Voichița Tulcan Macovei: Viziunea lui Al.Florin Țene asupra adevăratelor valori estetice. Proglomodernul *

Alexandru Florin Țene este cunoscut în spațiul cultural românesc și internațional ca un scriitor polivalent, „ctitor de cenacluri și președintele Ligii Scriitorilor Români, organizație profesională înființată de acesta. În cei peste 50 de ani de activitate pe ogorul Literaturii Române a publicat mii de articole, reportaje, eseuri, critică literară, nuvele, romane și poezii. Numele său îl găsim pe zeci de volume, dovada unui talent vulcanic și spirit neliniștit”. (George Roca)

Credem că cele două trăsături de mai sus (talent vulcanic și spirit neliniștit) definesc traiectoria scriitorului Al. Florin Țene în spațiul literaturii! La acestea se mai adaugă, după părerea noastră, sinceritatea, respectul față de frumosul natural, în dauna celui artificial, dar și iubirea față de țară și neam, ultima reprezentând axa întregii sale creații.

Talentul vulcanic l-a propulsat și l-a menținut mereu în poziție de luptă pentru apărarea valorilor tradiționale, de fapt, a valorilor care țin și vor ține în echilibru un popor, o țară și o cultură. L-a ajutat să fie, mereu, model de gândire și atitudine în depășirea (evitarea) nonvalorilor, a creațiilor sau creatorilor ascunși sub falsitatea unor aparente valori.

Ni se pare importantă conștientizarea permanentă din partea autorului, a locului în care se poziționează în literatura română, a felului în care se raportează la „frumosul estetic” pe care îl promovează, dar și la confrații contemporani. „Știu, am fost pățit în regimul de tristă amintire, când am fost criticat în presă de acești «corifei» și de acoliții lor, că am încălcat morala comunistă, în prezent sunt și voi fi criticat, din motive inventate de cei pe care i-am menționat aici, și de cozile lor de topor. Minulescu a fost criticat aspru și pe nedrept în Istoria lui Lovinescu. Azi e mai cunoscut și mai actual autorul romanțelor, iar de autorul Istoriei Literaturii Române Contemporane (I VI, 1926 1929), puțin mai știu. Așa că, dragi A mici vă avertizez cu cele spuse de Immanuel Kant: «Nu-mi dați sfaturi. Știu să greșesc și singur»“. (Manifest în anul Centenarului)

A fi sincer a însemnat întotdeauna o calitate pentru unii și un defect pentru alții. Al. Florin Țene este sincer, după cum reiese din ceea ce scrie, în toate situațiile: în familie, în societate și… în artă!

Este un lucru rău acesta?

Noi zicem că, dimpotrivă!

Sinceritatea în lupta pentru apărarea adevărului e relevată în toate interviurile care i s-au luat de-a lungul anilor: Dan Dorin Mustață, Menuț Maximinian, Mariana Cristescu, George Roca. Când este întrebat care din genurile atât de diverse pe care le practică îi este mai aproape de suflet, Al. Florin Țene răspunde: „Este o întrebare dificilă. Dar voi răspunde sincer: sunt scriitor. În acest termen intră toate celelalte enumerate de dumneavoastră. Scriitorul este creator de frumos, iar frumosul are și valoare morală, într-o accepțiune mai largă a termenului. Poate nu servește eticii

sociale, dar creează ethos. Frumosul purifică, descătușează, chiar și atunci când este doar un strigăt de disperare… Îl exprimă ori pe om, ori divinitatea”. (George Roca)

În calitate de creator de frumos (autentic-natural), Al Florin Țene a folosit ca surse tematice pentru operele sale: casa patriarhală, locurile copilăriei și ale adolescenței, iubirea, familia, patria, credința omului în frumos, în valorile creștine. Toate aceste teme creează edificiul cultural-estetic al domnului Al. Florin Țene, pentru care se bate și pe care îl apără, deoarece știe că e valoros, știe că reprezintă un edificiu al românismului! Este dezideratul imprimat tuturor scriitorilor pe care îi păstorește: aceia din Liga Națională! „Prin înființarea Ligii Scriitorilor Români am urmărit să promovez scriitorii din România profundă și tainică, cei care în tăcere lucrează fără să iasă în față pe primele pagini ale publicațiilor, sau pe ecranele televizoarelor. Am urmărit să existe între noi o armonie colegială, dar de competiție, fiindcă, dând din coate, cum mai fac unii scriitori din US, înlăturând un coleg, crezând că va înainta astfel pe scara valorilor, se înșală. Numai Dumnezeu, timpul și istoria ne va judeca. Există o mișcare secretă a cărților pe rafturile bibliotecilor. Majoritatea din ele, cu trecerea anilor, trec pe rafturile din spate, acoperite de colbul uitării, chiar dacă autorii lor au dat din coate, lovind colegul pentru a ieși în față”.

Continue reading „Voichița Tulcan Macovei: Viziunea lui Al.Florin Țene asupra adevăratelor valori estetice. Proglomodernul *” →

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Cărți rare, iulie, 2020

Vă rugăm să ne permiteți să vă prezentăm  lucrările pe care le avem disponibile în stocul parohiei noastre. Ne exprimăm, totodată, speranța,  că ele vor găsi ecoul cuvenit în sufletul Dvs. și ne veți face comenzi, atât pentru nevoile Dvs.  spirituale, cât și ale celor dragi.

Parohia noastră pune la îndemână tuturor cărți ziditoare de suflet, de literatură, de istorie, filozofie și din alte domenii, tocmai în această perioadă, când, pe toate canalele de informație, suntem bombardați cu  tot felul de produse menite să ne îndepărteze de Dumnezeu. Cărțile propuse de parohia noastră pot fi hrană pentru sufletul Dvs., dar și un cadou fericit, pe care îl puteți oferi celor din jurul Dvs. Se cheltuiesc sume enorme pentru tot felul de daruri ce se fac celor dragi, deși multe sunt doar simbolice și de circumstanță. Noi vă punem la dispoziție cărți, care să fie un prieten de nădejde pe drumul către Dumnezeu, atât pentru Dvs., dar și pentru cel ce le primește ca dar din partea Dvs.  O scurtă privire asupra listei de mai jos v-ar convinge de seriozitatea ofertei noastre. Ele sunt achiziționate de la centrele eparhiale, de la diferite edituri, care s-au remarcat prin seriozitatea și competența publicațiilor în domeniile menționate mai sus.

Înțelegem că această activitate de răspândire a publicațiilor religioase creștine ortodoxe face parte din însăși misiunea noastră de a răspândi, cu timp și fără timp, cuvântul lui Dumnezeu. Datorită acestei lucrări, putem să desfășurăm și o serie de activități misionar-pastorale în parohie, de ajutorare a unor familii și persoane aflate în dificultate, donații de cărți în parohie, gratuitatea serviciilor religioase și multe altele.

Vă mulțumim cordial celor care ați comandat deja cărți. Vă mulțumim celor care ne-ați încurajat, celor care ne-ați îndrumat. Vă mulțumim și celor care nu ne-ați răspuns. Din toate am înțeles că doriți să avem lucrări cât mai bune, cât mai ziditoare de suflet și cât mai diverse. Ne străduim să împlinim această dorință a Dvs. Sperăm că prezenta ofertă să fie mult mai interesantă. Regretăm, însă, că stocurile sunt foarte mici, iar stocurile de la capitolul ,,Micul anticariat” se reduc în cele mai multe cazuri la câte un singur exemplar.

Trimitem cărți și în străinătate, dacă ne sunt solicitate, cu precizarea că taxele poștale revin cumpărătorului. Pentru trimiterile în țară taxele poștale sunt suportate de parohie.

Precizăm, de asemenea, că publicăm, de două ori pe lună, ,,Scrisoare pastorală”, pe care o trimitem gratuit tuturor familiilor din parohie, cât și la câteva sute de persoane din afara parohiei, prin poștă sau pe e-mail. Daca va interesează, comunicați-ne și vă putem trimite și Dvs. această publicație a noastră gratuit. Găsiți acolo multe lucruri care v-ar putea interesa.

În cazul în care mesajul nostru nu vă interesează sau vă deranjează, vă rugăm să ne scuzaţi, eventual să ne daţi un semn, ca să ştergem pentru totdeauna adresa Dvs. din evidenţele noastre. Oricum, să dea Dumnezeu ca acesta să fie singurul necaz al Dvs., altele să nu mai aveți.

Sănătate, pace și bucurii în viața și în casa Dvs.

 

             Aşadar, avem disponibile următoarele lucrări:

 

  1. Cărți recent apărute:

  1. Cristian Stănciulescu-Bârda, Ascultă-ți inima! Bârda, Editura ,,Cuget Românesc, 2020, 356 pag., format A5, hârtie offset, tipar offset, 30 lei;

 

Lucrarea este un imn închinat dragostei, fie că dragostea se adresează ființei iubite, lui Dumnezeu, unui ideal, unei profesii etc. Am putea spune că este o altă variantă a Cântării Cântărilor. Stilul cu care sunt îmbrăcate ideile este inconfundabil și el relevă multă sensibilitate, dedicație, cultură, într-un cuvânt, conturează un portret intelectual  bine consolidat.

  1. Pr. Al. Stănciulescu – Bârda, Viața Cuvioasei Teofana Basarab, Bârda, Editura,,Cuget Românesc”, 2020, 276 pag., format A5, hârtie offset, tipar offset, copertă policromă plastifiată, 40 lei(ediție color), 20 lei(ediție alb-negru);

           Fiica Voievodului Basarab I, întemeietorul Țării Românești, ajunsă țarină a Bulgariei, trăiește o viață de jertfă și sacrificii personale, dar desfășoară o activitate culturală fără precedent în cultura bulgară. Se știe foarte puțin despre ea în istoriografia românească, dar ea devine primul monah român cunoscut până în prezent, anterior lui Nicodim cel sfințit de la Tismana. Pe domniţa Teodora Basarab, devenită mai apoi maica Teofana, o vedem ca pe o altă Ana lui Manole, pe care nu soţul, ci tatăl ei, o zideşte la temelia statului român. Nu putem înţelege altfel o căsătorie încheiată din raţiuni politice. Nu putem înţelege altfel o femeie umilită, persecutată de propriul soţ, cu un copil otrăvit de a doua soție a  soţului ei, alungată de la curte şi obligată să se călugărească, ea, împărăteasa ţării. Nu putem înţelege altfel tăcerea şi supunerea ei, decât ca pe o autojertfire în folosul păcii, echilibrului politic, în folosul neamului său. Drama personală şi eşecul în căsătorie al Doamnei Teodora ar fi putut declanşa conflicte armate între români şi bulgari, ar fi slăbit puterea românilor în faţa expansiunii tătare şi turceşti. Răbdarea ei şi înţelegerea situaţiei ca pe o rânduială de la Dumnezeu, bunătatea şi înţelepciunea, grija pentru operele de cultură, au făcut pe bulgari să îi atribuie maicii Teofana aură de sfântă şi să o cinstească în consecinţă, ca pe o personalitate  de frunte a vieţii lor politice şi religioase din epoca medievală. Sperăm că lucrarea noastră să fie încă un argument pentru cei care vor binevoi să se alăture strădaniei de a obține aprobarea canonizării Cuvioasei Teofana.

 

  1. Conf. Dr. Ana Sofroni, Gândul zămislește fapta, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2020, 90 pag., format A5, hârtie și tipar offset, copertă policromă, 8 lei;

Doamna Conf. Dr. Ana Sofroni este cadru universitar din Republica Moldova. De mulți ani s-a făcut cunoscută în publicațiile bisericești și nu numai cu articole de o înaltă cugetare și trăire  religioasă. Doamna îmbină în mod armonios rugăciunea cu munca, studiul cu viața de creștin adevărat. Împărtășește din cunoștințele și meditațiile sale cu generozitate cititorilor, ca un adevărat teolog. Articolele sale se bazează pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, dar sunt filtrate printr-o gândire  fină, care invită pe cititor spre universuri înalte de  spiritualitate.

  1. Bogdan Stănciulescu-Bârda, Prețul Alexandrei, Bârda, Ed. Cuget Românesc, 2020, 32 pag., 5 lei:

O palpitantă poveste pentru copii, cu multe ilustrații color. Mesajele pe care le transmite lucrarea sunt optimist: Binele iese biruitor în ciuda tuturor opreliștilor; nimic nu e mai scump pe lume decât un copil. Povestea se citește cu plăcere și de către copii, cărora le este adresată, dar și de adulți.

  1. Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda, Cristian Stănciulescu-Bârda, Bibliografia Revistei ,,Ortodoxia”(1949-2018), Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2020, 672 pag., format A5, hârtie și tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 50 lei;

 Revista ,,Ortodoxia” a fost și este un fel de prințesă a revistelor bisericești. Dacă  ,,Biserica Ortodoxă Română” se voia un fel de ,,buletin” al instituției, în care să se consemneze în primul rând faptele și după aceea articolele, studiile și recenziile, dacă ,,Studii Teologice” era revista facultăților de teologie, având menirea să găzduiască, în primul rând, studiilor profesorilor, masteranzilor și doctoranzilor în teologie, revista ,,Ortodoxia” era, pe de o parte, creuzetul în care se plămădeau ideile și pozițiile teologiei românești față de curentele religioase care se vehiculau în lume la un moment dat, iar pe de altă parte, tribuna de la care răsunau vocile cele mai autorizate ale teologiei ortodoxe românești cu prilejul contactelor  pe care Biserica Ortodoxă în general și Biserica Ortodoxă Română le avea cu bisericile surori și cu cultele creștine sau religiile lumii. Ea a fost ,,vârful de lance” al Bisericii noastre în confruntările ecumenice și teologice internaționale. Nivelul acestei reviste a fost întotdeauna superior celorlalte reviste centrale bisericești. Am putea spune, că materialele cele mai bune au fost publicate aici, ca o carte de vizită a teologiei românești. Cele mai bine realizate studii ale profesorilor noștri de teologie și al celorlalți colaboratori au găsit găzduire în paginile acestei reviste. Chiar tezele de doctorat au fost selectate și au fost publicate aici doar cele care aveau deschidere spre universal, spre domeniul ecumenic. Poate pentru cititorii de rând și  pentru unii preoți a fost mai greoaie prin limbajul utilizat, dar trebuie înțeles acest lucru ca pe ceva firesc în contextul misiunii pe care îl avea revista

6.Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Dicționarul proverbelor religioase românești, vol. I, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2016, 630 pag., hârtie offset, tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 45 lei;

Ideea realizării unei asemenea lucrări o port de mulți ani în suflet, ca pe o povară scumpă. După 1989, am început publicarea unui serial de articole menite să explice și să comenteze proverbe și expresii românești cu conținut religios. Articolele s-au bucurat de un ecou foarte favorabil din partea presei și a publicului cititor. Asta m-a încurajat și am continuat cercetările în această direcție, ceea ce a făcut ca să public asemenea materiale și în niște volume speciale. Descopeream în acele crâmpeie de gândire profunzimi nebănuite, care dovedeau nu numai cunoașterea învățăturii creștine, ci și puterea de creație, de sinteză și de exprimare a autorului anonim. Două mii de ani de creștinism pe pământul românesc își spuneau cuvântul cu prisosință și în această specie folclorică: proverbul. Alături de alte specii folclorice, precum colindele și legendele, alături de complexul de tradiții și obiceiuri religioase, care încununează curgerea anului sau a vieții omenești, proverbele religioase formează o bază documentară solidă pentru alcătuirea unei etnoteologii românești. Câteva studii pertinente în acest sens s-au realizat, dar e prea puțin față de volumul imens de material existent.

  La realizarea volumelor de față, am avut în vedere câteva teme mari, pe care le-am ilustrat cât am putut mai bine cu material corespunzător, astfel: I. Proverbe și expresii cu caracter dogmatic: cele privitoare la Dumnezeu(creator, conducător, mântuitor și judecător), creația lumii, om(trup, suflet, mântuire), Maica Domnului, biserică, cruce, sfinți, icoane, Sfintele Taine, viață, moarte, judecată, rai, iad, diavol etc.; II. Proverbe și expresii cu caracter moral: cele privitoare la virtuți(credință, nădejde, dragoste, curaj, dreptate, cumpătare, înțelepciune etc.), păcate și vicii (alcoolism, hoție, crimă, corupție, mită, desfrâu, dușmănie, invidie etc.); III. Proverbe și expresii cu caracter canonic: cele privitoare la comportamentul episcopului, preotului, călugărului, la Sfintele Taine(în special căsătoria, familia) etc.; IV. Proverbe și expresii religioase cu caracter liturgic: cele privitoare la sărbători, slujbe, materiale și obiecte liturgice, la comportamentul credinciosului    în biserică, la Sfintele Taine etc.; V. Proverbe și expresii religioase necreștine: cele privitoare la soartă, superstiții de tot felul, farmece, descântece, personaje mitologice ș.a.,  socotind că acestea, în mare parte, sunt reminiscențe ale unor vechi religii precreștine din spațiul românesc sau ale unor religii ale altor popoare cu care românii au intrat în contact de-a lungul timpului.  Am însoțit o bună parte din aceste proverbe de note de subsol, în care am făcut comentariile și precizările ce le-am socotit necesare pentru înțelegerea mai bună a unităților paremiologice citate. Sperăm că într-un timp foarte scurt vor vedea lumina tiparului și celelalte volume. Realizarea acestor volume constituie un pas important spre realizarea unor studii mai profunde de etnoteologie românească, bazată și pe proverbe. Aceasta este o necesitate, fiindcă teologii, în special, când au abordat teme de acest gen s-au  bazat mai ales pe genul liric, respectiv pe colinde.

             Lucrarea noastră era necesară în peisajul cultural românesc actual, pentru a dovedi, încă o dată, dacă mai era cazul, câteva adevăruri fundamentale: 1. Poporul român are o vechime milenară în spațiul carpato-danubian; 2. Poporul român are o continuitate neîntreruptă pe acest teritoriu, elemente din vechile religii precreștine regăsindu-se atât în proverbe, cât și în alte genuri folclorice; 3. Poporul român s-a născut creștin, ceea ce a făcut ca să-și însușească deplin învățătura creștină nealterată, s-o păstreze cu sfințenie ca pe un dascăl de cuget și simțire, ca pe o călăuză  sfântă a vieții, ca pe o pavăză și un reazim la vremuri de nevoie; 4. Poporul român a avut capacitatea să recepteze învățătura creștină în nuanțele ei cele mai subtile încă înainte de apariția culturii scrise. Am putea spune, fără teama de a greși, că poporul român a fost cel mai mare teolog al românilor dintotdeauna; 5. Limba română s-a dovedit a fi capabilă la 1688 să recepteze și să redea cu fidelitate Biblia, fiindcă ideile și terminologia specifică se plămădiseră îndelung  în creuzetul gândirii și vorbirii populare, proverbele și colindele fiind dovezi incontestabile în acest sens.   

           Sperăm că lucrarea noastră să fie de un real folos cercetătorilor și cititorilor.

  1. Colinde străvechi românești, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2019, 94 pag., 8 lei;

 Colindele din acest volum au fost culese de regretata învățătoare Alice N. Sârbulescu, originară din Baia de Aramă, înainte de 1951, când a fost deportată împreună cu soțul său, medic, în Bărăgan. Acolo a locuit într-un bordei de pământ, dar, ca intelectual, a folosit timpul, adunând de la localnici folclor, în primul rând situându-se aceste colinde. Ele sunt adevărate perle ale folclorului nostru, unii dintre informatori știindu-le de la bunicii și străbunicii lor, adică de la oameni  din Bărăgan, în special din zona Călărașilor, care au trăit la jumătatea veacului al XIX-lea.  Textul cărții ne-a fost pus la dispoziție de nepoata regretatei Înv. Alice N. Sârbulescu, respectiv Doamna Deputat Oana Manolescu din Craiova.

  1. N. N. Sârbulescu, Zavera lui Tudor Vladimirescu, Ediția a III-a, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2019, 58 pag., 6 lei, piesă de teatru în patru acte.

Autorul piesei, N. N. Sârbulescu, face parte din elita intelectualității românești de la începutul veacului trecut; face parte din elita corpului didactic care a format generația celor ce au realizat Marea Unire de la 1918. Autorul este un intelectual notoriu, un patriot desăvârșit și un român adevărat. El valorifică toate cunoștințele sale dobândite din cărți și din informațiile culese de la cei ce au trăit evenimentele respective.  Pe toate acestea le coroborează cu pricepere, le expune cu măiestrie în formele unei limbi românești curate, cristaline, accesibile. Creațiile sale sunt gustate și de cei învățați, dar și de cei simpli, mai puțin școliți. Informația este împletită cu  plăcutul, cu frumosul, cu utilul și toată construcția literară realizată de domnia-sa  urmărește educarea publicului în spiritul dragostei de țară, de istorie, de valorile perene ale neamului românesc. Observăm cu ușurință, după lecturarea piesei de față, că aceste bijuterii literare își păstrează frumusețea, actualitatea și puterea educativă și azi, după mai bine de un secol de la zămislirea ei. Precizăm că prima ediție a fost apreciată și de Constantin Rădulescu-Motru. Aceasta, alături de cartea lui Gheorghe Duncea, Tudor Vladimirescu, așa cum l-am cunoscut, și cartea profesorului Ioan Neacșu, Oastea pandurilor, sunt lucrări  care se pot constitui într-un adevărat omagiu pe care-l aducem și noi marelui erou cu prilejul comemorării a două veacuri de la martiriul său.

  1. Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda, Cristian Stănciulescu-Bârda, Bibliografia Revistei  ,,Mitropolia Olteniei”(1948 – 2008), vol. II, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 2014, 645 pag., hârtie și tipar offset, copertă policromă, plastifiată, 40 lei;

Dacă vol. I cuprindea Secțiunea Biblică, Secțiunea Sistematică și Secțiunea Practică, vol. II este destinat Secțiunii Istorice. În el sunt înregistrate, pe discipline și probleme, cele câteva mii de materiale privind Istoria Bisericii Universale, Bizantinologia, Istoria Bisericii Ortodoxe Române și Istoria României. Nu se va putea scrie o istorie obiectivă și adevărată a Olteniei în special și a României în general, o istorie universală, fără a se face apel la studiile, documentele și manuscrisele publicate în ,;Mitropolia Olteniei”. Au colaborat istorici de elită, atât din cadrul Bisericii, cât și din cadrul culturii române în general. În ciuda cenzurii, care a supravegheat-o cu atenție multe decenii, revista, ostenitorii și colaboratorii ei au găsit întotdeauna soluții ca să poată supraviețui și în același timp să-și facă misiunea sa de revistă a spațiului cultural oltean.                  

  1. Pr. Al. Stănciulescu-Bârda, Cristian Stănciulescu-Bârda, Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”(1874-2014), Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, vol. II, hârtie offset, tipar offset, copertă policromă, plastifiată, format A5, 692 pagini, 45 lei;

Cartea cuprinde capitolele: Istoria Bisericii Universale, Ecumenism, Bizantinologie, Patrologie, Istoria Religiilor, Etnografie și Folclor. Volumul conține acele materiale care privesc răspândirea creștinismului în lume timp de 2000 de ani, relațiile dintre Biserici, relațiile creștinismului cu necreștinii, evoluția sentimentului religios la diferite popoare, tradiții, obiceiuri și datini românești și nu numai. Cele mai importante din cele peste 7.000 de materiale bibliografiate beneficiază de un rezumat telegrafic. Al doilea volum își propune să prezinte creștinismul în special și religia în general ca fenomen istoric, ce s-a dezvoltat de-a lungul veacurilor în contextul unor realități culturale, sociale, politice și religioase specifice Continue reading „Pr. Al. Stănciulescu-Bârda: Cărți rare, iulie, 2020” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (2)

În partea a doua a dialogurilor literare cu poetul Corneliu NEAGU voi prezenta punctele noastre de vedere exprimate pe marginea examinării critice a încă trei poeme, după cum urmează:

 

CE RĂU ÎMI PARE…!

(Citatepedia.ro, 22.02.2020)

http://www.citatepedia.ro/comentarii.php?id=400606

 

Secundele, prin ceasuri măcinate,

se cern târziu pe gândul ostenit,

bat clopotele-n turnul din cetate

când orele se scurg spre asfințit.

 

Sub zidul vechi, cu pietrele căzute

pe tufele din gardul prăbușit,

mor singure-amintirile venite

pe-o aripă de vânt fără sfârșit.

 

Stă toamna după colț în așteptare,

iar zilele de vară au-amuțit –

se-aude glas de păsări călătoare

sub mantia văzduhului cernit.

 

O, doamnă, dacă-ai ști ce rău îmi pare

că am plecat atunci pe înserat,

lăsând în urmă amintiri amare

pe tufele din gardul dărâmat.

 

De-atunci măceșii nu mai dau în floare,

garoafele din glastră au murit,

o, doamnă, dacă-ai sti ce rău îmi pare

că te-am lăsat cu sufletul rănit!…

 

Tatiana Doina Popovici: „Ce rău îmi pare…” de Corneliu Neagu este o poezie nostalgică în cinci catrene cu rimă încrucișată care sugerează , strofă cu strofă, curgerea timpului pe care eul liric îl simte fizic , dar și metafizic. Încă din prima strofă timpul este marcat de bătaia clopotelor din cetate. Clopotele anunță ora, dar anunță și ultimul drum. Ultimul vers al primei strofe „Când orele se scurg spre asfințit” are dublu înțeles: scurgerea orelor anunță asfințitul zilei, dar și al vieții. Strofa a doua continuă ideea îmbătrânirii. Totul este în paragină: zidul vechi, pietrele căzute, tufele prăbușite. Chiar și amintirile mor spulberate de vânt.

Personificarea cu care începe strofa a treia „Stă toamna după colț în așteptare” anunță nu doar sfârșitul verii, dar și trecerea într-o altă etapă existențială .Glasul păsărilor călătoare de „sub mantia văzduhului cernit” ține locul bocitoarelor care plâng atât rotirea anotimpurilor, cât și destinul omului. A patra strofă, începută cu interjecția „O”, scoate în evidenta regretul eului liric de a fi plecat în faptul serii, lăsând în urmă amintirile. Versurile, prin vocativul „doamnă”, arată o adresare directă subliniind, încă odată, regretul de a o părăsi lăsând în urma un „suflet rănit”. Amestec de real și imaginar, poezia este o meditație asupra timpului care curge lăsând în urma lui ruine. Din punct de vedere al procedeelor artistice se remarcă personificările, epitetele , metaforele, unele de o mare încărcătură emoțională, prcum „gândul ostenit”, „mantia văzduhului cernit”, interjecțiile-vocativ ce sugerează adresarea directă. Din punctul meu de vedere, poezia este o meditație asupra înaintării în vârstă, moment în care omul conștientizează trecerea și povara timpului.

Corneliu Neagu: O viziune cu totul aparte a doamnei Tatiana Doina Popovici asupra poeziei „Ce rău îmi pare…”, cu deschideri către orizonturi pe care nici chiar muza eului liric nu le-a putut întrezări când și-a pogorât harul inspirației asupra poetului. Percepția împletirii dintre fizic și metafizic, ca și cea dintre real și oniric, în curgerea versurilor, dă o forță covârșitoare analizei critice realizate de doamna Tatiana Doina Popovici, făcându-l pe poet să-și reconsidere viziunea asupra propriei creații. Susținută cu citate din text, analiza doamnei Popovici transcende viziunea îngustă a unei despărțiri de femeia iubită, dându-i valoarea trecerii poetului „într-o altă etapă existențială”, în care  scurgerea orelor anunță nu numai asfințitul zilei, dar și al vieții. „Chiar și amintirile mor spulberate de vânt”. Dacă la o primă și superficială lectură mesajul pare simplu – regretul părăsirii intempestive a femeii iubite ( „O, doamnă, dacă-ai ști ce rău îmi pare”), în cazul unei analize aprofundate putem înțelege că

„Marea Doamnă” este însăși viața aflată în amurg, cum sugerează simbolic versurile „Stă toamna după colț în așteptare,/ iar zilele de vară au-amuțit –/ se-aude glas de păsări călătoare/ sub mantia văzduhului cernit”/. De aceea mi se pare întrutotul îndreptățítă concluzia finală enunțată de doamna Popovici: „poezia este o meditație asupra înaintării în vârstă, moment în care omul conștientizează trecerea și povara timpului”.

 

TRENUL NEUITĂRII  (Armonii Culturale, 19.07.2020)

http://armoniiculturale.ro/2020/07/19/trenul-neuitarii/

 

Vara obosită a plecat spre seară

într-o zi senină, fără paşaport,

când, pe ocolite, apăruse-n gară

trenul neuitări izgonit din port.

 

A lăsat în urmă toamna revenită

cu un vânt sihastru rece și tăios

și buluc de frunze, fără recuzită,

pe ulița strâmtă întoarsă pe dos.

 

Nopțile haine îmbrăcate-n brume,

pe ascuns plecate de la polul nord,

au ajuns deodată, într-o zi anume,

pe un dor de ducă dintr-un mic fiord.

 

Ah, ce amăgire, la-nceput de iarnă,

îmi aduce-n cuget dorul incomplet,

într-o simfonie care vrea să cearnă

zeci de noi regrete dintr-un triolet.

 

Tatiana Doina Popovici: Poetul Corneliu Neagu reușește sa creeze emoții puternice folosind cuvinte din fondul principal al limbii. Când folosește neologisme preferă să le creeze prin derivare, de exemplu „neuitare”.

Observăm că titlul este alcătuit dintr-un substantiv comun „trenul” urmat de neologismul creat de autor, „neuitării”. Impresia pe care o lasă acest substantiv în genitiv este mai puternică decât a sinonimul sau „amintirilor”.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (2)” →

Al. Florin ŢENE: Concepția despre creație și operă în gândirea lui George Călinescu, Lucian Blaga și Mihai Ralea

Asemănări, paralelisme și deosebiri

Geoge Călinescu pornește foarte rar de la opiniile estetice, de la conceptul  frumos, artă, ideal, valoare, creație, la el speculația  estetică fiind inextricabil legată de un context în care locul principal îl ocupă OPERA, iar considerațiile pe care le face își propune să ofere doar niște pseudoprecepte, făcă nici o urmare practică directă. Pentru criticul literar de care facem vorbire nu există un frumos obiectiv de expresie, să dea un frumos artistic, pentru că condițiile sale absolute și obiective nu pot fi fixate. În fapt, spune Călinescu la Cursul de poezie, în volumul Principii de estetică, p.53:” Cine nu are talent poate să urmeze oricât condițiile unui presupus frumos obiectiv, el nu va putea crea. Dar cine totuși are talent își va cânta momentul liric cel mai ascuțit, dacă există virtual în el, cunoscând modalitățile nenumărate ale liricii.“ Criticul are opinii destul de categorice atunci când este vorba de a despărți arta de nonartă. Caracterul de produs uman al frumosului artistic nu-i răpește specificitatea, condițiile proprii, desi ea se integrează în ansamblul ideologic, ceea ce elimină fantasticul absolut, irațional în explicarea apariției sale. Concepția sa despre valoare stă sub semnul subiectivismului postkantian, care nu recunoștea constituirea ei social-obiectivă în procesul practicii. Punct de vedere evident criticabil.Observațiile sale privitoare la rolul deosebit al momentului axiologic în nașterea emoției estetice sunt însă perfect întemeiate, întrucât, atâta vreme cât nu dăm o valoare operei, admițând-o ca un produs posibil al propriei noastre activități creatoare, nu depășim stadiul emoției psihologice.

Spre deosebire de George Călinescu, Lucian Blaga pune accent pe caracterizarea generală a esteticii  care trebuie să țină seama  de faptul că ea face parte dintr-un sistem, deci se supune într-un anumit sens logicii interne a acestuia. Se pune accent pe dezvoltarea gândirii estetice, aceea a reflecției speculative asupra artei.Pilonul de susținere a întregii construcții a sistemului filosofic blagian, și  în partea de acces către problemele estetice o reprezintă categoria de stil.  G.Călinescu spre deosebire de Blaga  pune accent pe fantezia artistică și nu pe reflecție, iar la Mihai Ralea, fenomenul sau faptul estetic este considerat ca obiect principal al științei esteticii el fiind luat întotdeauna în artă, și nu din natură. Problema nu este numai terminologică, ea implică o anumită concepție extrem de semnificativă privind natura fenomenului cercetat. Esteticul pur, susține Ralea, nu este cu putință. Artistul e și el om și oricât ar fi de încordată atenția sa pentru realizarea tehnică, are totuși oscilații.

La George Călinescu procesul creației este văzut funciarmente axiologic, el presupune o valorificare estetică individuală, al cărei rezultat-opera- constituie o realitate nouă, calitativ diferită, izvorâtă din viață, dar opusă ei. Spre deosebire de Mihai Ralea care percepe fenomenul sau faptul estetic ca obiectiv principal al științei esteticii el fiind luat întotdeauna din artă, și nu din natură.” Esteticul- arată Mihai Ralea- e un ideal care în opera nu-l găsim pur, căci alături de el, sunt elemente anestetice, cum este sentimental religios, cel moral etc. Esteticul pur nu este cu putință; căci artistul e și el un om ca și ceilalți oameni, și, oricât ar fi de încordată atenția sa pentru realizarea tehnică, are totuși oscilații. Oricât ar fi de încordat un artist, ca, de pildă, Flaubert, introduce în operele sale aprecieri științifice, morale, etc., care nu mai sunt ale artistului, ci ale cetățeanului Flaubert. Deci artistul e mai mult ca esteticul.“(Mihai Ralea, Curs de estetică, 1927-1928, p.54).

Faptul subliniat de Mihai Ralea că “ valoarea unică azi în artă- și în alte domenii- e specificul, originalul“, vine în contradicție cu gândirea lui Blaga influențată de cea pastkantiană, și în acest sens observația făcută de filozoful marxist Antonio Banfi nu mi se pare justificată.

George Călinescu, ca estetician,  se ridică împotriva abuzului sociologist în explicarea artei, care,  nereușind s-o interpreteze prin prisma propriei sale naturi, aglomerează detalii exterioare, nesemnificative atât pentru actul creator, cât și pentru surprinderea valorilor în ceea ce au unic și irepetabil. Creația, determinată de condiții sau factori materiali și spirituali, rămâne” o clarificare a unei ordini întrevăzute în natură, este natura raționalizată, devenită inteligibilă și exemplară. Cee ace te izbește într-o adevărată opera de artă este claritatea ei globală, unită însă cu impresia spontenaității. “(Perfecțiunea în artă, în Cronicile optimistului, p. 320. ).

La Blaga pilonul de susținere a întregii construcții a sistemului o reperzintă categoria de stil.Făcând paralele dintre cele mai neașteptate, Blaga era departe de a nega specificitatea diferitelor fenomene de cultură; el cerea însă raportarea lor la ansamblul în care se nasc nu numai pentru a le găsi explicația, dar pentru a vedea ce au comun cu acest ansamblu și în ce fel se integrează acestuia. Observația aceasta o face Blaga chiar înainte de a numi stil elementul comun diferitelor manifestări ale culturii și înainte de a încerca să-l definească: “ utăm-spunea Blaga- importanța mare ce o au pentru ideile filozofice tendințele din care s-au născut și legătura lor organică cu alte idei. Ideile singuratice pot să se asemene, de însemnătate este însă complexul spiritual din care se desprins și de la care își câștigă o  anumită nuanță de înțeles, care nu poate fi exprimată decât numai prin acel complex în care idea  își joacă rolul și-și îndeplinește funcțiunea.  “( Pietre pentru templul meu, București, Cartea românească, 1920.p.40.) La Mihai Ralea finețea esteticului îi apare în morală, politică, societate, formând prin aceasta o tendință de autonomie.(Mihai Ralea, II. Estetica artelor plastic, 1943-1944.p.11-12. ).

Ar fi multe de spus despre asemănările, diferențele și paralelismele dintre gândirea filozofică despre opera de artă dintre cei trei, însă concluzionez printr-o esență a ideilor.M-a ispitit să urmăresc idea spiritului clasic, comun într-un fel al celor trei gânditori, desi e drept ea ține mai mult de artă decât de știință.Lucian Blaga  accentuat lucrurile în maniera expresionistă, George Călinescu le accentuează în mod romantic sau baroc, iar Mihai Ralea oscilează cu grație în stil rococo.Îmbinând această perspectivă sugerată de domeniul artei cu modul de abordare teoretic caracteristic unei optici filozofice, sper să ofer cititorului prin acest mic eseu, o imagine adecvată asupra câtorva dintre cei mai reprezentivi esteticieni români.

——————————-

Al.Florin Țene

Victor RAVINI: Mioriţa şi cultura universală

Miorița a fost înțeleasă greșit pentru că s-au făcut multe erori metodologice, iar concluziile savanților s-au bazat pe păreri. Printre multele greșeli, s‑a crezut fără temei că mioara ar fi un oracol ce îi prevesteşte ciobanului viitorul şi îi spune ce să facă pentru a se apăra. Nu s‑a observat că mioara nu se încadrează în funcţia unui oracol. Ciobanul o întreabă de ce nu‑i mai place iarba. Nimeni nu o întreba pe Pythia dacă îi plăcea mâncarea. Oracolul de la Delfi nu spunea nimănui exact ce avea să se întâmple şi nicidecum ce anume să facă. Mioara este termenul concret într‑o metaforă, care simbolizează ceva abstract. O să vedem ce. Cine a mai pomenit vreo operă literară în care animale fabuloase vorbesc despre animale reale? O mioară năzdrăvană nu poate vorbi despre un câine adevărat. Câinele de care vorbeşte mioara este o altă metaforă, care simbolizează altceva. Vom vedea ce. Vorbele mioarei nu se referă la o realitate concretă, ci la o experienţă psihologică, prezentată sub formă alegorică. Mioara îi spune ciobanului să‑şi cheme un câne, cel mai bărbătesc şi cel mai frăţesc (versurile 40‑42, în varianta Alecsandri). Deci cel mai… dintre mai mulţi. El are câini mai bărbaţi (v. 21), la plural, şi spune: Să‑mi aud cânii (v. 58). De ce să‑şi cheme numai un singur câine şi nu toţi câinii pe care îi are? E ştiut că nici cel mai puternic câine nu îşi poate distribui atenţia ca să facă faţă la doi adversari. Câinii sunt eficienţi în haită. Dacă ar fi fost vorba să se apere, mioara i-ar fi spus să își cheme toți câinii. Câinele aici nu are menirea să îl apere, ci este un simbol pentru o bine‑cunoscută realitate psihologică. Cercetarea anterioară nu a observat că dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara este alter‑egoul său, la fel cum Virgiliu e alter‑egoul lui Dante sau Mefisto e alter‑egoul lui Faust şi al lui Goethe. Mioara năzdrăvană poate simboliza partea feminină din sufletul omenesc, pe care C. G. Jung o numeşte Anima, iar câinele simbolizează Animus, partea masculină.

Nimic în Mioriţa nu este realitate, ci fantezie poetică. Totul în Mioriţa e simbol cu sensuri multiple, pe cât de profunde, pe atât de înălţătoare. Dar cine mai are timp azi să citească pe îndelete o poezie profundă și înălţătoare? Ciobanul din Mioriţa nu este o persoană concretă, care să fi trăit cândva cu adevărat, ci e un personaj literar imaginar idealizat. Ciobanul este un exponent al bunătăţii şi perfecţiunii omului în general, un erou din mitologia pre‑creştină a ciobanilor, la fel ca eroii din alte mituri antice. Confundarea mitologiei arhaice din Mioriţa cu acţiunea din Baltagul, sau cu alte crime asemănătoare de la tribunal, a dus la regretabila răstălmăcire a poemului. Mioriţa nu prezintă o crimă, ce s‑ar fi petrecut cândva prin Carpaţi, ci un ritual de iniţiere în tainele universului şi ale psihicului uman, aşa cum le înţelegeau ciobanii arhaici şi care se repeta în fiecare an, la anumite ceasuri din zi sau la anumite zile sfinte. Cele mai vechi variante ale Mioriţei sunt colinde din Transilvania, ce se cântă la casa fiecărui ţăran, în fiecare iarnă, ca să îi ureze belşug în anul ce vine. Colindătorii nu urează nimănui să fie ucis.

La o lectură neatentă, Mioriţa dă impresia că ar fi o naraţiune care povesteşte ceva ce s‑ar fi întâmplat în realitate, într‑un spaţiu geografic. La o lectură mai atentă, putem observa că totul se petrece în peisajul lăuntric, psihologic al ciobanului şi este proiectat asupra peisajului exterior, geografic. Cuvintele concrete din peisajul geografic paradisiac şi astrele de pe cer sunt metafore pentru raiul ce este în sufletul ciobanului. Textul tuturor variantelor Mioriţei amestecă imagini interne şi imagini externe, cu aceeaşi virtuozitate derutantă ca şi la Petrarca, la Eminescu sau alţi mari scriitori din literatura universală, la care farmecul este că luăm abstracţiunea drept adevăr concret, ne trec fiorii şi ne identificăm cu personajul principal. Acest fenomen a fost bine explicat de către profesorul american de psihologie analitică James Hillman, cu exemple din literatura universală, ce conţin aceleaşi procedee literare ca în Mioriţa.

Frumuseţea peisajului geografic din Mioriţa simbolizează metaforic frumuseţea şi armonia sufletească a ciobanului. Peisajul din versurile Mioriţei îmbină peisajul din Carpaţi şi cel sufletesc cu o desăvârşită măiestrie. Tot ce pare că s‑ar petrece în jurul ciobanului se petrece, de fapt, în inima lui şi se adresează inimii noastre. Spaţiul mioritic este atât cel ce se poate vedea cu ochii şi poate fi reprodus într‑o fotografie, cât şi cel pe care îl putem simţi doar cu inima şi este deja reprodus în versuri. Mioriţa poate fi înţeleasă ca un imn închinat omului şi naturii, ce arată înalta măsură a capacităţii omului de a se minuna de măreţia naturii. Am arătat în carte că Mioriţa poate fi înţeleasă şi ca un ghid spiritual de înălţare în cele mai înalte sfere ale poeziei şi ale cerului. Fiecare dintre noi ne putem minuna de măreţia naturii şi a Mioriţei după măsura atenţiei pe care o acordăm versurilor şi după puterea cugetului nostru. Unii au râs de Marin Sorescu pentru că vede în Mioriţa metafore ce simbolizează abstracţiuni luminoase, poezie sublimă şi o pune alături de Luceafărul lui Eminescu. Fiecare poate vedea într‑o poezie, ceea ce poate vedea. Iar ce nu poate vedea, nu poate.

Strămoşii ne‑au lăsat moştenire o vastă literatură orală, în versuri şi în proză, cum poate că nimeni nu mai are. Noi, astăzi, prea îngâlviţi cu cultură modernă şi ahtiaţi după bunuri materiale, lăsăm să se aştearnă praful pe moştenirea primită din vechime, iar unii chiar dau cu noroi în Mioriţa, ba chiar şi în Eminescu, şi în tot ce avem mai valoros. Petru Ursache scria despre felul în care receptăm noi Mioriţa: „Merităm lecţia. Trebuie să vină străinii să ne atragă atenţia, civilizat şi discret, asupra propriului tezaur cultural şi artistic”.

Avem datoria să repunem Mioriţa pe piedestalul pe care au pus‑o traducătorii şi cititorii străini încă de la început, pe vremea lui Alecsandri. Dar nu numai varianta publicată de el, ci toate cele peste 2000 de variante sunt capodopere. De ce nu avem o antologie care să le cuprindă pe toate? Fiindcă ar fi editată în prea multe volume? Avem o datorie morală faţă de strămoşii care au creat Mioriţa şi ne‑au lăsat‑o nouă şi lumii întregi. E o datorie faţă de civilizaţie, să împărtăşim tuturor bogăţia culturală a străbunilor noştri, aşa cum împărţim din colivă. Cele mai strălucitoare opere în limba română sunt Luceafărul lui Eminescu şi Mioriţa. Nu toate popoarele lumii au asemenea opere, din care ne vin identitatea naţională, unitatea etnică şi trăinicia limbii române. Limba română este patria noastră a tuturor, dinăuntrul şi din afara ţării. Ne regăsim în limbă, când nu putem să ne regăsim la vatră. Izvorul nemuririi unui popor este nemurirea limbii, nemurirea creaţiilor sale literare, culte şi populare, cât şi a credinţelor sale. În primul rând, credinţa în tine însuţi ca individ şi credinţa în poporul din care faci parte. Credinţa în valorile morale şi culturale româneşti, bine recunoscute în Occident.

Continue reading „Victor RAVINI: Mioriţa şi cultura universală” →

Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (1)

Argument: La venerabila vârstă de 80 ani, când mulți dintre semenii mei se gândesc preponderent la eternitate, eu încă mai simt chemarea și fiorul versurilor  frumoase și imboldul de le analiza critic, așa cum am învățat cu mulți ani în urmă la facultate, iar apoi în calitate de profesor de limba și literatura română. Mi-am regăsit această pasiune nestăpânită comentând poezii și poeme apărute în diferite reviste literare on-line, precum Confluențe Literare, Logos și Agape, Armonii Culturale, Parnas XI etc. Aceste creații literare, distribuite de autorii lor pe Facebook, mi-au oferit plăcutul prilej de a le analiza și a le comenta, făcându-mă să retrăiesc clipele minunate petrecute odinioară la clasă în fața elevilor mei. Unii autori au găsit utile comentariile mele și chiar mi-au răspuns, fiecare în felul său, de cele mai multe ori exprimându-și gratitudinea. Am avut și am în continuare o comunicare valoroasă cu poetul Corneliu Neagu, profesor universitar emerit al Politehnicii din București și om de știință recunoscut.

Consider că dialogurile noastre literare pot constitui un model nou de comunicare poet-critic literar, în folosul tuturor acelora care îndrăgesc poezia și literatura română, sub toate formele sale.

Consemnat, Tatiana Doina Popovici

Dialoguri literare – partea întâia

În această primă parte a dialogurilor literare, am ales trei poeme ale lui Corneliu Neagu.

TUNETUL

(Armonii Culturale, 05.07.2020, http://armoniiculturale.ro/2020/07/05/tunetul/)

 

Tunetul căzut din norul strâmb

mi-amintea că încă este vară ,

luna prinsă-n colţul unui dâmb

cobora pe umbra de la scară.

 

Dar deodată, parcă din senin,

dinspre munţi venea o vijelie

aducând cu ea numai venin

peste aşteptarea mea târzie.

 

Şi în roata vântului cuprins,

auzeam urări venind din flintă

în adâncul gândului desprins

din zăpezi căzute peste nuntă.

 

Am simţit cum cerul se rupea

peste umbra ei întârziată,

vântul peste umăr îmi striga:

nu se va întoarce niciodată!

 

Tatiana Doina Popovici: „Tunetul” este o elegie în care eul liric , deși în plină vară, simte rotirea anotimpurilor și, odată cu această rotire, Selena, tânăra și frumoasa vestită pentru iubirile sale, dispare. Această trăire este puternic subliniată de fenomenele naturii: tunet, vijelie, vânt, zapezi , cer. Întregul cosmos participă la furtuna sentimentelor eului liric, care nu este altceva decât vocea poetului. In general, eul liric vorbește în numele tuturor. De aceea mulți dintre noi, cititorii, ne regăsim în majoritatea poeziilor. De data aceasta cred că autorul vorbește în nume propriu. Simțind trecerea timpului, crede că Selena nu „nu se va întoarce niciodată”. Eu cred ca da. Sentimentele nu sunt dictate de vârstă , ci de trăiri ale sufletului pe care nu le putem explica. Observam că , așa cum se întâmplă la marii creatori, natura participă la starea sufletească a eului liric. Tunetul trezește spaima, vijelia arată un suflet răscolit de amintiri, iar vântul anunță schimbarea anotimpului. Întregul text este construit din imagini motrice și auditive, singura imagine vizuală se refera la „zapezi” ce sugerează puritatea. Cromatica este înviorată de albul zăpezilor. Un rol aparte are „umbra” devenită metafora pentru retragerea discretă a Selenei. Autorul mă surprinde de fiecare dată cu abordarea aceleași teme – iubirea – surprinsă în raport de trăirile personale. Așa cred. Iată de ce: în tinerețe (aveam 28 ani) am cochetat cu poezia. Șeful Colectivului de antropologie din cadrul grupului nostru de cercetare de la Academia Română, profesorul Horia Dumitrescu a citit versurile mele și a spus ca nu sunt credibile pentru că eu nu iubesc, sunt potrivite, mai degrabă, ca texte de romanțe. Lucru care s-a dovedit a fi real. În cazul dumneavoastră, domnule Corneliu Neagu, se poate vorbi despre poezie. Vă recomand evitarea pleonasmelor.

Corneliu Neagu: Comentariile dumneavoastră, distinsă doamnă Tatiana Doina Popovici, sunt întotdeauna o revelație majoră pentru mine. În conținutul lor regăsesc, de multe ori, interpretări care dau lumină suplimentară versurilor mele. Prin aceste interpretări, dumneavoastră reliefați, cu răbdare și migală, o mulțime de mesaje la care nici chiar poetul nu s-a gândit. De fapt, în opinia mea (spusă și cu altă ocazie), poetul nu lucrează după un plan, precum inginerul (deși eu sunt, în primul rând, inginer !) Categoric nu ! – poetul este învăluit de karma muzei sale și se lasă purtat prin spațiu și timp fără să știe, de la început, unde va ajunge, sau cum se va termina poemul său. Criticul, privind din afară, cu mai multă detașare, desigur, poate surprinde ceea ce poetul nici n-a întrevăzut că poate sau vrea să spună. De aceea vă mulțumesc, din nou, pentru această frumoasă analiză literară, care poate fi de folos nu numai cititorului neavizat, ci și creatorului. Mărturisesc, cu regret, că nu am găsit pleonasmul la care vă referiți. Dar îl puteți semnala direct, iar eu vă voi mulțumi pentru serviciul făcut. Fără resentimente,  ca între oameni cu educație aleasă. Vă mulțumesc foarte mul!

 

TIMP ȘI DESTIN

(Confluențe Literare, 17.07.2020, https://confluente.org/corneliu_neagu_1594957999.html

 

O, cum se duce timpul pe căile astrale

și-n fiecare clipă ne poartă prin destin,

lăsând-ne în gene repere ancestrale

să jaloneze calea urmașilor ce vin.

 

Astfel ne trece viața, cu bune și cu rele,

fără să știm, anume, ce fi-va după noi,

călătorind cu gândul spre neștiute stele

la mii de ani lumină-nainte sau-napoi.

 

N-ajunge nici lumina acolo unde gândul

ne poartă într-o clipă prin spațiul infinit,

să ne aducă taina ce-a zămislit Cuvântul

la marginile lumii în timp nedefinit.

 

Cuvânt-dumnezeire, ce arde ca o torță

în sufletele noastre, orfane pe pământ,

ca să primim în cuget nemuritoarea forță

din veșnicia sacră a Duhului Cel Sfânt.

 

Tatiana Doina Popovici: Poet, om de știință, atent la tot și la toate, profesorul Corneliu Neagu este un punct de reper în viața culturala contemporană. Cu graba creatorului de a realiza cât mai mult, în timpul cel mai scurt, autorul Corneliu Neagu îmi amintește de un interviu în care profesorul Neagu DJUVARA (ce coincidență de nume) preciza reporteriței că după 80 de ani aproape că nu mai doarme pentru că nu i-a mai rămas timp sa spună câte încă mai are de spus. Sper să nu se supere domnul profesor, dar de multe ori l-am comparat cu Neagu DJUVARA

Am făcut acest preambul deoarece „Timp și destin” este o elegie în care eul liric își exprimă sentimentele de tristețe simțind cum trece timpul „pe căile astrale”. Curgerea timpului transmite caracterele eredității care marchează: „calea urmașilor ce vin”. Strofa a doua subliniază curgerea vieții „fără sa știm, anume, ce fi-va după noi”. Aceasta topică inversă accentuează nesiguranța îndeplinirii misiunii pe pământ. Ultimele două versuri ale strofei a doua sugerează evoluția sau involuția unui destin care călătorește într-un univers necunoscut.

Continue reading „Tatiana Doina POPOVICI în ,,dialoguri literare” cu poetul Corneliu NEAGU (1)” →

George ROCA – REMEMBER: O VIZITA LA MUZEUL „IOSIF VULCAN”

În urmă cu câteva luni am vizitat Oradea, oraşul copilăriei mele. L-am găsit mai curat, mai vesel şi mai emancipat. Oamenii locului se bucură în continuare de accesul la cultură, reprezentat prin aşezăminte de tradiţie, precum trei teatre, o filarmonică, nenumărate cinematografe, muzee, galerii de artă, biblioteci. Universitatea din Oradea este binecunoscută atât în ţară cât şi dincolo de hotarele perimetrului naţional, de unde mulţi studenţi vin să studieze. Pe stradă se vorbeşte frecvent nu numai româna şi maghiara, ci şi germana, engleza şi franceza, subliniind tradiţionala imagine cosmoplită a vechiului târg. De asemenea în oraş funcţionează bine cunoscuta Academie de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA), care la numai 12 ani de la înfiinţare are o armată de membrii de valoare, literaţi, artişti, oamenii de ştiinţă, dascăli universitari, personalităţi marcante din peste 30 de ţări ale lumii. Pe parcursul istoriei, oraşul a fost cunoscut sub mai multe nume, precum Varadinum – denumire latină rămasă încă din 1584, care mai apoi s-a transformat ba în Oradea Mare, ba Grosswardein, ba Nagyvárad, ca apoi să se oprească la toponimul simplificat, Oradea.

Am ţinut să subliniez calităţile culturale acestei urbi deoarece încă din vechi timpuri în creuzetul acesteia s-a produs o cultură de calitate. Pe aici s-au perindat mulţi oameni de seamă, care şi-au însemnat trecerea cu urme de aur pe floasterul (caldarâmul) oraşului de pe malul Crişului Repede. Pe aici şi-a primblat paşii debutului Mihai Eminovoci, un tânăr poet de 16 ani care mai târziu a devenit luceafărul poeziei româneşti. Abia sub poezia „De-aş avea”, publicată în revista locală „Familia” (nr. 6, la 25 februarie/9 martie 1866) semnătura acestuia devine „Mihai Eminescu”, primind astfel botezul literar al directorului revistei, orădeanul Iosif Vulcan, persoană cunoscută în epocă pentru actele de mecenat şi pentru ataşamentul la idealurile naţionale ale românilor din Austro-Ungaria.

Debutul lui Mihai Eminescu în revista „Familia” a fost urmat în acelaşi an, la 15/27 mai, de apariţia poeziei „O călărire în zori”. La 16/29 iulie i-a mai apărut „Din străinătate”, iar la 14/26 august „La Bucovina”. A urmat la 11/23 septembrie „Speranţa”, iar la 16/28 octombrie „Misterele nopţii”. În cinci numere consecutive din octombrie şi noiembrie, „Familia” l-a mai publicat pe Eminescu şi ca traducător, cu nuvela „Lanţul de aur”, tradusă după suedezul Adam Onkel. Mulţi poeţii şi scriitori români au fost promovaţi şi ajutaţi de marele Vulcan, la rândul său un mare producător de literatură de calitate. Printre aceştia Vasile Alecsandri şi George Coşbuc. Revista „Familia” a fost mărturie a unor evenimente importante: războiul pentru independenţă şi mişcarea memorandistă. Pentru meritele sale, Iosif Vulcan, a rămas înscris în cartea de aur a oraşului Oradea, fiind cinstit precum se cuvine, cu o statuie, o stradă şi un muzeu care îi poartă numele.

Muzeul memorial „Iosif Vulcan” a fost inaugurat în anul 1965 cu prilejul organizării festivităţilor de aniversare a unui veac de la apariţia revistei „Familia”. Este situat în centru oraşului pe o stradă cu acelaşi nume, foarte aproape de malul Crişului Repede, de care îl desparte doar un mic parc unde se află şi statuia marelui cărturar român. Cladirea a fost construită pe la sfârşitul secolului al IXX-lea, fără etaj, doar cu un subsol boltit, posibil la origine, fostă cramă a casei, unde funcţionează în prezent un mic teatru-restaurant, „Evergreen”, proprietatea talentatului actor orădean Daniel Vulcu şi unde joacă actorii renumitei trupei „Iosif Vulcan”. În această sală l-am admirat în toamna anului 2003, în cadrul Festivalului de Teatru Scurt, pe Florin Piersic Jr. (laureat al premiului UNITER) într-un spectacol de zile mari numit „Sex, Drugs & Rock and Roll” de Eric Bogossian.

Atunci am aflat că clădirea principală este destinată în exclusivitate muzeului. Aceasta se compune dintr-un vestibul, cinci săli expoziţionale şi dependinţe. Încăperile au găzduit în perioada 1896-1906, locuinţa lui Iosif Vulcan şi redacţia revistei  „Familia”.

Prima sală cuprinde documente care ilustrează viaţa şi activitatea editorului. Acolo vom face cunoştinţă cu scrieri despre locul unde s-a născut acesta, despre familia sa şi şcolile urmate. Într-o vitrină vom găsi informaţii relevante cu privire la activitatea sa publicistică, începuturile editării revistei „Familia”, cărţi publicate, printre care  lucrarea istorică „Panteonul Român”, volumul de poezii „Lira mea”, romanul „Ranele naţiunii”, piese de teatru, note şi comentarii literare, marturii importante al evenimentelor istorice ale acelor vremuri, precum războiul de independenţă. Într-o altă vitrină vom găsi o seamă de informaţii despre acţiunea memorandistă care a avut loc în Transilvania şi Banat, între anii 1887-1895, mişcare care a dus o luptă viguroasa împotriva politicii de deznaţionalizare a românilor de către autorităţile maghiare. Printe semnatarii memorandumului (scris în trei limbi şi depus depus la 1 iunie 1892 la cancelaria Curţii imperiale din Viena) îi recunoaştem pe George Pop de Băseşti, Vasile Lucaciu, Septimiu Albani, Iuliu Coroianu, Ioan Raţiu şi alţii.

În cele trei săli dinspre stradă se află expus mobilier original din locuinţa familiei Vulcan, precum un birou din lemn de esenţă nobilă cu entarsii, scaune stil, canapele şi obiecte de epocă, sfeşnice, un orologiu de perete, tablouri, rame cu fotografii şi gravuri şi bineînţeles faimoasa pălărie ţilindru, jobenul editorului revistei „Familia”.

Ultima sală a muzeului este organizată cu precădere ca sală de documentare, oferind însă şi elemente expoziţionale: imagini din vechile tipografii orădene şi documente referitoare la cele trei serii interbelice ale revistei „Familia”, precum şi la actuala serie a revistei – ce-a de-a treia. Tot aici îşi are biroul custodele muzeului, profesor universitar dr. Blaga Mihoc, scriitor şi istoric, care împreună cu muzeograful Sebastian Săşeanu şi supraveghetoare Rodica Toderaş au grjă de buna funcţionare a importantului lăcaş de cultură.

Continue reading „George ROCA – REMEMBER: O VIZITA LA MUZEUL „IOSIF VULCAN”” →

Al. Florin ŢENE: Geografia lirismului și al prozei pe harta spiritualității românești

Diversitatea stilurilor poeziei și a prozei noastre necesită o amplasare în zonele geografice ale spiritualității românești, ceea ce înseamnă identitate culturală, adică redescoperirea  unei îndelungate tradiții de gândire ajunsă să se exprime în chip original, prin operă. Analizând profund poezia cultă și proza scrisă în unele zone ale țării au sensibile deosebiri, ținând cont de spiritul poetului și al prozatorului influențat de tradițiile locale, geografia locului și folclorul zonei.

 Spiritul principiilor democratice ajută literatura  să-și regăsească rădăcinile și formele verificate de ordonare, astfel încât a vorbi de diversitate înseamnă, de la un punct încolo, a vorbi și despre identitate: o identitate în termenul specificului fiecărei zone din spațiul national, o artă, întemeiată pe tradiții specific zonei, interesată de mișcarea universală de idei și, deopotrivă, utilizând aceste documentări cu intenția de a se defini cu mai multă exactitate decât în alte vremi…

Diversitate  înseamnă a lăsa liber să vorbească sufletul poetului și prozatorului în ceea ce are eul inconfundabil, identitate-a propune, cu deosebire, ceea ce e capabil să exprime și să ajute creația locală și națională de valori. Acest proces conjugat redescoperă lumea românească în ansamblu și în dimensiunile ei fundamentale, adică în vremuri și zonă geografică. Se valorifică, la început, civilizația cu origini ancestrale și cu evoluție organică, adăugând la substanța inițială straturi noi de cultură, a căror contribuție la configurarea  unui spirit autohton e sigură.

În aceste condiții apare poezia originilor, a lumii daco-getice, resucitând, după documente, imaginea unor strămoși cu demnitate, apți de atitudini de gând, a căror conformație sufletească era senină și pură, dezvoltând un ireductibil spirit etic pe care îl respectau grecii și romanii. Acest substrat cultural, de unde ne vin valorile cele mai scumpe în ordinea morală a lumii, dintre ele, sentimentul vieții libere, independența, mai înainte de toate, se alătură, în această formula sufletească ideală, cu esențiala component folclorică, restituind o epocă literară de oralitate a  cărei valoare e deopotrivă aceea de Ev Mediu și de clasicism poporan.

Născut în Bârlad Cezar Ivănescu în poezia sa păstrează nostalgia dealurilor molcome. Municipiul Bârlad se situează, din punct de vedere geografic, aproape de intersecția paralelei de 46º latitudine nordică cu meridianul de 27º longitudine estică. În cadrul țării ocupă o poziție estică. În unitatea fizico-geografică a Podișului Moldovei, se situează în zona de contact dintre dealurile Fălciului la est și colinele Tutovei la vest. Este așezat pe valea consecventă a râului Bârlad (de unde a împrumutat și denumirea).

În zonă sunt mai multe văi în confluență: dinspre est valea Popeni, a Trestianei și a Jăravățului; dinspre nord văile Horoiata și Simila; din nord-vest râul Tutova și altele. De-a lungul văilor, din totdeauna, s-au organizat drumuri, permițând orașului bune legături cu așezările din preajmă și de la distanțe apreciabile: din valea Prutului, a Dunării de Jos, a râul Siretului. Analizând geneza localității, geograful Vintilă Mihăilescu apreciază Bârladul ca târg de vale tipic. Altitudinea maximă din aria urbană este de 172 m, iar cea minimă de 89 m.De aici vin lirica vizionară și adânc muzicală a poetului, din La baaad și Doină, ca și poezia limpezimilor simbolice și ritualistica lui Cezar Baltag din Madona din dud. Peisajul podișului Getic al Piteștiului unde s-a născut. Cezar Baltag a influențat vibrația eului în poezia sa.Municipiul Pitești este situat în partea central-sudică a României, între Carpații Meridionali și Dunăre, în nord-vestul regiunii istorice Muntenia. Orașul se află la confluența râului Argeș cu Râul Doamnei, în punctul de intersecție al paralelei de 44°51’30” latitudine nordică cu meridianul de 24°52′ longitudine estică.

Municipiul Pitești se află la o altitudine de 250 m, la nivelul albiei minore a râului Argeș (sud), care urcă până la 356 m, în cartierul Trivale (vest). La nord-vest de terasa Trivale-Papucești se află cota de 373 m, iar la est de Valea Mare-Podgoria, cota de 406 m. În sectorul de vest-sud-vest al satului Mica, în comuna Bascov, se găsește cota de 439 m (Pădurea Bogdăneasa). Suprafața municipiului Pitești este de 11117,13 ha, 111,17 km², inclusiv parcul Trivale de 7000 ha (calculată în anul 2014)..În poeziile sale se simte aerul pe care l-a respirat la naștere. Până și păsările Piteștiului au o personalitate în orizontul unde soarele se rotește în timp ce prieteni dispar.

“Dezgheață-te, lume, dezgheață,
un clopot de clor ne desparte,
aripile-s tot mai în ceață,
inima e tot mai departe.

Rotește-te, lume, rotește
și tu soare du-mă în vară
orizontul mă părăsește
prietenii încep să dispară.”

Ioan Alexandru, cel din Vămile pustiei aduce aerul Ardealului cu nuanțe folclorice. Versurile  se decantează treptat și ajung să revigoreze un lirism de tradiție bizantină, care aplică mult din materia pe care cel puțin câteva secole de literatură românească o vehiculează în aspectul lor cult. Ioan Alexandru (n. Ion Șandor Janos] 25 decembrie 1941, Topa Mică, județul Cluj – d. 16 septembrie 2000, Bonn, Germania) a fost poet, publicist, eseist și om politic român. A fost membru fondator și vicepreședinte al PNȚCD, deputat în legislatura 1990–1992 și senator PNȚCD de Arad în legislatura 1992–1996. În legislatura 1990–1992, Ioan Alexandru a fost membru în grupul de prietenie cu Polonia. Topa Mică, unde s-a născut poetul în maghiară se numea Pusztatopa, și în germană Kleinbun, este un sat în comuna Sânpaul din județul Cluj, Transilvania, România. Pe teritoriul acestei localități se găsesc izvoare sărate, saramura fiind întrebuințată din vechi timpuri de către localnici.

“Se schimba frunzele-n paduri
Crestetul verde-ncepe sa paleasca
Se-ntâmpla-n vietuirea tuturor
Un fel de împacare nelumeasca”(6 August )

Se spune că prima bulă de aer pe care o respire pruncul la naștere, viitorul poet, îl vace să-și amintească în versuri de locurile natale, chiar să se întoarcă mereu la locurile natale.

Continue reading „Al. Florin ŢENE: Geografia lirismului și al prozei pe harta spiritualității românești” →

George ROCA: Memoria peniței (5) – O vizită în Noua Zeelandă (II) – „THE GREAT DAME OF ROMANIAN LITERATURE”

M-am întristat atunci când am aflat vestea trecerii în nefiinţă a maicii Benedicta, adică a profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Acest fapt a declanşat derularea prin memorie a unor amintiri care mă legau de această personalitate românească, de această doamnă a literaturii române. Cu toate că am avut intenţia să scriu acest eseu imediat după ce am auzit de plecarea domniei sale spre grădina Edenului, mi-a venit totuşi aşa de greu „să mă pornesc”, să scriu despre dânsa. Sunt convins că lucrarea mea va părea foarte modestă pentru descrierea unei asemenea fiinţe. Ferice de cei care au cunoscut-o mai bine, i-au fost în preajmă, ca prieteni, colegi, sau ca simpli studenţi.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga! De acest nume sonor mă leagă mai multe amintiri plăcute. Parcă mă văd tânăr, student la filologie, la limba şi literatura română, când preparatorul nostru, Aurel–Dragoş Munteanu1, tânăr şi el la vremea aceea, acum plecat de câţiva ani buni în lumea celor drepţi, ne-a vorbit la mai multe seminarii despre Mihai Eminescu şi cei care s-au dedicat să-i dezvăluie tainele: Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Perpessicius, Gheorghe Bulgăr, Dumitru Murăraşu, George Călinescu, Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi mulţi alţii. Însuşi profesorul nostru de la catedra de istorie a literaturii române, Lucian Drimba, admirând scrierile Zoei Dumitrescu-Buşulenga, ne-a atenţionat şi ne-a făcut cunoscut în termeni foarte elogioşi că trebuie să disecăm şi să apreciem studii literare ale acestei doamne, meţionând, încă din aceea vreme, că face parte din elita eminescologilor. Mai ţin minte ca vorbindu-ne despre prima dragoste a lui Eminescu, ne-a dat spre studiu o lucrare proaspăt apărută, având titlul „Eminescu”2, iar eu m-am necăjit foarte tare deoarece nu puteam face rost de aceea carte care dispăruse din librării imediat după apariţie.

Anii au trecut. Prin primăvara anului 1972, o însoţeam pe maestra de balet, Viorica Cişmigiu, la o expoziţie de grafică mică şi ex-libris la Sala Dalles din Bucureşti. De cum intrăm în sală aceasta îmi spune:

-Uite-o pe Zoe Dumitrescu! O ştii?

-Nu! i-am raspuns repede fără să îmi dau seama despre cine este vorba. Ne apropiem de o doamnă brunetă, suplă, înaltă…

-Bună Zoe, ce mai faci?

-Oh, bună Viorica! Ce surpriză! Sunt bine!

-Ţi-l prezint pe …  a spus doamna Cişmigiu, înclinând capul spre mine.

Doamna necunoscută, mi-a întins o mână puternică, aproape bărbătească şi m-a privit scrutatător cu ochii ei expresivi şi inteligenţi. Mai întâlnisem o asemenea privire la o altă Zoe3, o fostă profesoară de-a mea, cu care semăna aidoma. S-a prezentat aproape în şoaptă:

-Zoe Dumitrescu Buşulenga!

Am rămas înmărmurit, surpris, aproape fără glas… Deci, doamna din faţa mea era faimoasa profesoară universitară, cea care scria în acei ani cele mai interesante studii despe Mihai Eminescu! „ZeDeBe”, cum o porecleam noi studenţii de la filologie! Emoţionat, mi-am bâiguit aproape numele şi i-am sărutat mâna. Ne-a însoţit apoi prin sala de expoziţie, dându-ne chiar unele explicaţii despre exponate, după care am ieşit împreună toţi trei, oprindu-ne pe trotuarul din faţa sălii de expoziţie, unde au mai sporovăit o bucată bună de timp cu prietena ei Viorica, bineînţeles asistate de mine. Se cunoşteau de multă vreme, mai ales că tatăl doamnei Cişmigiu, fusese şi dânsul (parcă!) un important om de litere. Din când în când îmi arunca câte-o privire cu ochii aceia adânci şi expresivi şi încerca politicos să mă introducă în conversaţie cu câte un „Nu-i aşa că…?” sau cu „Sunteţi şi dumneavoastră de acord…?”. Eu eram fascinat, pierdut în spaţiu… Parcă mă hipnotizase! Poate pentru că îi purtam un respect deosebit! Poate pentru că îi citisem unele lucrări, poate pentru că profesorul Drimba, sau preparatorul Munteanu îmi vorbiseră prea la superlativ de dânsa. Îi vedeam doar mâinile, mâinile-i expresive, mâini care parcă vorbeau. Da! Doamna Buşulenga, vorbea cu mâinile! Prin mişcarea lor creea imagini plastice, care se armonizau perfect cu vocea-i caldă, aproape şoptită. Eram impresionat! Nu mi-o imaginasem niciodată cum arată fizic. În aceea perioada fotografiile erau destul de rare, inclusiv în cărţile autorilor, iar la televizor nu o văzusem niciodată, chiar dacă avusese deja câteva apariţii. După un timp, ne-am despărţit, iar însoţitoarea mea mi-a vorbit foarte elogios de doamna Zoe. I-am făcut cunoscut tulburarea prin care am trecut şi mi-a spus, la rândul ei, că nu sunt singurul… Înca de când era foarte tânără, Zoe Dumitrescu, impunea respect şi ascultare! Poate din cauza acelei priviri penetrante, poate din cauza mâinilor care vorbeau. Cine ştie! Mi-a părut rău că am fost atât de timorat. Aş fi avut atâtea întrebări să-i pun… mai ales că „ne” povestise cu lux de amănunte despre un proiect al dânsei care prinsese viaţă, înfiinţarea de la Facultatea de filologie din Bucureşti, a unei catedre „Mihai Eminescu”…

Atunci a fost prima şi ultima dată când am fost atât de aproape de dânsa. Am mai văzut-o de câteva ori, ba la un spectacol, ba la o conferinţă. Am întâlnit-o într-o iarnă la un restaurant din Poiana Braşov. Era însoţită de soţul dânsei, domnul Apostol şi de un grup vesel de prieteni. M-a observat, m-a salutat făcându-mi cu mâna. Eram impresionat şi mândru că mă recunoscuse. De data aceasta, de emoţie, am salutat-o cu o voce foarte tare, poate prea tare! Îmi era parcă jenă să mă apropii de dânsa, să mă duc să o întreb de sănătate sau cum se simte la munte. Îi purtam un respect deosebit, respect şi admiraţie care mă inhiba, cu toate că în general nu sunt un individ timid. Dar dânsa era pentru mine era ceva special, era marea doamnă Zoe Dumitrescu- Buşulenga, om de litere, eminescolog de prestigiu, profesor universitar, autor a mai multor cărţi, un model demn de urmat…

A trecut o perioadă destul de lungă, timp în care nu am mai auzit noutăţi despre dânsa, deoarece pe la începutul anilor ’80 m-am strămutat în Australia. Aici penetrau foarte greu ştiri şi informaţii despre cei de-acasă, despre cei care i-am admirat, despre cultura, literatura şi arta ţării care am lăsat-o în urmă, ţară care am parăsit-o de fapt din motive destul de nefericite, dar şi din dorinţa de-a ne contopi cu valorile spirituale ale lumii, din dorinţa de a cunoaşte mai multe secrete ale acestui pământ. Mă bucuram din toată inima atunci când venea cineva din ţară şi aducea un ziar, o revista literară, o carte sau un almanah românesc. Le citeam pe nerăsuflate dându-le din mână în mână şi altor conaţionali. Mai păstrez şi acum în biblioteca personală câteva reviste literare româneşti de prin anii ’80, primite cadou de la un domn în vârstă, pe care le-am citit şi răscitit. Revista „Manuscripum”, „Viaţa Românescă”, „Cinema” şi altele. Dintre autori  nu lipseşte nici doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga! M-am bucurat mult că am avut privilegiul să citesc aici la Sydney, câteva rânduri scrise de dânsa. Duceam atât de mult lipsa literaturii române!

Apoi, într-o zi, undeva la capătul lumii, am reîntâlnit-o iar pe marea doamnă! Am reîntâlnit-o acolo unde mă aştepam mai puţin, sau poate nu mă aşteptam de loc! Am reîntâlnit-o la Wellington în Noua Zeelandă. Desigur, câţiva cititori mai sceptici îmi vor sări imediat în spinare şi vor încerca să spună că sunt neserios, că îi păcălesc, ca doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga nu a fost niciodată în Noua Zeelandă! „Ei nu!” voi zice eu încercând să fac pe ghiduşul! Am întâlnit-o pe coperta unei cărţi! Scria acolo clar: „Zoe Dumitrescu-Buşulenga… The Bro…”. Şi cartea era în mâna unui domn cu părul roşu, cu trăsături de irlandez autentic. Dar să vă povestesc mai în detaliu! Sunt sigur că merită!

Prin luna martie a anului 2000, mi-am luat soţia şi băiatul şi am făcut o excursie de trei săptămâni în Aotearoa sau Ţara Lungului Nor Alb, cum îi zic băştinaşii maorii Noii Zeelande. Am zburat cu avionul de la Sydney la Auckland, iar de-acolo cu trenul şi cu autocarul am vizitat mai multe oraşe ale insulei de nord. După o vreme, am ajuns şi la Wellington, capitala ţării. Am tras la o pensiune din centru oraşului, şi înarmat cu un aparat de filmat atârnat pe un umăr, precum toţi turiştii care se respectă, am început să vizităm muzee, să ne urcăm în turnul de televiziune, să căscăm gura la nu ştiu ce clădiri exotice fără o valoare istorică bine definită, să cunoaştem cât mai mult din cultura poporului kiwi4 şi a băştinaşilor maori.

Ajungând în marea piaţă centrală de lângă Wellington Warf, vizităm nou-nouţul muzeu naţional de artă, numit foarte simpatic  pe maoreşte „Te Papa”, apoi o luăm spre „Civic Square” să admirăm şi „Wellington’s City Gallery”, o faimoasă galerie de artă contemporană, a doua ca mărime după „Te Papa”. În faţa acesteia un afiş enorm cu titlul „Viva la vida!” te invita să intri şi să faci cunoştinţă cu Frida Kahlo şi cu Diego Rivera. Expoziţia era organizată cu exponate originale aduse din Mexic. De Rivera, excentricul pictor muralist devenit faimos încă din prima jumătate a secolului trecut, mai auzisem, mai ales datorită festei care i-o jucase miliardarului John D. Rockefeller Jr., atunci când acesta i-a comandat o lucrare (Man at the Crossroads) pentru a înfrumuseţa pereţii faimosului „Radio City” din centrul care îi poartă numele, iar pictorul făra ştirea platnicului l-a pictat pe Lenin în centru lucrării, fapt care i-a făcut pe toţi anticomuniştii americani ai acelor vremuri să-şi pună cenuşă-n cap. Despre doamna cu o singură sprânceană, Frida Kahlo, citisem o carte. Ştiam ca îşi trage „rădăcinile” după tată din România. Picturi „pe viu” ale celor doi (soţi – că au fost însuraţi de vreo două ori) nu văzusem încă! Am intrat deci în muzeu! De la intrare ne-a luat în primire un zdrahon de maor, care ne-a spus foarte politicos să lăsăm la garderobă, aparatul… „de fotografiat”, umbrelele şi sacoşa!

Expoziţia a fost superbă! Am admirat câteva ore lucrările celor doi, după care ne-am reîntors la garderoba pentru a ne lua obiectele lăsate acolo. În faţa noastră un domn roşcovan la păr, cu trăsături de irlandez autentic aştepta şi dânsul la rând! După cum v-am mai spus, acesta avea în mână o carte semnată de Zoe Dumitrescu-Buşulenga: „The Bronte Sisters Critical Approach”! O lucrare în engleză despre surorile Bronte. I-am spus în şoaptă soţiei de miracolul care-l văzusem în mâna domnului care îşi lua umbrela de la garderobă.

-Zoe Dumitrescu-Buşulenga? întreabă soţia mea mirată! În acel moment domnul cu carte se întoarce şi se uită cu mirare la noi.

-Vorbiţ rumaneste?

-Da! Şi dumneavoastră?

-Mic, very mic! (Vroia să spună „puţin”, traducând din engleză cuvântul „little”)

Am început să conversăm în engleză şi am aflat acolo la capăt de lume lucruri interesante despre români, despre literatura română, despre Eminescu şi bineînţeles despre autoarea cărţii care o ţinea în mâna dreaptă, doamna Zoe Dumitrescu- Buşulenga.

Domnul Anthony Morris, că aşa ne-a spus că îl cheamă atunci când am făcut cunoştinţă, ştia multe despre România. Am văzut că îi face plăcere să converseze cu noi şi deoarece nu cunoşteam pe nimeni în capitala Noii Zeelande, l-am invitat la o cafea să mai sporovăim. A acceptat bucuros. Acolo la masă, ne-a povestit că este profesor de limba franceză şi italiană la un liceu din oraş, că a studiat la facultatea de filologie din Auckland, că după terminarea căreia a făcut un an de studii post universitare la Paris, specializându-se în limbi romanice. Ne-a povestit cum acolo, l-a descoperit pentru prima dată pe poetul Mihai Eminescu, într-un studiu de Alain Guillermou5, apoi cum a fost într-o vacanţă la Bucureşti, unde a vizitat şi universitatea şi în special facultatea de filologie.

După terminarea studiilor la Paris a mai rămas doi ani în Europa de care se îndrăgostise. De dragul acesteia, a plecat în Italia şi a predat limba engleză la o şcoală din Roma. Şi-a perfecţionat foarte mult şi limba italiană, cu toate că specialitatea lui era franceza. Un prieten de-al Rosei del Conte6, o faimoasă eminescoloagă italiană, l-a luat cu el la „Accademia di Romania in Roma”, unde se ţinea o conferinţă despre latinitatea românilor. Acolo a întâlnit-o pe academiciana Zoe Dumitrescu-Buşulenga care era directoarea acelui lăcaş prestigios de cultură. A cunoscut-o şi a fost fascinat nu numai de academica limbă engleză care aceasta o vorbea, ci şi de cultura ei „gigantă” (acesta a fost cuvântul folosit de interlocutorul meu!).

Profesorul Morris ne-a mai spus că la Roma a citit mai multe cărţi ale ilustrei doamne şi că autoare i-a şi făcut cadou câteva, care le-a adus cu dânsul la Wellington. Cartea care o avea în mână o ducea unui coleg care lucra la un studiu despre romanul „Jane Eyre” şi care avea nevoie de nişte informaţii şi comentarii „mai speciale” despre Charlotte Bronte şi surorile ei. Atunci, în aceea zi de martie, a anului 2000, pe terasa unei cafenele din centrul oraşului Wellington, un domn roşcovan, cu trăsături de irlandez, profesor de franceză şi italiană la un liceu din oraş, pe nume Anthony Morris, a rostit o frază remarcabilă care mi-a rămas până astăzi în memorie: „In my opinion, Zoe Dumitrescu Bushulenga is the great dame of Romanian literature!”7 Puteam oare să-l contrazic?

Ar fi fost normal să mă opresc aici cu povestirea mea, pentru a da o mai mare importanţă celor spuse de acest om străin, aruncat la un capăt de lume, la douăzeci de mii de kilometri de meleagurile mioritice, dar simt că lucrarea mea ar fi fost incompletă dacă nu aş mai fi adăugat câteva date despre această mare doamnă a literaturii româneşti, date care, consider, că e bine să le ştim.

Continue reading „George ROCA: Memoria peniței (5) – O vizită în Noua Zeelandă (II) – „THE GREAT DAME OF ROMANIAN LITERATURE”” →

Ionuț ȚENE: Ioan Stanomir despre eşecul imposibil al paşoptismului?

Paşoptismul este paradigma României moderne. Fără corifeii revoluţiei de la 1848, România nu ar fi existat. România este o creaţie ideologică a acestor gânditori care au ales sincronismul cu Occidentul pentru evoluţia şi propăşirea societăţii româneşti. Ioan Stanomir în cartea „Aşteptând revoluţia. Paşoptismul şi vocile sale” (Ed. Humanitas, 2020) reuşeşte să ofere o isagogie a paşoptismului românesc şi implicaţiilor sale în evoluţia României moderne. Cartea se vrea demitizatoare şi o încercare indelebilă a vechilor interpretări istoriografice despre acest fenomen major. Stilul cărţii este cursiv şi pe alocuri fermecător, autorul reuşind să surprindă tensiunea ideologică a creaţiei paşoptiste care străbate secole. Personalităţile paşoptiste au ceva din IL Caragiale, prin discursul lor grandilocvent. Par personaje de teatru, care nu au nicio îndoială privind credinţa lor reformatoare a României pe culmile progresului. Ioan Stanomir reuşeşte să surprindă exhaustiv discursul complex şi complicat al paşoptistilor. Însăşi ideea de România şi români este o creaţie livrescă a acestor patrioţi, care „peste noapte” devin din munteni şi moldoveni adevăraţi români patrioţi. S-au născut în Moldova şi Muntenia şi au murit în România, creaţia lor politică. Autorul evită să facă o analiză a rădăcinilor numelui de român din „rumân”, formă socială a statutului ţăranului din spaţiul danubian. Portretele lui Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, CA Rosetti, Alecu Russo, Ion Brătianu sau Ion Ghica ne oferă radarul simţămintelor acestor corifei fanatici ai înnoirii sociale prin revoluţie. Caragiale avea dreptate privind inconsecvenţele morale aşe paşoptiştilor; anarhistul radical CA Rosetti devine catalizator al parlamentului care girează monarhia. Ioan Stanomir surprinde disjuncţia dintre revoluţionarii moldoveni şi cei munteni. Cei din Ţara Românească erau adepţii radicali ai proiectului mazzinian, nişte conspiraţionişti de tip carbonar, faţă de revoluţionarii moldoveni, care au acceptat proiectul evoluţionist al reformelor graduale şi modelul prusac de societate, bine conturat de Mihail Kogălniceanu. Până la urmă, marea parte a revoluţionarilor au devenit oameni de stat autocraţi, punând în practică cu autoritate proiectul paşoptist: unirea de la 1859, principele străin, războiul de independenţă şi proclamarea regatului. Ion Brătianu este cel mai peren exemplu, cum un anarhist revoluţionar devine un om de stat autocrat. Până la urmă ideile revoluţionare depind de ce parte a baricadei eşti. Radical în opoziţie, autocrat la putere, cu instrumentele dictaturii la mână. Paşoptismul nu a fost doar fundamentul liberalismului, radicalismului roşu, dar şi al conservatorismului modern. Imaginarul colectiv al României contemporane este rodul gânditorilor paşoptişti. Dincolo de „formele fără fond” paşoptismul a fost o paradigmă structurală a schimbării societăţii. Nu s-a trecut doar de la işlic la ţilindru în modă, ci şi în instituţii noi create.

Ioan Stanomir reface şi un excurs istoriografic al paşoptiştilor în viziunea istoriografică comunistă. Nicolae Bălcescu care a murit sărac şi „la timp”, fără să beneficieze de deliciile ajungerii la putere, a devenit pentru comunişti, radicalul ideal, părintele proto-comunsimului social, în schimb Ion Brătianu, care a „trădat idelul social al anului 1848” pentru burghezie şi a instaurat monarhia, a fost perceput ca un „trădător” al celor mulţi, de către istoricii comunişti. Nu toate vedetele de la 1848 au rămas în panteonul panegiric al istoriei. Un Dimitrie Brătianu sau Cezar Bolliac, deşi în viaţă erau eroii sau literaţi de succes, după moarte devin „pigmeii” istoriografiei comuniste sau post-decembriste. Vasile Alecsandri este perceput parnasian, ca un poet raţional, blocat în seninătatea pastelurilor de la Mirceşti, un colţ de rai al ieşirii din bătălia politică şi a istoriei. Ioan Stanomir îşi face o obsesie din Al. Ioan Cuza, pe care îl percepe în termenii istoriografiei comuniste, personaj de piese de teatru ideologice, ca un părinte al patriei osificat de propagandă sau tezism. La propriu, istoricul se luptă cu imaginea idilică a domnitorului creată de istoricii comunişti, dar care în realitate era altceva. Să te războieşti pasional cu imaginea lui Cuza creată de către comunişti este o formă de alterare şi întunecare a adevărului istoric. Simpatia monarhistă a autorului crează idiosincrazii false privind reperarea corectă a domnitorului Cuza, un reformator profund al României moderne, care nu poate fi confundat cu viaţa sa privată, facilă. Şi Kogălniceanu îşi nota în jurnal cu fidelitate adulterele, dar asta nu înseamnă că nu a fost un mare om de stat care s-a legat reforma pământului pentru ţărani de la 1864 şi declaraţia de independenţă de la 1877. „Filo-germanismul” monarhic al autorului răzbate sporadic în carte, considerând eşecul paşoptismului ca eşecul României Mari. Critica lui Cuza fiind în oglindă cu realizările lui Carol I, în realitate regele a dus mai departe cu succes politica începută de paşoptişti şi de către Cuza, omul de la 1848. „La peste un veac şi jumătate de la 1848, se simte, în identitatea de adâncime a statului şi a naţiunii noastre, ambiguitatea moştenirii pașoptiștilor. Statul pe care ei îl edifică, în anii în care ajung la guvernare, mizează pe centralizare şi autoritarism. Continue reading „Ionuț ȚENE: Ioan Stanomir despre eşecul imposibil al paşoptismului?” →