Categorie: Cultură

Al. Florin ŢENE: Poezia patriotică este poezia scrisă cu talent

Poezia patriotică este înțeleasă ca o lirică în formula patriotică și patriotardă. Există o prejudecată despre această poezie, ea fiind din punct de vedere estetic “mediocră“. Lirica patriotică este considerată ca șirul de exclamații gâlgâitoare, emise de către un poet care ridică în slăvi țara în fraze energice și vitaliste. (Vezi unele poezii ale lui A.Păunescu și Vadim Tudor ).

Nu pot să amendez, condiția literaturii este și elogiul, nu rezultă de nicăieri că ar fi estetic numai ce este negativ. Pot spune că, dimpotrivă. Istoria antică ne exemplifică prin imaginația ce nu nega și veșteji un poet contemporan emoționat de geografia națională, presupunând negarea lui Virgiliu, cu Georgicele scrise de el, pe Teocrit, pe Pindar. Renașterea nu putea să nege romanticii, pe toți aceia în care a răsunat un ecou din mediul fizic nemijlocit.

O anexă la geografia poeziei patriotice este istoria acesteia, ceea ce unora nu le place, fiindcă istoria n-ar fi materie…estetică. Nu înțeleg de unde vine ideea , cred că nu are nici-un temei și o astfel de părere e spulberată cu dovezile evidente ale istoriei literaturilor. Precum, Virgiliu, Sofocle, Ovidiu, Dante, Petrarca, Camoes, pentru a nu mai vorbi de moderni, de la romantici încoace, n-ar exista, esteticește, din pricină că materia literaturii lor este și istorică. Lirica patriotică fiind actuală ea răspunde unei interogații a momentului, parcă ar avea structura unui reportaj liric. Ceea ce ar fi actual n-ar fi estetic, aceasta este idea, contrazisă încă odată de realitatea operei. Se știe că Pindar închina imnuri jocurilor istmice ;i panatenee, contemporane, precum se știe, cu el. Divina Comedie e, la origine, un pamphlet politic, cu o cheie destul de inteligentă în timpurile lui Dante. Camoes zugrăvea, în Os Lusiadas, fracmente de evenimente de o  crudă actualitate, pe care le cunoscuse în mod direct. Victor Hugo era prins în fierbințeala actualității sale. Verlaine, Rimbaud fuseseră comunarzi active. Apollinaire a scris poezii de război, la fel au fost activi în contemporanietate Paguy, Claudel și mai ales Whitman. Pot trage concluzia că esteticește, poezia patriotică există și încă sub forma unei  literature cu esență estetică de ne cuprins.

Există o concepție despre lirica patriotică ce o înjosește, combinând-o cu aceea a “naționalismului” și a vetusteții.În această situație, chestiunea “talentului “nu o abordăm, fiindcă în acest moment avem poeți atei, chiar eretici, și filozofi mediocrii.Aceasta din urmă nu apleacă urechia la teme, și nu decurge de nicăieri că a gândi filozofic stupid e mai indicat decât a compune poezie patriotică.

Părerile împotrivaq poeziei patriotice nu se confirm: o privire de ansamblu asupra întregii noastre literaturi, indică, originalitatea ei, atracția perpetuă, cultivarea ideii patriotice necesară în acest moment crucial când fenomenul globalizării dezechilibrează societățile naționale, de la medievalele versuri”la stemă “ până la contemporanele melosuri baroce și bizantine, de la epopeile romantismului messianic și până la concretețea direct a liricii politice de azi.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Poezia patriotică este poezia scrisă cu talent” →

Luis León BARRETO: Eugen Dorcescu, cel mai mare poet român în viață

Poetul român Eugen Dorcescu celebrează cei cincizeci de ani ai săi dedicați scrisului. S-a născut în 1942, este doctor în litere, prozator, eseist, traducător din franceză și din spaniolă. A publicat mai mult de treizeci de cărți, este membru al Uniunii Scriitorilor din țara sa și Cetățean de Onoare al orașului Timișoara. Pentru o parte a criticii naționale și pentru critica internațională este cel mai important poet în viață din România.

Melancolia, omagierea trecutului, în chipurile mamei și soției, în vârsta copilăriei, în configurarea unui paradis pierdut, generează tonul predominant elegiac al poeziei sale.  Avem de-a face cu o operă fără podoabe, cu o poezie simplă în aparență, despovărată de adaosuri adjectivale. Fondul scriiturii se orientează întotdeauna spre salvarea emoțiilor spirituale.

Știm că se apropie editarea unui volum, ce va aduna comentariile consacrate cărților sale recente (2017 – 2020), prilej de a ne orienta, din nou, spre punerea în valoare a antologiei „ELEGĺAS RUMANAS”, apărută la Editura Arscesis, din Zaragoza, Spania, chiar în acest an: 2020.

Se cuvine, concomitent, să-i fim recunoscători poetului și eseistului din Tenerife, Coriolano González Montañez, pentru difuzarea creației lui Dorcescu în spaniolă. Încă din primul moment, a știut să vadă că poezia acestui prieten român se centrează pe contemplarea inevitabilului și, de asemenea, pe revolta față de ceea ce numim fatalitate.

Cum spune într-unul dintre marile sale poeme:

Absenţa e-o prezenţă negativă,
E-un gol, o aşteptare, o latenţă.
E moarte şi viaţă, deopotrivă –
Chiar Domnul, pentru simţuri, e-o absenţă.
De neatins fiind, şi nevăzută,
Asociind realităţi contrare,
Absenţa naşte jale şi frustrare
Şi-un gând de neputinţă absolută.
Continue reading „Luis León BARRETO: Eugen Dorcescu, cel mai mare poet român în viață” →

Cezarina ADAMESCU: Cristian Petru Bălan – un spirit generos și o avere inestimabilă

Despre oameni importanți este bine să cunoaștem cât mai mult pentru că, la un moment dat, ne pot deveni modele de viață și de comportament. Cu atât mai mult despre un om cu o personalitate de excepţie, trecut prin toate experienţele vieţii. Un erudit care doreşte să-şi împărtăşească din preaplinul său, cu generozitate şi mare iubire de oameni.

Mărturisesc că nu am întâlnit niciodată până la această venerabilă vârstă, o personalitate atât de copleșitoare prin complexitatea ei, capabilă să facă față atâtor domenii în care a excelat, ca distinsul profesor Cristian Petru Bălan.

Deși este doar o cunoștință internetistică, pot afirma cu deplin temei că mi-a marcat existența, luând cunoștință de o mare parte din opera domniei sale, menită să intimideze orice scriitor de bună credință. Și chiar pot spune că mă simt onorată că mi-a încredințat cărțile și a acceptat să le fac recenzii, cronici, prefețe sau postfețe. Frapează diversitatea domeniilor abordate într-o singură viață, practic a acoperit toate domeniile vieții sociale, scoțând la iveală opere inedite, romane, scrieri fantasy, nuvele, povestiri, monografii, evocări, poezii, scenarii, piese de teatru, eseuri, cărți pentru copii, etc. Un spirit enciclopedic care toată viața s-a străduit să se documenteze, să studieze, să aprofundeze toate domeniile de bază ale vieții.

Cred că nimeni nu a reușit să cuprindă în lectura sa, toate cărțile lui Cristian Petru Bălan. Din toate, am spicuit un număr de cărți reprezentativ, din care decurge complexitatea acestui om de excepție care poate fi înnobilat fără greș, cu titlul onorific de geniu. Jorge Luis Borges, marele orb își închipuia Paradisul ca o imensă bibliotecă, de fapt, un tezaur inestimabil de spirite generoase care ne-au lăsat moștenire aurul lor de cuvinte. Să ne împărtășim din el și să-l împărțim cu alții, pentru că dacă-l folosim doar pentru noi, va fi ca și când am îngropat talantul în pământ, după pilda christică.

De aceea, strădania mea smerită a încercat să fie în consens cu darurile lăsate de acest copleșitor poet și scriitor. În întreaga domniei sale operă sunt cuprinse o sumedenie de învățături livrești, panseuri, aforisme, pilde christice, istorioare morale, ceea ce demonstrează uriașa cultură enciclopedică a autorului. Cărțile sale pot fi socotite manuale, îndrumare, ghiduri în diferite domenii. Te poți minuna cât de multe cunoștințe pune la dispoziție autorul în cărțile sale. De fapt, acesta este și scopul: unul pedagogic-didactic pentru toate categoriile de vârstă și studiu. Nimeni nu poate rămâne indiferent când întâlnește un asemenea spirit bogat în informații de toate felurile. Și peste toate, impregnat cu un farmec de povestitor fără egal.

În cartea ”Oaspeții din Elizeu”, aflăm istoria unor spirite mari ale omenirii, relatată chiar de ei înșiși, prin intermediul unor colocvii cu un om de știință, cu un scriitor (alte-egoul autorului) și a unui mediu. Ineditul lucrării îl constituie chiar confesiunile acestora despre care nu s-a aflat încă și felul în care se materializează bi sau tridimensional. Cum putem cunoaște un autor mai bine decât din lectura propriilor sale creații? Prin aceste scrieri, Cristian Petru Bălan se dovedește a fi un original plin de imaginație și dinamică, apt de a trezi interesul cititorilor.

Minuțios documentat, autorul este o adevărată enciclopedie în viață, putând oferi informații în orice domeniu. Iubitor de cultură și artă, de știință și filozofie, Cristian Petru Bălan s-a remarcat încă din tinerețe pentru ineditul scrierilor, dar și al creațiilor sale picturale și sculpturale. El lasă localității unde a văzut lumina zilei opere care-i vor perpetua memoria. Totodată, prin tot ce a întreprins, autorul a dovedit pe deplin calitatea supremă: aceea de a fi un bun român, care a cultivat limba strămoșilor săi, a păstrat tradiția, a perpetuat cultura națională, ducând peste hotare și făcând cunoscută calitatea și numele de român.

E aproape de domeniul miracolului ca un om, într-o viață, să acumuleze, să interpreteze, să prefigureze atâta știință cât ar fi necesar într-o sută de vieți normale. Și într-aceasta, personalitatea lui Cristian Petru Bălan strălucește în atâtea domenii în chip desăvârșit. Cine a avut șansa să-l cunoască, se poate socoti un om norocos. Coborât din spiritele care au tutelat Renașterea Universală, autorul atâtor lucrări și creații a învins inerția regimurilor și s-a înălțat deasupra nimicniciei acelora care ar fi vrut să-i oprească izvorul inspirației și al cunoașterii.

Substanță și esență, repartizate egal în orice lucrare, ca să vădească faptul că omul poate ieși biruitor dacă are spiritul curat și generos și nu-l poate ataca nici ceata celor potrivnici dezvoltării intelectuale umane. Ceea ce m-a îndemnat să-mi îndrept atenția asupra copleșitoarei sale personalități este deschiderea autorului spre toți cei care doresc să cunoască adâncimile vieții în toată splendoarea și decăderea ei.

De asemenea, Cristian Petru Bălan a fost preocupat întotdeauna de cercetarea, aflarea și păstrarea tradițiilor românești, mergând pe urmele acelora care s-au ocupat întreaga viață de cultivarea lor. El nu și-a uitat limba maternă, dimpotrivă, a îmbunătățit-o, a reînnoit-o, i-a adăugat nuanțele specifice ale celor plecați spre alte zări, care trăiesc în dor continuu de țară.

Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Cristian Petru Bălan – un spirit generos și o avere inestimabilă” →

George ROCA: Boz, ultimul astru!

Mai zilele trecute, citind „Ullyse”, un volum de însemnări critice ale lui George Călinescu (Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967), am întâlnit la paginile 178-180 un eseu interesant având titlul „Studiu depre Eminescu” datat „2 iulie 1933”. În conţinutul acestuia, autorul se referă la un nume foarte  cunoscut mie, Lucian Boz, om drag cu care am întreţinut, până nu de mult, dezbateri literare şi relaţii amicale, aici la Sydney, în îndepărtata Australie. Iată ce scrie Călinescu despre acesta la aceea vreme: „Am remarcat nu de mult o broşură despre Eminescu a d-lui Lucian Boz. Am lăudat atunci subtilitatea speculativă a lucrării, făcând rezerve asupra interpretării. Iată acum un prilej să arătăm unde duce entuziasmul cabalistic aplicat la Eminescu…” Eseul face în continuare o critica literară laudativă acestei lucrări. Despre cine este vorba? Cine este acest om băgat în seamă chiar de marele Călinescu? Să-l cunoaştem!

În urmă cu trei ani, pe la sfârşitul lunii martie, domnul Lucian Boz, considerat de mine ultimul astru al universului cioranian (greşesc oare?) ne-a părăsit pentru întotdeauna! Merită să ne reîmprospătăm memoria cu amintiri despre acest om excepţional.

A fost prietenul apropiat a lui Eugène Ionesco, Emil Cioran, Mircea Eliade, Ion Vinea, Ilarie Voronca, George Calinescu, Ştefan Baciu, Emil Boldan, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Grigore Cugler şi a multor alte personalităţi ale literaturii române care au strălucit în prima jumătate a secolul al XX. Împreună cu Gherasim Luca, Dolfi Trost, Jules Perahim, Jacques Herold, B. Fundoianu (Benjamin Fondane), Paul Păun, Gellu Naum, şi alţii, formează „al doilea val” al curentului suprarealist (1933-1951), din primul făcând parte după cum se ştie, ca o tranziţie dinspre Dadaism, Tristan Tzara, Hogo Ball, Emmy Hennings, Hans Arp, Marcel Iancu, Jules Iancu, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Saşa Pană, Jaques Costin, Poldi Chapier, Victor Brauner, ş.a. Cu toate acestea André Breton, aşa-zisul întemeietor al Suprarealismului, a susţinut întotdeauna că este inexact şi cronologic abuziv să se prezinte acest curent ca o mişcare ieşită din Dadaism. De altfel, atât în revista pariziană „Littérature” (unde Breton publică, în colaborare cu Phillipe Soupault, „Câmpurile magnetice”, primul text specific suprarealist), cât şi în alte reviste, textele dadaiste alternează cu cele ale noii orientări, ce avea să se numească apoi suprarealism. Sunt două mişcări apropiate, având scriitori comuni. Posibil că suprarealismul, curent artistic şi literar de avangardă care pune accent pe nu pe gândirea logică ci pe iraţional şi inconştient, să-l fi marcat puternic pe Lucian Boz, deoarece deseori în convorbirile avute cu domnia sa, îmi vorbea cu mândrie şi nostalgie despre această grupare.

Scriitor prolific, critic literar, journalist, om de cultură şi artă, decorat cu „Ordinul naţional al meritului francez”, a lăsat posterităţii mai multe opere literare: „Eminescu” (Ed. Slova, 1932), „Cartea cu poeţi” (Ed. Vremea, 1935), „Masca lui Eminescu” (Editura Vinea 1935), „Moartea Abstractă” şi „O săptămână a poeziei” (Ed. Autorului, 1979), „Piatra de încercare” (Ed. Vinea), „Scrisori din exil2 (Ed. Dacia, 2001).

Născut la Hârlău, la 9 noiembrie 1909, dintr-o familie evreiască (Mendel), se mută cu părinţii la Bucureşti, unde studiază la liceul „Gheorghe Lazăr”. Dupã absolvirea  acestuia urmează facultatea de drept. Iubind literatura începe sa colaboreze şi să scrie la diferite publicaţii din capitală. În anul 1930 îşi începe activitatea gazetărească la revistele conduse de Ion Vinea „Facla” şi „Contemporanul”, iar mai apoi, între anii 1933-1937 este numit redactor la „Adevărul” şi „Dimineaţa”. În scurt timp devine unul dintre cei mai apreciaţi critici literari ai acelor vremuri, publicând numeroase articole în mai multe reviste de prestigiu precum: „Adam”, „Adevărul literar şi artistic”, „Capricorn”, „Discobolul”, „Excelsior”, „Gândirea”, „Lupta”, „Premiera”, „Rampa”, „Reporter”, „România literară”, „Tiparniţa literară”, „Unu”, „Vremea”, „Viaţa Românească”, „Zodiac”, şi altele. Între anii 1932-1933 editează o revistă proprie revistă numită „Ulise”. Interesantă alegerea acestui titlu, care, după cum mi-a relatat domnul Lucian Boz, a fost ales ca o „solidarizare” şi omagiu la volumul de însemnări critice intitulat „Ulysse” a lui George Călinescu, în care trebuia să fie inclus şi eseul despre care v-am vorbit mai sus. Povestea apariţiei acestui volum a creat multe controverse, deorece pentru prima dată a fost anunţată de autor în revista „Viaţa literară” nr. 88 din 23 iunie 1928, a doua oară în revista „Vremea” din 22 mai 1930, dar din motive necunoscute nu a văzut lumina tiparului numai după moartea autorului (1965). Volumului „Ulysse” (520 de pagini) de George Călinescu, a fost publicat pentru prima dată în anul 1968, sub coordonarea criticului literar Geo Şerban. Este bine de ştiut că şi criticul literar B. Fundoianu, prieten cu Lucian Boz şi cu George Călinescu, incă de pe vremea când scriau cu toţii la revista „Rampa”, a conceput la rândul său o lucrare (publicată doar în parte, dar neterminată însă) numită tot „Ulysse”!

Autor a mai multor studii despre Mihai Eminescu, scriitor, jurnalist, traducător, Lucian Boz, face parte din elita producătorilor de literatură români dintre cele două războaie. Bun cunoscător al limbii franceze, în 1938 devine ataşat de presă la Paris, trimis de mai multe publicaţii din ţară. În aceasta perioada se înscrie la universitate Sorbona unde timp de un an îşi pregăteşte doctoratul în ştiinţe economice. Tot în aceeaşi perioadă publică frecvent articole interesante în „Dimanche Illustré” şi „Le Petit Parisien”. Întreţine legături puternice de prietenie cu importanţi intelectuali români stabiliţi în capitala Franţei, printre care Emil Cioran, Mircea Eliade şi Eugene Ionesco.

În timpul celui de al doilea razboi mondial, Lucian Boz, împreună cu soţia sa, Carola, fac parte din Rezistenţa Franceză, fapt pentru care sunt arestaţi de Gestapo şi încarceraţi până în 1944 în lagărul „La Cité de la Muette” (sau „Sammellager” în germană) de la Drancy, o suburbie din nord-estul Parisului situată în apropierea gării Austerlitz. Am aflat de la doamna Boz fapte interesante despre această perioadă. Mi-a relatat că deţinuţii mureau pe capete de inaniţie, singura mâncare fiind un fel de terci-supă de lobodă. Fiind foamete în tot Parisul, nici unul, dintre prietenii rămaşi în libertate, nu îşi permitea să le trimită pachete cu alimente. Singurul care a făcut un sacrificiu pentru cei doi, a fost Emil Cioran, care le-a adus toate merindele pe care le avea în casă, inclusiv bucăţele de pâine şi de brânză drămuite şi economisite cu greu. Sunt salvaţi de la deportare în Germania şi eliberaţi din detenţie datorită intervenţiei Legaţiei române de la Paris. Plecarea urgentă din Franţa, a soţilor Boz, a fost de asemenea plină de peripeţii. Singura ieşire din teritoriul ocupat, trecea pe la Vichy, oraş situat nu departe de Paris, loc unde îşi stabilise capitala guvernul pro-german al generalului francez Henri Philippe Pètain. Cu toate că autorităţile române le obţinuseră aprobarea de plecare din Franţa ocupată şi repatrierea în România, doamna Carola Boz a fost din nou reţinută de către poliţia locală urmând să fie retrimisă în lagărul de la Drancy. Şi de data aceasta au fost ajutati de prietenul Cioran, care deţinând funcţia de ataşat de presă al Germaniei în Franţa, a plecat de urgenţă la Vichy să-şi ajute prietenii. Având o oarecare putere în faţa autorităţilor germane şi franceze, a făcut toate intervenţiile necesare pentru ca trecerea acestora spre „lumea liberă” să fie posibilă. I-a însoţit personal pe cei doi până la frontieră, pentru a se convinge că prietenii săi nu vor avea şi alte surprize neplăcute.

În 1944, soţii Boz, revin în România, crezând că în ţara natală îşi vor găsi liniştea şi siguranţa şi îşi vor putea continua activitatea în slujba literaturii naţionale. Ajuns din nou la Bucureşti, Lucian Boz, îşi reia activitatea gazetărească la mai multe publicaţii care apăreau în capitala în aceea vreme, precum „Finanţe şi industrie”, „Democraţia”, „Timpul”, „Tribuna poporului” şi „Victoria”. Tot în această perioadă înfiinţează cu Martin Economu, revista în limba franceză „L’Information Internationale”. În 1946, se naşte fiul său Alain, de fapt unicul urmaş, care şi în prezent locuieşte împreună cu mama sa (93 de ani!) în casa părintească de la Sydney. Demn de menţionat este faptul că şi doamna Carola, Cora cum ii spun cei din preajmă, a fost o mare iubitoare a literaturii române, înainte de război lucrând ca jurnalistă la ziarul „Dimineaţa” unde şi-a cunoscut soţul.

Continue reading „George ROCA: Boz, ultimul astru!” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Diagrame spirituale

Motto:

„Momente de liniște relativă nu avem decât când izbutim în adevăr să depășim istoria și să realizăm împăcările metafizice, în special cea religioasă” (Vasile Băncilă către Lucian Blaga, 28 martie 1945).

La trei ani după ieșirea filozofului Constantin Noica din închisoarea politică în care intrase după ce turnătorul Zigu Ornea (în 1957 redactor la ESPLA) a dat pe ascuns Securității manuscrisul Povestirilor după Hegel, informatorul Pavel Apostol (/Paul Erdoes) raporta pe 5 oct. 1967 într-o notă că Noica îi consideră “maeştrii” ai Scolii trăiriste  pe N. Iorga, V. Pârvan, Alice Voinescu şi Nae Ionescu (vezi sursa „Serban” în vol.; Noica şi Securitatea, Ed. MNLR, Bucureşti, 2009, p.28; a se vedea și Tudor Păcuraru, Jurnalul unui terorist. Non-ficțiune cu factografii, București,  Editura Curtea veche, 2018). Inițiatorul unicei noastre Școli de filozofie este trecut pe ultimul loc, ca nu cumva analfabeții mercenari ai ocupantului sovietic să bănuiască întâietatea maestrului spiritual Nae Ionescu. Petre Pandrea consemna pe 23 octombrie 1954 cum lui Vasile (Laszlo) Luca (unealtă moscovită cocoțată pe criterii etnice în postul de ministru al finanțelor) îi trecuse prin cap prin 1948-1949 să omoare vreo treizecidemii de deținuți politici. Se pare că “urmașul lui Arpad” (cf. Petre Pandrea, Crugul mandarinului. Jurnal intim, 1952-1958, București, Ed. Vremea, 2002, ediție îngrijită de Nadia Marcu-Pandrea) nu s-a sfiit să avanseze această idee în Consiliul de Miniștri, de la înălțimea postului său de vicepreședinte al Consiliului. După cum mai relatează Pandrea în jurnalul pe care l-a ținut între prima ieșire din închisoare până la a doua sa încarcerare (tot fără condamnare judecătorească), președintele Petru Groza, spre a-l deturna de la criminalele sale intenții, l-ar fi dus pe Laszlo-Baci (după o beție îndelung prelungită în noapte) să contemple la Observatorul Astronomic din București rotirea armonioasă a stelelor pe cer. A fost ca și cum dr. Petru Groza ar fi vrut să experimenteze cu acel analfabet ministru de finanțe provenit dintr-un “cazangiu leneș și depravat” (ibid.) potențialul terapeutic al spusei kantiene punând în relație legea morală din om cu bolta înstelată. Dacă cei 30000 de deținuții politici (probabil numărul celor arestați în mai 1948) până la urmă n-au fost lichidați, în schimb mulți dintre ei nu au mai apucat să se vadă scăpați din regimul de exterminare la care erau supuși după gratii.

Despre “gnoseologia” filozofului Lucian Blaga – evacuat în 1948 din Universitate şi din Academie, nu numai din cultura românească prin suprimarea dreptului de semnătură si prin interzicerea operei filozofice înlăturată din bibliotecile publice -, iată ce scria Pavel Apostol  în calitatea sa de profitor al dictaturii comuniste care-i asigurase după 1945 postul de asistent al profesorului Lucian Blaga: “Inăuntrul idealismului, militând pentru misticism, L. Blaga a ocupat o poziţie de extremă dreapta. De aceea este firesc ca…scrierile lui să se integreze în patrimoniul ideologic al fascismului” (Pavel Apostol, Gnoseologia mistică a lui Lucian Blaga, în rev. “Cercetări filozofice, 5/1957, p.120).

In anul difuzării masive a Faust-ului tradus de Ion Iordan (/Im. Weissglas, poet „arghezian”), articolul turnătorului Pavel Apostol a fost inclus într-o publicație de domeniul filozofiei chiar la vremea când Radio Londra difuzase ştirea că Lucian Blaga figura pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru literatură (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste). După tipărirea (la ESPLA în 1955) excepționalei tălmăciri a Faust-ului goethean realizată de Lucian Blaga, oficialitățile comuniste au hotârât publicarea de către aceiași editură (dar într-un tiraj mult superior, prin colecția „Biblioteca pentru toți”) a două mici volume traduse de Ion Iordan, salariat al „României libere” din 1948 (vezi Goethe, Faust, vol. I-II, ESPLA, București, 1957 și 1958, trad. Ion Iordan).

Termenii folositi de informatorul Pavel Apostol ca să descrie contribuția lui Blaga la filozofia europeană erau „omologați” de sistemul de represiune și propagandă ideologică teleghidând omul cel nou, „cumințit” prin teroarea represaliilor care „metamorfozase” creatorii de geniu în marginalizații noii societăți comuniste, in oameni scoși în afara legii, în „locuitori ai pădurii”. „Ura împotriva intelectualilor și a culturii [românești] a fost mai adâncă și mai durabilă decât ura față de clasele „exploatatoare”, observase Marin Nițescu în volumul său publicat post-mortem (Sub zodia proletcultismului, București, 1995, p.375). Gilles Deleuze vorbea de diferența dintre societatea care disciplinează indivizii si cea care a ajuns la performanța tehnică să-i poată controla pe toți. Iar molima Covid-19 exact aceasta a scos mai la vedere: puterea de a urmări și controla masse imense de oameni.

Refugiul literaților în codru, observa Ernest Junger în Der Waldgand („Drumul codrului”, 1951) ar fi o  „ultimă invenție a secolului”, codru fiind pretutindeni unde scriitorul este împins în afara legii, indiferent în ce mare oraș ar continua să-și scrie opera (apud. Octavian Vuia, Muncitorul și nihilismul contemporan în viziunea lui Ernst Junger, vezi și Isabela Vasiliu-Scraba, Scriitori invizibili, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-scriitori-invizibili/). Instrument de luptă politică, materialismul istoric „divinizează istoria în paguba adevărului”,  notase Cioran prin caietele lui (a se vedea Isabela Vasiliu-Scraba, Academicianul Mircea Eliade și neo-iobăgia ideologică post-decembristă,  https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-acadmieliade/ ).

Mircea Eliade avusese pe la 27-28 de ani presimțirea „terorii istoriei”, a sfârșitului apocaliptic al Raiului spiritual interbelic. In timpul celui de-al doilea război mondial, formulările sale devin (în Jurnalul portughez) din ce în ce mai limpezi cu privire la catastrofa (nu numai) culturală pe care avea s-o aducă cu sine cotropirea sovietică a României (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, La Centenarul Marii Uniri, o privire filozofică asupra istoriei, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/romania1918-2018/).

Presimțirea inițială viza sfârșitul Europei culturale, al artei, culturii și filozofiei europene. „Europa crapă – de prostie, de lichelism, de confuzie”, nota Mircea Eliade în 1935 într-o epistolă către Emil Cioran. Suplinitorul lui Nae Ionescu la catedra de metafizică îi mai scrisese bursierului Cioran că deși are o „convingere surdă că totul se va sfârși foarte repede, poate chiar în 30-40 de ani” el continuă să facă literatură si cultură. Peste ani, Cioran va scrie admirativ: „Une heure  de tension, après laquelle, véritable miracle, Mircea Eliade ne paressait pas épuisé et peut-être ne l’était-il pas en effet. C’est comme il possédait l’art de retarder indéfiniment la fatigue.” (Cioran).

Cititor al romanelor eliadești, tânărul Cioran remarcase atitudinea anti-istorică a lui Eliade pentru care teoria trăirii și experienței ar avea ca „singură presupoziție lipsa de substanțialitate a vieții” (Cioran). Intr-adevăr, chiar în epistola în care-i scrisese lui Cioran că „Europa e în comă” alternativei de a face cultură îi corespundea „fuga în Asia”, acolo unde realitatea imediată ia chipul „irealității imediate” (Mircea Eliade, 1935). Si lui Vintilă Horia încercase Eliade a-i lămuri într-o scrisoare simpatia sa pentru democrație, invocând anti-istoricitatea unui asemenea regim politic. Personajul Ștefan Viziru din Noaptea de Sânziene „nu se putea lăsa antrenat într-o mișcare virulent istorică. El viseză să fie lăsat în pace. Idealul lui: o Elveție oarecare fără tensiuni și fără evenimente” (Mircea Eliade, 1952, a se vedea si Isabela Vasiliu-Scraba, Părintele Arsenie Boca (/Anisie) si filozoful Mircea Vulcănescu (/Petre Biriș) ca pesonaje ale romanului „Noaptea de Sânziene”, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/ ).

Una dintre virtuțile dialecticii propusă de Hegel ar aminti oarecum de armonia necesară între aspectul negator și existența ce se afirmă cu o lăuntrică raționalitate. Acest aspect i-a sugerat lui Mircea Eliade o posibilă asemănare între dialectica hegeliană și perechea pe care o formează Mefistofel (spiritul negator și ispititor totodată) cu Faust, omul deschis tuturor experiențelor.

Profesorul său Nae Ionescu, la cursul despre Problema mântuirii la Faust, se gândise la o dialectică sui generis, smulsă din hegelianul și exclusivul ei contact cu puterile cotropitoare ale rațiunii. Faimosul filozof a preferat în 1926 să își ancoreze discursul hermeneutic în sfera pătimirilor contrare care se opun una alteia și se potențează reciproc. Nae Ionescu vorbește studenților săi de un fel de curaj din temere, o temere preschimbată în opusul ei tocmai în momentul în care Faust risca să se prăvălească pe panta disperării (Curs litogr., p.129, a se vedea si Isabela Vasiliu-Scraba, Din discipolii necunoscuți ai lui Heidegger: Constantin Oprișan, postfața la vol.: C-tin Oprișan, Cărțile spiritului, Ed. Christiana, București, 2009; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/ivs-oprisandiscipheidegger/).

Poate chiar lectura primului volum (Pe culmile disperării, 1934) publicat de Cioran l-a făcut pe filozoful Vasile Băncilă să remarce că ideea de eternitate a existenței pe cât este de magnifică, pe atât de cutremurătoare: „De vreme ce ți-a fost dat să exiști, ei bine, vei exista, oricât te-ai îngriji să dispari complet din lumea asta…Ai vrea să mori, dar moartea adevărată nu e cu putință…Existența e o fatalitate, nu există mijloc de a ieși din ea. Sinucigașii sunt răi metafizicieni” (V. Băncilă, 24 octombrie 1938, vezi si Isabela Vasiliu-Scraba, There is no perfection in this transitory world, https://isabelavs2.wordpress.com/there-is-no-perfection/).

După moartea lui Nae Ionescu, în Jocul cu mărgele de sticlă, Hemann Hesse (căsătorit cu o cernăuțeancă) făcea o observație oarecum asemănătoare cu cea a lui Nae Ionescu despre temerea preschimbată în opusul ei: “Dumnezeu nu ne trimite disperarea ca să ne piardă. El ne-o dă ca să ne trezească la o nouă viață” („Die Verzweiflung schickt uns Gott nicht, um uns zu töten, er schickt sie uns, um neues Leben in uns zu wecken”, Glasperlenspiel, 1943). Gândindu-se la o interpretare a lui Faust axată pe o scenă care să fi fost perpetuată ca atare în toți anii de progresivă redactare a poemului, Nae Ionescu se oprise la versul în care Goethe semnalează apariția îngrijorării (temerii, “die Sorge”)  în sufletul lui Faust (“Die Sorge nistet gleich im tiefen Herzen,/ Dort wirket sie geheime Schmerzen”). In originala sa interpretare inițiatorul Scolii trăiriste constată că suferința depresiei pricinuită de temerea ascunsă în “cutele cele mai adânci ale sufletului” s-ar fi transformat într-o a doua instanță într-un “element de potențare a puterilor lui Faust”.

Despre interpretarea pe care Nae Ionescu a dat-o poemului goethean, Mircea Eliade nota în Memoriile sale cât de impresioanat a fost (pe când era student) de prelegerile despre Faust și problema salvării ținute în Amfiteatrul “Titu Maiorescu” de la Universitatea din București. De la Nae Ionescu studenții nu auzeau lucrurile care se vehiculau în mediul școlăreasc despre epoca renascentistă. Ei aflau cu surprindere că în Renaștere au căpătat o nouă viață știintele oculte „căzute în uitare din pricina raționalismului scolastic” (Nae Ionescu). Faust-ul lui Goethe se încadra în tipul renascentist de om interesat de foarte multe lucruri, inclusiv de științele oculte (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Despre Faust-ul lui Nae Ionescu, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/isabelavs-bacau5fausnae/).

Pornind de la premiza că problema lui Faust nu este alta decât problema mântuirii omului în general, Nae Ionescu vorbise studenților despre creștinismul care a pus problema păcatului originar ca un fel de răspuns la filosofia neo-platonică  poate prea îmbibată de sentimentul naturii. Renașterea ar fi revalorizat sentimentul naturii,  apogeul fiind atins cu scrierile unui Kant impresionat de poziția față de natură a lui J.J. Rousseau (vezi Problema salvării la Faust. Curs litografiat, p.10). Profesorul mai precizase că omenirea se află acum într-o perioadă de post-naturalism. În deschiderea acelui curs, Nae Ionescu a tratat despre nevoia general umană de încheghare a unei viziuni de ansamblu asupra existenței care să-i asigure omului liniștea de care are nevoie, altfel spus, echilibrul spiritual. Inițiatorul Scolii trăiriste subliniase că o asemenea echilibrare metafizică nu mai putea fi satisfăcută de mentalitatea științifică (de monismul materialist al știinției), cum se întâmplase înainte de primul război mondial. Vădită în interesul tot mai mare pentru problematica religioasă dar și în creșterea  ariei de răspândire a modelor “spiritualiste”, preocuparea metafizică îi apărea că se îndreaptă cu hotărâre într-o altă direcție decât cea a lumii sensibile sau a lumii așa cum apare ea prin mijlocirea științei. Numai că omenirea ar fi în general puțin conștientă de timpurile pe care le trăiește. Poate de aceea oamenii caută într-un mod dezorganizat calea de rezolvare a necesității metafizice pe care o resimt în mod confuz (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, O încercare soteriologică: soluția nae-ionesciană, https://isabelavs2.wordpress.com/nae-ionescu/nae-ionescu-excurs-existenta/).

In viziunea lui Goethe, doar după ce a parcurs drumul cunoașterii, lui Faust i-a fost dat să afle că natura -prin firea ei- nu se lasă despuiată de taine. Lumea creată de Dumnezeu pare a-și feri misterele (de lumina cunoașterii omenești) prin văluri de neînlăturat: “Geheimnisvoll am lichten Tag/ Lässt sich Natur des Schleiers nicht berauben” (“Taina păstrându-și-o în plină zi,/ Natura nu se lasă despoiată/ De vălul ei” , vezi Goethe, Faust, București, ESPLA, 1955, p. 60, trad. Lucian Blaga.)

Descurajarea în fața eșecurilor sale, vederea uneltelor prin care a vrut să deschidă (pe calea cunoașterii magice) ușa tainelor naturii fără să reușească, îl duce pe erou la concluzia că nimic din ceea ce au făcut alții nu i-a fost de folos (subl.ns.). Iată versurile goetheene care exprimă asemenea constatare: “Das Pergament, ist das der heil’ge Bronnen,/ Woraus ein Trunk den Durst auf ewig stillt ?/ Erquickung hast du nicht gewonnen,/ Wenn sie dir nicht aus eigner Seele quillt. ” (în traducerea lui Blaga; “Socoți că pergamentu-i sfânta apă/ Ce pururi setea ți-o va stâmpăra ?/ Zadarnic, omule, ea te adapă/ Doar când izvoru-i chiar simțirea ta. “.

Nae Ionescu ajunsese si el la acest adevăr, formulat în articolul Filosofie românească din 1921. : “pentru un singur lucru sunt oamenii impenetrabili: pentru idee. E un domeniu în care nu se cunoaște adopțiunea. Aici nu poate fi vorba decât de zămilire. Proprie”.

Iosif Nădejde, cel care a tradus în proză Partea întâi din Faust, nu înțelege pasajul, comentând în notele de  subsol lipsa de utilitate a moștenirii părintești (Goethe, Faust, ediția a doua, 1938, p. 28). Sesizând adevărul ascuns în unele versuri goetheene neînțelese de unii traducători, profesorul de metafizică de la Universitatea bucureșteană s-a oprit așadar la un mare adevăr, transferat în cadrul lărgit al unei situații general valabile, anume că orice bun pe care vrei să-l întrebuințezi, ca să-l poți întrebuința, trebuie să-l câștigi tu însuți.

La Goethe, argumentarea faptului că vremurile trecute (“Die Zeiten der Vergangenheit”) rămân pentru noi „o carte cu șapte peceți” urmează unui prim moment ironic prin care Faust este pus să-l ia peste picior pe Wagner care, crezând în progresul civilizației și culturii omenești, se crede la distanțe astrale de înțelepții de odinioară. Aici se poate observa superioritatea traducerii lui Blaga, unde ideile sînt urmărite îndeaproape, așa cum apar ele în originalul german.

Poetul-filosof traduce corect, păstrând ironia acolo unde o pune Goethe. În schimb,  Ion Iordan  operează două semnificative modificări ale înțelesului, prin menținerea accentului ironic și în versul următor, acolo unde Goethe nu-l mai pune: ‘Dar știi că vremurile răposate/ Sunt pentru noi o carte cu peceți’(“Die Zeiten der Vergangenheit/ Sind uns ein Buch mit sieben Siegeln”).

In dezacord cu părerea exprimată de Goethe, tălmăcirea „arghezianului” aduce un accent ironic suplimentar,  vizând  trecutul care ar fi fost, vezi Doamne, “răposat”.

Menite a sugera cât este de radicală inaccesibilitatea unei anume cunoașteri, cele șapte sigilii, făcând figurație într-un nou context, virează înțelesul propriu înspre sensul noului context imaginat de comunistul progresist Ion Iordan, de ca și cum rolul sigiliilor ar fi fost să pecetluiască mai degrabă trecutul “răposat” decât misterul acelor adevăruri extrem de greu transmisibile.

Aprofundând ideea inaccesibilității, Goethe arată (celor ce au ochi de văzut)  că transmiterea cunoașterii de-a lungul timpului devine mai mult decât problematică și datorită faptului că în general scrierile sînt asemenea unor oglinzi. De aceea, după efortul de citire  nu se ajunge -cum se crede în mod naiv- la sensul intenționat de autor. Din oglinda cărții nu-i va apărea cititorului nicicând strălucitorul spirit ascuns între coperțile tomului  ce a străbătut veacurile, ci propriul chip, întrucât fiecare cititor nu pricepe dintr-o carte decât atât cât poate el să priceapă. “Was ihr den Geist der Zeiten heisst,/ Das ist im Grund der Herren eigner Geist,/ In dem die Zeiten sich bespiegeln”.

Iosif Nădejde traduce confuz; “ceea ce numești spiritul vremurilor nu e în fond decât spiritul acelor domni în cari se oglindesc vremurile”. Doar în tălmăcirea lui Blaga ideile se limpezesc: “Ce voi numiți al vremurilor duh/ E numai duhul dumneavoastră/ În care vremurile se-oglindesc”. Goethe mai  consemnează  că, atunci când cititorul este incult, oglindirea este atât jalnică, încât îți vine s-o iei la goană, după ce arunci o singură privire (“Da ist’s denn wahrlich oft ein Jammer! / Man läuft euch bei dem ersten Blick davon”).

Traducerea propusă de Ion Iordan (/Weissglas) alterează ideea, perpetuând acel sens ironic pe care l-a mai folosit când nu a fost cazul: “Ce duhul vremilor la voi se chiamă,/ E numai duhul unor nătăfleți,/ În care s-oglindesc, de bună seamă”. În fapt, spre sfârșitul discuției cu Wagner, Faust afirmase că pentru o singură categorie de cititori știința vremurilor trecute s-ar reduce la un morman de vechituri din care politicienii ar putea folosi doar ceva maxime morale cu efect în fața publicului ocazional. Pentru ei, din tomuri vechi s-ar mai putea eventual extrage subiecte istorice pentru teatrele de marionete organizate prin bâlciuri.

Pentru Goethe, atare categorie o reprezintă cititorii “progresiști” care se cred mai înaintați în cunoaștere decât înțelepții de odinioară. “Ein Kehrichfass und eine Rumpelkammer,/ Und hoechstens eine Haupt- und Staatsaktion/ Mit trefflichen pragmatischen Maximen,/ Wie sie den Puppen wohl im Munde ziemen! ” (“o ladă cu gunoaie, o cameră cu vechituri,/ Ici-colo cu vreo acțiune/ De stat, cu maxime pragmatice/ Pentru prilejuri diferite -bune,/ Menite a fi spuse de păpuși. “, trad. Lucian Blaga).

Din nefericire, Weissglas (/Ion Iordan) se cam poticnește la urmărirea ideilor (vezi Goethe, Faust, vol. I, ESPLA, București, colecția “Biblioteca pentru toți”, 1957).  După ce întunecase cât a putut el de tare acel sens privitor la dificultatea de înțelegere a scrierilor înaintașilor, sugerat prin intermediul ideii de oglidire a sluțeniei chipului cititorului, atât de slut că-ți vine s-o iei la goană, acest traducător comunist face să fie regretată chiar și puțina atenție ce a fost acordată cărților prăfuite de vreme. Pentru el, nu oglindirea urâțeniei cititorului incult produce tendința de a fugi din fața imaginii reflectate de o pocitanie, ci chiar tomurile vechi, disprețuite de (comuniștii) progresiști.

Să nu uităm că atât Lucian Blaga cât și Weissglas (/Ion Iordan) îl traduseseră pe Faust la vremea când erau arse de securisto-comuniști biblioteci de mare valoare. La conacul de la Florica a fost arsă biblioteca și manuscrisele istoricului academician George Brătianu (1898 -1953), iar în centrul Bucureștiului, în Cișmigiu a fost incendiată faimoasa bibliotecă a avocatului Istrate Micescu (1881-1951, Aiud), ambii uciși în temnițele politice comuniste. De altfel, perioada cripto-comunistă de după 1990 a debutat si ea cu incendierea Bibliotecii Centrale Universitare (fosta Bibliotecă a „Fiundațiilor Regale”).

Simpatiile lui Ion Iordan (dar nu și ale lui Goethe !) se îndreptau hotărât spre tabăra celor care nu privesc cu ochi buni valorile spirituale moștenite din vechime. De aceea versurile lui Im. Weissglas în care este redată părerea sa personală (contrastând cu a lui Goethe) pe cât se îndepărtează de sensul originalului, pe atât devin mai vioaie: “Si-atunci se-ntâmplă, deseori, ce jale !/ Că-și iau mulți tălpășița, de-au privit : Tot vechituri, mormane de mardale,/ O piesă doar, cu izu-i prăfuit,/  Cu pilde răsuflate, de-o măsură/ C-un joc de păpușari ce dau din gură”.

Părerea lui Goethe a fost redată fidel doar de traducătorul filozof Lucian Blaga. Citind Faust în original, Nae Ionescu a ințeles fără dificultate unde bat versurile goetheene. Inițiatorul Scolii trăiriste, pe care toți impostorii din domeniul filosofiei l-au acuzat că folosește idei luate de-a gata de la alții (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2002) scrisese încă din 1921 că ideile “luate de-a gata” nu pot fi folosite. El a formulat atunci cu alte cuvinte exact opinia lui Goethe după care moștenirea spirituală a omenirii rămâne o carte cu șapte peceți (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și detractorii lui, sau, Răfuiala omului de rând cu omul superior, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadedetractori4/).

Dar să revenim la “grija încuibată în fundul inimii” (Goethe, Faust, trad. Iosif Nădejde) care te silește “să te temi de ceea ce nu va lovi,/ Si să deplângi ce niciodată n-ai pierdut” (trad. L. Blaga; “Du bebst vor allem, was nicht trifft,/ Und was du nie verlierst, das musst du stets beweinen”), la acea Sorge decriptată de Nae Ionescu drept teamă și descurajare urmată de exaltare. Grija apare după intermezzo oferit de convorbirea lui Faust cu Wagner – care, în opinia filosofului Nae Ionescu, este omul obișnuit, “cercetătorul științific stăpân pe metoda de lucru, fără a stăpâni spiritul însuși al lucrurilor” (Nae Ionescu, Metafizică- Problema salvării în Faust al lui Goethe. 1926-1927, curs litogr., Universitatea din București. Facultatea de Litere și Filosofie, 1927, p.129, ed.II-a 1996, ed. III-a 2000).

Sosirea lui Wagner după întrevederea lui Faust cu Duhul pământului ar marca abandonarea căii contemplative de mântuire (Nae Ionescu), acea cale de care Duhul îi zisese că ar fi singura accesibilă pentru el,  cu precizarea că i-ar fi “accesibilă”  nu exact la nivelul sperat de Faust ci numai la nivelul înțelegerii omenești (“Du gleichst dem Geist, den du begreifst,/Nicht mir!” ; Tu semeni duhului de-l înțelegi,/ Nu mie! -trad. Lucian Blaga, ESPLA, București, 1955).

După cum îl închipuie Goethe, Faust ar fi omul mereu schimbător, omul care și atunci când știe (prin magie) tot, nu ajunge prin aceasta să se liniștească, pe de-o parte pentru că puțina sa putere nu-i permite acest lucru, iar pe de altă parte pentru că el este neliniștit prin însăși natura sa. Fără să-și poată explica de unde-i vine deznădejdea, și nici de unde provine boarea de liniște asemenea luminii revărsată noaptea de văpaia lunii, ajuns pe punctul de a sorbi licoarea otrăvită și  gata fiind să străbată eterul “Spre-o țintă nouă de activitate pură” (trad. L. Blaga :  “Auf neuer Bahn den Aether zu durchdringen,/ Zu neuen Sphaeren reiner Taetigkeit”), Faust aude Corul îngerilor din dimineața Învierii, apoi Corul femeilor urmat iarăși de Corul îngerilor, își amintește filmul vieții și revine pe pământ. Adică renunță să mai îndrăznească a deschide porțile “pe lângă care / atât de bucuros se furișează fiecare!” trad. Lucian Blaga;  “Vermesse dich, die Pforten aufzureissen,/ Von denen jeder gern vorueberschleicht.”).

Când Faust intenționase să renunțe la materialitatea sa întorcând spatele Soarelui, ca fiu al pământului (“Erdensonne”), el a fost cuprins în cele mai adânci cute ale sufletului său de acea Sorge care s-a dovedit a fi de o primă și de o a doua instanță. În mod paradoxal, chiar desnădejdea de primă instanță ar fi (după Nae Ionescu) acea care îi potențează mai apoi  forțele până a-l face să vorbească de demnitatea omenească.

În monologul său de după îndepărtarea lui Wagner, Faust spune că după ce va fi întors spatele soarelui pământesc, adică timpului care măsoară trecerea vieții pe Pământ, va veni clipa să probeze că demnitatea omului care făptuiește nu este mai prejos de măreția Zeilor (“E timpul, în sfărșit, să dovedești cu fapte/ Că bărbăteasca demnitate/ Nu-i mai prejos de măreția cea zeiască”, trad. Lucian Blaga; “Hier ist der Zeit, durch Taten zu beweisen,/ Dass anneswuerde nicht Goetterhoehe weicht”).

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Diagrame spirituale” →

Al. Florin ŢENE: Patria ca poem al existenței Poetului

După evenimentele din decembrie 1989 a existat o explozie lirică ne cunoscută în istoria literară română. Cu toate că s-a încercat să fie explicat acest fenomen spontaneu, dar, totuși, explicațiile nu ne-au convins. Acest fenomen se poate exemplifica prin tradiția poetică cu nimic mai prejos decât a multor literaturi cu data inițială mai veche. Pot să amintesc poeții interbelici a căror înrâurire biografică s-a exercitat direct până acum, iar istoricește rămâne durabilă.

Apoi, în al doilea rând, să nu uităm de Eminescu și este cu neputință să despărțim drumul vreunui poet de-al nostru existent în istoria literaturii sau nu, de iluminația acestui Luceafăr. Pe Eminescu îl înțeleg ca un termen congener și nume unic național, indiferent de timpuri istorice, politice și loc. Apoi, coborând pe treptele vremurilor literare, pașoptiștii al căror rezonanță contemporană constă mai puțin în ce era stilisticește nou la acea data și mai mult în înțelegerea istoriei, înțeleasă ca o repetare de prototipuri și ca o înfățișare eroică a umanității. Poezia inventivă a lui Ion Budai-Deleanu nu este străină de contemporani, iar Văcăreștii și Dimitrie Cantemir și-au găsit în lirica de astăzi urmași loiali. Nu-l uit nici pe Nicolaus Olahus, cărturarul elegiac, și mulți alții, repetați și azi în felurite proporții și identificați într-o vocabulă veche, într-o într-o întorsătură de frază lirică, într-o  viziune, adaptați, se înțelege, la temperatura actualității…Chiar dacă tradiția poetică nu are mai mult de patru sute de ani și ceva, de la Dosoftei (1660), aceea orală, folclorică, este neîndoios mult mai veche și umple un mileniu. Această literatură, edificată în momentele de liniște și pace, destul de rare, a unei istorii zbuciumate dar și frumoase,și-a găsit în poetul român de azi un ecou vibrant ca un răsunet.

Poetul român, în al doilea rând, este frisonat de sentimental universului și nemărginirea lui. O parte din ei au meditația conceptuală ori elegia nebuloasă, lirica fără metafore, sau experimental. O parte din ei nu concept liricul fără deformare, sau eposul, sunt fără viziune în extensie cu substrat teoretic. Poeții noștri au o percepție pentru elemente și numenii universali sunt pentru ei material lirică, înfățișată într-o substanță locală..Sunt unii care pot vedea în aceasta un simțământ anistoric, o lăudăroșenie disgrațioasă, o laudă a forțelor oculte. Însă primitivul se sperie de element, divinizează focul fiindcă nu-l simte și nu-l cunoaște și e pentru el o reacție chimică distructivă, exorcizează apa care îl năpădește fiindcă e pentru el o stihie. Consensul cu universal e nota poetului român, nu groaza de elementar. Pământul, focul, apa, aerul sunt termenii lumii cunoscute, dirijate după legi ne-ignorabile, în care omul din spațiul carpato-danubiano-pontic s-a inițiat. Echilibru românesc și cumpătarea   vine de la daci sunt semnele cunoașterii legităților universal și ale echilibrului lor. Nimic excesiv nu-l atrage pe Scriitorul din țara noastră. El nu admite stranietatea decât ca un termen dialectic, Pentru poetul român nu spaima, nu groaza de primate și elementar, cu armonia și consensul cu universul.Stihiile nu-i sunt pe plac și nu întâmplător în poezia română a vibrat foarte rar un răsunet marin, deși marea a fost geograficește o margine sempiteră. Nici Epsitulae ex Ponto sau Pontica – „Scrisori de la Pontus Euxinus (Marea Neagră)” sau „Ponticele”, în patru cărți ale lui Ovidiu nu a influențat pe poetul român.

Poetul român cântă câmpia, laudă pământul, câmpia și holda, ascultă mirabila fecundație, e prin urmare un teluric germinativ.Poemele anotimpurilor și rotirea cosmică în temeiul prezentului răsfrânt în viitor le descoperim în poezia contemporană. Poetul român cu pletele în vânt sau poetesa cu rochia albă mulată  pe pulpele-i apetisante  le plac întinderile campestre căci poeții noștri au sensul infinitului raportat la condiția lui umană. Visul himeric, ultramarin, tot ce se extrage din orizonturile lui echilibrate e înlăturat. Câmpia întinsă arsă de vipia verii cu calul viguros secvențiind orizontul cu goana lui, contemplația infertilă, cu gândul la fabulații de dincolo de zare, sau la Fata Morgana,, aceasta e rară și se naște ca un incident. Poetului nostru de pe meleagurile ancestrale ale țării îi place muntele, deoarece e în esența lui  un alpestru și a cântat mai degrabă pădurile de esență tare montană decât salcia plângătoare cum o face poeta Titina Nica Țene, și mesteacănul de podiș despre care a scris cu talent Anghel Dumbrăveanu.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Patria ca poem al existenței Poetului” →

Dorin NĂDRĂU: Dimensiunea esteto-socializatoare a unui cenaclu literar

Rândurile ce urmează mi-au fost motivate cu prilejul invitației de a participa la o recentă reuniune a Cenaclului Literar „Mircea Eliade” din Denver, CO, desfășurată grație platformei ZOOM, o manifestare ce s-a dovedit interesantă, atât prin discuțiile pe care le-a generat, cât și prin aprecierile și evaluările expuse.

Din perspectiva evoluției mentalităților, apariția și exercitarea unei activități specifice unui cenaclu a reprezentat o achiziție prin excelență modernă. Incontestabil, nevoia de cenaclu și importanța sa depind cu preponderență de timpul istoric, ca şi de anumite contexte și de așteptări. Aserțiunea mea este neîndoios consolidată de fenomenul actual de extindere a desfășurării on line. Am realizat că un considerabil avantaj este faptul că noua modalitate oferă posibilitatea apropierii unui mare număr de participanți aflați concomitent în locuri diferite și indiferent cât de îndepărtate, asigurând cenaclului calitatea de a constitui o grupare vie și chiar o stare de spirit și nucleu vital al unei comunități.

Este îndeobște cunoscut că, în mod necesar, structura oricărui cenaclu literar include prezența și interesul intens susținut al unei figuri „spiritus rector” în stare să adune împreună diverse personalități și să le compatibilizeze. Nu mi-a fost greu să recunosc în acest rol pe „admirabilul om al cărții” prof. Anca Sîrghie, împrejurare confirmată de unul dintre membrii cenaclului care a evocat înființarea cenaclului la recomandările și sugestiile acesteia, cu mulți ani în urmă.

Emoționantă „ab initio” prin însăși tema abordată și dezbătută, „Ei au trăit în limba română. Scriitori români în exil”, sesiunea cenaclului, ai cărei moderatori au fost amfitrionii Simona Sîrghie și Sebastian Doreanu, a cuprins un program atractiv. După salutul de „bun venit” și prezentarea invitaților și a unor noi cărți și reviste literare, au urmat prezentările relatate, timp de câte 10 minute acordat fiecăruia, după cum urmează: Andrei Codrescu (SUA)-„…despre Andrei Codrescu”, Mihaela Albu (România)-„Necunoscutul Virgil Ierunca”, Ion Dur (România) -„Post-restant. Continue reading „Dorin NĂDRĂU: Dimensiunea esteto-socializatoare a unui cenaclu literar” →

Isabela Vasiliu-Scraba, „Pelerina” lui Eliade, sau, Scenarita – formă securisto-comunistă a teoriei conspirației

Motto:

„Călcată Țara ca un teasc de struguri/ Stă sub copita vremilor de-apoi,/ Cu miile, când n-avem grâu, sub pluguri,/ Ne-ngroapă și ne seamănă pe noi.// Pe Regi ni-i azvârliră la gunoi, / Din pântece ni-s pruncii puși la juguri, /Strămoșii șterși ca basme cu strigoi.” (dr. V. Voiculescu, Adio Libertății, 1949)

Dreptatea e „sensul însuși al vieții de fiecare zi ca și al istoriei, cea dintâi lege guvernând universul” scria Nicolae I. Herescu la moartea lui Camus al cărui glas îi păruse „totdeauna inconfortabil pentru iubitorii de pace fără justiție și de știință fără conștiință” (1). In consens deplin cu părerea faimosului latinist – care și el refuzase „să se întoarcă sub regimul sovietic de la București” (apud. Horia Stamatu, în „Libertatea Românească”, Madris, 1951), Mircea Eliade nota peste ani că Albert Camus a fost un „moralist suferind în propria lui ființă teroarea demoniei contemporane” (Jurnal, 6 ianuarie 1975). Neputând dormi, filozoful religiilor transcrie în acea dimineață de ianuarie un mare secret divulgat de Camus: „N’attendez pas le jugement dernier. Il a lieu tous le jours (La chute, p.129). Pentru că nu demonia timpului istoric pe care adevărata cultură „l-a pus mereu în paranteze” îl interesa pe Mircea Eliade, ci Marele Timp: Timpul permanentei judecăți dumnezeiești din care imaginează (în nuvela Pelerina) mesaje ce nu ţin seama nici de teroarea securității comuniste susținând teroarea ideologiei unice şi nici de granițele cu sârmă ghimpată transformând o întreagă ţară într-o închisoare.

După ce torturile Securității anti-românești descrise de fostul deținut politic Silviu Crăciunaș în volumul „The Lost Footsteps” (apărut în ianuarie 1961 la o editură londoneză) făcuseră vâlvă în Anglia și în Franța, ziarul de dumincă „The Observer” publicase pe 28 mai 1961 articolul „The Forgotten Prisoners”. Apoi, în iulie 1961 a luat ființă la Londra „Amnesty International” (Amnesty for Political Prisoners), printre fondatorii căreia s-a aflat și exilatul român Ion Rațiu. Acesta a încercat, fără succes, să intervină în Repere (Republica Populară Română) pentru eliberarea filozofului Noica din închisoarea politică. Neinspirat, apelase la un profesor de științe politice (Maurice Cranston, vezi vol.: Ion Rațiu, „Cine mă cunoaște în țară așa cum sînt?”, București, 1991, p.94), autor, în 1962, al unei monografii dedicată comunistului J.P.Sartre. În treacăt fie spus, în romanele sau mini-romanele sale în care apar „political prisoners” din România de după cel de-al doilea război mondial, Mircea Eliade nu descrie niciodată torturile din timpul anchetelor securisto-comuniste. Doar sugerează asemenea situații prin felurite formulări precum cele din „Pelerina” (apărută inițial în germană la Suhrkamp Verlag, apoi în rev. „Ethos” III, Paris, 1982 si, un an mai târziu, la Gallimard): „eu sunt un om bun de felul meu, dar…”, anchetatorul „șuieră”, „vorbi printre dinți”, „clătină de câteva ori mâna foarte aproape de obrazul lui Pantelimon” …„privindu-l amenințător în adâncul ochilor”.

Report this ad

Report this ad

Dacă prin „Amnesty International” Noica n-a putut fi scos din închisoare în 1962 (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, „Rinocerizarea” criteriului biografic la un istoric dilematic,  https://isabelavs2.wordpress.com/isabelavs-rinocerizarea/), în schimb în acel an s-a tipărit dizidentul Soljenițîn în Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice. Mica scriere (O zi cu Ivan Denisovici) despre temnițele politice și lagărele comuniste s-a publicat în 1962 cu acordul lui Hrușciov și a fost exportată grabnic în Occident, apărând în 1963 simultan la Paris și la Milano.

In Germania capitalistă (ale cărei universități -ca si în Franța sau Italia- dospeau de  profesori marxiști), anul 1963 a fost marcat de editarea „scandalosului” volum despre epoca de apariție a fascismelor redactat de un filozof al istoriei (Ernst Nolte, Der Faschismus in seiner Epoche. Action francaise – Italienischer Faschismus – Nationalsozialismus, Muenchen, Piper, 1963; vezi în italiană,1995, https://www.youtube.com/watch?v=ajl7sxcsQmM). Nolte i-a fost student lui Martin Heidegger la vremea când studenți îi fuseseră „latinii” Octavian Vuia (rămas în Occident), Alexandru Dragomir (nevoit să opteze, sub ocupația sovietică a țării, pentru exilul interior) și Constantin Oprișan, ucis de Securitatea anti-românească în temnița politică (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, C-tin Oprișan, un discipol necunoscut al lui Heidegger, în vol.: Constantin Oprișan, Cărțile spiritului, București, Ed. Christiana, 2009, pp.81-94; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/ivs-oprisandiscipheidegger/).

Fiind vremea Războiului rece, suedezii s-au grăbit să-l premieze cu Nobel pe Soljenițîn în 1970, fapt interpretat de sovietici ca un act politic ostil. Autorul Pavilionului canceroșilor (Paris, 1968), tipărit în traducere la Paris în același an cu volumul Primul cerc (1968), n-a putut avea parte de Premiul Nobel decât în 1974, când a fost arestat de KGB, cum arestată i-a fost și dactilografa „sinucisă” la anchetare. Alex. Soljenițân a fost în 1974 expulzat în Germania de Vest după ce i-a fost retrasă cetățenia. Intre timp, peste granițele închise ale Imperiului sovietic i se mai publicase Arhipelagul Gulag (Paris, 1973).

Niciuna dintre multele dovezi despre criminalitatea totalitarismului comunist nu i-a reținut atenția fostului comunist Ioan Petru Culianu care mereu s-a străduit să citească beletristica lui Mircea Eliade cu șabloanele Securității căreia îi mai trimitea note informative despre renumitul savant (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, A fost Culianu turnător al savantului Mircea Eliade? On-line, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/secuculieliade/). La apariția mărturiilor lui Silviu Crăciunaș (cu mare succes de librărie, apud. Ion Rațiu, Op. Cit., p. 86), Daniel Norman – „jurnalist de extremă stângă, evreu român de origine si corespondentul lui „Figaro” la Londra”(ibidem) -, nu s-a jenat să-l amenințe pe editorul cărții „The Lost Footsteps” pe care a calificat-o drept o „înșiruire de neadevăruri” (cf. Ion Rațiu).

Nuvela Pelerina a fost scrisă de Mircea Eliade în anul când studentul Ioan Petru Culianu a ajuns cu o bursă în America, datorită generozității savantului profesor Eliade care i-a plătit și drumul dus-întors din propriul buzunar (vezi scrisoarea lui Mircea Eliade din 8 dec. 1974). La Chicago studentul i-a clasat academicianului profesor o parte din corespondență, neîndrăznind să-l întrebe de „rinocerizarea” (cum scrisese „băiatul” în notițele cu care venise pregătit) din epoca liberală care a precedat dictatura regală a lui Carol al II-lea. Admirator al lui Hans Ionas (devenit subiect al licenței urmând a fi susținută la Milano în toamna lui 1975) studentul „italian” i-a făcut profesorului Ionas o vizită în speranța de a-i deveni lui Hans Ionas asistent. Cel puțin așa a presupus scriitorul exilat Șerban C. Andronescu în studiul său despre I. P. Culianu unde i-a pus sub semnul întrebării calitatea de „discipol al lui Eliade”, mult înainte de publicarea foilor din dosarul de urmărire securistă a lui M. Eliade (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Mircea Eliade și brațul lung al inchiziției comuniste, https://isabelavs2.wordpress.com/mircea-eliade/isabelavs-eliadewikipedii5/).

Faimosul academician Mircea Eliade a continuat să fie generos cu Ioan Petru Culianu, așa cum era el cu foarte multă lume, lăudându-l pe fostul bursier peste măsură și încercând în 1976 (fără succes) a-i obține un post la o universitate americană, în pofida lipsei unui doctorat de stat si a slabei activități științifice în domeniul istoriei religiilor: „Mi se pare de neconceput ca după raportul confidențial [pe care i l-am făcut lui Charles Long] despre D-ta, să nu se zbată să te aducă în USA. N-am scris niciodată despre un tânăr savant așa cum am scris despre D-ta. Nu se poate să nu reușim!” (prof. Mircea Eliade către absolventul Culianu, 31 martie 1976).

In ianuarie 1977 îi trimite tânărului (devenit asistent de română de la Groningen) ultimele sale povestiri, redactate între 1975 și 22 dec. 1976: Pelerina, Les Trois Graces si Tinerețe fără tinerețe (/ Timp de un centenar). Niciuna dintre aceste magistrale creații ale geniului eliadesc nu a fost publicată la vremea regimului comunist din România.

După ce a primit o Cronologie alcătuită de tânărul Culianu pentru nereușita lui monografie „Mircea Eliade” (Assisi, 1978), renumitul savant îi comunică epistolar faptul că nu era necesar a-l pomeni pe Sebastian nevizitat în timpul războiului. Fostul atașat cultural precizează pe 10 ianuarie 1977 că, venit din Portugalia cu misiune diplomatică în țară (zece zile în vara anului 1942), n-a putut vizita personalități mai importante precum Iuliu Maniu sau George Brătianu, ambii ulterior uciși în închisori politice. Reproșul (de iz securisto-comunist) că nu l-a vizitat în 1942 pe Mihail Sebastian s-a repetat ad nauseum, în teze de doctorat post-decembrist, în mass-media oficială, în cărți premiate sau nu de Academia Română de după 1990.

Nuvela Pelerina, terminată în vara anului când îi înlesnise fostului comunist Culianu sosirea la Chicago, i-a trimis-o în Olanda observându-l (din „Cronotassi”) rinocerizat, adică înnămolit în gândirea unică a totalitarismului de stânga. Poetul dr. Vasile Voiculescu, luându-și adio de la libertatea dinainte de ocuparea României de către armata lui Stalin, consemnează atât uciderile în massă la vremea foametei din anii 1946 și 1947 cât și forțata îndoctrinare prin sistemul de învățământ, i.e. rapida „înjugare a pruncilor” la marea minciună a raiului comunist.

La fel de marcată de ideologia comunistă (precum „informatorul de Securitate” Ioan Petru Culianu) s-a arătat în 2004 si Tereza Culianu-Petrescu, fostă profesoară de rusă. Faptul transpare fără greș din notele însoțitoare ale scrisorilor trimise de marele savant Eliade fratelui ei care avea să fie asasinat de Securitate la numai patru ani după moartea „celui mai mare istoric al religiilor din secolul XX”, cum a fost considerat Mircea Eliade.

Aflând de asasinatul din WC-ul universității de la Chicago, exilata Sanda Stolojan își va aminti replica generalului Nicolae Spiroiu (ministrul român al Apărării între 1991 și 1994) care spusese că „intelectualii din diaspora dau despre noi o imagine proastă”. Cât de proastă era imaginea din jurnalistica lui Culianu s-a văzut când articolașele sale apărute la New York în 1990 au fost cuprinse într-un volum de Scrieri politice, completate (spre a umple spațiul) cu interviul înregistrat în decembrie 1990 și publicat câteva luni mai târziu în Revista „22”, chiar cu puține zile înainte de suprimarea „rituală” (apud. Andrei Oișteanu) a lui Ioan Petru Culianu, aflat pe punctul de a fi angajat (2) ca lector de istoria religiilor la Chicago (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Părul lung și blond al lui Culianu, https://isabelavs2.wordpress.com/articole/pleteleluiculianu3/).

In Pelerina, Mircea Eliade se inspiră din evenimente petrecute real în România aflată sub ocupația armatei staliniste, citindu-l foarte probabil pe Silviu Crăciunaș precum și alte volume cu mărturii ale nenumăratelor atrocități pe care ideologii marxiști le vroiau pe vecie ascunse, dar și aflând verbal (de la foști deținuți politic) ce se-ntâmpla după gratiile imensei rețele de închisori politice, în lagărele comuniste de exterminare și în unele spitale psihiatrice. Exilatul Theodor Cazaban recenzase și el în 1958 o plachetă de poezii compuse de un fost deportat la Canalul Dunăre- Marea Neagră, accentuând sublititatea expresiei din unele poeme religioase („E-aproape, e-aproape/ Răsufletul liniștii reci/ Lumina surâde în veci/ Și-nchide seninul sub ploape”, V. Vasiliu, Aici, acolo).

Ultimele file ale volumului De Zalmoxis à Gengis-Khan (Paris, Payot, 1970), cuprind un excepțional eseu pe tema transcederii „terorii istoriei” prin intrarea într-o altă lume. Ideea eliadescă luase formă literară încă din 1955 când a publicat în franceză Noaptea de Sânziene  (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Filozoful Mircea Vulcănescu și părintele Arsenie Boca, personaje ale unui roman eliadesc, https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/personajroman/). De astă dată renumitul savant pornește de la observația că moartea este o experiență greu accesibilă gândirii moderne. In contrast, atitudinea de pasivitate în acceptarea (modernă) a morții de pe poziții raționale ar fi fost străină spiritualității omului societăților tradiționale. In balada Miorița – reprezentativă pentru spiritualitatea românească tradițională (3)-, ar exista „o solidaritate mistică om-natură care nu mai este accesibilă conștiinței moderne” (De la Zalmoxis…p.249).

Mircea Eliade reține din interpretarea dată de Fochi baladei Miorița că „tema cadrului nupțial, ca reflex al ceremoniilor nupțiale completând ritualul funerar aparține exclusiv folclorului românesc” (A. Fochi, p.529). Evidența tragică a morții, celebrată într-un cadru de înaltă măreție „își pierde semnificația pe care încă o avea în bocete și revelează altă dimensiune” (De la Zalmoxis la Gengis-Khan, traducere de Maria și Cezar Ivănescu, 1980, p.250). Drama mioritică ne introduce într-un cosmos liturgic în care se săvârșesc mistere, folclorul românesc nevehiculând „creștinismul din biserici”. Savantul de renume mondial consideră că la români s-ar găsi o nouă creație religioasă, un creștinism cosmic care proiectează misterul cristologic asupra naturii întregi.

Românul societății tradiționale neglijează elemente istorice ale creștinismului, și  insistă asupra dimensiunii liturgice a existenței omului în lume. Filozoful religiilor delimitează creștinismul cosmic românesc de panteism, întrucât la români cosmosul nu e sacru prin el însuși, ci sanctificat prin participare la misterul nunții. Savantul argumentează cu observația că și unii mistici creștini au interpretat agonia și moartea lui Christos ca pe o nuntă. De pildă, Sfântul Augustin l-a văzut pe Christos-mire venind în patul nupțial al crucii.

In interpretarea dată Mioriței, hermeneutul universurilor religioase subliniază voința de a triumfa asupra destinului vitreg, păstorul preschimbând nenorocul în mister al tainei nunții. Eroul mioritic ar proiecta drama propriului destin într-un alt orizont spiritual, neasumându-și destinul ca pe un eveniment istoric personal. Spiritualitatea românească tradițională ce transpare din această creație a geniului popular găsește sens nefericirii sale asumând-o ca pe un mister sacramental.

Mircea Eliade pare convins că de-a lungul zbuciumatei lor existențe de milenii, românii au fost ajutați să suporte teroarea istoriei manifestată prin invazii și nefericiri de tot felul „datorită mai ales creștinismului cosmic”. Prin zdrobitoarea inegalitate dintre invadatori și victimile lor, cei invadați nu se pot sustrage terorii istoriei. Doar un cosmos „răscumpărat prin moartea și reînvierea Mântuitorului și sanctificat de pașii lui Dumnezeu, ai lui Iisus, ai Fecioarei și ai sfinților, permite să regăsești, fie chiar numai sporadic și simbolic, o lume încărcată cu virtuțile și frumusețile de care invaziile despuiau lumea istorică” (Mircea Eliade, „Teroarea istoriei și răspunsul păstorului”, în vol.: De la Zalmoxis..., Payot, Paris, 1970, trad. București, 1980).

Nuvela Pelerina înfățișează ca personaj principal un român modern, un inginer firesc încadrat în „societatea comunistă a oamenilor muncii” în care viața se reduce la orele de serviciu, de relaxare si la câteva relații amicale. Destinul îi rezervă însă nebănuite surprize odată cu întrebarea (practic anostă) a unui necunoscut îmbrăcat cu o pelerină. Întrebarea „Ce zi e astăzi ?” pare anostă, pentru că ea nu vrea nici pe departe să-nsemne „pe ce lume trăiești”, ci intenționează doar să corecteze o datare eronată a unui ziar comunist. Si totuși nevinovatele cuvinte ale străinului l-au și transformat pe tânăr într-o victimă, zvârlindu-l într-un abis, chiar înainte de a formula un răspuns. Inginerul este imediat luat în vizorul Securităţi care până atunci urmărise pas cu pas doar vechea sa victimă (4) supraviețuitoare torturilor din închisorile politice.

Intrebat pe ce motiv a făcut 13 ani de temniță politică, filozoful Petre Țuțea a spus următoarele „Dacă aș ști ce vină am în mod real, aș cere premiul Nobel. „Ce vină vă însușiți dumneavoastră ?”, m-au întrebat. Si am fost condamnat la 20 de ani” (vezi Ultimile dialoguri cu Petre Țuțea, înregistrate la începutul anului 1991 de Gabriel Stanescu, Criterion Publishing, 2000, p.17).

Făcut părtaş la o suită de întâmplări cunoscute doar cu prilejul anchetelor comunisto-securiste (a curtat o fată care locuia pe aceiași stradă si chiar lângă casa omului cu pelerina, iubita sa lucra în secția cernelurilor, la o secție de cerneluri de la Slatina fusese o explozie, etc., etc.) noua victimă a Securității îşi pierde postul din București, are un timp o slujbă în provincie, iar la sfârşit, la interogatoriul cu care se încheie nuvela, tânărul inginer este adus dintr-un sanatoriu de boli psihice şi află, chiar de la angajatul Securității care-l chestiona, că iubita lui rămasă într-o ţară de dincolo de Cortina de fier i-a trimis pe căi misterioase îndemnul să nu deznădăjduiască şi să aibe încredere în puterea lui Dumnezeu. La un anumit nivel de comunicare, mesajul biblic venit de la iubita stabilită în Uganda (“Fericiţi cei săraci cu duhul căci a lor va fi împărăţia Cerurilor”) implică inexistenţa Cortinei de fier și a oricăror granițe de țări.

Așadar din secunda întâlnirii pe stradă cu un fost deținut politic înveșmântat într-o pelerină, tânărul a intrat ca si automat în mașinăria terorismului istoriei. Vânat de Securitatea comunistă fusese el cu vreo doi ani mai înainte, de când trimetea peste Cortina de fier cărți poștale ilustrate fostei sale logodnice care alesese libertatea, refuzând a se întoarce de la un Colocviu din Suedia. Intr-un mod criptic şi extrem de bine elaborat, prin meandrate peripeţii relatate în discuţii purtate la Securitate, tânărul solicitat a lămuri unui necunoscut o greşală de datare a ziarului „Scânteia” este pe nesimțite angrenat în alcătuirea unui stufos dosar de securitate în care ticluirea de scenarii (5) suplinește lipsa acută de FAPTE si de DOVEZI juridice pentru inculparea celui anchetat.

Continue reading „Isabela Vasiliu-Scraba, „Pelerina” lui Eliade, sau, Scenarita – formă securisto-comunistă a teoriei conspirației” →

Al. Florin ŢENE: Mișcarea secretă a cărților, inclusiv cele de poezie pe raftul bibliotecii

          Istoricul literar care nu ia în seamă traducerile nu îmbrățișează ansamblul poetic din sistemul literar de pe Terra și nu merge la origine, el vede faptele sub aspect final, creativ și original, neglijând că în materie de literatură originalitatea absolută este o utopie și că opera, chiar în aparență spontană, are un mecanism motrice inalizabil care izvorăște într-o proporție impasibil de calculat și din mediu. Datorită acestui fapt sunt cărți care într-o epoca istorică stau în primul rând pe raftul bibliotecii, (Maria Banuș, Veronica Porumbacu, Nina Cassian, Luis Aragon ) iar în altă epocă istorico-politic trec pe al doilea rând, (V.Em Galan, A Toma, Sorin Toma, )  s-au chiar dispar din biblioteca publică datorită unor dictaturi politice (Radu Gyr, Traian Dorz, Arghezi până în 1950, Gib Mihăescu până în 1965 și chiar Eminescu 1945 până în 1948  ). A face istorie literară este, prin urmare, a examina epoca sub raportul traducerilor.

        În plus, cărțile au deplină valabilitate estetică și a vorbi despre autor sub aspectul creației nu este o vorbă aruncată fără suport al adevărului.Izbitoare în traducere este în chip vădit proteicitatea, fiindcă poetul schimbă aici cu ușurință tonul după cheia portativului citit și solfegiază liric în concordanță cu emoția personală. A traduce poezie este a interpreta dirijoral o partitură. Cel ce traduce îmbrățișează virtual și admite opera în măsura în care o repetă la sonoritatea proprie afectivă. După mine traducerea este o creație eșuată, izvodită cu o sugestie exterioară peste care spiritul adaugă realitatea lui tehnică. Mulțimea de traduceri la noi în țară este semnul unei inițieri afective sub raportul creativității profunde și inalizabil. Practic, domeniul traducerii cărților de poezie a căpătat o întindere planetară, în timpul comunismului de la noi, exista o restriște în acest domeniu. Erau pe listele de traducere poeți și scriitori agreați de regim. Se recomandau scriitori cu vederi de stânga sau simpatizanți ai partidelor comuniste din Italia, Franța, Grecia și din Africa.Astfel, cititorul român așeza în biblioteca sa pe primul rând catrenul persan, și sonetul italian, haiku-ul nipon și romanța hispanică, pe Whitman și pe Omar Khayam, pe  Horațiu și pe Jorge Guillen. Totuși, deși se întinde pe o plaje largă planetară, biblioteca de poezie străină are o răspândire sistematică și cuprinde totalitatea, fără a mepriza, acum în democrație, căci în regimul de tristă amintire trebuia ca traducătorul să aleagă autorii de pe o listă agreată de cenzură, obstrucționând inițiativa personală a traducătorului. Traducătorul, fiind mai rar și critic, poate dezechilibra înaintarea organică a unei literaturi prin insistența propagării cantitative a unei literaturi, prin insistența propagării cantitative a unei unice opere, a unei singure școli, a unui tip restrictiv de literatură. Foarte mulți poeți clasici, dar și contemporani români, au tradus poezii ale confraților străini. Suprarealiștii Eluard și Rene Char, ultimul cu sicitatea lui la limită și conciziunea abstractă, și-au găsit în Virgil Teodorescu, Gelu Naum, Botez, Demostene, Caraion, Ion, Cârneci, Magda, Dimov, Leonid, Ioana Pârvulescu, câte un pandant minunat. Darie Novăceanu a tradus pe melancolicul Juan Ramon Jimenez, iar regretatul poet Ștefan Aug.Doinaș a tradus pe cerebralul filolog Jorge Guillen etc.

        A traduce lirică la noi în țară  este o formă de coexistență literară și de elocvență estetică, un canal de contact cultural încontinuu, un stimulant estetic al unei energii creatoare infatigabile. A vedea în operă valoarea și a-i da viață în aerul unei limbi noi., unde poemul crește ca o planetă regenerată, în alt mediu lexical, este în ultima analiză expresia unei perfecte raționalități și a unei conștiințe necomune. Astfel, suntem contemporani, prin traduceri, cu Pindar și Camoes, cu Shakespeare și cu Mallarme, poetul român se regăsește  pe sine în acest timp impersonal al bibliotecii imaginare, pe a căror rafturi cărțile au o mișcare secretă.

————————–

Al.Florin Țene

Cluj Napoca

Scriitorul Ionuț CARAGEA premiat de ,,Societatea Poeţilor şi Artiştilor din Franţa”

 

,,Veşti uriaşe din Franţa. Azi am fost anunţat că am obţinut două premii oferite de Societatea Poeţilor şi Artiştilor din Franţa. Este vorba de premiul al doilea la marele premiu „Henri MEILLANT” şi premiul al treilea la marele premiu „Jenny ALPHA et Noël-Henri VILLARD”.

Volumul cu care am obţinut aceste premii se numeşte „J’habite la maison aux fenêtres fermées” (Locuiesc în casa cu ferestre închise). Acest volum a fost scris de mine direct în limba franceză şi a fost publicat la editura Stellamaris din Brest în anul 2019.

Vă mulţumesc tuturor pentru susţinere şi aprecieri. Mai multe informaţii în zilele următoare”.  

*

Cei care vor să citească varianta în limba română a volumului premiat în Franta, pot accesa linkul de mai jos. Toate gândurile bune!

––––––––––––