divinizează focul fiindcă nu-l simte și nu-l cunoaște și e pentru el o reacție chimică distructivă, exorcizează apa care îl năpădește fiindcă e pentru el o stihie. Consensul cu universal e nota poetului român, nu groaza de elementar. Pământul, focul, apa, aerul sunt termenii lumii cunoscute, dirijate după legi ne-ignorabile, în care omul din spațiul carpato-danubiano-pontic s-a inițiat. Echilibru românesc și cumpătarea   vine de la daci sunt semnele cunoașterii legităților universal și ale echilibrului lor. Nimic excesiv nu-l atrage pe Scriitorul din țara noastră. El nu admite stranietatea decât ca un termen dialectic, Pentru poetul român nu spaima, nu groaza de primate și elementar, cu armonia și consensul cu universul.Stihiile nu-i sunt pe plac și nu întâmplător în poezia română a vibrat foarte rar un răsunet marin, deși marea a fost geograficește o margine sempiteră. Nici Epsitulae ex Ponto sau Pontica – „Scrisori de la Pontus Euxinus (Marea Neagră)” sau „Ponticele”, în patru cărți ale lui Ovidiu nu a influențat pe poetul român.

Poetul român cântă câmpia, laudă pământul, câmpia și holda, ascultă mirabila fecundație, e prin urmare un teluric germinativ.Poemele anotimpurilor și rotirea cosmică în temeiul prezentului răsfrânt în viitor le descoperim în poezia contemporană. Poetul român cu pletele în vânt sau poetesa cu rochia albă mulată  pe pulpele-i apetisante  le plac întinderile campestre căci poeții noștri au sensul infinitului raportat la condiția lui umană. Visul himeric, ultramarin, tot ce se extrage din orizonturile lui echilibrate e înlăturat. Câmpia întinsă arsă de vipia verii cu calul viguros secvențiind orizontul cu goana lui, contemplația infertilă, cu gândul la fabulații de dincolo de zare, sau la Fata Morgana,, aceasta e rară și se naște ca un incident. Poetului nostru de pe meleagurile ancestrale ale țării îi place muntele, deoarece e în esența lui  un alpestru și a cântat mai degrabă pădurile de esență tare montană decât salcia plângătoare cum o face poeta Titina Nica Țene, și mesteacănul de podiș despre care a scris cu talent Anghel Dumbrăveanu.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Patria ca poem al existenței Poetului” →

Dorin NĂDRĂU: Dimensiunea esteto-socializatoare a unui cenaclu literar

Rândurile ce urmează mi-au fost motivate cu prilejul invitației de a participa la o recentă reuniune a Cenaclului Literar „Mircea Eliade” din Denver, CO, desfășurată grație platformei ZOOM, o manifestare ce s-a dovedit interesantă, atât prin discuțiile pe care le-a generat, cât și prin aprecierile și evaluările expuse.

Din perspectiva evoluției mentalităților, apariția și exercitarea unei activități specifice unui cenaclu a reprezentat o achiziție prin excelență modernă. Incontestabil, nevoia de cenaclu și importanța sa depind cu preponderență de timpul istoric, ca şi de anumite contexte și de așteptări. Aserțiunea mea este neîndoios consolidată de fenomenul actual de extindere a desfășurării on line. Am realizat că un considerabil avantaj este faptul că noua modalitate oferă posibilitatea apropierii unui mare număr de participanți aflați concomitent în locuri diferite și indiferent cât de îndepărtate, asigurând cenaclului calitatea de a constitui o grupare vie și chiar o stare de spirit și nucleu vital al unei comunități.

Este îndeobște cunoscut că, în mod necesar, structura oricărui cenaclu literar include prezența și interesul intens susținut al unei figuri „spiritus rector” în stare să adune împreună diverse personalități și să le compatibilizeze. Nu mi-a fost greu să recunosc în acest rol pe „admirabilul om al cărții” prof. Anca Sîrghie, împrejurare confirmată de unul dintre membrii cenaclului care a evocat înființarea cenaclului la recomandările și sugestiile acesteia, cu mulți ani în urmă.

Emoționantă „ab initio” prin însăși tema abordată și dezbătută, „Ei au trăit în limba română. Scriitori români în exil”, sesiunea cenaclului, ai cărei moderatori au fost amfitrionii Simona Sîrghie și Sebastian Doreanu, a cuprins un program atractiv. După salutul de „bun venit” și prezentarea invitaților și a unor noi cărți și reviste literare, au urmat prezentările relatate, timp de câte 10 minute acordat fiecăruia, după cum urmează: Andrei Codrescu (SUA)-„…despre Andrei Codrescu”, Mihaela Albu (România)-„Necunoscutul Virgil Ierunca”, Ion Dur (România) -„Post-restant. Continue reading „Dorin NĂDRĂU: Dimensiunea esteto-socializatoare a unui cenaclu literar” →

Isabela Vasiliu-Scraba, „Pelerina” lui Eliade, sau, Scenarita – formă securisto-comunistă a teoriei conspirației

Motto:

„Călcată Țara ca un teasc de struguri/ Stă sub copita vremilor de-apoi,/ Cu miile, când n-avem grâu, sub pluguri,/ Ne-ngroapă și ne seamănă pe noi.// Pe Regi ni-i azvârliră la gunoi, / Din pântece ni-s pruncii puși la juguri, /Strămoșii șterși ca basme cu strigoi.” (dr. V. Voiculescu, Adio Libertății, 1949)

Dreptatea e „sensul însuși al vieții de fiecare zi ca și al istoriei, cea dintâi lege guvernând universul” scria Nicolae I. Herescu la moartea lui Camus al cărui glas îi păruse „totdeauna inconfortabil pentru iubitorii de pace fără justiție și de știință fără conștiință” (1). In consens deplin cu părerea faimosului latinist – care și el refuzase „să se întoarcă sub regimul sovietic de la București” (apud. Horia Stamatu, în „Libertatea Românească”, Madris, 1951), Mircea Eliade nota peste ani că Albert Camus a fost un „moralist suferind în propria lui ființă teroarea demoniei contemporane” (Jurnal, 6 ianuarie 1975). Neputând dormi, filozoful religiilor transcrie în acea dimineață de ianuarie un mare secret divulgat de Camus: „N’attendez pas le jugement dernier. Il a lieu tous le jours (La chute, p.129). Pentru că nu demonia timpului istoric pe care adevărata cultură „l-a pus mereu în paranteze” îl interesa pe Mircea Eliade, ci Marele Timp: Timpul permanentei judecăți dumnezeiești din care imaginează (în nuvela Pelerina) mesaje ce nu ţin seama nici de teroarea securității comuniste susținând teroarea ideologiei unice şi nici de granițele cu sârmă ghimpată transformând o întreagă ţară într-o închisoare.

După ce torturile Securității anti-românești descrise de fostul deținut politic Silviu Crăciunaș în volumul „The Lost Footsteps” (apărut în ianuarie 1961 la o editură londoneză) făcuseră vâlvă în Anglia și în Franța, ziarul de dumincă „The Observer” publicase pe 28 mai 1961 articolul „The Forgotten Prisoners”. Apoi, în iulie 1961 a luat ființă la Londra „Amnesty International” (Amnesty for Political Prisoners), printre fondatorii căreia s-a aflat și exilatul român Ion Rațiu. Acesta a încercat, fără succes, să intervină în Repere (Republica Populară Română) pentru eliberarea filozofului Noica din închisoarea politică. Neinspirat, apelase la un profesor de științe politice (Maurice Cranston, vezi vol.: Ion Rațiu, „Cine mă cunoaște în țară așa cum sînt?”, București, 1991, p.94), autor, în 1962, al unei monografii dedicată comunistului J.P.Sartre. În treacăt fie spus, în romanele sau mini-romanele sale în care apar „political prisoners” din România de după cel de-al doilea război mondial, Mircea Eliade nu descrie niciodată torturile din timpul anchetelor securisto-comuniste. Doar sugerează asemenea situații prin felurite formulări precum cele din „Pelerina” (apărută inițial în germană la Suhrkamp Verlag, apoi în rev. „Ethos” III, Paris, 1982 si, un an mai târziu, la Gallimard): „eu sunt un om bun de felul meu, dar…”, anchetatorul „șuieră”, „vorbi printre dinți”, „clătină de câteva ori mâna foarte aproape de obrazul lui Pantelimon” …„privindu-l amenințător în adâncul ochilor”.

Report this ad

Report this ad

Dacă prin „Amnesty International” Noica n-a putut fi scos din închisoare în 1962 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic,  https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-rinocerizarea/), în schimb în acel an s-a tipărit dizidentul Soljenițîn în Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice. Mica scriere (O zi cu Ivan Denisovici) despre temnițele politice și lagărele comuniste s-a publicat în 1962 cu acordul lui Hrușciov și a fost exportată grabnic în Occident, apărând în 1963 simultan la Paris și la Milano.

In Germania capitalistă (ale cărei universități -ca si în Franța sau Italia- dospeau de  profesori marxiști), anul 1963 a fost marcat de editarea „scandalosului” volum despre epoca de apariție a fascismelor redactat de un filozof al istoriei (Ernst Nolte, Der Faschismus in seiner Epoche. Action francaise – Italienischer Faschismus – Nationalsozialismus, Muenchen, Piper, 1963; vezi în italiană,1995, https://www.youtube.com/watch?v=ajl7sxcsQmM). Nolte i-a fost student lui Martin Heidegger la vremea când studenți îi fuseseră „latinii” Octavian Vuia (rămas în Occident), Alexandru Dragomir (nevoit să opteze, sub ocupația sovietică a țării, pentru exilul interior) și Constantin Oprișan, ucis de Securitatea anti-românească în temnița politică (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, C-tin Oprișan, un discipol necunoscut al lui Heidegger, în vol.: Constantin Oprișan, Cărțile spiritului, București, Ed. Christiana, 2009, pp.81-94; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/ivs-oprisandiscipheidegger/).

Fiind vremea Războiului rece, suedezii s-au grăbit să-l premieze cu Nobel pe Soljenițîn în 1970, fapt interpretat de sovietici ca un act politic ostil. Autorul Pavilionului canceroșilor (Paris, 1968), tipărit în traducere la Paris în același an cu volumul Primul cerc (1968), n-a putut avea parte de Premiul Nobel decât în 1974, când a fost arestat de KGB, cum arestată i-a fost și dactilografa „sinucisă” la anchetare. Alex. Soljenițân a fost în 1974 expulzat în Germania de Vest după ce i-a fost retrasă cetățenia. Intre timp, peste granițele închise ale Imperiului sovietic i se mai publicase Arhipelagul Gulag (Paris, 1973).

Niciuna dintre multele dovezi despre criminalitatea totalitarismului comunist nu i-a reținut atenția fostului comunist Ioan Petru Culianu care mereu s-a străduit să citească beletristica lui Mircea Eliade cu șabloanele Securității căreia îi mai trimitea note informative despre renumitul savant (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, A fost Culianu turnător al savantului Mircea Eliade? On-line, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/). La apariția mărturiilor lui Silviu Crăciunaș (cu mare succes de librărie, apud. Ion Rațiu, Op. Cit., p. 86), Daniel Norman – „jurnalist de extremă stângă, evreu român de origine si corespondentul lui „Figaro” la Londra”(ibidem) -, nu s-a jenat să-l amenințe pe editorul cărții „The Lost Footsteps” pe care a calificat-o drept o „înșiruire de neadevăruri” (cf. Ion Rațiu).

Nuvela Pelerina a fost scrisă de Mircea Eliade în anul când studentul Ioan Petru Culianu a ajuns cu o bursă în America, datorită generozității savantului profesor Eliade care i-a plătit și drumul dus-întors din propriul buzunar (vezi scrisoarea lui Mircea Eliade din 8 dec. 1974). La Chicago studentul i-a clasat academicianului profesor o parte din corespondență, neîndrăznind să-l întrebe de „rinocerizarea” (cum scrisese „băiatul” în notițele cu care venise pregătit) din epoca liberală care a precedat dictatura regală a lui Carol al II-lea. Admirator al lui Hans Ionas (devenit subiect al licenței urmând a fi susținută la Milano în toamna lui 1975) studentul „italian” i-a făcut profesorului Ionas o vizită în speranța de a-i deveni lui Hans Ionas asistent. Cel puțin așa a presupus scriitorul exilat Șerban C. Andronescu în studiul său despre I. P. Culianu unde i-a pus sub semnul întrebării calitatea de „discipol al lui Eliade”, mult înainte de publicarea foilor din dosarul de urmărire securistă a lui M. Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/).

Faimosul academician Mircea Eliade a continuat să fie generos cu Ioan Petru Culianu, așa cum era el cu foarte multă lume, lăudându-l pe fostul bursier peste măsură și încercând în 1976 (fără succes) a-i obține un post la o universitate americană, în pofida lipsei unui doctorat de stat si a slabei activități științifice în domeniul istoriei religiilor: „Mi se pare de neconceput ca după raportul confidențial [pe care i l-am făcut lui Charles Long] despre D-ta, să nu se zbată să te aducă în USA. N-am scris niciodată despre un tânăr savant așa cum am scris despre D-ta. Nu se poate să nu reușim!” (prof. Mircea Eliade către absolventul Culianu, 31 martie 1976).

In ianuarie 1977 îi trimite tânărului (devenit asistent de română de la Groningen) ultimele sale povestiri, redactate între 1975 și 22 dec. 1976: Pelerina, Les Trois Graces si Tinerețe fără tinerețe (/ Timp de un centenar). Niciuna dintre aceste magistrale creații ale geniului eliadesc nu a fost publicată la vremea regimului comunist din România.

După ce a primit o Cronologie alcătuită de tânărul Culianu pentru nereușita lui monografie „Mircea Eliade” (Assisi, 1978), renumitul savant îi comunică epistolar faptul că nu era necesar a-l pomeni pe Sebastian nevizitat în timpul războiului. Fostul atașat cultural precizează pe 10 ianuarie 1977 că, venit din Portugalia cu misiune diplomatică în țară (zece zile în vara anului 1942), n-a putut vizita personalități mai importante precum Iuliu Maniu sau George Brătianu, ambii ulterior uciși în închisori politice. Reproșul (de iz securisto-comunist) că nu l-a vizitat în 1942 pe Mihail Sebastian s-a repetat ad nauseum, în teze de doctorat post-decembrist, în mass-media oficială, în cărți premiate sau nu de Academia Română de după 1990.

Nuvela Pelerina, terminată în vara anului când îi înlesnise fostului comunist Culianu sosirea la Chicago, i-a trimis-o în Olanda observându-l (din „Cronotassi”) rinocerizat, adică înnămolit în gândirea unică a totalitarismului de stânga. Poetul dr. Vasile Voiculescu, luându-și adio de la libertatea dinainte de ocuparea României de către armata lui Stalin, consemnează atât uciderile în massă la vremea foametei din anii 1946 și 1947 cât și forțata îndoctrinare prin sistemul de învățământ, i.e. rapida „înjugare a pruncilor” la marea minciună a raiului comunist.

La fel de marcată de ideologia comunistă (precum „informatorul de Securitate” Ioan Petru Culianu) s-a arătat în 2004 si Tereza Culianu-Petrescu, fostă profesoară de rusă. Faptul transpare fără greș din notele însoțitoare ale scrisorilor trimise de marele savant Eliade fratelui ei care avea să fie asasinat de Securitate la numai patru ani după moartea „celui mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, cum a fost considerat Mircea Eliade.

Aflând de asasinatul din WC-ul universității de la Chicago, exilata Sanda Stolojan își va aminti replica generalului Nicolae Spiroiu (ministrul român al Apărării între 1991 și 1994) care spusese că „intelectualii din diaspora dau despre noi o imagine proastă”. Cât de proastă era imaginea din jurnalistica lui Culianu s-a văzut când articolașele sale apărute la New York în 1990 au fost cuprinse într-un volum de Scrieri politice, completate (spre a umple spațiul) cu interviul înregistrat în decembrie 1990 și publicat câteva luni mai târziu în Revista „22”, chiar cu puține zile înainte de suprimarea „rituală” (apud. Andrei Oișteanu) a lui Ioan Petru Culianu, aflat pe punctul de a fi angajat (2) ca lector de istoria religiilor la Chicago (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Părul lung și blond al lui Culianu, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/pleteleluiculianu3/).

In Pelerina, Mircea Eliade se inspiră din evenimente petrecute real în România aflată sub ocupația armatei staliniste, citindu-l foarte probabil pe Silviu Crăciunaș precum și alte volume cu mărturii ale nenumăratelor atrocități pe care ideologii marxiști le vroiau pe vecie ascunse, dar și aflând verbal (de la foști deținuți politic) ce se-ntâmpla după gratiile imensei rețele de închisori politice, în lagărele comuniste de exterminare și în unele spitale psihiatrice. Exilatul Theodor Cazaban recenzase și el în 1958 o plachetă de poezii compuse de un fost deportat la Canalul Dunăre- Marea Neagră, accentuând sublititatea expresiei din unele poeme religioase („E-aproape, e-aproape/ Răsufletul liniștii reci/ Lumina surâde în veci/ Și-nchide seninul sub ploape”, V. Vasiliu, Aici, acolo).

Ultimele file ale volumului De Zalmoxis à Gengis-Khan (Paris, Payot, 1970), cuprind un excepțional eseu pe tema transcederii „terorii istoriei” prin intrarea într-o altă lume. Ideea eliadescă luase formă literară încă din 1955 când a publicat în franceză Noaptea de Sânziene  (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Mircea Vulcănescu și părintele Arsenie Boca, personaje ale unui roman eliadesc, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/). De astă dată renumitul savant pornește de la observația că moartea este o experiență greu accesibilă gândirii moderne. In contrast, atitudinea de pasivitate în acceptarea (modernă) a morții de pe poziții raționale ar fi fost străină spiritualității omului societăților tradiționale. In balada Miorița – reprezentativă pentru spiritualitatea românească tradițională (3)-, ar exista „o solidaritate mistică om-natură care nu mai este accesibilă conștiinței moderne” (De la Zalmoxis…p.249).

Mircea Eliade reține din interpretarea dată de Fochi baladei Miorița că „tema cadrului nupțial, ca reflex al ceremoniilor nupțiale completând ritualul funerar aparține exclusiv folclorului românesc” (A. Fochi, p.529). Evidența tragică a morții, celebrată într-un cadru de înaltă măreție „își pierde semnificația pe care încă o avea în bocete și revelează altă dimensiune” (De la Zalmoxis la Gengis-Khan, traducere de Maria și Cezar Ivănescu, 1980, p.250). Drama mioritică ne introduce într-un cosmos liturgic în care se săvârșesc mistere, folclorul românesc nevehiculând „creștinismul din biserici”. Savantul de renume mondial consideră că la români s-ar găsi o nouă creație religioasă, un creștinism cosmic care proiectează misterul cristologic asupra naturii întregi.

Românul societății tradiționale neglijează elemente istorice ale creștinismului, și  insistă asupra dimensiunii liturgice a existenței omului în lume. Filozoful religiilor delimitează creștinismul cosmic românesc de panteism, întrucât la români cosmosul nu e sacru prin el însuși, ci sanctificat prin participare la misterul nunții. Savantul argumentează cu observația că și unii mistici creștini au interpretat agonia și moartea lui Christos ca pe o nuntă. De pildă, Sfântul Augustin l-a văzut pe Christos-mire venind în patul nupțial al crucii.

In interpretarea dată Mioriței, hermeneutul universurilor religioase subliniază voința de a triumfa asupra destinului vitreg, păstorul preschimbând nenorocul în mister al tainei nunții. Eroul mioritic ar proiecta drama propriului destin într-un alt orizont spiritual, neasumându-și destinul ca pe un eveniment istoric personal. Spiritualitatea românească tradițională ce transpare din această creație a geniului popular găsește sens nefericirii sale asumând-o ca pe un mister sacramental.

Mircea Eliade pare convins că de-a lungul zbuciumatei lor existențe de milenii, românii au fost ajutați să suporte teroarea istoriei manifestată prin invazii și nefericiri de tot felul „datorită mai ales creștinismului cosmic”. Prin zdrobitoarea inegalitate dintre invadatori și victimile lor, cei invadați nu se pot sustrage terorii istoriei. Doar un cosmos „răscumpărat prin moartea și reînvierea Mântuitorului și sanctificat de pașii lui Dumnezeu, ai lui Iisus, ai Fecioarei și ai sfinților, permite să regăsești, fie chiar numai sporadic și simbolic, o lume încărcată cu virtuțile și frumusețile de care invaziile despuiau lumea istorică” (Mircea Eliade, „Teroarea istoriei și răspunsul păstorului”, în vol.: De la Zalmoxis..., Payot, Paris, 1970, trad. București, 1980).

Nuvela Pelerina înfățișează ca personaj principal un român modern, un inginer firesc încadrat în „societatea comunistă a oamenilor muncii” în care viața se reduce la orele de serviciu, de relaxare si la câteva relații amicale. Destinul îi rezervă însă nebănuite surprize odată cu întrebarea (practic anostă) a unui necunoscut îmbrăcat cu o pelerină. Întrebarea „Ce zi e astăzi ?” pare anostă, pentru că ea nu vrea nici pe departe să-nsemne „pe ce lume trăiești”, ci intenționează doar să corecteze o datare eronată a unui ziar comunist. Si totuși nevinovatele cuvinte ale străinului l-au și transformat pe tânăr într-o victimă, zvârlindu-l într-un abis, chiar înainte de a formula un răspuns. Inginerul este imediat luat în vizorul Securităţi care până atunci urmărise pas cu pas doar vechea sa victimă (4) supraviețuitoare torturilor din închisorile politice.

Intrebat pe ce motiv a făcut 13 ani de temniță politică, filozoful Petre Țuțea a spus următoarele „Dacă aș ști ce vină am în mod real, aș cere premiul Nobel. „Ce vină vă însușiți dumneavoastră ?”, m-au întrebat. Si am fost condamnat la 20 de ani” (vezi Ultimile dialoguri cu Petre Țuțea, înregistrate la începutul anului 1991 de Gabriel Stanescu, Criterion Publishing, 2000, p.17).

Făcut părtaş la o suită de întâmplări cunoscute doar cu prilejul anchetelor comunisto-securiste (a curtat o fată care locuia pe aceiași stradă si chiar lângă casa omului cu pelerina, iubita sa lucra în secția cernelurilor, la o secție de cerneluri de la Slatina fusese o explozie, etc., etc.) noua victimă a Securității îşi pierde postul din București, are un timp o slujbă în provincie, iar la sfârşit, la interogatoriul cu care se încheie nuvela, tânărul inginer este adus dintr-un sanatoriu de boli psihice şi află, chiar de la angajatul Securității care-l chestiona, că iubita lui rămasă într-o ţară de dincolo de Cortina de fier i-a trimis pe căi misterioase îndemnul să nu deznădăjduiască şi să aibe încredere în puterea lui Dumnezeu. La un anumit nivel de comunicare, mesajul biblic venit de la iubita stabilită în Uganda (“Fericiţi cei săraci cu duhul căci a lor va fi împărăţia Cerurilor”) implică inexistenţa Cortinei de fier și a oricăror granițe de țări.

Așadar din secunda întâlnirii pe stradă cu un fost deținut politic înveșmântat într-o pelerină, tânărul a intrat ca si automat în mașinăria terorismului istoriei. Vânat de Securitatea comunistă fusese el cu vreo doi ani mai înainte, de când trimetea peste Cortina de fier cărți poștale ilustrate fostei sale logodnice care alesese libertatea, refuzând a se întoarce de la un Colocviu din Suedia. Intr-un mod criptic şi extrem de bine elaborat, prin meandrate peripeţii relatate în discuţii purtate la Securitate, tânărul solicitat a lămuri unui necunoscut o greşală de datare a ziarului „Scânteia” este pe nesimțite angrenat în alcătuirea unui stufos dosar de securitate în care ticluirea de scenarii (5) suplinește lipsa acută de FAPTE si de DOVEZI juridice pentru inculparea celui anchetat.

Continue reading „Isabela Vasiliu-Scraba, „Pelerina” lui Eliade, sau, Scenarita – formă securisto-comunistă a teoriei conspirației” →

Al. Florin ŢENE: Mișcarea secretă a cărților, inclusiv cele de poezie pe raftul bibliotecii

          Istoricul literar care nu ia în seamă traducerile nu îmbrățișează ansamblul poetic din sistemul literar de pe Terra și nu merge la origine, el vede faptele sub aspect final, creativ și original, neglijând că în materie de literatură originalitatea absolută este o utopie și că opera, chiar în aparență spontană, are un mecanism motrice inalizabil care izvorăște într-o proporție impasibil de calculat și din mediu. Datorită acestui fapt sunt cărți care într-o epoca istorică stau în primul rând pe raftul bibliotecii, (Maria Banuș, Veronica Porumbacu, Nina Cassian, Luis Aragon ) iar în altă epocă istorico-politic trec pe al doilea rând, (V.Em Galan, A Toma, Sorin Toma, )  s-au chiar dispar din biblioteca publică datorită unor dictaturi politice (Radu Gyr, Traian Dorz, Arghezi până în 1950, Gib Mihăescu până în 1965 și chiar Eminescu 1945 până în 1948  ). A face istorie literară este, prin urmare, a examina epoca sub raportul traducerilor.

        În plus, cărțile au deplină valabilitate estetică și a vorbi despre autor sub aspectul creației nu este o vorbă aruncată fără suport al adevărului.Izbitoare în traducere este în chip vădit proteicitatea, fiindcă poetul schimbă aici cu ușurință tonul după cheia portativului citit și solfegiază liric în concordanță cu emoția personală. A traduce poezie este a interpreta dirijoral o partitură. Cel ce traduce îmbrățișează virtual și admite opera în măsura în care o repetă la sonoritatea proprie afectivă. După mine traducerea este o creație eșuată, izvodită cu o sugestie exterioară peste care spiritul adaugă realitatea lui tehnică. Mulțimea de traduceri la noi în țară este semnul unei inițieri afective sub raportul creativității profunde și inalizabil. Practic, domeniul traducerii cărților de poezie a căpătat o întindere planetară, în timpul comunismului de la noi, exista o restriște în acest domeniu. Erau pe listele de traducere poeți și scriitori agreați de regim. Se recomandau scriitori cu vederi de stânga sau simpatizanți ai partidelor comuniste din Italia, Franța, Grecia și din Africa.Astfel, cititorul român așeza în biblioteca sa pe primul rând catrenul persan, și sonetul italian, haiku-ul nipon și romanța hispanică, pe Whitman și pe Omar Khayam, pe  Horațiu și pe Jorge Guillen. Totuși, deși se întinde pe o plaje largă planetară, biblioteca de poezie străină are o răspândire sistematică și cuprinde totalitatea, fără a mepriza, acum în democrație, căci în regimul de tristă amintire trebuia ca traducătorul să aleagă autorii de pe o listă agreată de cenzură, obstrucționând inițiativa personală a traducătorului. Traducătorul, fiind mai rar și critic, poate dezechilibra înaintarea organică a unei literaturi prin insistența propagării cantitative a unei literaturi, prin insistența propagării cantitative a unei unice opere, a unei singure școli, a unui tip restrictiv de literatură. Foarte mulți poeți clasici, dar și contemporani români, au tradus poezii ale confraților străini. Suprarealiștii Eluard și Rene Char, ultimul cu sicitatea lui la limită și conciziunea abstractă, și-au găsit în Virgil Teodorescu, Gelu Naum, Botez, Demostene, Caraion, Ion, Cârneci, Magda, Dimov, Leonid, Ioana Pârvulescu, câte un pandant minunat. Darie Novăceanu a tradus pe melancolicul Juan Ramon Jimenez, iar regretatul poet Ștefan Aug.Doinaș a tradus pe cerebralul filolog Jorge Guillen etc.

        A traduce lirică la noi în țară  este o formă de coexistență literară și de elocvență estetică, un canal de contact cultural încontinuu, un stimulant estetic al unei energii creatoare infatigabile. A vedea în operă valoarea și a-i da viață în aerul unei limbi noi., unde poemul crește ca o planetă regenerată, în alt mediu lexical, este în ultima analiză expresia unei perfecte raționalități și a unei conștiințe necomune. Astfel, suntem contemporani, prin traduceri, cu Pindar și Camoes, cu Shakespeare și cu Mallarme, poetul român se regăsește  pe sine în acest timp impersonal al bibliotecii imaginare, pe a căror rafturi cărțile au o mișcare secretă.

————————–

Al.Florin Țene

Cluj Napoca

Scriitorul Ionuț CARAGEA premiat de ,,Societatea Poeţilor şi Artiştilor din Franţa”

 

,,Veşti uriaşe din Franţa. Azi am fost anunţat că am obţinut două premii oferite de Societatea Poeţilor şi Artiştilor din Franţa. Este vorba de premiul al doilea la marele premiu „Henri MEILLANT” şi premiul al treilea la marele premiu „Jenny ALPHA et Noël-Henri VILLARD”.

Volumul cu care am obţinut aceste premii se numeşte „J’habite la maison aux fenêtres fermées” (Locuiesc în casa cu ferestre închise). Acest volum a fost scris de mine direct în limba franceză şi a fost publicat la editura Stellamaris din Brest în anul 2019.

Vă mulţumesc tuturor pentru susţinere şi aprecieri. Mai multe informaţii în zilele următoare”.  

*

Cei care vor să citească varianta în limba română a volumului premiat în Franta, pot accesa linkul de mai jos. Toate gândurile bune!

––––––––––––

Al. Florin ŢENE: Orașul cu scriitori – Drăgășani

  

          Pentru cel ce se întoarce, din când în când, în orașul natal, Drăgășaniul, municipiul de la poalele Dealului Viilor, aflat la jumătatea drumului dintre Rm.Vâlcea și Slatina, cu tocăliile sunând în vii precum contrabasul într-o orchestră, cu parcul din centru cu străzi paralele, este un loc romantic de care frumos vorbea Gib I. Mihăescu și mai curând istoricul Teodor Barbu. Literatul care se reîntoarce pe locurile natale și la prieteni: prof. Emil Istocescu, un mare exeget al operei lui Gib I.Mihăescu,  Mircea Câtea și poetul Marian Bărăscu, un animator cultural apreciat, are senzația că este potopit de scriitori. Ei par, la o privire de suprafață, cetățeni pașnici și visători, preocupați de treburile lor zilnice și, în definitiv, așa și sunt, în ce mai mare parte a timpului. O mai văd, din când în când, pe scriitoarea profesoara Mihaela Rădulescu publicând în revista filialei Vâlcea a Ligii Scriitorilor Români, după ce se întoarce de la școala din Bălcești, grăbită, drămuindu-și timpul între două navete. Cu toate acestea, drumurile lor cotidiene se întâlnesc ca și cum ar asculta de un program precis și de o migrație obligatorie care se repetă de două-trei ori pe zi. Ieșit din hotelul Rusidava și voind să te îndrepți spre Biblioteca municipală unde se află bibliotecara Cristina Prunel Bărbulescu,  din clădirea modernă a primăriei nu se poate să nu observi  pe un bărbat foarte agitat, bucuros că se întâlnește cu mine. Este poetul Marian Bărăscu, conducătorul cenaclului Gib I. Mihăescu, înființat de mine în anul 1957.

         Nu i-am enumerate pe toți scriitorii din orașul meu natal. Nu am putut să mă întâlnesc cu toți, mă aflam într-e două trenuri și accelratul spre Sibiu nu mă aștepta.

————————–

Al.Florin Țene

Cluj Napoca

Al. Florin ŢENE: Poezia ca ceremonie a textului

          Poezia este pentru literatură, și nu numai, exprimarea unei interdicții care se dedublează după cum ea pune în joc trăiri de ficțiune care reînoiesc și contextă sistemul formal admis. Un fenomen aparent paradoxal afectează, în ultimii douăzeci de ani, literatura lumii: pe măsură ce poezia își continuă parcursul normal, de formă experimentală, destabilizatoare și antisistem, proza neagă orice am crezut că ar fi cîștigat în secolul al XX-lea. Proza, în special romanul, pare a fi reținut din întreaga sa experiență doar funcția povestirii, o anume sondare psihologică și cîteva variabile formale. Piața universală de carte e inundată de produse care afirmă cu mîndrie prin propria structură că „nu vor altceva decît să spună povești“. Lăsînd însă la o parte acest orgoliu sub care detectez o anumită vinovăție, cred că proza a trecut printr-un proces de dezvrăjire, că s-a subsumat total comercialului și că nu face altceva decît să răspundă cererii, cedîndu-le rolul de saboteur prozei scurte și poeziei.

        Nu de puține ori poeții, în cătarea originalității, au abordat poezia ca pe o comedie a sufletului. Astfel, Aurel Baranga a scris prin 1940 poeme de o cruzime și suprarealist macabru și vagabondaj, prefăcându-se mai târziu într-un comedian din domeniul dramaturgiei bulevardiere, cu destul succes, anulând din memoria estetică tot ceea ce fusese la debut anarhie juvenilă. Ion Negoițescu, oniricul, care făcea parte din grupul de la Sibiu, fiind cel mai tânăr impresionist , care a devenit critic literar, iar anxiosul Virgil Teodorescu, ce era poet cu simțul civic, un fel de Luis Aragon, precum Virgil Carianopol și prietenul Geo Dumitrescu. Avangardiștii Gellu Naum și C. Nisipeanu au fost avangardiști, activi sub raportul inovației literare, însă nu au întins o punte istorică din epoca unde au debutat și până la sfârșitul vieții.

        Suprarealismul patronat de Sașa Pană, era un fel de Andre Salmon al avangardei românești își publica aberațiile într-un capitol arid al istoriei literară. Dacă aceștia au abandonat  estetica tinereții vijelioase opera lor a rămas și a început să fie editată din 1965 și până acum, , găsind ecou în generațiile mai recente cu o acuitate profundă și policromă, ca și cum ar fi țâșnit din izvorul creației actuale. Cărțile acestora au adus în contemporaneitate un efervescent spirit literar prin cărțile lor istorice, restituite prin ediții quasi-complete. Sașa Pană cu “Poeme și poezii “( 1966) ,“ Prozopoeme“( 1970) , “Ospățul de aur”(1968 ) al lui Ștefan Paul, “ Stăpâna viselor“de Constantin Nisipeanu, “Orion “(1978 ) de Geo Bogza și “Blănurile oceanelor “(1968 ) de Virgil Teodorescu sunt atât documente istorice și ediții fără mare ecou, dar mai degrabă sunt sforțarea imanentă a unei literaturi de a recupera evantaiul ei integral în vederea unei exprimări depline și libere, cu absolută inițiere tradițională.

        Avangarda istorică românească nu este tot una cu suprarealismul, cu toate că din observațiile mele suprarealiștii sunt mai numeroși și mai însemnați. Interesanți sunt expresioniștii încărcați cu idei insolite, cum ar fi dadaismul care este o creație de-a noastră prin Tristan Tzara și Marcel Iancu, la fel a găsit ecou în țara noastră futurismul prin F.T. Marinetti  a explodat la Paris în anul 1909. Privită în ansamblu, așa ca dintr-o dronă imaginară, fără parti-pris , literatura română pare a scoborî cu fenomenele insurgente cu mult înaintea primului război mondial, aceea presă-pirat cu reviste cumulând patru cinci numere până la Al.Macedonski despre care am scris romanul “Priviți, privighetoarea cântă…! “ Toate aceste documente s-au publicat, încât cititorul sau istoricul literar contemporan a luat cunoștiință de ele. Astfel se cunoaște ceea ce este up-to-date pe glob. O antologie a poeziei românești de avangardă a fost publicată la Milano de Marin Mincu și Marco Cugno alături de cea tipărită de Sașa Pană la București, în 1968,  au lărgit panerul cunoașterii avangardei românești în Europa. Clujanul Ion Pop publicând Literatura română și expresionismul, este o sinteză curajoasă, amintidu-ne și de Ov.S. Cromălniceanu și Adrian Marino, autorul unui studio deosebit despre avangardă. Este vorba de Dicționarul de idei literare, vol.I, 1970, care a câștigat o dimensiune europeană.

        Din această relative ebuliție, care este intense și mai bogată din tabloul bibliografic, a ieșit o literatură compozită, unde fenomenul  avangardist este reprezentat într-un chip insolit.Astfel de situații de felurite avangarde au dus astăzi la nașterea unor fenomene și stiluri pimpure din unghiul curentului  inițial, clasificabile în categoria producțiilor baroce, anormale prin raport la norma literară, inventive în chip inconsecvent și contradictoriu, eretice în comparație cu prototipul istoric.

         Cineva este expresionist într-un volum sau într-o poezie, în altă situație tehnica se modifică. Altul este suprarealist, pornind de la Urmuz și cultivă umorul absurd, altcineva face lirică suprarealistă în stilul și gustul lui Eluard.

         Într-o grupă, pe care am numit-o “neo-surrealistă “ face parte fostul meu coleg de liceu, la Drăgășani, Virgil Mazilescu, ( 1942-1984), autorul unor volume cu conținut  discursiv și sinteză amorfă: “Fragmente din regiunea de odinioară”, apărut în 1970 și “Va fi liniște va fi seară”(1979 ). Colegul, în liceu, era foarte bun la matematică. A fost o surpriză pentru toși că a reușit la filologia din București. Ca poet, Virgil Mazilescu se bizuiește pe justapunere în gramatica lui lirică și deduce poezia asociativitatea arbitrară, sublimând limbajul până la o înfățișare eliptică de acest fel:” în grâul de după asalt, Immanuel tu treci mai fericit decât mine prin toate piesele distrugerii foarte sărac și fără să-ți amintești și viclean la pândă pe urmele marilor îngeri cântăreți de altădată. “ Departajându-se de realul direct, eul deduce din arbitrar un real magic, concepție suprarealistă nu însă și de formula onirică, întrucât magia provine din limbaj și nu din viziune. Peisajul, puțin exprimat, pare un artificiu de laborator lingvistic și nu un vis energetic. Ideea de a revela peisajul o găsim și în poezia clujeanului Ionuț Țene, având origini tot drăgășenene, având un curat suprarealism, în spiritual lui Breton, care promova tehnica de a”a citi în sine “ în volumele : “Ridurile pietrei “(versuri), Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018. O astfel de autoscopie imanentă presupune reprezentarea omului în chipul unui text, revelabil prin tehnici ce oscilează între gândire și extrarațiune.Eul immanent care scapă diurnului, suprarealismul iubea romantismul german și s-ar fi extaziat după Carus, dă înfățișarea discursive a liricii lui Sorin Mărculescu, din “Cartea munților” apărută în 1967, la fel în poezia lui Ion Mureșan din “Cartea Alcool”, Bistrița, Ed. Charmides, 2010.

           Lirica de icoană venind din ancestralul creștin, ca și cum ar fi pictată de Pirosmanishvili, a poetului  Victor Constantin Măruțoiu în volumul” Al treilea munte,” Editura “:Școala Ardeleană“, 2018,, poet în fond expressionist, precum Ion Gheorghe, voind a găsi Panteonuri arhaice și biblice, investigând prin limbaj “țara originară “, fiind pe urmele lui C.G.Jung. Cu adevărat suprarealistă, folosind o ceremonie a textului este poezia eminentă a lui Leonid Dimov (Carte de vise, 1969 ), unde visul este aici o formă de revelație letală, expresia unei angoase, formă ireductibilă de a pricepe realul în ce are acesta imanent. La poeta Persida Rugu spiritual iese din mediul direct și se sublimează în acel real amorf, metafizic și informal, a cărei lege este metamorfoza:” Intermezzo,/Curg sunetele prin inima sihlei/ tăcerea înalţă pagoda/ pe ochiul ascuns/ cad inimi de jar/ din frunza ce-acoperă calea/ Somnul celui hăituit/ Somnul celui hăituit/  alunecă frânt/ pe celălalt mal (… )“ Fără a urma pe Leonid Dimov, Persida Rugu,( Umbra fluturelui de abanos, Editura Avalon, Cluj-Napoca, 2020), Emil Brumaru (Dulapul îndrăgostit, 1980 ) și Continue reading „Al. Florin ŢENE: Poezia ca ceremonie a textului” →

Alexandrina TULICS: Iubiri, tristeți de vară

…credeam că numai eu, mă trezeam cu ochii și gândul pe nuc, acolo unde era ‘camera de zi ‘a șederii mele la bunic.

 Acolo mă suiam în pijama, cu dorul de miez de nucă și cântat, de dezmierdat păsările imitându-le dar mai ales cântând cât mă ținea vocea, repetând pe marea scenă verde, cu miros de iod, înțepător,unde mă credeam artistă.

De acolo culegeam informațiile ‘cine mai trecea pe drum ‘ și le vărsam bunicului neatent la noutățile zilei.

Nucul mă ținea pe crengile-i ca pe mâini de mamă dar mai ales bunică, pe care aș fi vrut-o în fiecare vacanță.

După poveștile spuse despre dânsa, mă duceam câteodată și o căutam după ușile încăperilor șopțindu-i chemări dulci doar de mine și ea știute.. să vină să ne gătească, spele dar mai ales să mă țină în brațe… în brațe, brațe, brațe…

 

Iartă-mă

Iartă-mă-n cântarea goală,
fără har și rugăciune,
Fără bucuria-Ți- sfântă,
dar bogată în tăciune,

Îartă-mă în bucurie,
Când nu vine de la Tine,
Iartă-mă în cântărire
De-s ușoară în vorbire.

Iartă-mă în soare, pâine,
Apă, fără mulțumire,
Iartă-mi caria-n cârtire,
Și de secetă-n iubire.

Iartă-mă-n copii și pace,
în iubirea cea știrbită,
Scapă-mă de înălțarea,
Ce mă face mulțumită.

Iartă-mă de ‘pietre-n mână’
în privire și-n gândire,
Dă-mi iubirea și dorința,
Să m-asemăn doar cu Tine.

 

La cruce

M-am așezat sub cruce
și-am plâns miresmi-salcâm,
cu felinarele castanilor,
lacrimi de ceară,
ce curg din rănile-Ți,
făcute de nebuni.
Cu mierea albinelor
aș vrea să Te alin;
Bujori cu-obrajii palizi
sub cruce să îi pun,
cu iarba ce-Ți jelește
din rănile făcute,
și-un stol de păsărele,
în foc, un vânticel să-Ți sufle.
Continue reading „Alexandrina TULICS: Iubiri, tristeți de vară” →

Paul LEIBOVICI: Bijuterii

Despre omul-poeta carea a răzbătut în cele mai intolerente vremuri și a ajuns pe pămîntul Sfânt –MARIA GĂITAN-MOZES –s-a scris și se va scrie peste ani. Poezia acestei Doamne nongenare are  valoare literară și estetică cît și o conturare particulară. Arta poetico-estetică a versurilor din culegerea ,,IDENTITATE,, este  universală, modernă și estetică; un volum care e un corp distinct. Poeziile pe care le-am citit  și recitit – din scoarță în scoarță – conțin subiecte izvorâte din actualitatea epocii trăite cu intensitate. În același timp numeroase creații le consider de  valoare literară atât prin conținut, estetica  cât și prin modestia exprimărilor poetei. Adevărate bijuterii cu valori reale-universale. Doamna Maria Găitan-Mozes, poeta care ne-a dăruit, nouă lectorilor, iubitorilor de poezie autentică cartea ,,IDENTITATE,, a cărei conținut constă din 75 de perle. Desigur, valoarea socială și estetică, care odată cu trecerea vremii, rezistența lor, frumusețea, limpezimea se dovedesc înscriidu-se în marea colecție a ,,adevărului denetăgăduit ,,.

O primă cunoștiință cu distinsa poetă, n-am realizato personal ci prin intermediul prietenului meu istoricul Dr. Șlomo Leibovici-Laiș. Fixasem o întîlnire, care trebuia să aibe loc în biroul de pe Alenby, la orele amezii. Eram c-am pe la jumătate drumului cînd am primit un telefon :-sînt foarte ocupat ,vino peste o oră;servește o cafea între timp și voi reveni cu chemarea. Cînd am intrat în birou ,privirea lui Șlomo era răvășită,foile manuscrisului frumos așezate într-un dosar pe care scria,,POEZII în traducerea…La drept vorbind ,nu cunoșteam această nouă pasiune a sa ,,poezia,,.Desigur privirile s-au întîlnit .El a zîmbit ,ghicindu-mi gîndurile,întrebările.

-Poeziile din fața ta sunt ale unei ola Hadașa …d-na Maria Găitan-Mozes…la care adăugă: citește !!

Anii au trecut …la o Adunare a scriitorilor am avut onoarea și plăcerea de a fi prezentat de către răposatul Saul Carmel –Președintele Uniunii Scriitorilor de limbă română ….și de atunci o tot lecturez această frumoasă, curgătoare poezie.

Poeta deține o biografie –îmi permit să o denumesc ,,multi coloră,, care străbate atât prin locul de unde a pornit-o Basarabia, trecînd prin locul unde s-a afirmat ,,dentîia-și dată,, București,, și alăturăndu-se soțului z.l., trăind pe pămîntul sfânt al ISRAELULUI. A pornit-o dintr-un sat basarabean, unde a cunoscut viața grea, aspră încă din copilărie, dar și frumusețea cântului sătesc, autenticitatea exprimării limpezi ca și apa pârâului care trecea lină, strălucitoare prin sat.

A ajuns la Bucureștiul  anilor comunismului studiind la ,,Școala de literatură,, avînd colegi și profesori de valoare literară. Iar tânăra Maria, avînd harul poeziei s-a afirmat. Secretul identității personale îl descoperi din prima pagină ,,gata de zbor-cu aripi și vise,,. Cu ele îndrăznesc să mă avînt ….O primă lansare ,,din zbor,, s-a datorat poetei Veronica Porumbacu, care descoperindu-i talentul, sclipirile unei poete autentice și originale, a încurajat-o publicându-i primele versuri. …Și uite așa, treptat, treptat poeta de o modestie proverbială descoperă ,,portocalii din livezi / și nisipurile –ncinse. A pășit optimistă căci: ne-a rîs /cerul albastru/ și copii la fereastre (Împreună). Perechea Mozes au cunoscut viața de olimi hadașim ca  mulți dintre noi. Optimismul, munca și credința se reflectă  în poezia ,,Voit,,: îndrăznesc să mă chem /și să fiu ./Și m-alătur /voit/ de neamul tău/ISRAEL…

Citind și recitind cele 150 de pagini ale culegerii  de versuri care constă în 75 de titluri, am impresia recitirii, cu fiecare poezie a unei povestiri a vieții bogate pline de hârtoape dar și de satisfacții. Continue reading „Paul LEIBOVICI: Bijuterii” →