Al. Florin ŢENE: Personalitatea și cultura

Citeam cu câteva zile în urmă, într-un ziar local din Cluj-Napoca, un interviu cu un poet cunoscut în lumea culturală locală, care în finalul interviului, concluziona:” Dacă mă gândesc la cât se mai citește la ora asta, nu mare lucru. Dacă iau în considerare grafomania care ne copleșește, a fost un oarece câștig. Vorba lui Păstorel: “Băieți mai stați cu scrisul/ Și mai citiți puțin!”, m-a făcut să scriu acest eseu, ca răspuns la concluzia poetului. La început îl întreb, e mai bine ca acești “grafomani”, cum îi numește, să stea în cârciumi?De unde această invidie? Nu se știe de unde sare…’iepurele”, adică omul cu talent. Vă mai aduceți aminte domnule poet, zicerea lui Ion Heliade Rădulescu?”Scrieți, băieți, numai scrieți ?”Acela era adevărat dascăl, nu doctor în literatură luat în timpul când se dădea doctoratul cu aprobarea securității. Însă, vă mulțumesc, că în urma citirii interviului, gândul m-a îndemnat să vă răspund cu acest eseu.

Așa cum Mihai Ralea scrie în Psihologie și viață, apărută în Biblioteca de filosofie românească, la Fundația pentru literatură și artă, București, 1938, p. 146-147, orice societate ființează, acționează, creează și progresează prin ceea ce realizează membrii săi.Calitatea contribuției poporului nostru la tezaurul civilizației și culturii universale, la nivelul căreia aspiră să se ridice, depinde, între alți factori, de însușirile fizice și spirituale ale indivizilor, de capacitatea creativă a neamului românesc, de măsura angajării și participării acestuia la înfăptuirea obiectivelor comune.De aceea, în țara noastră un rol important, în acest sens, îl are cartea, învățământul și presa culturală care cultivă în conștiința poporului a valorii morale superioare, a consolidării convingerilor cristalizate pe temeiul interiorizării lor.

Problema formării și definirii personalității umane a constituit și constituie încă subiect de aprinse dispute și controverse, iar ceea ce ni se pare semnificativ astăzi e faptul că, la elucidarea acestei pasionante probleme, participă nu numai filosofi, psihologi și sociologi ci, în egală măsură, biologi, medici, istorici, antropologi și politologi. Această cooperare cerută de complexitatea problemei luate în discuție reflectă interesul față de semnificația ei teoretică și practică. Afirmația că nu există doi indivizi absolut identici a devenit un loc comun; oamenii se deosebesc prin zestrea ereditară cu care vin pe lume, prin însușirile dobândite ca urmare a educației primite în familie și școală; ei țin mult la demnitatea lor, doresc să le fie recunoscute calitățile și meritele.Mihai Ralea scria: „Fiecare se simte astăzi o personalitate și frica de a se pierde devine o obsesie. De unde căutarea cu orice preț a originalității, valoarea unanim apreciată. „Din diverse motive, cei mai mulți scriitori și ziariști simt repulsie față de egalizare, de a se asemăna ceea ce scriu cu alte scrieri ale confraților, ei aspiră să se detașeze prin scrierile lor care să le fie recunoscut numai lor și acționează astfel încât tot ce scriu și compun să poarte amprenta simțirii și propriei lor gândiri. Eforturile lor individuale de diferențiere se manifestă în democrație, în era prolecultistă, a realismului socialist și al fenomenului obzecist li se impunea de ideologia partidului unic, încât creatorii, jurnaliștii, ajunseseră la o masă amorfă, făcându-i să trăiască intens drama alienării. Lucrările lor nu erau bune nici pentru prezentul de atunci, ce să mai vorbim de viitor…Felul de a fi aparte, singular, unicitatea în comportament și creație după care apreciem calitățile intelectuale și morale ale personajelor imprimă colectivității un colorit deosebit de variat. Fiecare individ cu talentul cu care se na;te poate deveni un creator de valoare mai mare sau mai mică, cu condiția să fie îndrumat spre activitatea față de care simte că are înclinații sau și le descoperă prin muncă și dacă lucrează cu pasiune la propria sa desăvârșire. Fiecare persoană cu înclinații spre artă sau jurnalism poate deveni un Nichita, Cezar Petrescu, un Filip Brunea-Fox, un Geo Bogza, Grigorescu, Irimescu etc, nu este o utopie, dacă-l luăm în sensul că în condiții de muncă potrivite cu aptitudinile și talentul, cu capacitatea fizică și intelectuală, fiecare individ, normal dezvoltat, poate da lucrului bine făcut o formă ce frizează măiestria artistică.Aprecierile operelor celor amintiți mai sus nu s-a datorat doar unor aptitudini personale ieșite din comun și a unor disponibilități multiple, stimulate de climatul spiritual al vremurilor pe care le-au trait, ci mai ales de starea culturală a societății ce decurge din așa zisa diviziune a muncii, termen folosit și de Marx.

Idea de personalitate s-a impus datorită nevoii de afirmare a individului, de apreciere a capacității sale de creație, a recunoașterii meritelor și evaluării contribuției personale aduse de individ în condițiile creșterii competiției pentru ocuparea de poziții superioare pe scara ierharhiei sociale, nu neapărat din punct de vedere material, ci mai ales pe scara spirituală a societății.(Vezi:Eminescu, Nichita Stănescu, Virgil Mazilescu, Tonegaru etc. ). Vechea dihotomie, virtuosi sau vicioși, curajoși sau fricoși, se pare că nu mai satisface pe nimeni, deoarece conduce la valorizări subiective și ineficiente. Societatea românească așteaptă de la individ un ansamblu de aptitudini, de calități intelectuale și morale dovedite în fapte concrete înlănțuite de acțiuni coerente și de durată.La solicit[rile sale, ziaristul, Scriitorul, omul de cultură creator, ține să probeze capacitatea sa de a face față exigenților prin comportamente, prin reacții de răspuns relative constant la configurațiile de trebuințe, la diversele situații în care activează, ateliere de pictură, redacții sau acasă și se așteaptă la aprecierea dreaptă a eforturilor sale.Fiecare dorește să devină o personalitate, iar dorința bazată pe cunoașterea de sine, a capacității creative corect apreciată, când este însoțită de o activitate susținută în vederea desăvârșirii pregătirii profesionale, este legitimăși necesară. Ea este, poate, prima condiție subiectivă a diferențierii. Lucru ce spunea în acest sens și Mihai Ralea, op.cit., p.147.

Pornind de la adevărul că personalitatea se formează și dezvoltă atunci când se întâlnesc în mod fericit însușirile native (sensibilitate, talent ) cu împrejurări favorabile, societatea democratică oferă condiții ce cultivă spiritual emulației, astfel încât fiecare persoană cu talent să poată participa la competiții fără îngrădiri de natură pecuniară sau de naționalitate.

Cultura are un rol hotărâtor în constituirea personalității; ea reprezintă mai mult decât o a doua natură, fiindcă dă omului un al doilea trup, îl așează într-o a doua lume, cea a obiceiurilor și valorilor, a semnificațiilor vehiculate de combinații de cuvinte, de semne și simboluri.În mediul social care este un adevărat univers cultural, individul intră într-o veritabilă rețea de relații cu semenii săi și cu colectivitățile organizate care prin normele stabilite îi prescriu coordonatele libertății, îi sugerează și oferă modele de conduită. Fiecare individ își alege modelul convenabil, potrivit cu semnificațiile date de el valorilor, cu idealul de viață format și capacitatea intelectuală, fizică de care dispune pentru alegerea lui. C.Rădulescu-Motru trata relația dintre personalitatea poporului român și personalitatea individuală ca un raport între posibil și real.Prima reprezenta “o posibilitate armonică ideală “, așa cum se stipulează în “Axiologie românească”, apărută la Editura Eminescu, București, 1982, p.172, în timp ce cea de-a doua manifestată în ocupațiile curente se înfățișează într-o multitudine policromă de caractere reale, ca forme diverse de acomodare subiectivă la situații mai mult sau mai puțin asemănătoare. S-a format convingerea- împărtășită de N. Iorga, V. Pârvan, C.Rădulescu-Motru, L.Blaga, G. Călinescu, C. Petrescu ș.a., că personalitatea poporului este dată de fondul său structural, sufletesc, de stilul său de viață. În configurația factorilor, etnicul, istoricește constituit, ocupă un loc de prim rang, întrucât fiind relativ stabil, lasă cele mai puternice amprente pe creația spirituală și materială.G. Călinescu scria în “Istoria literaturii de la origini până în prezent”, București, 1941, p.887, că “Românul e constructive, stăruitor și privește tăcut și cu interes progresele altora, împrumutând tot ce simte că îi e realmente util “, așa cum a făcut cu balada “Meșterul Manole “, preluând-o de la vecinii de peste Dunăre. Continue reading „Al. Florin ŢENE: Personalitatea și cultura” →

Ioan MICLĂU-GEPIANU: Din culisele Olimpului!

Motto:

”…Eu, respect vorba lui Bogdan Suceavă,

de la revista Familia–Oradea, când zice:

”aștept cărți ceva mai vechi – cam de peste

600 ani, și în urmă încă publicate”.

Ioan Miclău-Gepianu

”…După ce Cronos îl înlătură pe Uranus și devine el liderul Titanilor uriași, acesta își ia de nevastă pe sora lui, Rhea, care va naște cinci copii: Hestia, Hera, Demeter, Hades, Poseidon.

Rhea este din nou însărcinată, dar, din cauza lui Cronos, care asemenea lui Uranus, își devora fiii din gelozie pentru a nu-și pierde întâietatea lui la supremație, aceasta se retrage pe Insula Creta, pentru a-l naște pe următorul ei fiu, Zeus. Ca zeitate supremă, Cronos era desigur peste tot, deci fără îndoială că Rhea nu avea cum se ascunde de bărbatul ei! Ce este interesant însă, ca să observăm, ar fi acele deosebiri de nume date zeităților! S-au făcut deseori multe confuzii , așa se face că și pe acest zeu titan Cronos, l-am mai găsit sub numele de Cronus, așa credeam eu! Dar m-a lămurit cartea lui D.J.Conway, Magical, Mystical Creatures, unde îl găsim pe Cronus cu nevasta lui, frumoasa nimfă de Mare, Philyra, din care s-a născut încă o grupă de Centauri, printre care Centaurul Nessus, era cel mai vestit și pârdalnic iubitor de femei. Acesta a răpit-o chiar pe Deianira, nevasta lui Hercule, la trecerea unui râu cu val volburos, numai că acest act i-a fost de sfârșit zeului. Hercule cu o săgeată otrăvită îl omoară! Uneori Cronos mai este numit și Saturn. La alte popoare poartă alt nume, desigur după specificul limbilor vorbite de acestea.

A doua zeitate, întradevăr interesantă, este însăși Rhea, cea care îl naște pe Zeus, care va locui în Olimp.

Mai există o Rhea, de asemenea zeitate dar și preoteasă la mânăstirea Vestei, din muntele Ares, despre care Cassius Dio în cartea sa, Istoria Romană-I, o numește a fi fiică de rege latin-Numitor, și mama lui Romulus și Remus. Se mai spune despre această Rhea că îi purta drag chiar Marte, zeul războiului, fapt ce dovedește că încă mai sunt multe de descoperit în mitologiile lumii cu atâtea zeități, unele identice, dar sub diferite denumiri, altele, cum se vede, identice cu numele, dar diferite în timp și spațiu. Sau, cumulându-se toate bat acelaș drum al istoriilor antice, arhaice!

Și acum să revenim la o nouă notare făcută tot de Cassius Dio, fost Consul și istoric roman trimis al Senatului Roman în Panonia Dacică, la Turnu Severin, chiar în alte părți ale lumii. El descrie cu aceste ocazii și din istoricul Podului lui Traian, ridicat de romani, dar tot de romani fiind distrusă partea de sus a podului (de Hadrian), din frica de a nu năvăli acum Dacii peste romani, știută fiind iscusința Dacilor în războaie.

Iată ce mai spune în Istoria Romană-I, la pagina 36, frag.B6, Cassius Dio: ”Un oarecare erou Ianus, din timpurile de demult, ca preț pentru felul cum l-a primit și ospețit pe Cronos, a primit darul de a cunoaște viitorul și trecutul. Iată pentru ce romanii îl plăsmuiesc cu două chipuri. După acest erou, ai au numit luna Ianuarie și socot că anul începe cu această lună”.

Adică, zeul Ianus are două chipuri, fețe opuse, cu una privește înspre trecut și cu cealaltă înspre viitor. El mai este și zeul porților, ușilor, al arcadelor. Astfel, romanii deschideau și închideau porțile cetății, avându-l pe Ianus sculptat la intrări. Când erau vremuri de război, romanii deschideau portile, iar în vreme de pace erau închise! Zeul era numit și ”Ianus Pater”. Romanii îl asociază pe Ianus cu zeitatea etruscă ANI.

Se afirmă despre acest Ianus (după Macrobius și Cicero) a fi zeul cal mai important al Pantheonului arhaic roman. Era întotdeauna alăturat de Jupiter. Auzim tot de la aceste surse despre Ianus și Jana(Diana), ca fiind o pereche divină, care se închină la Soare și la Lună! Diana era zeitate romană, purta întotdeauna un arc de vânătoare. Ea era soră a zeului Apollo(cel al Troiei).

În mitologia greacă era numită Artemis. Ianus era zeul cu cele mai multe nume și asocieri! Aceste tradiții străvechi, cu închisul și deschisul porților, constituiau principalele momente ale multor festivități și sărbători.

Despre Porțile Împărătești, despre Porțile Raiului, vorbesc și până în ziua de azi credințele și mitologiile lumii. Uimitor de observat, că în România, până în ziua de azi, auzim de ”sărbătoarea porților deschise”.

Reține și mitologia greacă un ”erou Iason”, cel legat de o legendă a Argonauților plecați în căutarea ”lânii de aur”, dar, desigur fiind unul diferit de ”eroul Ianus” amintit de istoricul Cassius Dio.

Dar să revenim la Cronos, Titanul cel tânăr, conducătorul Titanilor-Uriași, în ce împrejurări a fost el ”ospețit” de Ianus al Romanilor? Și unde? În ce locuri? Deci au cercetătorii încă teren destul pentru a fi desțelenit în lumea mitologiilor. Nu fără importanță ar fi să observăm chiar și acel ”Program Comenius” conceput de U.E- (Uniunea Europeană), din care se desprinde și o acțiune de refacere ecologică, folosind ca titlu de proiect numirea de ”Ecogaia”(Gaia, mama zeităților), proiect prezentat deja în curtea Liceului de Arte din Oradea. Pe virtualul ziarului românesc ”Crișana.ro” din 2 nov. 2010, se poate citi un ”Reportaj”semnat de Mariana Gavrilă, despre Peșterile din cătunul Runcu(com.Roșia), care ”adăpostesc în adâncul lor urme de pas de om vechi de 40.000de ani, bijuterii din aur și bronz, etc.

Curiozități întradevăr, de notat și despre pasărea Phoenix, care exista încă din vremea creării universului!

Având la îndemână publicația ”Berlitz – Travel Guides – ediția 1988/ 1989, care tocmai Insulei Creta face reclamă turistică, vorbește despre Muntele Dikti și muntele Idi, ambii legați de istoria lui Zeus. Într-o peșteră Din muntele Dikti(Dikteon cave) a fost locul de naștere a zeului. Cât se poate de clar, se arată cum ”marele zeu Cronos, fiind avertizat că va fi înlăturat de un fiu al său”, începe să-i devore . Din această cauză nevasta lui Rhea se duce în Creta, spre a-și salva fiul!”

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANU: Din culisele Olimpului!” →

Paul LEIBOVICI: Mihail Sebastian

A 75 – COMEMORARE

Pentru ,,iubitorii scenei,, fie actori, regizori, dramaturgi, sau simpli spectatori care îndrăgesc arta teatrală, lectura cronicelor, vizionarea spectacolelor –dramaturgiei Sebastiene rămîne o tradiție insuflată de la o generație la alta. Studierea nenumăratelor materiale se reflectă, în mod deosebit, în articolele –care adesea au aspect istoric,unele interpretări în pas cu evenimentele sociale actuale, cu prospețimea tinereții –a cronicarilor, istoricilor, ziariștilor din zilele noastre –poate a punctului de vedere politic –ideologic a acestora. Mă îndepărtez, pe cât posibil, de acești interpreți de culori diferite și mă regăsesc, cu fiecare lectură a operelor sale, atras de ,,omul,,- scriitorul a cărei origini Brăilene –a educației, formare intelectuală și cetățenească a primit-o atît în sînul familiei Hechter cît și la Liceul din orașul natal. Brăila, a fost pentru mine ,,deschiderea unor noi căi de a privii și interpreta dramaturgia,, de a face cunoștiință cu unul din cei care l-au cunoscut și apreciat pe dramaturg. Repartizarea la această scenă s-a datorit unei împrejurări ,,spontane,, Directoarea Victorița se afla în biroul Directorului teatrelor, în timp ce acestuia i s-a prezentat lista absolvenților. Eram doar cîțiva absolvenți ai secției CRITICĂ de teatru și cinematografie. După cîteva zile m-am prezentat în biroul directoarei. Tradiția teatrală trecea de la o genereție la alta. Iubitorii acestei arte –brăilenii au deținut timp de ani recordul. Orașul Brăila a avut un ,,Teatru particular,,. După cîteva ore l-am cunoscut pe regizorul principal – d-l Gabriel Negri. Convorbirile cu maestrul s-au prelungit, bine-n-țeles sorbindu-ne cafeaua la bufetul din Piața Carol, unde colectivul artistic obișnuia să-și petreacă pauzele dintre orele de repețiție. Era la început de stagiune, fapt care m-a obligat în calitate de Secretar literar –să studiez repertoriul.Primisem cîteva indicații de la Negri și Victorița .Colegii ,în una din seri m-au invitat la ,,pescuit,,Fără undiță ,păream cam stingher. Dar buna dispoziție a venit odată cu prima gustare a unor bunătăți care au fost stropite cu o băutură potrivită. După orele de repetiție, maestrul Negri-un distins personaj, elegant și bine întreținut-mă invitase –pentru o mai bună cunoștiință, la o plimbare pe străzile largi, pavate și împresurate la fiecare cîțiva metri cu copaci a căror ramuri verzi mențineau o atmosferă plăcută. Maestrul era un bun ghid. În povestirile sale se simțea simpatia ba chiar aprecierea față de populație și figurile intelectualilor urbei. Despre artiștii scenei brăilene-unii din vechea generație, alții –la primul botez dramatic. Ne-am oprit lîngă gardul de fier forjat al Liceului.Privea către ferestrele claselor…a curții …apoi respiră adînc.Citeam în gesturile ,privirea sa , sentimente de nostalgie, de frămîntare. Apoi, îmi cuprinse umerii și respiră adînc..: Aici a absolvit cu brio bunul meu prieten ..și apoi adăugă,, Vasile Goraș era directorul liceului. El i-a înmînat ,,Diploma,, elevului Hechter. O strălucire a unor lacrimi, aproape invizibile, și cu mîna care mă cuprinse îmi orientă privirea spre scările de piatră gri-intrarea elevilor…

Da, amicul Mihail Sebastian-coroana generației!! …

Ne-am continuat plimbarea pe una din străzile apropiate. Privirea lui Negri din nou îmi trase atenția: aici-a locuit familia Iosif Hecter…de aici au pornit spre viață cei trei fii Poldy –fratele mai mare, Mihai și Andrei Beno-fratele mai mic. Privirile ni s-au încrucișat. Eram cuprins de o stare emoțională. Maestrul Gabriel Negri într-un costum grifer, la două rînduri. Sub gulerul cămășii bine apretate atîrna o cravată cu dungi portocalii pe un fond alb strălucitor. Mîna cu semne de vine albastre, mîngîia cravata și apoi își aranja colțul batistei din buzunarul superior al hainei. Despre Mihail am să povestesc colectivului în preajma viitoarei premiere.Spuse discret,ca și cum El maestrul Negri ar deține ,,secretul vieții ,a dramaturgului. Apoi, își orientă privirea sper mine:- secretarul literar va fi de acord să introducem în repertoriu un ,,Sebastian,,?! În cele două ore de plimbare, învățasem un amplu capitol despre ,,avocatu-jurnalistul, dramaturgul Mihail Sebatian,,. Cît despre omul și prietenul, rămase a-mi relata cu alt prilej. Maestrul Negri-așa-i plăcea să fie numit ,,maestru,, și nici decum ,,tovarășe regizor,, . De- ndată am trecut la fapte. În prima ședință a micului colectiv artistic,am propus intrarea în repertoriu a piesei,,Jocul de-a vacanța,, de Mihail Sebastian.Victorița(directoarea T.S.Brăila, era absolventa clasei de actorie, fiind membră de Partid, cu toată tinerețea a fost numită ,,Directoare,,. Așa că ,…și totuși, din respect pentru Maestru admisese propunerea. Acum,spuse: să avem aprobarea de la Partid.

Desigur, între noi studenții, discutam despre numeroși dramaturgi și operele acestora. Cînd ajungeam la Mihail Sebastian –ne priveam, dar nu aveam la îndemînă informații, documente concrete ci doar frînturi …ori în acest mod nu puteam analiza opera dramatică. La Biblioteca Centrală, ziarele din perioada anilor 30-45 erau în depozit și nu erau permise de a fi difuzate. Cele trei opere dramatice ,,Jocul de-a vacanța; Steaua fără nume și Ultima oră –texte șapirografiate, mergeau din mînă în mînă în special printre cei de la clasele de regie și critică dramatică. Dezbaterile din cercul nostru s-au rezumat la romanul ,,De două mii de ani ,,-o desbatere familiară ,cu parfum evreiesc. Desigur acesta era motivul ne acceptării în anumite mase de lectori. Sebastian era simpatizat, apreciat pe deoparte de unii intelectuali romîni, colegi de redacție precum Mircea Eliade, Camil Petrescu, Al.Rosetti, Eugen Ionescu ,Teodorescu- Braniște. Cu familia Teodoreanu era vecin, iar cafeaua de dimineață o luau împreună. De altă parte întreținea legături cu A.L.Zissu, Feliz Aderca, Camil Baltazar. Cu toate acestea trebuie subliniat că unii dintre ei precum Eliade Mircea –un simpatizant al naționalismului –ca să nu scriu ,,legionarilor,, avea,, accese de prietenie față de Sebastian. Și totuși, în perioada grea a ,,celui de al doilea Război Mondial,, cînd armatele germane se plimbau pe străzile Bucureștiului, articolele sale nu se mai publicau sub semnătura autorului, s-au mai găsit prieteni adevărați din mediul intelectual care-l invitau, îi deschideau o ușă.

Continue reading „Paul LEIBOVICI: Mihail Sebastian” →

Galina MARTEA: Cultura literaturii române în contextul altor culturi

După cum știm, cultura unui popor se definește prin identitatea valorilor spirituale, cât și materiale, iar conținutul acestora este fundamentat pe fenomene corelate cu necesitățile sociale ale individului. La fel se cunoaște, cultura unui popor se dezvoltă din principii de demnitate și identitate națională, elemente esențiale bazate pe moralitate individuală și socială, construite din convingeri ce aparțin culturii literare și științifice, în ansamblu, aspecte ce aparțin valorilor spirituale – aceste teorii fiind influențate de propriile tradiții naționale, dar și de practicile altor popoare care în procesul evoluției au obținut o cultură cu mult mai avansată față de cea care există în propriile manifestări culturale. Din acest punct de vedere, necesitățile spirituale și morale ale individului, ale unui popor între timp se amplifică tot mai mult, iar cultura, ca component integrator al tuturor valorilor sociale, se dezvoltă și mai mult în limitele decenței umane. Așa fiind, cultura oricărui popor tinde spre perfecțiune și către acele valori care înalță continuu dezvoltarea umană și cea socială.

Activitatea culturală a fot mereu o năzuință și o prioritate absolută a individului, aceasta reprezentând acțiunea conștientă în obținerea unui scop definit care dezvoltă și raportează treptat omul și societatea acestuia către nivele tot mai superioare, către nivele civilizate. Lucruri demne și pline de respect care orientează umanitatea spre crearea unor condiții mai bune de existență socială, în mod aparte, în crearea bunurilor spirituale și materiale, valori ce comunică între ele și, în același timp, constituie imaginea culturală a unei societăți dintr-o perioadă istorică anumită. Dacă să ne orientăm la o comunitate anumită, atunci vom deschide parantezele societății române, neam care întrunește în mod distinct atât cultura clasică și modernă, cât și cultura literară – fenomene ce constituie conținutul unui obiect național, unui produs al identității de limbă și istorie ce aparține integral de meritul întregului popor, de meritul clasei intelectuale, de meritul scriitorilor și oamenilor de știință etc., aceștea evocând o sinteză a tuturor posibilităților prin exprimare și promovare a valorilor social-culturale, inclusiv, raportate și la valorile culturale universale. Astfel, conform realității, cultura modernă română și-a început evoluția cu desăvârșire undeva de aproape trei sute de ani în urmă, având în centrul evenimentelor și influența relativ mare din partea unor culturi occidentale, dar mai ales a celei germane și franceze. În această perioadă de timp cultura română, în mod aparte, cultura literară română s-a manifestat ca o componentă destul de calitativă, determinată de esență, iar conținutul acesteia a întruchipat bogăția spirituală a poporului român. Printre ipostazele respective, cu contribuție notabilă, se înscriu nume mari de personalități, scriitori ce le individualizează importanța de-a lungul istoriei, iar operele literare ale acestora s-au remarcat nespus de valoros nu numai în cultura națională română, dar și în cea occidentală, universală, cu accente mai pronunțate în cultura franceză, germană, italiană, americană – literatura română fiind formula ce cuprinde latura fundamentală a esteticii și a virtuții.

Cultura română din toate timpurile s-a exprimat ca un fenomen unic, specificul acesteia fiind corelat la plasarea geografică și a procesului evolutiv de-a lungul istoriei. Componentele respective și-au găsit abordarea și în cultura literaturii române, care de-a lungul timpului a fost puternic influențată și de alți factori precum creștinismul (specific neamului român), umanismul (curent care a fost infiltrat din Polonia în secolul al XVII-lea și ulterior pătruns și în spațiul românesc; în Moldova, prin scrierile lui Miron Costin, predecesorul fiind Grigore Ureche – care a tratat aspecte de istorie în dezvoltarea fenomenelor precum deșteptarea poporului prin conștiința națională; apoi Ion Neculce – cronicar moldovean care a abordat teorii despre identitate, cultură, erudiție, înțelepciune; renumitul umanist Dimitrie Cantemir, cât și alte personalități distincte prin cultura umanistă, cum ar fi și Constantin Brâncoveanu, alții), tradițiile naționale etc, în rezultat, toate reprezentând identitatea română ca produs autentic al factorilor spirituali și materiali. În modul acesta, literatura română, fiind valorificată și exprimată de către scriitorii români și nu numai, și-a făcut prezența în mod onorabil și în alte culturi universale, care, la rândul ei, s-a prezentat ca un component suficient de valoros în arta scrisului. Acest lucru este vizibil realizat prin scrierile marilor literați, scriitori notorii, savanți, umaniști, un exemplu eminent fiind Dimitrie Cantemir (savant, filozof, umanist, scriitor, lingvist, istoric, compositor, geograf, politician, antropolog etc) care a lăsat ca moștenire valori literare inegalabile cum ar fi „Descrierea Moldovei” (editată în 1769), lucrare scrisă în latină și solicitată cu mare interes de către Academia de Științe din Germania, Berlin; „Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman” – lucrare publicată în limbile engleză (1734-1735, ediția a II-a în 1756), germană (1745), franceză (1743), unde pentru continentul european aceasta a existat până în anii 1900 ca un manuscris-îndrumar, ca un izvor de documentare permanentă pentru oamenii de știință, istorici etc.; de remarcat și faptul că despre Domnia Sa s-au scris multe lucruri demne de apreciere, unul fiind înscris și în Enciclopedia britanică, volumul 5, ediția a 11-a, unde se stipulează: „Dimitrie Cantemir a fost cunoscut ca unul dintre cei mai mari lingviști ai vremii sale, vorbind și scriind unsprezece limbi și fiind bine versat în bursele de studii orientale”.

Dacă literatura română între timp a fost influențată de diverse culturi, cum ar fi cultura greacă (secolul al XVII-lea și al XVIII-lea în care Tările Române au fost stăpânite de Imperiul Otoman), iluminismul european (secolul XVIII-XIX, exponenții acestui curent literar fiind Gheorghe Asachi, Dinicu Golescu etc); apoi renașterea națională și culturală cu idei revoluționare (secolul al XIX-lea și începutul secolului XX-lea) a pus la dispoziția marilor scriitori români prilejul de a realiza lucrări literare inedite bazate pe schimbările parvenite în istoria românilor, accentul fiind pus pe unitatea națională, conștiința națională și tot ceea ce ține de cultura neamului românesc. În această perioadă de timp literatura română este cuprinsă și de avântul curentelor literare europene cum ar fi simbolismul, romantismul, realismul, astfel scriitorii români manifestându-și activitatea literară către tendințe și aptitudini relativ comune, cu o formă de exprimare destul de frumoasă și calitativă. În acești parametri, conform meritelor, literatura română a secolului XIX este considerată și se înscrie ca cea mai valoroasă și productivă creație literară din toate timpurile. Printre marii scriitori români care s-au remarcat foarte sugestiv prin curentele literare respective din acea perioadă (junimism, simbolism, romantism, realism, latinism) se numără jeniul literaturii române Mihai Eminescu (personalitate cunoscută nespus de mult și în cultura universală), Ioan Slavici, George Coșbuc, Constantin Negruzzi, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Bogdan Petriceicu-Hasdeu, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Mihail Kogălniceanu, Ion Luca Caragiale, Titu Maiorescu, Anton Pann, Alexandru Macedonski, Petre Ispirescu, Dimitrie Bolintineanu, Alexandru Vlahuță, Ion Heliade Rădulescu, precum și mulți alții. Scriitorii susmenționați, cât și alții au pus în lumină opere literare de mare valoare, unele din ele fiind înscrise și în patrimoniul cultural universal, iar prin subiectele literare abordate s-au evidențiat nu numai capacitățile scriitoricești ale acestora, dar și puterea de întrebuințare și utilitate publică a artei literare în mediul social corespunzător – totul creat în scopul de a completa cât mai mult bunurile spirituale întru dezvoltarea omenirii de diverse culturi și origini.

Continue reading „Galina MARTEA: Cultura literaturii române în contextul altor culturi” →

Prof. Popan M. Cristina: Scriitorul Al.Florin Țene a primit DIPLOMA din partea Inspectoratului Școlar Maramureș

Cunoscutul scriitor Al.Florin Țene, președintele național al Ligii Scriitorilor Români a primit din partea Inspectoratului Școlar al Județului Maramureș DIPLOMA de participare la Conferința Națională “Personalitatea copilului, interrelaționare între cultură, sport și educație “, Ediția a IV-a, din cadrul Proiectului Național ȘCOALA-ARTA CREATIVITĂȚII, prevăzut în C.A.E.R., poziția 1127, organizat de Liceul cu Program Sportiv Baia Mare.

––––––––––

Prof. Popan M. Cristina

Baia Mare, Maramureș

Magdalena BRĂTESCU: „Pălăria florentină”, de Eugéne Labiche la Teatrului Național din Iași

„Pălăria florentină”, comedie în cinci acte și cuplete, a fost reprezentată pentru prima oară la Palais Royal din Paris în 1851. Succesul răsunător echivala cu „cel mai puternic hohot de râs din secolul al XIX-lea”. Se povestește că s-au jucat trei sute de spectacole, dar și că, la unul dintre ele, un domn a murit cu adevărat de râs în sală! Ceea ce era cât pe aci să mi se întâmple și mie vizionând montarea de excepție a maestrului Silviu Purcărete.

Datorită acestei farse, capodoperă a genului, Labiche a devenit membru al Academiei Franceze. Autorul cerea o distribuție alcătuită din 11 femei, 6 bărbați și figuranți. Regizorul român a folosit aproape în întregime echipa de actori a Teatrului Național din Iași. Decorul lui Dragoș Buhagiar, colaborator permanent al lui Purcărete, susține întreaga montare și concepție scenică. Panourile sunt instalate, mișcate și rearanjate de doi mașiniști muți (Emil Coșeru și Cosmin Maxim), personaje adăugate, de un comic clovneresc bine măsurat, care au propria lor evoluție, până la street dance! Ei sunt liantul tuturor scenelor acționând în proscenium, din trapa sufleorului, manipulând decorurile până la transformarea lor într-un labirint ludic, pentru ca în finalul fericit să se prăbușească toate…

Precizez că pe plan scenografic și costumele își aduc contribuția lor. Nu numai ca reconstituire a unei epoci și a diferitelor clase sociale, (țăranii nimeriți la Paris pentru nuntă, dar și aristocrații din casa baronesei). Culoarea aurie a mătăsurilor, dantelele de la jabouri și manșete, perucile albe ciufulite, toate încântă și amuză.

Sinoptic, piesa nu strălucește. Chiar în ziua nunții sale cu Hélène (Andreea Boboc), fiica grădinarului Nonancourt (Călin Chirilă), Fadinard (Ionuț Cornilă), un tânăr rentier, intră într-o încurcătură care-l implică în alte încurcături. Calul său mănâncă pălăria din pai de Florența a unei dame, Anaïs Beauperthuis (Diana Chirilă) care se plimba în pădurea Vincennes cu amantul său, un ofițer (Mihai Bendeac). Temându-se de soțul ei gelos și violent (Doru Aftanasiu), femeia pretinde să i se găsească o pălărie identică. Căutările îl poartă pe Fadinard la modista Claire (Haruna Condurache), întâmplător fosta lui amantă, apoi la baroneasa de Champigny (Pușa Darie) care-l ia drept un tenor italian și, în cele din urmă, chiar la încornoratul bărbat gelos al trădătoarei Anaïs. În tot acest timp, Fadinard e urmărit de alaiul de nuntă, condus de viitorul socru care amenință permanent cu anularea nunții. Lui i se alătură și nepotul Bobin (Horia Veriveș) și unchiul lui Fadinard, Vézinet (Constantin Pușcașu), surd ca o cizmă.

Montarea maestrului Purcărete are tot ce trebuie ca să râzi în hohote: ritm rapid, frenezie, senzația că fiecare dintre personaje trece prin propriul său coșmar vesel care frizează drama. Toți actorii dovedesc virtuozitate scenică și mult umor burlesc. Pe scenă se crează haos, se trag palme răsunătoare, iar personajele par bizare unul pentru celălalt, dacă nu chiar nebune.

Plăcerea teatrului se mariază cu cea a muzicii originale, semnată de Vasile Șirli (director muzical la Disneyland, Paris) și dirijată de Dragoș Mihai Cohal. Actorii cântă solo și în cor pe mai multe voci, cel mai ades și dansează (coregraf Florin Fieroiu). Este irezistibil solo-ul „Pălărie, pălărie”, interpretat de Fadinard în stil popular românesc, acompaniat la pian (Dragoș Mihai Cohal și Carmen Irina Cohal) în ritm drăcesc și cu figurația dansând ca la petrecerile câmpenești.

Continue reading „Magdalena BRĂTESCU: „Pălăria florentină”, de Eugéne Labiche la Teatrului Național din Iași” →

Virginia Vini POPESCU: 131 de ani de veșnicie

EMINESCIANĂ

Anul 1889, anul de doliu al literaturii noastre, a dus la cele veşnice, printre chemaţii destinului, trei buni prieteni: Mihai Eminescu, Veronica Micle şi Ion Creangă. Primul care a plecat a fost poetul, în 15 iunie 1889, total nepregătit pentru o astfel de călătorie, la cei 39 de ani pe care-i avea. Nici astăzi nu ştim, exact, cum a fost!

Frumoasa poetă despre care fiica sa, Virginia, scria: „Mama a fost plină de viaţă, plină de farmec, frumoasă, dansa perfect şi avea o voce superbă. În societatea aleasă pe care o vizita, din cauza acestor calităţi, făcea umbră întotdeauna în jurul celorlalte femei”, la aflarea tristei întâmplări, face primul pas către linişte, devenind măicuţă într-o chilie a Mânăstirii Văratec, căreia-i donase o parte din avere.

Singură, sfâşiată de durere, la numai câteva luni de la moartea lui Eminescu, în noaptea de 3/4 august 1889, înlesnindu-şi zborul cu un dram de arsenic, la ora la care slujba atingea momentul legăturii cu Cerul, îşi înalţă sufletul spre El.

Vestea cutremură altarul ceresc!

„Bat clopote la miez de noapte,/ Văratecul e-n jalea morţii,/ Sfârşită-n vorbele cu şoapte,/ Închide o poetă sorţii!// Un dor nebun o cheamă sus,/ Durerea este mult prea mare,/ Ea pleacă unde El s-a dus,/ Spre ultima lor împăcare//”.

O coincidenţă făcuse ca cei doi, Eminescu şi Veronica, să vină în această lume în acelaşi an, în 1850, şi să plece în cealaltă lume tot în acelaşi an, în 1889. Despărţirea de cel mai bun prieten, moartea Veronicăi şi problemele vieţii au slăbit progresiv inima inegalabilului povestitor Ion Creangă. Poate că ei aveau gânduri de întrevedere cu el la o zi mare.

Întocmai ca-n poezia „Poeta de la Văratec” izvorâtă din admiraţia ce i-am purtat-o, asemenea şi prietenul lor drag medita tot mai des asupra faptului că acolo, sus, este aşteptat: „Când aşezaţi fi-vor la sfat,/ La noaptea dintre ani străini,/ Va fi cu ei cel ce le-a dat/ Din bojdeuca-i amintiri//”.

Continue reading „Virginia Vini POPESCU: 131 de ani de veșnicie” →

Al. Florin ŢENE: O stafie tulbură speranța

Piesă de teatru într-un act

Personajele:
Dreptaciul– un om înţelept (poet) fără mâna stângă.

Stângaciul – al doilea om înţelept (poet) fără mâna dreaptă.

Vocea căpitanului

* *

SCENA l

(Se deschide cortina. În mijlocul scenei se află un om fără mâna stângă într-un decor schiţând interiorul unei capele ortodoxe pe un mic vas de croazieră. Printr-un hublou se vede oceanul nesfârşit. Dreptaciul îngenunchiază, se închină cu mâna pe care o are la Icoana Maicii Domnului cu Pruncul, aşezată în partea dreaptă. În surdină se aude un cântec bisericesc, împletindu-se cu vuietul valurilor. Se roagă.)

Dreptaciul:

Îţi mulţumesc Doamne că mi-ai lăsat mâna dreaptă. Să pot a mă închina în faţa icoanelor tale. (Se închină). Bun ai fost şi eşti cu mine. M-ai învăţat să seamăn grâul, să îngrijesc recolta, să plămădesc pâinea, să aprind focul, să iubesc. Bat-o vina de mână stîngă. Mi-a retezat-o batoza! Eram în vacanţă şi ajutam părinţii la treierat Nu a ştiut dreapta ce face stânga. Altfel aveam şi eu ca toţi oamenii două mâini. Dar e bine şi aşa. Pot muncii. Îmi mângâi pruncii şi femeia. Pot aprinde focul ţinând cutia de chibrituri în gură şi băţul îl scapăr pe cadran. Doamne, ce bine că am mâna dreaptă! Cu această mână am câştigat banii necesari biletelor acestei călători pentru întreaga familie. Ţin şişterul să tai pâinea, s-o impart la cei dragi. Teognis din Megora spunea că… „Doamne, Te exprimi prin poet. Doar, Ştii că şi eu mă îndeletnicesc cu tainele metaforei. Pentru că mi-ai lăsat mâna dreaptă îţi mulţumesc. Iată, pot să fiu pe acest vas în drum spre Tărâmul Făgăduinţei. Cu această mână am putut muncii pentru a strange bani să plătesc această călătorie mult visată. Pot scrie versuri, pot răsfoi un ziar şi mai presus de orice pot muncii pentru a nu întinde mâna să cerşesc ajutor de la semeni. Ca poet nu sunt un risipitor al închipuiri mele.Nu sunt un nabab şi risipitor al lucrurilor mărunte. Şitiu, Doamne, că poezia a devenit o curiozitate fără curioşi. Nu se mai citeşte, nici măcar poeţii între ei nu se mai citesc. Eu, Doamne, mă bucur că mă citesc soţia şi copii… Însă ea, Poezia, a rămas „doamna artelor”. Îţi mulţumesc şi pentru acest fapt. Romain Rolland afirma: „Când ordinea înseamnă injustiţie, dezordinea e într-un fel un început de justiţie.” Este, Doamne un paradox pe care l-au trăit oamnii în perioada comunistă. Injustiţia „ordinii” comuniste am simţito cu toţi. Am publicat câteva cărţi, Doamne, pe care le consider că sunt însăşi viaţa mea prelungită în eternitate prin litere moarte ce vor trece din generaţie în generaţie, fiindcă acestea sunt litere moarte, pe care le-am vrăjit şi le-am înviat cu viaţa mea.

(Se ridică. Se îndreaptă către locul unde se aprind lumânări. Scoate câteva monede din buzunar, le aşează pe masă şi ia o lumânare, pe care o aprinde în lumânar, nchinându-se de trei ori. Apoi se îndreaptă către aceeaşi icoană, în faţa căreia îngenunche, rugându-se cu palmele unite în faţa pieptului.)

Doamne am aprins o lumânare să-mi luminez calea spre Tine. Am aprins o lumânare pentru întunericul neamului meu şi pentru sufletul tuturor celor ce-au ars pe rugul Cuvântului scris. Dar, să şti Doamne, Dumnezeul meu, că iubesc la fel de mult atât lumina cât şi întunericul. Amândouă sunt date de Tine. Fără întuneric nu ne-am bucura de lumină. Acesta ne face s-o vedem, fiindcă Dumnezeu este cel care consfinţeşte totul pe această lume. Totul fiind Datul Divin. Am aprins o lumânare pentru familia mea care se află în cabina acestui vas, pentru Eminescu, poetul neamului meu. El este Cuvântul prin care s-a întrupat literatura naţională în cea universală. Este fiul propriei opere şi părintele nemuririi ei. Am aprins o lumânare pentru Poezie, ea nu şi-a luat asupra ei menirea filozofiei, fiindcă este deasupra aceseia. Mă gândesc Doamne că în momentul când ar fi făcut acest lucru ar fi dispărut sublimul. Bine ai făcut acest lucru, Doamne. Am aprins pentru metaforă care este algebra superioară a cuvintelor, poezia este trigonometria metaforei. Doamne, te mai rog să-mi ierţi păcatele…

(Se ridică. Se opreşte în faţa hubloului privind imensitatea apei.)

SCENA II
(În scenă intră un om fără mâna dreaptă. Se apropie de icoana Apostolului Iuda zugrăvită pe peretele din partea stângă. Îngenunchiază numai cu piciorul stâng şi începe să se roage)
Stângaciul:

(Închinânduse cu mâna stângă la icoana Apostolului Iuda)

Apostole Iuda, ajută-mă să ajung pe Tărâmul Făgăduinţei. Îţi mulţumesc că mi-ai lăsat mâna stângă. Pot mânca cu ea. Pot cerşi cu aceasta un ban de la cei cu… două mâini. La o adică şi de la cei cu mâna dreaptă. Poezia mea pe care o scriu nu-mi aduce nici-un câştig, însă cu cerşitul pot să-mi cresc copii, să-mi hrăneasc nevasta şi să mai… beau. Cu banii din cerşit am plătit biletele întreagii familii pentru călătoria aceasta spre Tărâmul Făgăduinţei. Dacă nu ar fi proştii ăştia de miloşi care-mi pun în mâna pe care o mai am câte un bănuţ, de ajunge câştigul meu cât salariul unui şef, nu ştiu ce m-aş face. Apostole Iuda de ce nu mă cauţi? „Nu m-ai căutat dacă nu m-ai găsit” spunea Pascal. Această afirmaţie sugerează, Apostole Iuda, spirala veşniciei, a căutării… absolutului. Poate călătoria mea spre Tărâmul Fgăduinţei are şi acest scop. Pitagora spunea că „totul este orânduit după număr”, însă eu spun că numărul este orânduit după Totul, care simbolizează Datul naturii. Filozofii… spun că este vorba de Datul divin. Apostole Iuda spune-mi dacă greşesc. Eu nu cred în divinitate. Forma aceste lumi, Apostole, este legea în virtutea căreia se repetă motivul. Aceasta aminteşte de ritm. De aceea mă rog la tine ca acesta să consfinţească forma ce duce la Revoluţia Universală la care gândesc şi sper să înceapă. Forma fiind numărul idee, unealta principală a marelui Ordonator, sau natura, cea care aranjează cu arta. Mă rog pentru morţii care au participat la revoluţiile din istorie.

(Se ridică şi se îndreaptă spre locul unde sunt lumânări de vânzare. Scoate din buzunarul pantalonului o monedă. Aprinde o lumănare, dar nu se închină)

Mă rog pentru tine Apostole Iuda, tu… eşti deasupra tuturor minunilor naturii. Aceste minuni sunt, toate la un loc, creatorul tuturor creatorilor. Se spune că lucrând numai cu capul nu eşti fericit. Lucrând cu inima nu faci avere, şi nici nu eşti fericit. Pentru mine banul aduce fericirea, cu toate că propovăduiesc sărăcia în fericire. Eu zic… fericirea, Apostole, este Marea Revoluţie a celor umiliţi, săraci şi neputincioşi. Am aprins o lumânare, cu toate că nu cred în simbolul luminii acesteia, pentru bietul revoluţionar Bălcescu, pentru marele Marx, autorul cărţii „Capitalul”, dar şi pentru Che Guevara ce visa la o revoluţie mondială, pentru Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu Dej şi prietenul meu de suflet Nicolae Ceauşescu… Poate mă întrebi Apostole Iuda de ce mă închin la tine. Păi… tu eşti cel care l-ai vândut pe Iisus pentru… Bine ai făcut. Era un impostor. Dar… totuşi, ai greşit! Trădându-L, şi fiind prins, răstignit, Iisus a devenit Martir şi simbolul creştinismului. Fără să doreşti… ai făcut un bine acestei religii. Însă, îţi apreciez buna … intenţie. După mine adevărata religie este comunismul. Iar Marx şi Lenin sunt simbolurile acesteia. Apostole Iuda! Aceşti oameni m-au învăţat să spun… nu privi că s-ar putea să vezi, nu asculta că s-ar putea să auzi… nu lua hotărâri că s-ar putea să greşeşti faţă de cauză, nu trăi că s-ar putea să mori.

(Se ridică. Fără să se închine)

SCENA III

Dreptaciul:

(Se apropie de Stângaciul)

Suntem plecaţi de o bună bucată de vreme şi nu se vede, încă, Tărâmul Făgăduinţei.

Stângaciul:

Nu este departe. Presimt că ne apropiem de el. Dacă vom fi uniţi pe această insulă plutitoare în caz de furtună vom ajunge acolo. Unitatea ne v-a face să atingem idealul nostru.

Dreptaciul:

(Punând mâna streaşină deasupra ochilor şi privind în zare)

Nu se vede ţărmul. Abia aştept să ajungem. Întreaga mea familie numai despre această clipă vorbeşte. Speranţa este mare. Dacă acest Tărâm ne v-ar dezamăgi?

Stângaciul:

Nu vom fi înşelaţi în speranţele noastre. Nu curge miere şi unt acolo,
dar ideea că toţi suntem egali ne v-a face să fim fericiţi. Întradevăr, pe Tărâmul
Făgăduinţei chemarea lui Marx „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” ne conduce spre idealul nostru de veacuri, Comunismul. Această lozincă de luptă, a noastră, apărută pentru prima oară în „Manifestul Comunist”, redactat de Karl Marx şi Friedrich Engels, este cea mai frumoasă chemare la luptă. Acolo pe Tărâmul Făgăduinţei… proletariatul a câştigat.

Dreptaciul:

(Surprins)

Nu! Nu ai dreptate! Acolo oamenii, indiferent de condiţia socială, sunt egali în faţa legilor. Conducătorii sunt aleşi prin vot secret şi universal. Sunt liberi să se exprime, să se asocieze, să muncească, să-şi înjghebeze propria afacere, să…

Stângaciul:

(Întrerupându-l)

E altfel. În mod sigur este aşa cum îţi spun. Acolo conduce proletariatul. Oamenii au dreptul la muncă în instituţiile statului şi nu în fabricile capitaliştilor, care îi exploatează până la sânge. Acolo nu există proprietate particulară. Aceasta este în mâna celor ce muncesc. Acolo nu există exploatarea omului de către om. Acolo sunt activişti care supraveghează respectarea acestor principii. Acolo munca este răsplătită după necesităţi şi nu după valoarea ei. Dacă ai mai mulţi copii primeşti salariul mai mare…

Dreptaciul:

(Precipitat)

Bine, bine… dar, dacă acel om este leneş şi nu munceşte la fel ca ceilalţi? Principiul pe care-l susţii încurajează lenea. Activiştii se vor comporta mai rău decât… patronii, de care faci vorbire. Se vor comporta cu averea tuturor de parcă ei ar fi proprietarii acesteia. Va fi exploatarea omului în numele unei ideologii.

Stângaciul:

Nu! Este cum îţi spun eu. Dacă ar fi altfel, atunci ce vom face noi care avem câte o mână? De tine este bine, că ai… dreapta, dar, eu…

Dreptaciul:

Cred că acolo pe Tărâmul Făgăduinţei există o protecţie socială puternică. Acolo omul potrivit este la locul potrivit. Noi ca poeţi dacă scriem pe placul cititorilor cărţile se vor vinde şi din drepturile de autor vom trăi. Soţiile noastre vor lucra conform competenţelor şi al studiilor…

Stângaciul:

.. nu… nu! E altfel! Acolo, cărţile noastre scrise în spiritul ideologiei se vor tipări în zeci de mii de exemplare. Indiferent de vânzare vom primi drepturi de autor consistente.

Dreptaciul:

Dacă este aşa… vai de literatura Tărâmului Făgăduinţei. Atunci… nu-ţi mai trebuie talent. Este de ajuns o ştiinţă a scriituri şi… multă ideologie. Vom scrie fără să ţinem cont de gustul cititorilor?

Stângaciul:

Cititorii sunt obligaţi să înghită „pastila”pe care le-o servim. Ei fiind liberi să se exprime, să se asocieze, să muncească, să-şi înjghebeze propria afacere, să..

(După o pauză.)

Abia aştept să ajung pe Tărâmul Făgăduinţei. Acolo toţi gândesc ca mine. Este societatea mult visată. Cred în forţa omului ce supune natura. Trebuie s-o supunem. Unii zic că se răzbună atunci. Aiurea! Omul e stăpânul ei. I-a să mă duc la uşă să văd dacă s-au străns ceva bani. Mi-am pus o şapcă rablagită cu un bilet…

(Întredeschide uşa, se apleacă, ia şapca şi biletul. Numără banii strânşi .Apoi satisfăcut citeşte biletul)

Bravo! Un om cu amândouă mâinile nu câştigă în câteva ore cât am primit. Sunt darnici oamenii. Proşti, de darnici ce sunt. Dar şi eu sunt un mare poet. -au impresionat versurile mele.

(Citeşte biletul cu glas patetic.)

„Ajutaţi un poet, unul din sărmani/ cu famile grea şi fără bani/ Să muncesc nu pot, nu am o mână/ Fiţi milostivi, s-aveţi o viaţă bună!”

(Către icoana Apostolului Iuda)

Sunt deştept, nu? Asta trebuie să învăţăm! Să ni se dea! Aici, pe vas, să dea ăştia cu bani şi cu două mâini, iar acolo să dea statul. El are de unde.Doar e bogat. Că muncesc toţi şi primim răsplată egală. Vorba aceea… ori toţi să munciţi, ori eu să primesc. Asta este adevărata societate a viitorului. Când voi ajunge acolo… cu ideile mele precis ajung… activist al partidului conducător…

(Ia un scaun, îl pune în mijlocul scenei.Se aşează pe el şi imită ceea ce ar trebui să facă ca activist. Gesticulează.)

Stimaţi tovarăşi, partidul ne învaţă că munca înnobilează omul. De aceea vă
îndemn să munciţi… Sus munca, tovarăşi!

(Către public)

Să nu ajung eu la ea. Tovarăşi, munca este izvor de sănătate!

(Mai în şoaptă, către public)

Lăsaţi-o pentru bolnavi. Munca l-a transformat pe om. Aici, pe Tărâmul Făgăduinţei suntem egali în drepturi. Iar în privinţa obligaţiilor trebuie să… mai discutăm. Cine nu respectă aceste principii, nu are ce căuta în societatea noastră. Îl eliminăm. Eu… tovarăşi, în ţara de unde am venit, începusem să construim o societate ca aici, dar nişte derbedei cu ajutorul unor agenturi străine ne-au înlăturat de la putere. Adică… a înlăturat proletariatul de la conducerea ţării. Eu… ca proletar, vă spun cinstit, mă sculam la ora 9. Gustam o bucată de muşchi ţigănesc, beam o gură de vizichi, nu-mi plăcea. Să-l ia dracu’, avea gust
de ploşniţe.

Se strâmbă)

Ieşeam din vilă, dată de partid, şi mă urcam în limuzina cu şofer, dată tot de
.. şi plecam către sediul Comitetului. S-o ia dracu’ de viaţă. Visam la mai mult.

(Se uită către icoana Apostolului Iuda)

Să nu te superi că am amintit de duşmanul tău … drrr…racul!

(Se ridică de pe scaun.În clipa aceea intră Dreptaciul)

SCENA IV
Dreptaciul:

(Se adresează către Stângaci)

Nu prea a fost greu. A trebuit să ţin de cârmă în direcţia indicată de acul busolii. Mereu înainte, spre sud-est. În timp ce căpitanul a trebuit să coboare în sala maşinilor pentru a unge volanta. Se încinsese de atâta frecat cu biela.

Stângaciul:

Cum spui, nu a fost mare lucru. E bine când omul munceşte. Eu… am stat de vorbă cu sfinţii aceştia.

(Arată către pereţi şi sală)

Le spuneam că munca înnobilează omul!

Dreptaciul:

Această afirmaţie, întotdeauna, trebuie urmată de exemplul personal.

Stângaciul:

Vrei să spui că trebuia să merg şi eu!?

Dreptaciul:

Nu am spus asta.

Stângaciul:

Ba, ai spus-o! Expresia ta: „Trebuie urmată de exemplul personal”nu face aluzie la mine?

Dreptaciul:

Dacă te simţi cu musca pe căciulă… nu sunt eu de vină!

.
Stângaciul:

Mă faci că sunt cu musca pe căciulă. Ce mai. Mă faci şi demagog. Mâine, poimâine, chiar vei scrie o satiră cu…aluzie la mine.

Dreptaciul:

(Serios)

Toate acestea sunt aberaţiile unui… frustrat. Singur te acuzi. Iar despre satiră să nu mai vorbim. Eu am scris satire, tu…

Stângaciul:

(Iritat)

Doreşti să-ţi spun ce este satira?

Dreptaciul:

Nu! Doar îţi spun că ea este ochiul care plânge pentru a râde celălalt.

Stângaciul:

(Ironic)

Intr-o societate perfectă spre care ne îndreptăm, satira ta nu-şi
are rostul. Chiar este interzisă. Acolo eu sunt fiul comunităţii.

Dreptaciul:

(îngrijorat)

Dacă o fi cum zici, noi vom fi parte a comunităţii. În concluzie nu suntem noi. Suntem comunitate. Iar comunitatea se regăseşte în noi. Rezumând la mine, pentru a nu generaliza, şi a nu te supăra, dacă comunitatea sunt eu, şi eu sunt comunitatea, atunci totul se rezumă la un eu disperat. Dacă ar fi aşa, atunci… degeaba fac călătoria aceasta spre Tărâmul Făgăduinţei.

Stângaciul:

Omul trebuie să fie loial societăţii în care trăieşte. Trebuie să muncească pentru comunitate şi apoi să se gândească la el. Comunitatea trebuie să fie bogată.

Dreptaciul:

Şi oamenii săraci!?

Stângaciul:

Membrii comunităţii trebuie să fie egali între ei. Mai presus… este comunitatea şi Ţara!

Dreptaciul:

Adică… ţară bogată cu oameni egali în sărăcie.

(Sună telemobilul Stângaciului. Bagă mâna în buzunar şi scoţând aparatul îi cade şi grămada de bani strânşi din cerşit).
Stângaciul:

Blestemaţilor! Altă treabă n-aţi avut decât să cădeţi.

(Se apleacă, îi strânge grămadă.şi îi bagă în buzunar)

Da! … Sunt în capelă, nevastă… Sigur… Vin imediat.

Dreptaciul:

(Mirat)

De unde atâţia bani?

Stângaciul:

(Grăbit, în drum spre uşă)

De la călătorii milostivi…

(Iese trântind uşa după el)

SCENA V

Dreptaciul:

(În genunchi în faţa icoanei Sfântei Marii cu Pruncul. Se închină.)

Doamne, Doamne,mare este grădina Ta.

(Se ridică. Se plimbă gânditor.) Continue reading „Al. Florin ŢENE: O stafie tulbură speranța” →

Al. Florin ŢENE: Inconștientul eului activ în poezia românească

După Immanuel Kant, rațiunea este creatoare și ea se exprimă în această calitate atât în legile morale, care conduc viața omului, în legile fenomenelor, dar și în creația artistică, în special în poezie.Rațiunea este universală și unică. În aceste condiții se pune întrebarea nu cumva în natură există ceva care să aibă aceleași caractere ca cele ale rațiunii? Rațiunea poetului își găsește principiile în ea însăși și își construiește prin ea însăși concepția despre univers. Eul lui Eminescu intuiește legile universului. Pare foarte mult pentru un poet, fie el chiar și genial, dar nici asta nu este tot. Considerat una dintre cele mai strălucite minți ale umanității, Albert Einstein a formulat, la începutul secolului XX, cele două teorii care l-au făcut celebru în istoria științei mondiale: ,,Teoria restrânsă a relativității” în anul 1905 și ,,Teoria generalizată a relativității”, în 1916. Două teorii extrem de complexe care au fost confirmate de către oamenii de știință în cursul unor experimente deosebit de sofisticate. Una dintre cele mai stranii deducții ale teoriei lui Einstein este cea privitoare la ,,dilatarea timpului” în cazul deplasării cu o viteză apropiată de cea a luminii. Dar, acest fenomen, pe care Einstein îl descrie prin intermediul unor formule și ecuații extrem de complexe, este descris de Eminescu în doar câteva cuvinte deosebit de bine alese: ,,Porni Luceafărul. /Creșteau în cer a lui aripe,/Și căi de mii de ani treceau/În tot atâtea clipe.” Iar asta se întâmpla cu mai bine de trei decenii înainte ca lumea să fi aflat de genialul savant Albert Einstein. Dar, poate că asta nu înseamnă chiar mare lucru. Tot Mihai Eminescu a fost cel care a intuit o serie de teorii privitoare la originile Universului pe care oamenii de știință le-au elaborat abia în ultimele câteva decenii și la circa un secol după el.

În cunoaștere există, într-adevăr, un subiect cunoscător și un obiect care este cunoscut, dar această relație între doi termini apare în planul conștiinței noastre; același lucru, luat în sine și detașat de condițiile psihologice ale cunoașterii, este însă unic, nu dublu.AÎn sensul acesta, Marin Sorescu pornește din examinare parodică, ajungând ca poezia să atinge treapta lirismului pe o cale nu ocolită, cum s-ar crede, ci directă: metamorfoza „contra-cântecului” în oăiect liric este consecinţa acelei textuale – şi subtextuale – „treceri dincolo”. E o manieră de a răspunde la „năuceala” străveche a genezei:

„Ce mi-ai făcut, Doamne,

Tocmai când mă deconectasem!

Parcă mi se luase o ceaţă de pe ochi

Şi-ncepusem să văd întunericul,

Luna e altfel, acum mi-am dat scama

Altele sunt încheieturile lucrurilor

Parcă-mi sărise un dop de beznă în urechi,

Mi se desluşise adevărata cântare

Nici nu ştiţi ce înseamnă secretele sunete

Ale unui gând, desfăşurându-se.

Acum parcă mi-a dat cineva cu un par în cap

Şi revin la vechea-mi năuceală.

Aud că tu eşti cel care m-ai lovit atât de tare

Când ai făcut lespedea să se dea în lături.”

(Învierea lui Lazăr)

„Năuceală”, probabil, în faţa lucrurilor profunde rostite fără simplitatea lor originară, năuceală de om stând cu căciula în mână în faţa „minunii”. Nu atât uimindu-se, cât judecând totul cu o distanţă protocolară, cu o politeţe care maschează, de fapt, hohotul de râs. Înţelepciunea ţărănească, disimulată când într-o curiozitate ludică, când într-o stare de plictis „superior”, nu îl părăseşte niciodată pe Marin Sorescu. Neavând însă gustul profunzimii, el inventează mereu situaţii – abateri de la „normă” pe care le comentează în manieră proprie, cu un surâs hâtru. Situaţiile existenţiale fundamentale nu sunt nici ele lipsite de aceasta modalitate „improvizatorică” – de „năuceala” exemplificată, printre altele, de ,,vorbitul în dodii”. El e gazda cea mai bună a tâlcului, literatura lui Marin Sorescu – poezie, proză, teatru, critică literară – fiind tributară acestui mod de gândire, uneori mai rafinat, alteori într-un destul de comun gust popular. În miezul tragediei, acolo unde tensiunea e aproape de punctul culminant, limbajul nu e scutit de acest ton hâtru. Jocul de cuvinte poate avea gravitate (lucru dependent, fireşte, şi de intonaţia actoricească) în mijlocul unui discurs în care tragicul este, parcă, escamotat de naturaleţea replicii. Amânarea fatalităţii, menţinerea tragediei într-o ramă profană, în care situaţii-limită devin obişnuinţe, iar calamitatea naturală se reduce la scara unui eventual accident „casnic”, sunt proprii întregului poem tragic Matca (1974). Simboluri mitice, superstiţii, practici magice se supun domesticei reformulări a cosmosului după dimensiunile maternităţii.

„…Parcă m-apucă aşa, o ameţeală…

O oboseală fără margini, ca apa asta…

O imensă lehamite…

(Pe silabe.) Le-ha-mi-tea le-hu-zei… Ce straniu sună !

Mai ales dacă desparţi pe silabe. Le-ha-mi-tea le-hu-zei.

REPORT THIS AD

Până la urmă toată ştiinţa noastră nu e bună

decât să te ajute să desparţi moartea pe silabe…

(Râde.)”,

spune Irina în antepenultima scenă a piesei. Jocul de cuvinte, variantă estetizată a vorbitului în dodii, sună, e drept, straniu. Nu lipseşte chiar un fior tragic din această replică; iar concluzia („…să desparţi moartea pe silabe”) e tributară aceleiaşi cercetări profane (cu simţul analizei comune, vreau să spun) a lucrurilor primordiale, neavând profunzimea ontologică pe care, probabil, miza autorul. Ea este însă foarte teatrală, şi acest lucru rămâne important.

În toate împrejurările, indiferent dacă e vorba de un poem, de o scurtă poezie ori de teatru, Marin Sorescu are replică. Reflexivitatea pare întotdeauna învinsă de spontaneitate. „Bizarul” exerciţiu contemplativ din La lilieci e, din acest punct de vedere, exemplul cel mai bun. A privi „cine trece pe uliţă” înseamnă a comenta – în fond nu atât un comentariu caracterologic, făcut „la prima vedere” (dar câtă – uimitoare – risipă de tipologii se ascunde în această plină de subînţelesuri contemplaţie!), cât unul lingvistic. Spectacolul lingvistic este delicios în La lilieci.

Ochiul, imaginea lui metaforică, privirea, „ameţitoarea” ei rotire deasupra lumii, raza de lumină care încearcă să străbată suprafaţa lucrurilor ori să vâneze „tîlcuri”, privirea „buimacă”, privirea interzisă de tăria unei replici sau de ingenue revelaţii, ori metaforica „legare la ochi” a celor înconjurătoare, puse astfel să-şi caute rostul (Am legat…), universul privit cu un singur ochi, poate ochiul cunoaşterii — sunt motive care revin, într-o formă sau alta, în literatura lui Marin Sorescu. Norii este, într-o privinţă, chiar o artă poetică, gândindu-ne la ambiţia scriitorului de a depăşi planul uzual, al temelor şi motivelor literare, ca şi pe acela al limbajului. Privitul în sus, la norii „care fug întotdeauna înapoi”, presupune tocmai speranţa de a trece dincolo, această speranţă-certitudine, în care e şi destulă ironie; a merge cu capul în nori, luat în sens propriu, e a depăşi un obstacol. A desfiinţa inerţii, pentru uzul propriu, fără a clinti însă nimic din implacabilul mecanism. Paradox deopotrivă sublim şi „plebeu”:

„Mă uit în sus,

Fix în sus,

Ca din fundul unei prăpăstii

La norii albi,

Printre care se văd stelele grase

Ca în supă.

Curge lumea pe deasupra mea;

Aşa privind în sus

Am străbătut cea mai mare parte

Din ea.”

(Norii)

Există, afirmă filozoful german Fichete, o activitate constitutivă a universului și ea este activitate înainte de a fi cunoaștere; ea ajunge să fie cunoaștere la indivizii conștienți, pentru care subiectul și obiectul se opun.

Mircea Ciobanu a debutat în 1966 cu volumul de versuri Imnuri pentru nesomnul cuvintelor, în care criticii au depistat ecouri din Ion Barbu, Ion Vinea, Adrian Maniu. Departe de a fi o lipsă, aceste influenţe mărturiseau dorinţa poetului de a reînnoda firul rupt de proletcultism cu poezia de calitate a primei jumătăţi de secolXX. În Volumul următor, Patimi, 1969, poetul are deja timbrul său inconfundabil, fără însă să fi renunţat la gustul pentru livresc, la aluziile cultural-poetice de sorginte naţională sau universală. Cunoscător de literatură rusă şi franceză, familiarizat cu filosofia greacă, cititor ( şi cugetător) zilnic de Biblie, Mircea Ciobanu este acum un poet format. D. Micu o recunoşte: ”Poezii bune sunt, nu-i vorbă, şi în ciclurile barbizante; bune sunt de fapt, excelente chiar, aceste cicluri în totalitate, sub un anume aspect: acela al execuţiei. În cuprinsul lor avem adevărate performanţe în construcţia de stil, în supunerea chiar şi a celei mai recalcitrante materii verbale. Genul proxim al ciclurilor în ordinea structurilor artistice este ermetismul, un ermetism gramatical, obţinut prin cultivarea expresiei dificile, contorsionate, prin formulări eliptice, articulări derutante, prin utilizarea cuvântului în alt sens decât cel curent, prin renunţarea uneori la semnele de punctuaţie, prin folosirea aluziilor vagi şi în genere a unui sistem de senmne ce pretinde cititorului iniţiere. Toate aceste sunt, evident, obstacole în cale către lăuntrul versurilor, şi escaladarea lor lor implică eforturi nu prea generos răsplătite”.[2]

Poetul este conştient ca nimeni altul de riscul întinării. Deşi citadin în imagini, aflat la el acasă în oraş, Mircea Ciobanu caută starea virginală, câmpia întinsă sau albul imaculat al crestelor montane. Oraşul ( în Oraşul aflat) e un labirint înfricoşetor, îmbâcsit de aburii asfaltului:

Şi se face-n aer labirint,

Şi se fac răspântii.Stă la pândă-n

Aburii amiezii,care mint,

Şi-n bătaia flăcării răsfrântă,

Stă la porţi, întoarsă dinspre câmp,

Maica Lot a stâlpului de sare.

Silnic şoldul ei deschide strâmb

Pasul vinovat de nemişcare.

De la căldura verii, poetul, privind peste nisipuri, vede mulţimi topite, căzute şi pedepsite pentru păcat, îngropate încet-încet până-şi pierd identitatea. Ca să ajungă la performanţa comunicării prin ricoşeu, Mircea Ciobanu “lucrează însă de-a dreptul cu valoarea simbolică a elementelor, care au aici o dublă prezenţă. Ele sunt simultan abstracţiuni, limbaj noţional adresat intelectului, dar au rămas şi nişte concrete, imagini adresate simţurilor. Sub aspectul concretitudinii, poezia lui Mircea Ciobanu a suferit mutaţia cea mai spectaculoasă. Decrise, într-o primă istanţă, ca nişte corporalităţi precis desenate, componentele figuraţiei îşi pierd pe parcurs o seamă din atributele prezenţei lor şi ajung să fie numite doar prin fragmente”.[3]

În Dies irae, s-a observat, lucrurile moarte învie, atinse ca morţii-n flăcări, înecând spiritul. În general, tonurile din Patimi sunt grave, gesturile par ale unor preoţi ce săvârşesc o slujbă. Atmosfera e grea, apăsătoare ca într-o piesă de Shakespeare. ”Versurile au şi aici concentrări de inscripţie. Scrise în deca şi endecasilab, nerimate, fiecare secvenţă încheindu-se fără punct, ca şi cum ar continua dincolo de text, ele sunt învăluite într-un ce enigmatic şi tulbură asemenea limbajelor secrete. Întregul poem e o succesiune de decoruri stranii”

În sine, spiritul, eul individual este o activitate pură. Pentru a se cunoaște el trebuie să se limiteze, să se opună adică unui obiect sau non-eului, pe care tot el îl creează; acum el poate să distingă între senzație, conștiință, sau între subiectul și obiectul său.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Inconștientul eului activ în poezia românească” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU (partea a XIV-a)

„Din portretul lui Iorga, se desprinde un

Eminescu profet şi educator al naţiunii.”

(Septimiu Bucur)

Profetismul dacului Mihail Eminescu este un neîntrerupt Itinerar spiritual, ce dă undă fundamentală discursului, dialogului, convorbirii, comuniunii, propagând profunda legătură dintre geneza spiritului naţional şi viaţa sa tainică, lăuntrică, revărsătoare ca o mare cascadă.

Spiritul pentru profetul Mihail Eminescu este acea conştiinţă a trezviei care trebuie absorbită, trăită, vieţuită, educată, situată la frontiera triadică Dumnezeu – Om – Cosmos, ce se pogoară definitoriu pentru cunoaşterea Adevărului absolut şi realitatea concretă în care sălăşluieşte comunitatea prezentă – poporul creştin ce trebuie călăuzit, păstorit, pentru a-i da creaţie, valoare, sens, demnitate, onoare, mândrie, jertfă, biruinţă, cruce, înviere, nemurire.

Constantele existenţei creştinului ortodox dacoromân sunt reprezentate de timpul pe care credinciosul şi-l face nemuritor pentru a păşi în tărâmul veşniciei, legând începutul vremii sale luptătoare, de căutare, de cunoaştere, cu sfârşitul-finalitate de devenire al mântuirii sale.

Transcendenţa cuprinde desfăşurarea Creaţiei prin Creaţia Hristică a îndumnezeirii Omului.

Multiculturalitatea sa religioasă prin aprofundarea comparativă a Istoriei Religiilor, i-a adâncit mai mult cunoaşterea creştină, rămânând permanent în sânul Tradiţiei ortodoxe, reîmprospătând continuu spiritul, dându-i un nou înţeles prin cultul filosofiei sale creştine, aspirând excepţionale trăiri lăuntrice, tresăriri metafizice, limpeziri mistice, vibraţii sublime.

Ca toţi marii Profeţi ai Ortodoxiei, Mihail Eminescu şi-a exercitat misiunea şi vocaţia apostolică, luând pulsul naţiei sale creştine, făcând eforturi eroice, jertfelnice pentru ca inima poporului să poarte dragostea de Neam şi de Dumnezeu, prin faptele măreţe, miraculoase, legendare ale Străbunilor şi Strămoşilor noştri, transmise cu valoare sacră de Testament.

„Memoria credincioşilor, sublinia Marius Vasileanu, este împrospătată periodic în istorie prin prezenţa acestor oameni ai lui Dumnezeu, tocmai pentru a ne fi întărită credinţa că n-am fost părăsiţi vreodată şi că puterea cu care au fost investiţi Sf. Apostoli s-a transmis, până în zilele noastre.” (Altfel despre Părintele Arsenie Boca în convorbiri realizate de Marius Vasileanu, Ed. Şcoala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, p. 16)

Viaţa, faptele, creaţia, geniul, creştinul, poetul, filosoful, istoricul, jurnalistul, analistul politic sunt constante profetice care vorbesc de la sine despre trăirismul său ortodox, încorporat în fenomenele tradiţiei spirituale, determinând extinderea antropologiei creştine, exprimându-se prin autoritatea Cuvântului, prin lumina Adevărului lui, prin muzica grăirii sale serafice, prin tâlcuiri adânci, prin răstălmăciri înalte, prin simboluri vii, prin azururi diafane, conştientizând că forţa morală, puterea credinţei şi dragostea iubirii de Dumnezeu şi de Neam aparţine doar acelor Oameni Excepţionali, acelor oameni chemaţi şi aleşi mesianici.

Profeţii, călăuzitorii, legiuitorii, îndrumătorii, ocrotitorii, învăţătorii, preoţii, monahii au menirea sacerdotală de a învăţa permanent, învăţând semnificaţiile adevărate ale vieţii, dar mai ales ale onoarei, demnităţii, libertăţii, adevărului, dragostei, frumuseţii, jertfei, învierii – aceleaşi reînfloriri tainice care răspândesc mireasma lor angelică în corola Tradiţiei sfinte.

Conştiinţa Profetului a devenit în egală măsură religioasă şi naţională, în care ideea şi sentimentul au căpătat valoare spirituală de coesenţă a etnicului, devenit una dintre forţele de mare amploare care determină în mod pregnant istoria naţională, dar şi pe cea universală.

Profetul nostru şi-a dobândit faţă de naţiune o identitate plenară de idei, de sentimente, de voinţă stăruitoare, prin profunzimea spiritului său de aprofundare a tradiţiei, de amplificare a culturii, de determinare a caracterului elitist, de efervescenţă religioasă, de exaltare naţionalistă, care să coreleze acea ereditate ontologică adâncă, axată pe o educaţie eminamente creştină, peste care să se aşeze ca o corolă, o suprastructură culturală, ce dă integralitate spiritului ortodox printr-un fel anume de păstrare, de transmitere a Tradiţiei sacre.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU (partea a XIV-a)” →