…credeam că numai eu, mă trezeam cu ochii și gândul pe nuc, acolo unde era ‘camera de zi ‘a șederii mele la bunic.
Acolo mă suiam în pijama, cu dorul de miez de nucă și cântat, de dezmierdat păsările imitându-le dar mai ales cântând cât mă ținea vocea, repetând pe marea scenă verde, cu miros de iod, înțepător,unde mă credeam artistă.
De acolo culegeam informațiile ‘cine mai trecea pe drum ‘ și le vărsam bunicului neatent la noutățile zilei.
Nucul mă ținea pe crengile-i ca pe mâini de mamă dar mai ales bunică, pe care aș fi vrut-o în fiecare vacanță.
După poveștile spuse despre dânsa, mă duceam câteodată și o căutam după ușile încăperilor șopțindu-i chemări dulci doar de mine și ea știute.. să vină să ne gătească, spele dar mai ales să mă țină în brațe… în brațe, brațe, brațe…
Iartă-mă
Iartă-mă-n cântarea goală,
fără har și rugăciune,
Fără bucuria-Ți- sfântă,
dar bogată în tăciune,
Îartă-mă în bucurie,
Când nu vine de la Tine,
Iartă-mă în cântărire
De-s ușoară în vorbire.
Iartă-mă în soare, pâine,
Apă, fără mulțumire,
Iartă-mi caria-n cârtire,
Și de secetă-n iubire.
Iartă-mă-n copii și pace,
în iubirea cea știrbită,
Scapă-mă de înălțarea,
Ce mă face mulțumită.
Iartă-mă de ‘pietre-n mână’
în privire și-n gândire,
Dă-mi iubirea și dorința,
Să m-asemăn doar cu Tine.
La cruce
M-am așezat sub cruce
și-am plâns miresmi-salcâm,
cu felinarele castanilor,
lacrimi de ceară,
ce curg din rănile-Ți,
făcute de nebuni.
Cu mierea albinelor
aș vrea să Te alin;
Bujori cu-obrajii palizi
sub cruce să îi pun,
cu iarba ce-Ți jelește
din rănile făcute,
și-un stol de păsărele,
în foc, un vânticel să-Ți sufle.
Izvor de lacrimi multe,
din sete să-Ți aline,
și inima-mi iertată,
ce arde-n milă,
ca jarul de tăciune.
Cu ochiu-n asfințit,
ce plânge la plecare,
într-un oftat
ce nu-l știam în soare,
m-am tot uitat la cruce
de unde ai plecat,
și printre lacrimi grele,
îmi văd numele gravat, iertat.
——————————–
Alexandrina TULICS
Delafield, S.U.A.
Iunie 2020
( Versuri din albumul Splendori)