Trist, Dumnezeu se uita la maldărul de hârtii de la picioarele tronului său, semn că muritorii încă n-aveau încredere în forţa cuvântului sau a gândului. Degeaba se străduiseră slujitorii de pe pământ să-i convingă că El le percepea şi gândurile nu numai faptele. Se pare că muritorii aveau nevoie de o dovadă scrisă. Unii ceruseră şi o ştampilă de la heruvimii ce-l slujeau cu credinţă. Numai că aceştia o rătăceau mai tot timpul.
Dumnezeu se ridică trist de pe tronul celest şi împinse cu toiagul maldărul de hârtii. Ar fi putut păşi peste ele hieratic dar îi era lene. Erau reclamaţii la adresa Sf. Petru. Se înmulţeau de la o zi la alta. Raiul devenise aproape gol. Sf. Petru devenise atât de exigent, încât umpluse Iadul până peste poate. O vânzoleală nefirească se stârni din senin în împărăţia întunericului. Câţiva drăcuşori se adunaseră deja în jurul celei recunoscute drept Talpa Iadului, care cu formele ei voluptoase ştia să-i ademenească acolo unde îşi dorea ea.
– Ce vreţi voi, fiii mei, să vă lăsaţi conduşi de toanele acestui Petru, care-şi bate joc de împărăţia noastră?
– Aşa e, aşa e!, spuneau încornoraţii cu feţele triste.
– Voi nu vedeţi că nu mai avem loc nici de smoală în cazane? Iar smoala aţi început să o refolosiţi de atâtea ori încât nu mai are efect. Am ajuns să-i pârpălim aproape pe uscat pe păcătoşi!
– Aşa e, aşa e!, murmurară ei semeţindu-şi corniţele. Le apărea din ce în ce mai limpede gândul că trebuiau să facă un lucru nemaifăcut, să se revolte. Belzebut se ivi pe neaşteptate de undeva, de unde nu se putea ghici.
– Ce-i cu voi aici?, se încruntă ei intimidându-i. Nimeni nu rosti ceva.
– Au venit şi ei pe la mine!, zise Talpa Iadului, legănându-şi nurii în faţa stăpânitorului.
Aşa făcea ori de câte ori simţea pericolul plutind în aer. Aşa reuşise să treacă de cele mai grele primejdii. În faţa ei nici măcar Scaraoțchi nu rezista.
– Am întrebat ce-i cu voi aici?,îşi rosti acesta şi mai ameninţător întrebarea.
– Păi, nu ţi-am spus că au venit în vizită? îl întrerupse ea simţind primejdia plutind în aer. Drăcuşorii îşi băgară corniţele între umeri, risipindu-se care încotro.
– Tu să-mi spui! insistă Belzebut după ce rămaseră singuri. Ştia că de la ceilalţi n-avea cum să capete răspuns.
– Erau trişti, obosiţi şi nemulţumiţi!
– Iată uite, după ce le-am dat de muncă din belşug, au ajuns să se plângă!
– De fapt se plângeau de calitatea muncii. Înghesuiala din cazane i-a făcut să nu mai aibă loc de smoală, de-au ajuns păcătoşii să fie mai mult copţi decât fierţi, mai mult prăjiţi pentru păcatele lor. Şi au dreptate. Tu nu simţi ce miros greu de prăjeală s-a lăsat în împărăţia noastră? Am informaţii că mirosul a ajuns să treacă în împărăţia cerurilor. Nu ştiu când Dumnezeu va sesiza duhoarea.
– Şi cum vezi tu rezolvându-se soluţia?
– Nu ştiu! Dar pentru a preveni o revoltă trebuie să mergi la Dumnezeu să vezi, să cauţi o soluţie, îl îndemnă Talpa Iadului.
– Şi cât o să lipsesc, voi să vă ţineţi de prostii? Să mă trezesc în faţa faptului împlinit? Că ştiu eu ce-ţi poate pielea! Am mirosit eu că-mi vrei locul.
– Mă crezi chiar aşa de tâmpită? Ce, nu mă simt bine cu temenele ce le fac încornoraţii? Başca avantajele oferite de micuţi. Şi apoi nu uita, eu sunt Talpa Iadului. Şi nu pot să fiu şi una şi alta, că se prăbuşeşte şandramaua. Scaraoțchi nu mai zise nimic. O părăsi convins de adevărurile spuse de ea. Se îndreptă spre Împărăţia Cerurilor. Trebuia să-l vadă pe Dumnezeu.
– Supusul Înălţimii Tale, Scaraoțchi, bate la poarta împărăţiei Tale!, trâmbiţă comandantul gărzii heruvimilor de la intrare.
– Să intre!, rosti sec Dumnezeu, curios de venirea neprogramată a stăpânului Iadului.
Coarnele lui Belzebut se arătară cu teamă prin crăpătura uşilor împărăteşti întredeschise.
– Ce vrei?, tună Dumnezeu din Înaltul Împărăţiei Sale.
– Preaputernice şi mare Stăpânitor al văzduhurilor! Nu mai am cazare, nu mai am lemne, iar smoala o refolosesc, de a ajuns să pută peste poate!
– A ajuns şi la mine un iz neplăcut!
– Doamne, mai ia din cei care mi-au fost trimişi spre îndreptare, pentru că i-am schingiuit cum am putut mai bine, ca să-i curăţ de păcate!
– Nu pot! Du-i la judecată în faţa Sf. Petru. El decide!
– Am mai fost, dar mi i-au dat înapoi. Mi-a spus să nu-l mai deranjez!
– Bine, bine! Mergi la treburile tale!, îi spuse Dumnezeu cu amărăciune în glas.
Jumătate din maldărul de hârtii erau de la cei care credeau că-şi ispăşiseră pedeapsa. Cereau plecarea din Iadul care devenise suprapopulat.
– Să vină la mine Sf. Petru! zise El cu gravitate. Căpetenia heruvimilor îl şi trimise pe mesager să trâmbiţeze voinţa Domnului. Răvăşit, cu părul în neorânduială, năclăit de truda judecăţii, Sf. Petru veni de îndată în faţa Stăpânului Cerurilor.
– M-ai chemat Doamne?, îngăimă el cu glasul stins şi cu genunchii lipiţi de pardoseala încăperii. Dumnezeu nu-i răspunse imediat. Ştia că timpul avea să macine şi ultimele rămăşiţe de voinţă. Trebuia să-l facă să înţeleagă odată pentru totdeauna, că nu e bine ceea ce face.
– Ţie îţi place ce se întâmplă în Iad?
– Dar ce se întâmplă Doamne?, îl întrebă Sf. Petru cu o seninătate, ce dovedea lipsă se interes.
– A fost la mine Belzebut! Nu mai are cazane. Nu mai are lemne şi smoala o refoloseşte de câteva luni.
– Păi, să-i mai dăm altele!
– De unde? I-am dat lui Sf. Ilie mai toate rezervele pentru ca să-şi ia fulgere performante la carul său ceresc.
– O, Doamne, mă cutremur, dar nu pot face altfel!
– Nu poţi, sau nu vrei?, tună Domnul, vădit supărat. Sfântul Petru nu-i răspunse. Ar fi vrut să fie nevăzut, dar cum puteai să fii invizibil în faţa Domnului? Aşa că lăsă şi el o vreme să treacă timpul, să netezească furia Domnului, ca să-l lase să se ducă la treburile sale. Degeaba! Vocea lui Dumnezeu tună imperturbabil.
– Dai cheile lui Iisus şi te duci să faci dreptate pe pământ! Dar să ştii, că judecata ta nu va fi definitivă, Iisus va avea ultimul cuvânt.
***
Un vuiet puternic coborî din înalturi. Nori negri acoperiră faţa soarelui. Tunete şi fulgere nemaivăzute înspăimântară suflarea pământului. Părea că o urgie nemaiîntâlnită era să se prăvale peste toate vieţuitoarele lumii. Iar când carul Sf. Ilie se opri în Piaţa Sfatului Dreptăţii, coborî Sf. Petru. Sf. Ilie se ridică la cer, strângându-şi fulgerele ucigătoare, lăsând lumina soarelui să ajungă iar pe pământ.
Regi şi împăraţi se închinară în faţa lui, recunoscându-l. Aşa ceva nu se mai întâmplase.
– Am venit să judec aici pe pământ, în faţa voastră! Am să îndrept legile strâmbe şi am să vă judec pe fiecare după gândul sau fapta sa!
– Şi după gând?, mormăi unul dintre capii bisericii creştine.
– Şi după! Nu scrie aşa în cărţile sfinte?, bubui Sf. Petru. Capetele mărimilor se aplecară fără să crâcnească. Un tron uriaş, pe potriva importanţei Marelui Judecător, fu instalat în cel mai important loc din lumea creştină. Prin faţa Sf. Petru începură a se perinda mii şi mii de fiinţe gata să se ridice la cer și să fie repartizate în Rai sau Iad. Şi cum Iisus nu avea darul de a citi gândurile Sf. Petru, acesta hotărî să dea fiecărui suflet câte o adeverinţă din care să rezulte locul potrivit după greşeala comisă. Spre surprinderea lui Iisus, majoritatea adeverinţelor erau pentru Rai. Şi cum avea mâinile încă rănite, cu sângele şiroind de pe urma piroanelor ce-i străpunseră încheieturile, Iisus îşi chemă măicuţa să-l ajute. Ea îi citea repartiţia sufletului ce i se înfăţişa la picioarele învelite cu o pătură. Din când în când, când nu era nimeni să-i vadă, Maica Domnului îi ridica pătura şi-i ştergea sângele ce-i curgea din picioare. Mai greu era când Iisus trebuia să meargă la toaletă. Era singurul ce trebuia să facă asta până şi acolo, la dreapta Domnului. Curând, numărul celor iertaţi de păcate de către Iisus cel bun şi milostiv, umplu din nou tăriile raiului, iar când şi Sf. Petru îi repartiza suflete noi tot către Rai, Dumnezeu s-a trezit iar cu o solicitare de audienţă de la Scaraoțchi.
– Ce mai vrei?, tună Domnul.
– Doamne, nu mai vreau nimic! O mulţime de cazane sunt goale şi tu Doamne, trebuie să ştii astea. Nu mai am fochişti iar calupurile de smoală s-au întărit până şi între cazanele de sub care s-a stins focul! De aceea rogu-Te Doamne să-mi dai nişte fochişti prin transfer din Rai!
– Asta-i bună! Când era Sf. Petru, te plângeai că băgai prea mulţi într-un cazan, iar acum cu Iisus ai cazanele goale.
– Păi dacă şi Sf. Petru îi trimite de frica Ta tot în Rai, iar Iisus i-a repartizat pe toţi cei ispăşiţi de la mine tot în Rai, de unde Doamne să mai am parte de cele trebuincioase împărăţiei mele?, se plânse Scaraoțchi cu glas prefăcut. Dumnezeu îşi sprijini capul pe braţul stâng. Barba albă îi atârna până de dincolo de genunchi. Bătu din sceptru cu furie.
– Du-te în împărăţia ta şi fă-ţi treaba!
Belzebut dispăru înspăimântat. Niciodată Dumnezeu nu s-a înfuriat în faţa unui slujbaş, cu atât mai mult în faţa lui.
– Cheamă-l la mine pe Sf. Ioan Gură de Aur!, zise El heruvimilor, ce-i vegheau în permanenţă existenţa. Ştia că Sf. Ioan era de departe un înţelept şi un mare iubitor de adevăr. Trebuia să ia o măsură extremă. Să-l dea afară pe Sf. Petru din orice dregătorie.
– M-ai chemat Doamne?
– Da Ioane! Te ştiu înţelept şi cu un grai blând şi dulce. De aceea îţi spunem Gură de Aur! De aceea cred că porunca mea va fi mai lesne înţeleasă de Sf. Petru, care n-a înţeles să se îndrepte. A intrat frica în oasele lui şi mă îngrijorează. Şi dacă la poarta Raiului îmi izgonise toate sufletele în Iad, acum am ajuns să dau prin transfer Iadului suflete din Rai, pe post de fochişti. Pe fiul meu nu-l pot pedepsi, el a luat pe umerii săi, păcatele întregii lumi şi sângerează şi astăzi. De aceea, îţi poruncesc, să-l faci pe Sf. Petru să înţeleagă că nu mai am nevoie de serviciile sale! Ia-l pe Sf. Ilie şi du-te pe pământ şi spune-i asta.
– Şi o să rămână şomer? Aș fi primul sfânt şomer!, rosti cu blândeţe Sf. Ioan.
– Ghinion! Şi sfinţii trebuie să dea socoteală pentru păcatele lor! Altfel cum s-ar mai fi îndreptat vreodată?, tună Domnul. Sf. Ioan se retrase de-a-ndărătelea, având capul plecat. Era riscant să mai continue dialogul cu Dumnezeu.
***
Vestea îl copleşi pe sf. Petru. De măreţia chipului său de judecător al lumii se alesese praful. Se aşeză la un rând întâlnit în cale, cu sacoşa din fire împletite în mână . Dimineaţa venea laptele şi iaurtul şi trebuia musai să apuce şi el două borcănele de iaurt. Dacă s-ar fi terminat, ar fi ajuns la capătul puterilor.
– Stai maică la rând? îl boscorodi o bătrână zăngănind din borcanele de sticlă aduse la schimb. Pentru că aşa era, dacă nu aveai borcane la schimb, vânzătoarea se uita chiorâş şi te aştepta să-ţi iei angajamentul că ai să i le returnezi. Sf. Petru nu-i răspunse. O lăsă să-i treacă în faţă, aşteptând răbdător, să se deschidă alimentara. Când s-a deschis, un murmur surd a cuprins mulţimea de la un capăt la celălalt al cozii. Mirosea a mişcare. De undeva, de nicăieri, două ţigănci cu câte un dănciuc în braţe s-au înfipt direct în fruntea cozii, cerând nici mai mult nici mai puţin decât cinci litri de lapte şi zece borcănele de iaurt. De sub pestelca înflorată, una dintre ele a scos un pumn de bani soioşi imprimaţi cu chipul lui Tudor Vladimirescu.
– Stai la rând cucoană!, îi zise bătrânica.
– Cucoană-i mă-ta! Iar la rând nu stau pentru că am un copil în braţe!, ricană ţiganca zgâlţâindu-şi puradelul, care începu să urle.
– Nu-ţi dau decât doi litri de lapte şi patru borcănele!, îi zise vânzătoarea.
– Dar de ce fa? Tu nu vezi că suntem surori la ghiuluri! îi zise piranda făcând aluzie la asemănarea izbitoare a bijuteriilor de aur turcesc, ce strălucea pe mâinile lor. Restul cozii era resemnat. Se obişnuiseră oamenii şi cu raţia şi cu tupeul ţiganilor şi cu pierderea timpului la coadă în ploaie sau în zăpadă. Scăpau de ţigani numai când era gerul mare, viscolul tare sau căldura insuportabilă. Atunci comoditatea ţigăncilor le făcea să nu mai vină cu obrăznicie în capul cozii.
Sf. Petru începu să înţeleagă pe propria-i piele cum era să fii egal cu toţi în faţa Domnului. E drept că unii „erau mai egali decât alţii”, dar şi aici tot în numele conceptului egalităţii se lucra. Cu două persoane înainte de a-i veni rândul, iaurtul se terminase.
– Lua-v-ar dracul! zise baba târşindu-şi picioarele betege prin faţa alimentarei. Sf. Petru se mulţumi cu o sticlă de lapte. Atât era raţia pentru o persoană pe zi. Vânzătoarea i-ar fi dat mai mult simpaticului bătrânel dacă ar fi avut ambalaj la schimb. N-avea.
– Următorul! zise vânzătoarea privindu-l pe bătrân cu o urmă de regret în suflet. „Dar dacă nu mi-a cerut? îşi găsi ea repede alinarea, fără să se întrebe ce era de capul bătrânului. Abia mai târziu, după ce se obişnuise cu venirile lui matinale, începu să se întrebe, de ce nu-i cerea încă o sticlă de lapte, mai ales că-i adusese de fiecare dată ambalajul. Dar nu-i cerea. Venea cu o faţă tristă, ce te deprima. Vânzătoarea începu să întrebe în stânga şi-n dreapta. Nimeni nu putu s-o desluşească. Au aflat că dormea în curtea unei biserici. Ar fi vrut să discute cu parohul despre bătrânul acela cu faţa luminoasă. Dar preotul refuza orice dialog. Era încă înspăimântat. Făcuse destulă puşcărie după ce fusese prins ascultând la radio Vocea Americii . Aşa că zvonurile au dispărut uşor, uşor aruncând în derizoriu existenţa bătrânului cu înfăţişare de patriarh. E adevărat că barba era mai colilie şi că straiele erau roase şi decolorate de timp. Dar mersul îi rămăsese la fel de impunător. Din când în când tăia lemne la biserică sau prin vecini, fiind răsplătit de cele mai multe ori cu bani. Părintele îi dădea din colivele credincioşilor. Uneori, bătrânul era zărit prin curtea spitalului, sprijinind bolnavii în mersul lor anemic pe alei. Alteori era zărit prin cartierul zarzavagiilor cărând apă cu căldarea într-un ritm constant. Părea neobosit.
– Ai tăiat lemnele? îl întrebă prelatul pe bătrân.
– Da părinte, dar mai tai! zise el apucând toporul. Se simţea sfârşit. Nu mai avea putere. I se părea că preotul întinsese prea mult coarda. Nu se aşteptase la atâta chin.
– Lasă toporul, m-am gândit să facem un sfat al bătrânilor, al înţelepţilor, să judecăm împreună păcatele acestor muritori, îl surprinse popa. Sf. Petru îşi arăta mirarea.
– Iarăşi judecată?
– Ce nu-ţi convine? Nu şti că oricum vor fi judecaţi de Sf. Petru?, îi zise părintele.
– Ba nu, acum vor fi judecaţi de Fiul Domnului. Sf. Petru a fost izgonit şi se află în faţa ta.
– Cum? Faci un mare păcat dacă te dai drept Sf. Petru.
– Eu chiar sunt! Dar am tăcut, să nu produc tulburare printre muritori!
– Şi atunci, de ce nu-i judeci aici pe pământ, pe muritori?
– Pentru că m-am săturat să tot judec. Dacă-l supăr iar pe Dumnezeu?
– Voi fi alături de tine! Te voi ajuta atât cât pot. Am învăţat multe din cărţile creştine, mai ales de când am fost închis la canal.
– Şi de unde ştii dacă-l nu-l vom mânia pe Domnul?
– Sfintele Scripturi îmi vor fi mereu alături.
– Să nu uiţi asta! Şi să nu mă laşi să mă depărtez pe căi greşite în judecăţile mele. Preotul se retrase cu o smerenie în gesturi şi pe chip cu greu stăpânită. A doua zi era sfârşitul Postului cel Mare. Enoriaşii aveau să vină să se spovedească şi să se împărtăşească. Într-adevăr, când credincioşii s-au dus la uşa altarului, aşa cum se obişnuia, au dat de un bătrân cu o barbă lungă şi albă, ce şedea pe un scaun de parcă n-ar fi fost pregătit să le ierte păcatele. Din spatele lui, preotul îi îmbărbăta, spunând:
– Este Sf. Petru şi a pogorât printre noi să ne ierte de păcate. Apoi, enoriaşii îşi rosteau cele cuvenite drept răspuns întrebărilor rostite de cel ce-şi spunea că ar fi Sf. Petru.
– Dumnezeu să te ierte, pentru că eu te-am iertat creştine! îi asigura bătrânul făcând semnul crucii, lăsându-se sărutat pe mână. Evlavioşii, după ce ieşeau în curte, erau buimăciţi.
– O fi Sf. Petru, cumetre?, îi zise una vecinului cu care păcătuise de nenumărate ori, bucuroasă că a fost iertată.
– Nu ştiu fa! Zi bogdaproste că te-a iertat. Că eu nu mă duc să mă spovedesc. Mi-e frică să mint! zise el făcând aluzie la faptul că ea îi ascunsese bătrânului păcatul. Cum, necum, vestea se răspândi cu iuţeală. Noaptea îl prinse pe bătrân blagoslovind şi iertând în stânga şi în dreapta.
***
Iisus se trezi chemat în faţa Domnului mai repede decât s-ar fi aşteptat. Mergea cu greutate, lăsând în urma lui picături de sânge.
– M-ai chemat Tată?
– Da fiule! Îmi dau seama că am greşit punându-ţi pe umeri povara judecăţii. Tu ai doar simţământul jertfei. Tu nu şti să desluşeşti răul de bine şi-i consideri pe toţi asemenea ţie, luând pe umerii tăi povara păcatelor tuturor.
– Păi, nu asta mi-ai spus Doamne? Nu de asta m-ai lăsat să fiu jertfit?
– Da, fiule, dar a devenit Raiul suprapopulat, iar Iadul mai are puţin şi-şi dă duhul. Nici aranjamentul cu Scaraoțchi de-ai transfera din când în când nişte fochişti nu-mi mai convine. E din ce în ce mai greu să găsesc înţelegere. Tu n-ai cum să mă înţelegi!
– Porunceşte, Doamne!
– Apoi o să te iau iar de-a dreapta mea, să te ajut atât cât o să pot să duci povara păcatelor lumii!
– Cum spui , Doamne!
– Apoi aşa spun! Şi s-o scutesc şi pe Maria de chinul grijii rănilor tale.
-. Şi o să-l chemi pe Sf. Petru înapoi? îl întrebă Iisus cu speranţa împăcării veşnice din sufletul lui.
– N-am încotro! Aşa am rânduit eu lumea. Cred că a învăţat şi el câte ceva de pe urma izgonirii.
– Cum spui tu Tată!
Dumnezeu îl privi cu blândeţe. Întotdeauna a încercat să-l aibă lângă El, întotdeauna a încercat să-i uşureze povara nefiind convins că a putut să facă cu adevărat mai mult pentru asta. Şi apoi începuse să se simtă singur. Şederea lui Iisus în locul Sf. Petru, l-a făcut să simtă singurătatea. Ştia sigur că Belzebut avea să se bucure. Dar nu ştia în ce măsură, Petru ar fi înţeles să devină mai echilibrat în judecata sa. Poate că după ce văzuse cu ochii lui cum interpretează oamenii pe pământ egalitatea după chipul şi asemănarea Sa, Petru ar fi avut mai mult discernământ. Dar nu părea să fi așa. Umplerea Raiului cu sufletele păcătoșilor iertați de Pământ, putea să fie un semn că lui Petru i se muiaseră oasele. „Poate că i s-a făcut frică” își zise Domnul îngândurat.
– Trimite după Petru şi adu-l la mine! îi zise Dumnezeu unui heruvim ce se afla prin preajma sa.
Carul Sfântului Ilie sosi ca gândul. Gârbovit și slăbit Sfântul Petru își făcu apariția în fața tronului celest căutând din priviri urme de bunăvoință din partea Domnului. În dreapta Lui, Iisus își privea mama cum se pregătea să arunce apa înroșită de pe urma spălării picioarelor. Șuvoiul se prăbuși din înalturi din abundență.
Studentul își duse mâinile deasupra capului, stârnind hohote de râs din partea colegilor de cameră.
De cine te aperi frățioare? Îl întrebă unul mai puțin mahmur după cheful din seara ce abia se dusese.
Tânărul își scutură pletele umede de transpirație, vădit nemulțumit. Ar fi vrut s-apuce sfârșitul…
———————————-
Gheorghe Andrei NEAGU
Focșani, 5 aprilie 2018