Valentina BECART: Cu sufletul la vedere – romanul Celesta – o poveste de dragoste

Doamna Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu aduce în fața cititorilor un nou volum de proză, de data aceasta romanul Celesta (o poveste de dragoste), roman apărut la editura Mirton, Timișoara, 2018. Dragoste? Cum altfel?! Dragostea este esența divină din noi. Este lucrul cel mai minunat care ni se poate întâmpla. Dacă ni se întâmplă… ” Ce este viața fără stropul de dragoste, fără acest balsam pentru sufletul rătăcitor printre semeni? Iubirea este „farul” care te aduce la liman, care îți luminează calea. Protagonista romanului, Arina, visează la această stare edenică, înălțătoare. Și, cum toate au un ecou…, divinitatea i l-a adus în cale pe Teodoru. Și povestea de iubire se dezvoltă, cu misterioasele ei furtuni interioare, cu arderi dureroase, dar și cu îmbrățișări catifelate, toate „rupte” dintr-o realitate ce și-a „aruncat” vălurile inutile…

În romanul Punctul interior (2010), „Personajele erau fictive. Cel puțin așa crdeam la ora aceea”. Apoi, autoarea vine cu o mărturisire: „Corina eram eu”; „Literatura e neapărat autentică”. Cu pași ușori, mergem pe urmele celor „implicați” – în roman, dar și în viața de zi cu zi… Cine era Teodoru? „Îl mai văzusem de câteva ori, împreună cu fosta soție, dar nu-i reținusem trăsăturile chipului. Nici vocea.” Așa trebuia să se întâmple. Nu venise timpul. Destinul avea nevoie de semne, de confirmări…

Prezentă fiind la o lansare de carte a lui Teodoru, atunci când Poetul „a turnat apă minerală într-un pahar și s-a aplecat peste masă, pentru a i-l oferi EI”…, cu un gest atât de tandru, Arina nu mai credea în dragoste și nici nu mai spera că se mai poate întâmpla acest lucru. „Nu-mi vine să cred că există oameni care, după decenii de căsnicie, se mai pot iubi.” În acel moment, autoarea era convinsă că totul e un „fals”, obișnuință, plafonare și nimic altceva.

Asta până într-o zi. Trecuseră mai mult de doi ani de când partenera de viață a lui Teodoru (despre el este vorba) a părăsit această existență. „EA fusese filolog, scrisese cărți, ca și mine. Fusese brunetă, cu ochi căprui, ca și mine. Copilăroasă, ca și mine. Privindu-mă, și-o amintea.” Nimic fără asemănare!

Destinul lucra silențios, dar hotărât. Astfel că, Teodoru, „bărbat matur, de mare succes profesional și artistic, cu lecturi vaste și profunde”, într-o bună zi, o caută pe Arina. „Nu mă așteptam să caute – și să găsească – în mine cea mai potrivită persoană pentru vindecarea rănilor lui sufletești”. Totul trebuie să înceapă de undeva, cu „O ciudată durere de inimă”. Cel care umbla „singur pe străzile orașului” și repeta în șoaptă „M-a părăsit” (și aici este vorba de EA, cea care i-a fost alături o viață), deznădăjduit… o caută pe Arina. „Era atât de delicat să concepi o relație, de orice fel, cu un om zdruncinat din temeliile sale”. A fost o întâlnire… apoi, următoarea revedere a fost amânată, atât cât s-a putut. După o vreme, ne spune autoarea, Teodoru a revenit la Universitate. Obișnuia să aducă flori şi cărţi. Au urmat luni de tatonări, fiecare încercând să-l descopere pe celălalt, potrivind, de multe ori, „cuvinte pe jar”. Orice dragoste își are neliniștile și frământările ei. Și o infinitate de incertitudini…

„Sunt aproape sigur că EA te-a adus acolo, ca să te cunosc și să știu pe cine să caut apoi”.

Continue reading „Valentina BECART: Cu sufletul la vedere – romanul Celesta – o poveste de dragoste” →

Anişoara-Violeta CÎRA: Celesta – Filosofia iubirii

„În loc să trag

Ușa

În urma mea,

Am tras o linie

În aer…”

(Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu)

Aceste versuri existenţiale mărturisesc, pe de o parte, o despărţire de trecut, pe de altă parte, o aşteptare, reprezentând condiţia iniţială a protagonistei romanului „Celesta”. Visul ei de libertate este dragostea. Romanul „Punctul interior” (2010) al doamnei Mirela-Ioana Borchin se termină cu propoziția „Pe mine mă caut”. Ce înseamnă, în acel context, „pe mine?” Un secret al propriei ființe? Eroina „Apei” (carte publicată în 2016) se teme că nu va avea timp destul pentru a-l găsi, fiindcă „Apa” se încheie cu enunţul: „Doar timpul vine ca un glonț spre inima mea”. Ambele sunt finaluri tulburătoare…, anticipând starea de spirit cu care debutează „Celesta”, recentul roman al Mirelei-Ioana Borchin-Dorcescu (Editura Mirton, Timișoara, 2018).

În „Celesta”, eroina nu se mai caută pe o cale incertă, precum protagonistele prozelor anterioare. De data aceasta, căutarea de sine nu se mai desfăşoară în solitudine, în absenţa iubitului, ci în relaţie cu acesta, fiind asistată, în permanenţă, de el. Văzându-l pe Teodoru, privindu-se în ochii lui ca într-o oglindă, Arina Sălceanu îşi dă seama că el este cel pe care îl proiectase, în imaginaţie, pentru Corina, alter-ego-ul ei din „Punctul interior”… Simte că, în spațiul și în clipa întâlnirii lor, se întâmplă ceva cu totul miraculos, de parcă cei doi au fost trimişi în lumina incertă de la etajul al patrulea de însuşi „Marele Creator”. Se pare că de acum încolo, din preaplinul sufletului Arinei, va curge o singură poveste, după o confluenţă decisivă, precum cea din „Apa”.

Roman autobiografic, cu inserții ce te învăluie într-un torent, într-un vârtej de lumină, „Celesta” fascinează prin complexitatea sa, care se susţine atât din punct de vedere compozițional, cât și din prisma prin care este privită dragostea. Cei doi protagoniști se iubesc de când se văd prima oară („la noi a fost coup de foudre”), chiar dacă iniţial nu sunt conștienți de acest lucru. Dar mâna destinului nu se lasă dată deoparte.

Înainte de a-l cunoaşte pe Teodoru, întreaga existență a Arinei se împărţea între studenți, propriii copii, pasiunea de a scrie şi munca solicitantă de la facultate, care implica negreșit dorința de a face totul perfect, de a-şi demonstra valoarea profesională. În această privinţă, Arina o continuă pe Corina, din romanul „Punctul interior”, recomandată ca o „femeie puternică, de carieră, de caracter, foarte atentă la copiii ei” etc. Dar, treptat, Arina se desprinde de acel portret-model, iar „Celesta” devine cu totul altceva decât „Punctul interior”.

În viața Arinei, Teodoru este o prezenţă puternică. Totul se clădeşte în prezenţa lui şi se întâmplă cu un scop, pe o singură cale din Universul „de dincolo de negură”. Povestea celor doi se preschimbă în simbol. Un simbol plurivalent şi criptic, ce provoacă multe întrebări. Întru interpretarea acestuia se lansează, mai întâi, naratoarea însăși, implicată, ca personaj, în tot ce se întâmplă. Naratoarea intră, în calitate de „interpret”, în propria-i viaţă, cu gândul la răspunsul pe care i l-ar putea da unei studente interesate de cum vorbeşte ea cu soţul său, un renumit scriitor timişorean: „Ce era să-i răspund, de unde să încep, unde să mă opresc?” Sunt întrebări fireşti, de tatonare, preliminare unei analize. Decizia: Arina începe să-i povestească studentei despre ceea ce a primit în acel an – „ceva ce, de fapt, i se cuvenea de mult, dar pentru care niciodată nu este prea târziu”. Ni se livrează astfel o povestire interpretativă. În labirintul textual, se reliefează şi se asociază numeroase simboluri: Casa scărilor, Poarta, Liftul, Cabinetul, Ziua de luni, Ochii plini de lacrimi, EA, Scripturile, Mesagerul, încă din expoziţiune. De exemplu, Teodoru nu lasă cartea promisă, aşa cum s-au înţeles, la Poartă. El trece de Poartă şi urcă până la Arina. Poarta desparte lumea de afară de lumea de dinăuntru, trecutul, de prezent, convenţia, de intimitate. Etajul al patrulea are, de asemenea, o semnificație aparte: marchează treapta înaltă de pe care pornesc cei doi într-un drum ascensional. Patru e şi simbolul răscrucii de drumuri la care se aflau cele două personaje, puse să aleagă încotro o iau, împreună sau separat.

Titlul romanului însuşi admite o interpretare simbolică. Mulţi ar crede că „Celesta” este EA, prima soţie a Poetului, încredinţată de el Domnului, după ce a părăsit lumea aceasta. Dar simbolistica „celestului” lasă gândul să zboare liber spre locul tuturor promisiunilor pentru suflet. Celestă ar putea fi dragostea spirituală. Simbolul dragostei s-ar înnobila prin altitudinea şi amploarea celestă. Continue reading „Anişoara-Violeta CÎRA: Celesta – Filosofia iubirii” →

Gheorghe PĂUN: Din dragoste pentru Andaluzia

Titlul anterior este uşor pleonastic: cine a trăit măcar o zi în Andaluzia, olé, se îndrăgosteşte deplin şi iremediabil de mirificul ţinut azuriu, de istoria, oamenii, obiceiurile şi cântecele lui.

Spania este o lume aparte – ţara în care nu se poate muri, se spune că a spus Hemingway, refuzând invitaţia de a se stabili acolo. Andaluzia este o chintesenţă a Spaniei, iar Sevilla… Mă grăbesc să amintesc, simplu şi oarecum vanitos: et in Sevilla ego!… punând cap la cap, mai mulţi ani la rând, în Guadalquiviria.

Nu ştiu dacă într-o viaţă anterioară (să plecăm de la premisa că aşa ceva se poate) autoarea acestei cărţi a trăit în Spania, prin sudul ei chiar, dar e ca şi când aşa ar fi fost. Cele trei cercuri concentrice sunt vizibile: Spania – Andaluzia – Sevilla.

Le-a văzut, le-a simţit, le-a îndrăgit – şi ni le descrie-povestește şi nouă, spre a le îndrăgi. De la munţi şi plaje la festivităţile catalane şi de aici la flamenco şi corida, de la Don Quijote la gastronomie, de la bunurile materiale sau imateriale înscrise în patrimoniul UNESCO la subtilităţile limbii spaniole. Istorie, literatură, turism. Din cărţi şi, mai ales, de la faţa locului. Documentat, dar fără pedanterie, ca într-un jurnal de călătorie, dar trecând mult dincolo de aparenţe.

A scris mult, și ficţiune (inclusiv un roman), colaborează la multe reviste din România şi din lume, are „la bază” un doctorat (în economie), a tradus din spaniolă în română şi invers. Totdeauna bine primită. Scrie privindu-l pe cititor drept în ochi – şi astfel cititorul o urmează.

Nu este prima carte despre Spania a Gabrielei Căluţiu Sonnenberg. Cu siguranţă, nici ultima – spre bucuria cititorului român.

Să-i mulţumim şi, să pornim la drum, însoţind-o!

——————————-

Acad. Gheorghe PĂUN

Curtea de Argeş, august 2017

Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: De ce Bolero?

„Bolero”,

Căluțiu-Sonnenberg, Gabriela

București, Editura România Pitorească 2017, Colecția Verde,

ISBN 978-606-93923-9-3

Dau curs pentru a doua oară imboldului de a scrie o carte despre Spania, nu pentru că prima ar fi fost incompletă, ci pentru că subiectele legate de acest minunat ținut au continuat să se acumuleze pe parcursul incursiunilor mele. Între coperțile acestei cărți am adunat imagini dragi, dintr-o lume care prinde contur doar în mișcare ̶ în timp, dinspre antichitate spre viitor; și în spațiu, de la o zonă la alta ̶ prin unghere prin care poate mulți încă n-au ajuns. Instantaneele din mers pot fi asemuite cu un dans ezitant, cu pași în căutare; pe scurt, cu un bolero.

Despre cuvântul „bolero” se spune că ar proveni de la un joc de îndemânare (boliche) ce constă în aruncarea și prinderea ununi ghem legat cu-o sfoară (bola = bilă). Scriitorul Estébanez Calderón îl descria pe la 1926 ca «dans săltăreț și ca în zbor». Textele care compun această carte imită acele mișcări ale boleroului, jonglatul cu bilele, încercarea de a le imprima un sens.

Așa cum dansatorul își caută echilibrul, executând o succesiune de pași precauți, eu am explorat treptat spațiul iberic, oprindu-mă mai ales asupra punctelor care-i surprind armonia și ritmul natural. Îmi invit cititorii să salte cu mine de la o zonă la alta, lărgind perspectiva dincolo de limitele abordărilor turistice și, bineînțeles, dincolo de Andaluzia, pe care o folosesc doar ca pretext, eufemism al întregului teritoriu al Spaniei. De ce? Pentru că Andaluzia este quintesența Spaniei și pentru că ea reprezintă sâmburele care i-a dus faima peste tot în lume, dar, din păcate, a dat naștere și multor clișee. Încerc, așadar, să deschid cititorilor apetitul pentru dedesubturile unei lumi mai speciale, care nu se distinge la prima vedere, dar și pentru un mod de viață complex, solar, deschis, peren.

Continue reading „Gabriela CĂLUȚIU SONNENBERG: De ce Bolero?” →

Ion DEACONESCU: Bolero – în loc de prefață

O carte trebuie să fie un pericol pentru cititor, aproape un dezechilibru, generând efectul unei stări interioare explozive, străbătută de febră ori de mirare, dacă nu de o binecuvântată suferință. Căci, a scrie se constituie în provocare, în întrecere cu un Goliat care intimidează întotdeauna prin așteptări neștiute. De aceea, scriitorul este cel care îl înfruntă, cu destinul lui de luptător cu propria-i dramă, aspirant la unicitate, posedat de ritmurile tumultuoase ale iubirii sale.

M-au tulburat profund itinerariile spirituale ale Gabrielei Sonnenberg, relatate în cartea Bolero, considerații și reflecții ce ne amintesc de sensibilitatea unui poet adevărat, dar și de profunzimea ideilor unui gânditor cu o cultură vastă.

Este o radiografie sentimentală a Spaniei, cea de-a doua patrie a autoarei, țară de care și Cioran a fost fascinat: „Rând pe rând, am adorat și am urât numeroase popoare; dar niciodată nu mi-a trecut prin gând să reneg spaniolul, pe care mi-ar fi plăcut să-l fiu“. El, nihilistul de serviciu al lumii, a știut să descifreze sufletul spaniol, melancolia lui permanentă, rafinata suferință exprimată prin cunoscutul flamenco, măreția și decadența unui mare imperiu.

Aceleași gânduri și simțăminte nobile irigă volumul Gabrielei Sonnenberg, care ne dezvăluie o Spanie fascinantă, încărcată de istorie, de personaje celebre, de procesiuni religioase spumoase, de contrarii nebănuite, dar și de un spațiu spectaculos, cu peisaje frumoase și incitante.

De multă vreme n-am citit o carte atât de bine scrisă, cu penița unui Rafael Alberti și pensula lui Dali, volum generator de emoție și frumos, de dorința de a te identifica cu personajele acestor povești, care amintesc parcă de copilăria lumii. Continue reading „Ion DEACONESCU: Bolero – în loc de prefață” →

Elena BUICA: Privind peste timp

La împlinirea celor 85 de ani, este firesc să-mi pun întrebarea:cum aș dori să răman pentru posteritate? În largul fluviu al anonimatului şi din rostogolirea neîndurătoare a timpului, mi-aş dori, ca din tot ce am fost şi am scris, să dăinuie ceva pentru posteritate, sa raman macar atata cat spunea Nicolae Titulescu:”Chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge…Chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, afiindcă m-am strduit să o aprind”

Ce mi-aș dori să rămnă? Poate imaginea mea precum “liliacul înflorit la poarta înserării” şi neapărat „zâmbind vieţii”, însoţită mereu de un „gând purtat de dor” de acel dor al locurilor natale, de cel al unuversului copilăriei, al oamenilor Țigăneștiului natal, oamenii din mijlocul cărora m-am ridicat, am luat de la ei zestrea de suflet aşa cum apa ia forma vasului în care este pusă. Cu această zestre am plecat în lume şi m-am străduit prin scrierle mele să le port românitatea şi numele pe toate meridianele pământului cu ajutorul internetului care a pulverizat distanţele făcând din lumea largă un sat ceva mai mare. Mi-aş dori să rămână ceva din fervoarea cu care am urmărit pe verticală spiritualitatea neamului românesc şi am sorbit cu nesaţ din frumuseţea de negrăit a graiului nostrum, ceva din felul cum m-a văzut scriitoarea Cezarina Adamescu „o ambasadoare a sufletului românesc”

Mi-ar plăcea să rămână ceva din gândul curat, prețuirea și recunoștința pe care o port Canadei, țara mea de adopție pentru tot ce mi-a oferit. Mi-aş dori să străbată prin timp ideea că măcar m-am încumetat să surprind câte ceva din inefabilul vieţii, din fiorul infinitului aflat dincolo de graniţele veţii noastre sau ceva din bezna misterelor care ne împinge spre neprevăzut. Peste acestea m-am străduit să arunc o lumina ca mierea razelor de soare, într-o după amiază de toamna târzie când m-am apucat să scriu ignorând viforniţele iernii care îşi aruncau săgeţile prevestitoare spre mine.

Mi-aş dori să rămână ceva din scrisul meu ca un mod de a exista, ca un altar pe care sufletul meu s-a reconstruit din ţăndările unor lovituri şi din durerile neplânse, înăbuşite în cămara inimii. Mi-ar plăcea să rămân în posteritate ca un scriitor îndrăgit de arta cuvântului, haina gândului încoronat, care cuminecă inima şi sufletul şi care ne redă pe noi nouă înşine. Mi-a plăcut să mă cufund în adâncul cuvintelor care se ţes din liniile abia stăvezii ale sinelui. M-a preocupat întotdeauna înălţimea ideilor literare, dar şi cea a trăirii întru frumos cu încărcătură emoţională.

Am admirat întotdeauna şi mai apoi am scris cu deosebită plăcere despre scriitorii înzestraţi cu harul de a plămădi din cuvinte gânduri şi trăiri care se pitrocesc în adâncul inimii despre cei care au fost plămădiţi cu puterea de a coborî în zonele abisale ale conştiinţei umane, acolo unde se ascund crâmpeile de viaţă, conflictele dramatice care se desfăşoară în tăcere. Am scris despre viaţa şi creaţiile lor, de parcă aş fi scris despre mine. Continue reading „Elena BUICA: Privind peste timp” →

Gheorghe Andrei NEAGU: Tristețea Lui Dumnezeu

Trist, Dumnezeu se uita la maldărul de hârtii de la picioarele tronului său, semn că muritorii încă n-aveau încredere în forţa cuvântului sau a gândului. Degeaba se străduiseră slujitorii de pe pământ să-i convingă că El le percepea şi gândurile nu numai faptele. Se pare că muritorii aveau nevoie de o dovadă scrisă. Unii ceruseră şi o ştampilă de la heruvimii ce-l slujeau cu credinţă. Numai că aceştia o rătăceau mai tot timpul.

Dumnezeu se ridică trist de pe tronul celest şi împinse cu toiagul maldărul de hârtii. Ar fi putut păşi peste ele hieratic dar îi era lene. Erau reclamaţii la adresa Sf. Petru. Se înmulţeau de la o zi la alta. Raiul devenise aproape gol. Sf. Petru devenise atât de exigent, încât umpluse Iadul până peste poate. O vânzoleală nefirească se stârni din senin în împărăţia întunericului. Câţiva drăcuşori se adunaseră deja în jurul celei recunoscute drept Talpa Iadului, care cu formele ei voluptoase ştia să-i ademenească acolo unde îşi dorea ea.

– Ce vreţi voi, fiii mei, să vă lăsaţi conduşi de toanele acestui Petru, care-şi bate joc de împărăţia noastră?

– Aşa e, aşa e!, spuneau încornoraţii cu feţele triste.

– Voi nu vedeţi că nu mai avem loc nici de smoală în cazane? Iar smoala aţi început să o refolosiţi de atâtea ori încât nu mai are efect. Am ajuns să-i pârpălim aproape pe uscat pe păcătoşi!

– Aşa e, aşa e!, murmurară ei semeţindu-şi corniţele. Le apărea din ce în ce mai limpede gândul că trebuiau să facă un lucru nemaifăcut, să se revolte. Belzebut se ivi pe neaşteptate de undeva, de unde nu se putea ghici.

– Ce-i cu voi aici?, se încruntă ei intimidându-i. Nimeni nu rosti ceva.

– Au venit şi ei pe la mine!, zise Talpa Iadului, legănându-şi nurii în faţa stăpânitorului.

Continue reading „Gheorghe Andrei NEAGU: Tristețea Lui Dumnezeu” →

Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Chemați urgent doctorul…în umor

Recent am citit o carte de satiră și umor cu caracter special. Motivul acestui caracter special este că autorul, medic de profesie, vrea să fie chemat de pacienți pentru a-i vindeca probabil de depresiune sufletească. Dar cartea este serioasă, privitoare la problemele reale ale vieții cotidiene, deși scrisă într-o formă satirică, incluzând 101 schițe umoristice. Umor zilnic, fără a prezenta o deformație profesională a autorului. Este cartea „CHEMAȚI DOCTORUL”, al cărei autor e medicul Dorel Schor, cunoscut cititorilor și după numele Dorel Șora, dar mai simplu cu titlul de… doctor în umor.

Cartea a apărut la editura Ofakim Itonut din Tel Aviv cu ajutorul unor prieteni foarte serioși și zâmbitori ai autorului, precum consilierul editorial devenit și tehnoredactor George Roca din îndepărtata (sau, poate chiar apropiată) Australie, un bun prieten al scriitorilor israelieni de limba română, precum și a caricaturiștilor Costel Pătrăşcan, Constantin Ciosu, Eduard Mattes și Andi Ceaușu. De fapt, dacă ne gândim la autor (ștefăneștian, ieșean, astăzi israelian natanian), un medic de prestigiu, putem conclude că orice medic trebuie să aibă simțul umorului, poate chiar mai mult decât un om de altă profesiune. Să aibă umor și să-l transmită și bolnavilor suferinzi, pentru a le crea o notă de optimism, de speranță că tratamentul va ajuta, iar ei se vor vindeca. Ceea ce autorul reușește din plin. Poate că o glumă bună ajută atât bolnavului, cât și medicului său, care trebuie să spere și el pentru pacient, odată cu el și alături de el, nu numai profesional, ci și uman. Nu degeaba se spune că nu există boli, ci bolnavi; putem adăuga eventual că nu există numai medicină, ci și medici.

Totuși, autorul nu-și propune să scrie umor medical, ci pur și simplu umor. Și reușește. Umorul său este israelian din cartierele de” olim hadașim”, respectiv imigranți noi (sau chiar ceva mai vechi) siliți să lupte cu greutățile vieții, să se adapteze unei vieți noi, uneori mai bună, dar adeseori mai puțin bună decât cea pe care au trăit-o înainte de emigrare. Personajele din schițele umoristice ale lui Dorel Schor sunt oameni obișnuiți din aceste cartiere, evrei veniți din România, fosta Uniune Sovietică, Măroc, țări din America Latină și alte locuri. Chiar și numele lor arată poziția lor, ce erau și ce au devenit. Însăși alegerea numelor are un caracter umoristic, un element de comic onomastic, în stil caragialian.

Este imposibil că citind cartea să nu căutăm să înțelegem gândirea unor oameni cu nume idiș, rusești, românești, gruzine, desigur vecini și cunoștințe reale ale autorului, nevoiți să facă față unor probleme, greutăți, mândrii, ambiții și suferințe omenești în patria cea nouă. Madam Gurnișt (=madam Nimic), nerealizată și complexată, dar foarte încrezută și mândră, nu poate fără să-și cumpere o bluză care i se pare nobilă, deși scumpă și totodată de calitate inferioară, numai fiindcă vede că o „intelectuală”, respectiv doctorița din cartier purta o asemenea bluză sub halat. Prietenele lui „madam Gurnișt” sunt „madam Brodiciche”, fostă coană-mare la Odesa și „soția lui Haim Nasgâtașvili”, iar cele trei prietene vorbesc de țopism și subiecte mondene fără ca măcar să le înțeleagă. Lucru ironizat de autor, care nici nu trebuie să râdă prea mult în asemenea caz. Continue reading „Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Chemați urgent doctorul…în umor” →

George ANCA: Câteva cuvinte despre Uniunea Scriitorilor din România

Stimați colegi, dragi prieteni,

Cu ceva timp în urmă v-am trimis pe această cale programul meu de candidatură, iar apoi o informare privind demersurile pentru transparentizarea activității administrativ-financiare a conducerii Uniunii Scriitorilor.

În urma întâlnirilor cu membrii din câteva filiale la care am reușit să ajung personal, am mai identificat o serie de dorințe și idei, pe care vreau să vi le aduc la cunoștință: tot mai mulți membri ai Uniunii solicită revenirea la maximum două mandate pentru președinția Uniunii; finanțarea echitabilă a filialelor din bugetul Uniunii; realizarea unui program național de lecturi publice; democratizarea accesului la revistele Uniunii și la editura Cartea Românească; elaborarea unui cod al onoarei pentru breasla noastră; întâlniri anuale ale președintelui cu membrii fiecărei filiale în parte; constituirea unui fond de ajutor reciproc pentru membrii Uniunii; acordarea de consultanță în relația cu editurile.

Regret că nu am reușit să merg în toate filialele, așa cum aș fi vrut, dar timpul destinat campaniei este prea scurt.

Mai jos, găsiți, pentru cei interesați, o serie de interviuri în care detaliez unele puncte din programul meu de candidatură, răspund la întrebări privind situația indemnizației de pensie, dezvolt viziunea mea asupra funcționării Uniunii, prezint demersurile privind transparentizarea, în fine, ating tot felul de subiecte sensibile privind breasla noastră. Pun, de asemenea, un articol de susținere semnat de Markus Bauer în “Neue Zurcher Zeitung” și un text generos al Doinei Ruști, ”De ce Dan Lungu?”. Continue reading „George ANCA: Câteva cuvinte despre Uniunea Scriitorilor din România” →

Mircea Radu IACOBAN: Să vezi și să nu crezi – unii au umor, nu glumă!

Am ales drept titlu o sintagmă aforistică născocită de Dorel Schor! Confratele lui, cehul Karel Čapek, afirma că umorul ar fi o „deprindere democratică”. Și cum noi defilăm victorioși de aproape trei decenii pe bulevardul democrației totale, depline și (vrând-nevrând) originale, s-ar cuveni s-avem parte și de-o creștere semnificativă a cantității de umor pe cap de locuitor. Lucrurile stând taman pe dos, mai degrabă i-aș da crezare lui Moisil, care vede în umor doar „un cocteil de revoltă și disperare”.

În pofida unor pusee subțirele de exuberanță ludică, suntem pe cale să ne preschimbăm într-o nație tristă, încruntată și încrâncenată. Nu mai departe de un veac și jumătate, românii își îngăduiau sumedenie de șotii vesele, unele rămase de pomină.

Austerul Hasdeu, pe care cu greu ţi-l poţi închipui altfel decât îngropat între ceasloave şi bucoavne, era tartorul farselor. El a trimis, în 1871 şi 1876, cele două poezii cu acrostih publicate de „Convorbiri literare” („La noi e putred měrul”) şi tot el i se adresa în scris lui Titu Maiorescu cu formula „Es. Min. Tit. Maiorescu”, ce putea fi citită şi „Excelenţei sale Ministrului Titu Maiorescu”, dar şi… „E smintit Maiorescu”! Eminescu avea să observe primul – târziu, revista era tipărită! – altă farsă hasdeeană, poezia cu acrostih isteţ semnată P. A. Călescu, adică… Păcălescu. Dar cele mai bune poante erau involuntare, fiindcă, cum ne învaţă tătucul Marx, arta rămâne mereu în urma vieţii.

Pentru premiile Societăţii Scriitorilor Români au candidat în 1930, la poezie, Tudor Arghezi şi Alfred Moşoiu (?), iar la proză, Ionel Teodoreanu şi Ion Foţi (?). De necrezut, laureaţii au fost… Moşoiu şi Foţi!! De râsul curcilor! Sumedenie de epigrame şi parodii datorate lui Caragiale luau în răspăr creaţiile simboliste ale lui Macedonski, A. Mirea (adică, Dimitrie Anghel şi Şt. O. Iosif) cultiva cu succes şarja amicală, astfel fiind cum nu se poate mai bine pregătită apariţia lui Topârceanu, cu ale lui „Parodii originale”.

În Iașii de la mijlocul veacului XX, George Lesnea, apoi, Fl. M. Petrescu, au preluat din mers tradiţia epigramei şi a parodiei poznaşe – frunţile tuturor fiind mult mai descreţite atunci. De ce? Să zicem că, în cazul nostru, al celor tineri, disponibilitatea către veselia lipsită de griji era apanajul vârstei. Probabil că permeabilitatea la glumă o furniza şi un oarecare sentiment de securitate personală, astăzi dispărut, cum, repede, au dispărut şi bancurile despre Bulă.

Responsabilul cu farsele la Uniunea Scriitorilor era colonelului Nicolae Tăutu, care, între altele, s-a dat, la telefon, drept ministrul forţelor armate şi a ordonat administratorului cimitirului Ghencea militar să dezgroape toţi morţii, urmând să fie re-înhumaţi strict după ierarhia gradelor. Întrebarea era ce forţă de muncă suplimentară necesita operaţiunea. Administratorul a trimis ministrului un tabel prin care solicita 46 de gropari în plus, cerând şi desluşiri tehnice cu privire la dispunerea și re-alocarea locurilor de veci!

Continue reading „Mircea Radu IACOBAN: Să vezi și să nu crezi – unii au umor, nu glumă!” →