Motto:

„Călcată Țara ca un teasc de struguri/ Stă sub copita vremilor de-apoi,/ Cu miile, când n-avem grâu, sub pluguri,/ Ne-ngroapă și ne seamănă pe noi.// Pe Regi ni-i azvârliră la gunoi, / Din pântece ni-s pruncii puși la juguri, /Strămoșii șterși ca basme cu strigoi.” (dr. V. Voiculescu, Adio Libertății, 1949)

Dreptatea e „sensul însuși al vieții de fiecare zi ca și al istoriei, cea dintâi lege guvernând universul” scria Nicolae I. Herescu la moartea lui Camus al cărui glas îi păruse „totdeauna inconfortabil pentru iubitorii de pace fără justiție și de știință fără conștiință” (1). In consens deplin cu părerea faimosului latinist – care și el refuzase „să se întoarcă sub regimul sovietic de la București” (apud. Horia Stamatu, în „Libertatea Românească”, Madris, 1951), Mircea Eliade nota peste ani că Albert Camus a fost un „moralist suferind în propria lui ființă teroarea demoniei contemporane” (Jurnal, 6 ianuarie 1975). Neputând dormi, filozoful religiilor transcrie în acea dimineață de ianuarie un mare secret divulgat de Camus: „N’attendez pas le jugement dernier. Il a lieu tous le jours (La chute, p.129). Pentru că nu demonia timpului istoric pe care adevărata cultură „l-a pus mereu în paranteze” îl interesa pe Mircea Eliade, ci Marele Timp: Timpul permanentei judecăți dumnezeiești din care imaginează (în nuvela Pelerina) mesaje ce nu ţin seama nici de teroarea securității comuniste susținând teroarea ideologiei unice şi nici de granițele cu sârmă ghimpată transformând o întreagă ţară într-o închisoare.

După ce torturile Securității anti-românești descrise de fostul deținut politic Silviu Crăciunaș în volumul „The Lost Footsteps” (apărut în ianuarie 1961 la o editură londoneză) făcuseră vâlvă în Anglia și în Franța, ziarul de dumincă „The Observer” publicase pe 28 mai 1961 articolul „The Forgotten Prisoners”. Apoi, în iulie 1961 a luat ființă la Londra „Amnesty International” (Amnesty for Political Prisoners), printre fondatorii căreia s-a aflat și exilatul român Ion Rațiu. Acesta a încercat, fără succes, să intervină în Repere (Republica Populară Română) pentru eliberarea filozofului Noica din închisoarea politică. Neinspirat, apelase la un profesor de științe politice (Maurice Cranston, vezi vol.: Ion Rațiu, „Cine mă cunoaște în țară așa cum sînt?”, București, 1991, p.94), autor, în 1962, al unei monografii dedicată comunistului J.P.Sartre. În treacăt fie spus, în romanele sau mini-romanele sale în care apar „political prisoners” din România de după cel de-al doilea război mondial, Mircea Eliade nu descrie niciodată torturile din timpul anchetelor securisto-comuniste. Doar sugerează asemenea situații prin felurite formulări precum cele din „Pelerina” (apărută inițial în germană la Suhrkamp Verlag, apoi în rev. „Ethos” III, Paris, 1982 si, un an mai târziu, la Gallimard): „eu sunt un om bun de felul meu, dar…”, anchetatorul „șuieră”, „vorbi printre dinți”, „clătină de câteva ori mâna foarte aproape de obrazul lui Pantelimon” …„privindu-l amenințător în adâncul ochilor”.

Report this ad

Report this ad

Dacă prin „Amnesty International” Noica n-a putut fi scos din închisoare în 1962 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic,  https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-rinocerizarea/), în schimb în acel an s-a tipărit dizidentul Soljenițîn în Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice. Mica scriere (O zi cu Ivan Denisovici) despre temnițele politice și lagărele comuniste s-a publicat în 1962 cu acordul lui Hrușciov și a fost exportată grabnic în Occident, apărând în 1963 simultan la Paris și la Milano.

In Germania capitalistă (ale cărei universități -ca si în Franța sau Italia- dospeau de  profesori marxiști), anul 1963 a fost marcat de editarea „scandalosului” volum despre epoca de apariție a fascismelor redactat de un filozof al istoriei (Ernst Nolte, Der Faschismus in seiner Epoche. Action francaise – Italienischer Faschismus – Nationalsozialismus, Muenchen, Piper, 1963; vezi în italiană,1995, https://www.youtube.com/watch?v=ajl7sxcsQmM). Nolte i-a fost student lui Martin Heidegger la vremea când studenți îi fuseseră „latinii” Octavian Vuia (rămas în Occident), Alexandru Dragomir (nevoit să opteze, sub ocupația sovietică a țării, pentru exilul interior) și Constantin Oprișan, ucis de Securitatea anti-românească în temnița politică (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, C-tin Oprișan, un discipol necunoscut al lui Heidegger, în vol.: Constantin Oprișan, Cărțile spiritului, București, Ed. Christiana, 2009, pp.81-94; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/ivs-oprisandiscipheidegger/).

Fiind vremea Războiului rece, suedezii s-au grăbit să-l premieze cu Nobel pe Soljenițîn în 1970, fapt interpretat de sovietici ca un act politic ostil. Autorul Pavilionului canceroșilor (Paris, 1968), tipărit în traducere la Paris în același an cu volumul Primul cerc (1968), n-a putut avea parte de Premiul Nobel decât în 1974, când a fost arestat de KGB, cum arestată i-a fost și dactilografa „sinucisă” la anchetare. Alex. Soljenițân a fost în 1974 expulzat în Germania de Vest după ce i-a fost retrasă cetățenia. Intre timp, peste granițele închise ale Imperiului sovietic i se mai publicase Arhipelagul Gulag (Paris, 1973).

Niciuna dintre multele dovezi despre criminalitatea totalitarismului comunist nu i-a reținut atenția fostului comunist Ioan Petru Culianu care mereu s-a străduit să citească beletristica lui Mircea Eliade cu șabloanele Securității căreia îi mai trimitea note informative despre renumitul savant (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, A fost Culianu turnător al savantului Mircea Eliade? On-line, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/). La apariția mărturiilor lui Silviu Crăciunaș (cu mare succes de librărie, apud. Ion Rațiu, Op. Cit., p. 86), Daniel Norman – „jurnalist de extremă stângă, evreu român de origine si corespondentul lui „Figaro” la Londra”(ibidem) -, nu s-a jenat să-l amenințe pe editorul cărții „The Lost Footsteps” pe care a calificat-o drept o „înșiruire de neadevăruri” (cf. Ion Rațiu).

Nuvela Pelerina a fost scrisă de Mircea Eliade în anul când studentul Ioan Petru Culianu a ajuns cu o bursă în America, datorită generozității savantului profesor Eliade care i-a plătit și drumul dus-întors din propriul buzunar (vezi scrisoarea lui Mircea Eliade din 8 dec. 1974). La Chicago studentul i-a clasat academicianului profesor o parte din corespondență, neîndrăznind să-l întrebe de „rinocerizarea” (cum scrisese „băiatul” în notițele cu care venise pregătit) din epoca liberală care a precedat dictatura regală a lui Carol al II-lea. Admirator al lui Hans Ionas (devenit subiect al licenței urmând a fi susținută la Milano în toamna lui 1975) studentul „italian” i-a făcut profesorului Ionas o vizită în speranța de a-i deveni lui Hans Ionas asistent. Cel puțin așa a presupus scriitorul exilat Șerban C. Andronescu în studiul său despre I. P. Culianu unde i-a pus sub semnul întrebării calitatea de „discipol al lui Eliade”, mult înainte de publicarea foilor din dosarul de urmărire securistă a lui M. Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/).

Faimosul academician Mircea Eliade a continuat să fie generos cu Ioan Petru Culianu, așa cum era el cu foarte multă lume, lăudându-l pe fostul bursier peste măsură și încercând în 1976 (fără succes) a-i obține un post la o universitate americană, în pofida lipsei unui doctorat de stat si a slabei activități științifice în domeniul istoriei religiilor: „Mi se pare de neconceput ca după raportul confidențial [pe care i l-am făcut lui Charles Long] despre D-ta, să nu se zbată să te aducă în USA. N-am scris niciodată despre un tânăr savant așa cum am scris despre D-ta. Nu se poate să nu reușim!” (prof. Mircea Eliade către absolventul Culianu, 31 martie 1976).

In ianuarie 1977 îi trimite tânărului (devenit asistent de română de la Groningen) ultimele sale povestiri, redactate între 1975 și 22 dec. 1976: Pelerina, Les Trois Graces si Tinerețe fără tinerețe (/ Timp de un centenar). Niciuna dintre aceste magistrale creații ale geniului eliadesc nu a fost publicată la vremea regimului comunist din România.

După ce a primit o Cronologie alcătuită de tânărul Culianu pentru nereușita lui monografie „Mircea Eliade” (Assisi, 1978), renumitul savant îi comunică epistolar faptul că nu era necesar a-l pomeni pe Sebastian nevizitat în timpul războiului. Fostul atașat cultural precizează pe 10 ianuarie 1977 că, venit din Portugalia cu misiune diplomatică în țară (zece zile în vara anului 1942), n-a putut vizita personalități mai importante precum Iuliu Maniu sau George Brătianu, ambii ulterior uciși în închisori politice. Reproșul (de iz securisto-comunist) că nu l-a vizitat în 1942 pe Mihail Sebastian s-a repetat ad nauseum, în teze de doctorat post-decembrist, în mass-media oficială, în cărți premiate sau nu de Academia Română de după 1990.

Nuvela Pelerina, terminată în vara anului când îi înlesnise fostului comunist Culianu sosirea la Chicago, i-a trimis-o în Olanda observându-l (din „Cronotassi”) rinocerizat, adică înnămolit în gândirea unică a totalitarismului de stânga. Poetul dr. Vasile Voiculescu, luându-și adio de la libertatea dinainte de ocuparea României de către armata lui Stalin, consemnează atât uciderile în massă la vremea foametei din anii 1946 și 1947 cât și forțata îndoctrinare prin sistemul de învățământ, i.e. rapida „înjugare a pruncilor” la marea minciună a raiului comunist.

La fel de marcată de ideologia comunistă (precum „informatorul de Securitate” Ioan Petru Culianu) s-a arătat în 2004 si Tereza Culianu-Petrescu, fostă profesoară de rusă. Faptul transpare fără greș din notele însoțitoare ale scrisorilor trimise de marele savant Eliade fratelui ei care avea să fie asasinat de Securitate la numai patru ani după moartea „celui mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, cum a fost considerat Mircea Eliade.

Aflând de asasinatul din WC-ul universității de la Chicago, exilata Sanda Stolojan își va aminti replica generalului Nicolae Spiroiu (ministrul român al Apărării între 1991 și 1994) care spusese că „intelectualii din diaspora dau despre noi o imagine proastă”. Cât de proastă era imaginea din jurnalistica lui Culianu s-a văzut când articolașele sale apărute la New York în 1990 au fost cuprinse într-un volum de Scrieri politice, completate (spre a umple spațiul) cu interviul înregistrat în decembrie 1990 și publicat câteva luni mai târziu în Revista „22”, chiar cu puține zile înainte de suprimarea „rituală” (apud. Andrei Oișteanu) a lui Ioan Petru Culianu, aflat pe punctul de a fi angajat (2) ca lector de istoria religiilor la Chicago (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Părul lung și blond al lui Culianu, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/pleteleluiculianu3/).

In Pelerina, Mircea Eliade se inspiră din evenimente petrecute real în România aflată sub ocupația armatei staliniste, citindu-l foarte probabil pe Silviu Crăciunaș precum și alte volume cu mărturii ale nenumăratelor atrocități pe care ideologii marxiști le vroiau pe vecie ascunse, dar și aflând verbal (de la foști deținuți politic) ce se-ntâmpla după gratiile imensei rețele de închisori politice, în lagărele comuniste de exterminare și în unele spitale psihiatrice. Exilatul Theodor Cazaban recenzase și el în 1958 o plachetă de poezii compuse de un fost deportat la Canalul Dunăre- Marea Neagră, accentuând sublititatea expresiei din unele poeme religioase („E-aproape, e-aproape/ Răsufletul liniștii reci/ Lumina surâde în veci/ Și-nchide seninul sub ploape”, V. Vasiliu, Aici, acolo).

Ultimele file ale volumului De Zalmoxis à Gengis-Khan (Paris, Payot, 1970), cuprind un excepțional eseu pe tema transcederii „terorii istoriei” prin intrarea într-o altă lume. Ideea eliadescă luase formă literară încă din 1955 când a publicat în franceză Noaptea de Sânziene  (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Mircea Vulcănescu și părintele Arsenie Boca, personaje ale unui roman eliadesc, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/). De astă dată renumitul savant pornește de la observația că moartea este o experiență greu accesibilă gândirii moderne. In contrast, atitudinea de pasivitate în acceptarea (modernă) a morții de pe poziții raționale ar fi fost străină spiritualității omului societăților tradiționale. In balada Miorița – reprezentativă pentru spiritualitatea românească tradițională (3)-, ar exista „o solidaritate mistică om-natură care nu mai este accesibilă conștiinței moderne” (De la Zalmoxis…p.249).

Mircea Eliade reține din interpretarea dată de Fochi baladei Miorița că „tema cadrului nupțial, ca reflex al ceremoniilor nupțiale completând ritualul funerar aparține exclusiv folclorului românesc” (A. Fochi, p.529). Evidența tragică a morții, celebrată într-un cadru de înaltă măreție „își pierde semnificația pe care încă o avea în bocete și revelează altă dimensiune” (De la Zalmoxis la Gengis-Khan, traducere de Maria și Cezar Ivănescu, 1980, p.250). Drama mioritică ne introduce într-un cosmos liturgic în care se săvârșesc mistere, folclorul românesc nevehiculând „creștinismul din biserici”. Savantul de renume mondial consideră că la români s-ar găsi o nouă creație religioasă, un creștinism cosmic care proiectează misterul cristologic asupra naturii întregi.

Românul societății tradiționale neglijează elemente istorice ale creștinismului, și  insistă asupra dimensiunii liturgice a existenței omului în lume. Filozoful religiilor delimitează creștinismul cosmic românesc de panteism, întrucât la români cosmosul nu e sacru prin el însuși, ci sanctificat prin participare la misterul nunții. Savantul argumentează cu observația că și unii mistici creștini au interpretat agonia și moartea lui Christos ca pe o nuntă. De pildă, Sfântul Augustin l-a văzut pe Christos-mire venind în patul nupțial al crucii.

In interpretarea dată Mioriței, hermeneutul universurilor religioase subliniază voința de a triumfa asupra destinului vitreg, păstorul preschimbând nenorocul în mister al tainei nunții. Eroul mioritic ar proiecta drama propriului destin într-un alt orizont spiritual, neasumându-și destinul ca pe un eveniment istoric personal. Spiritualitatea românească tradițională ce transpare din această creație a geniului popular găsește sens nefericirii sale asumând-o ca pe un mister sacramental.

Mircea Eliade pare convins că de-a lungul zbuciumatei lor existențe de milenii, românii au fost ajutați să suporte teroarea istoriei manifestată prin invazii și nefericiri de tot felul „datorită mai ales creștinismului cosmic”. Prin zdrobitoarea inegalitate dintre invadatori și victimile lor, cei invadați nu se pot sustrage terorii istoriei. Doar un cosmos „răscumpărat prin moartea și reînvierea Mântuitorului și sanctificat de pașii lui Dumnezeu, ai lui Iisus, ai Fecioarei și ai sfinților, permite să regăsești, fie chiar numai sporadic și simbolic, o lume încărcată cu virtuțile și frumusețile de care invaziile despuiau lumea istorică” (Mircea Eliade, „Teroarea istoriei și răspunsul păstorului”, în vol.: De la Zalmoxis..., Payot, Paris, 1970, trad. București, 1980).

Nuvela Pelerina înfățișează ca personaj principal un român modern, un inginer firesc încadrat în „societatea comunistă a oamenilor muncii” în care viața se reduce la orele de serviciu, de relaxare si la câteva relații amicale. Destinul îi rezervă însă nebănuite surprize odată cu întrebarea (practic anostă) a unui necunoscut îmbrăcat cu o pelerină. Întrebarea „Ce zi e astăzi ?” pare anostă, pentru că ea nu vrea nici pe departe să-nsemne „pe ce lume trăiești”, ci intenționează doar să corecteze o datare eronată a unui ziar comunist. Si totuși nevinovatele cuvinte ale străinului l-au și transformat pe tânăr într-o victimă, zvârlindu-l într-un abis, chiar înainte de a formula un răspuns. Inginerul este imediat luat în vizorul Securităţi care până atunci urmărise pas cu pas doar vechea sa victimă (4) supraviețuitoare torturilor din închisorile politice.

Intrebat pe ce motiv a făcut 13 ani de temniță politică, filozoful Petre Țuțea a spus următoarele „Dacă aș ști ce vină am în mod real, aș cere premiul Nobel. „Ce vină vă însușiți dumneavoastră ?”, m-au întrebat. Si am fost condamnat la 20 de ani” (vezi Ultimile dialoguri cu Petre Țuțea, înregistrate la începutul anului 1991 de Gabriel Stanescu, Criterion Publishing, 2000, p.17).

Făcut părtaş la o suită de întâmplări cunoscute doar cu prilejul anchetelor comunisto-securiste (a curtat o fată care locuia pe aceiași stradă si chiar lângă casa omului cu pelerina, iubita sa lucra în secția cernelurilor, la o secție de cerneluri de la Slatina fusese o explozie, etc., etc.) noua victimă a Securității îşi pierde postul din București, are un timp o slujbă în provincie, iar la sfârşit, la interogatoriul cu care se încheie nuvela, tânărul inginer este adus dintr-un sanatoriu de boli psihice şi află, chiar de la angajatul Securității care-l chestiona, că iubita lui rămasă într-o ţară de dincolo de Cortina de fier i-a trimis pe căi misterioase îndemnul să nu deznădăjduiască şi să aibe încredere în puterea lui Dumnezeu. La un anumit nivel de comunicare, mesajul biblic venit de la iubita stabilită în Uganda (“Fericiţi cei săraci cu duhul căci a lor va fi împărăţia Cerurilor”) implică inexistenţa Cortinei de fier și a oricăror granițe de țări.

Așadar din secunda întâlnirii pe stradă cu un fost deținut politic înveșmântat într-o pelerină, tânărul a intrat ca si automat în mașinăria terorismului istoriei. Vânat de Securitatea comunistă fusese el cu vreo doi ani mai înainte, de când trimetea peste Cortina de fier cărți poștale ilustrate fostei sale logodnice care alesese libertatea, refuzând a se întoarce de la un Colocviu din Suedia. Intr-un mod criptic şi extrem de bine elaborat, prin meandrate peripeţii relatate în discuţii purtate la Securitate, tânărul solicitat a lămuri unui necunoscut o greşală de datare a ziarului „Scânteia” este pe nesimțite angrenat în alcătuirea unui stufos dosar de securitate în care ticluirea de scenarii (5) suplinește lipsa acută de FAPTE si de DOVEZI juridice pentru inculparea celui anchetat.

Continue reading „Isabela Vasiliu-Scraba, „Pelerina” lui Eliade, sau, Scenarita – formă securisto-comunistă a teoriei conspirației” →