„În loc să trag
Ușa
În urma mea,
Am tras o linie
În aer…”
(Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu)
Aceste versuri existenţiale mărturisesc, pe de o parte, o despărţire de trecut, pe de altă parte, o aşteptare, reprezentând condiţia iniţială a protagonistei romanului „Celesta”. Visul ei de libertate este dragostea. Romanul „Punctul interior” (2010) al doamnei Mirela-Ioana Borchin se termină cu propoziția „Pe mine mă caut”. Ce înseamnă, în acel context, „pe mine?” Un secret al propriei ființe? Eroina „Apei” (carte publicată în 2016) se teme că nu va avea timp destul pentru a-l găsi, fiindcă „Apa” se încheie cu enunţul: „Doar timpul vine ca un glonț spre inima mea”. Ambele sunt finaluri tulburătoare…, anticipând starea de spirit cu care debutează „Celesta”, recentul roman al Mirelei-Ioana Borchin-Dorcescu (Editura Mirton, Timișoara, 2018).
În „Celesta”, eroina nu se mai caută pe o cale incertă, precum protagonistele prozelor anterioare. De data aceasta, căutarea de sine nu se mai desfăşoară în solitudine, în absenţa iubitului, ci în relaţie cu acesta, fiind asistată, în permanenţă, de el. Văzându-l pe Teodoru, privindu-se în ochii lui ca într-o oglindă, Arina Sălceanu îşi dă seama că el este cel pe care îl proiectase, în imaginaţie, pentru Corina, alter-ego-ul ei din „Punctul interior”… Simte că, în spațiul și în clipa întâlnirii lor, se întâmplă ceva cu totul miraculos, de parcă cei doi au fost trimişi în lumina incertă de la etajul al patrulea de însuşi „Marele Creator”. Se pare că de acum încolo, din preaplinul sufletului Arinei, va curge o singură poveste, după o confluenţă decisivă, precum cea din „Apa”.
Roman autobiografic, cu inserții ce te învăluie într-un torent, într-un vârtej de lumină, „Celesta” fascinează prin complexitatea sa, care se susţine atât din punct de vedere compozițional, cât și din prisma prin care este privită dragostea. Cei doi protagoniști se iubesc de când se văd prima oară („la noi a fost coup de foudre”), chiar dacă iniţial nu sunt conștienți de acest lucru. Dar mâna destinului nu se lasă dată deoparte.
Înainte de a-l cunoaşte pe Teodoru, întreaga existență a Arinei se împărţea între studenți, propriii copii, pasiunea de a scrie şi munca solicitantă de la facultate, care implica negreșit dorința de a face totul perfect, de a-şi demonstra valoarea profesională. În această privinţă, Arina o continuă pe Corina, din romanul „Punctul interior”, recomandată ca o „femeie puternică, de carieră, de caracter, foarte atentă la copiii ei” etc. Dar, treptat, Arina se desprinde de acel portret-model, iar „Celesta” devine cu totul altceva decât „Punctul interior”.
În viața Arinei, Teodoru este o prezenţă puternică. Totul se clădeşte în prezenţa lui şi se întâmplă cu un scop, pe o singură cale din Universul „de dincolo de negură”. Povestea celor doi se preschimbă în simbol. Un simbol plurivalent şi criptic, ce provoacă multe întrebări. Întru interpretarea acestuia se lansează, mai întâi, naratoarea însăși, implicată, ca personaj, în tot ce se întâmplă. Naratoarea intră, în calitate de „interpret”, în propria-i viaţă, cu gândul la răspunsul pe care i l-ar putea da unei studente interesate de cum vorbeşte ea cu soţul său, un renumit scriitor timişorean: „Ce era să-i răspund, de unde să încep, unde să mă opresc?” Sunt întrebări fireşti, de tatonare, preliminare unei analize. Decizia: Arina începe să-i povestească studentei despre ceea ce a primit în acel an – „ceva ce, de fapt, i se cuvenea de mult, dar pentru care niciodată nu este prea târziu”. Ni se livrează astfel o povestire interpretativă. În labirintul textual, se reliefează şi se asociază numeroase simboluri: Casa scărilor, Poarta, Liftul, Cabinetul, Ziua de luni, Ochii plini de lacrimi, EA, Scripturile, Mesagerul, încă din expoziţiune. De exemplu, Teodoru nu lasă cartea promisă, aşa cum s-au înţeles, la Poartă. El trece de Poartă şi urcă până la Arina. Poarta desparte lumea de afară de lumea de dinăuntru, trecutul, de prezent, convenţia, de intimitate. Etajul al patrulea are, de asemenea, o semnificație aparte: marchează treapta înaltă de pe care pornesc cei doi într-un drum ascensional. Patru e şi simbolul răscrucii de drumuri la care se aflau cele două personaje, puse să aleagă încotro o iau, împreună sau separat.
Titlul romanului însuşi admite o interpretare simbolică. Mulţi ar crede că „Celesta” este EA, prima soţie a Poetului, încredinţată de el Domnului, după ce a părăsit lumea aceasta. Dar simbolistica „celestului” lasă gândul să zboare liber spre locul tuturor promisiunilor pentru suflet. Celestă ar putea fi dragostea spirituală. Simbolul dragostei s-ar înnobila prin altitudinea şi amploarea celestă.
De la început, apar şi personaje simbolice. Precum Nadia, care vine spre cei doi protagonişti „ca un mesager”. Expresia Arinei o face pe Nadia să înţeleagă din prima clipă ce se întâmplă sub ochii ei. De foarte aproape, ea resimte vibraţia iubirii şi o întreabă pe Arina direct: „Eşti cu Teodoru?” Interesant este că cei din anturaj prevăd, cu mai mare siguranţă decât protagoniştii, ceea ce va urma. Şi Ani e pe punctul de a-i îndemna: „Dar îmbrăţişaţi-vă odată!” Ei au reţineri în a se apropia, însă nici nu pot să se îndepărteze, decât temporar, unul de celălalt. Amândoi au răni sufleteşti de vindecat. Amândoi au şi şansa de a iubi din nou. Amână, din diverse motive, inevitabilul. Mai cu seamă pentru că Arina se loveşte mereu de „umbra EI”, de omniprezenţa EI, iar Teodoru se teme să nu o trădeze pe EA, pe care şi-a jurat că o va iubi toată viaţa şi chiar „dincolo de”… Un vis îi spulberă, în cele din urmă, lui Teodoru, această reţinere. „Printr-a lacrimei perdea”, el le vede pe cele două Doamne ale sale îmbrăţişându-se. E o scenă-cheie, tot simbolică. Un moment ireal, dar cu consecinţe în planul realităţii, de eliberare, de conştientizare a libertăţii. Iubirea pentru EA nu încetează, dar nu mai e o barieră în calea lui spre fericire. El se grăbeşte să ia o decizie, la care se gândea de mult, dar nu încerca să-şi imagineze cum se va actualiza. În faţa ochilor surprinşi ai Arinei, Teodoru îşi eliberează degetele de verighetele ce-l legau de trecut, pentru a intra într-o nouă viaţă. Ea priveşte în tăcere veritabilul act semiotic al eliberării. Tot atunci, Teodoru îi cere Arinei mâna „la propriu şi la figurat”. Din acest moment, Arina şi Teodoru se îndreaptă, alert, spre „un întreg indestructibil”, cum observă Maria. Legăturile dintre ei se multiplică, devin tot mai strânse şi mai evidente, iar Umbra EI se estompează.
Cei doi se concentrează pe ceea ce îi uneşte. Pe lângă iubire şi literatură, Biblia este o punte foarte solidă. Bun cunoscător al textului sacru, excelent pedagog, cu vocaţie de Pygmalion, Teodoru o fascinează pe Arina în orele de lectură biblică. Acestea fac parte dintr-un ritual de iniţiere a Arinei în marea cultură spirituală, pe care Teodoru o frecventează de zeci de ani. Dar asta nu înseamnă că Arina are, faţă de el, un sentiment al inferiorităţii, ci doar dorinţa de a „creşte” alături de el, modelată de el. Aşa îşi dăruieşte ea sufletul. Cu totală încredere, cu devoţiune, îl aşază în mâinile lui Teodoru. Cu o altă emoţie decât aceea pe care a trăit-o când a luat act de prezenţa Poetului în viaţa ei. O emoţie durativă ia locul tresăririi de la început. Verbul „a tresări” rămâne în trecut. Cu o remarcabila intuiţie a raporturilor logico-gramaticale, autoarea foloseşte acest verb la perfectul compus: „Ai tresărit atunci. Cum a tresărit şi EA, când m-a văzut prima oară”; „În acea zi de luni, m-a aşteptat, deci, până la 12 fix, în casa scărilor, în dreptul liftului. Am tresărit”; „Când ai dat cu ochii de mine, atunci, la lift, ai tresărit”. De la 12 fix, din miezul unei zile de luni, a început o iubire, care, ca toate marile iubiri, „are numai început”, după cum ne asigură autoarea, prin vocea lui Teodoru.
E multă tristeţe în bucurie şi multă bucurie în tristeţea acestei iubiri. Sunt obstacole, care ar întoarce pe oricine din drumul spre fericire, dar cei ce se iubesc nu abdică, ei urcă impetuos, cu toată sinceritatea, cu abnegaţie, scara rezervată lor de destin, o scară ce nu poate fi departe de Scara Raiului (fiindcă ei trăiesc în lumina credinţei şi au visuri celeste).
E multă feminitate, în măsura în care e şi multă masculinitate în acest roman. Sunt personaje principale de neuitat – Arina şi Teodoru; personaje secundare memorabile – Carina, Olga, Nadia, Ani, Maria, Lucy, vânzătoarea de mărţişoare, ţigăncuşa florăreasă, dar şi ţiganca ghicitoare, naşii, preoţii, copiii etc.; şi un personaj sacru, indefinibil, a cărui absenţă îl tulbură pe Teodoru, a cărui prezenţă o chinuie pe Arina, EA – cea mai enigmatică, mai insidioasă, mai de neînlăturat dintre figurile lumii create – Olimpia-Octavia. În EA este centrul durerii, din care se revarsă valuri, ca dintr-o mare amară, valuri ce o ating negativ pe Arina, o împiedică să se bucure deplin de paşii înainte din relaţia cu Teodoru: de prima noapte de dragoste, de cererea în căsătorie, de depunerea actelor de căsătorie etc. Comparaţia cu EA o face pe protagonistă să sufere, de fiecare dată altfel, să-şi amintească de Domnişoara Aurica, un personaj literar cu care însăşi se compară, în clipele de frustrare. Până la urmă, insinuarea EI în viaţa lor împiedică povestea să devină o idilă. Este un câştig pentru estetica romanului. EA este o figură tragică şi rară în literatură. Realizarea EI nu e la îndemâna oricărui scriitor.
Există numeroase structuri de proiectare în abis a poveştii de dragoste. Bunăoară, Teodoru o invită pe Arina în locuinţa sa, învârte cheia în ială, urându-i „Bine ai venit!” în casa lui şi a EI. La rându-i, Arina îl duce, de braţ, pe Teodoru, în satul ei, pe care i-l prezintă începând cu cimitirul, cu mormintele celor care au crescut-o. În faţa mormântului Bunicului, Teodoru are revelaţia asemănării profunde a acestuia cu tatăl său. Doi dascăli de nădejde, din aceeaşi generaţie, trecută prin război, prin greutăţi indescriptibile. Aici Teodoru realizează, în acelaşi plan simbolic, foarte solicitat în construcţia romanului, de când o cunoaşte el pe Arina: „de când ne creşteau aceiaşi oameni”. Arinei, Teodoru îi amintea de Bunicu. Ea avea, în sfârşit, alături, un bărbat pe care se putea baza, de iubirea căruia era convinsă, care o ocrotea şi o alinta, aşa cum îşi amintea că o făcuse, demult, Bunicul ei. Caraniul devine, în scurt timp, pentru amândoi, „Edenul de lângă noi”, într-o primăvară a renaşterii iubirii, a încrederii în sine, a poeziei. E darul lor pentru o nuntă viitoare, de iminenţa căreia sunt convinşi, mai ales după un tulburător jurământ de iubire cvasiprofan, reluat, sub veghea preoţilor, în biserică, la cununie, după ce ei, ca miri, îşi manifestaseră dorinţa să împartă, „frăţeşte”, totul – „viaţa şi veşnicia”. Cuplu de intelectuali, de scriitori, de oameni pentru care „Dumnezeu există”, Arina şi Teodoru îşi schimbă unul altuia radical viaţa. Iubirea vindecă, fortifică, înalţă.
Lectura acestui roman, centrat pe o poveste de dragoste neobişnuită, este captivantă, istoria relatată e plină de culoare, de dramatism, de trăire sinceră a durerii şi a bucuriei, în forme surprinzătoare. Confesiunea francă, adevărul psihologic, curajul şi demnitatea cu care eroina a trăit şi a scris sporesc valoarea de document de istorie literară a întregului material epic. „Celesta” este o scriere care porneşte din adâncimile întunecate ale adevărului ascuns şi tinde spre revelarea adevărului întreg, oricât de crud ar fi acesta, în vremelnicia fiinţei umane. Salvarea prin iubire pare a fi esenţa mesajului artistic, exprimat într-un limbaj fluid, curat, vibrant, cu o sintaxă naturală şi atrăgătoare. Romanul naşte întrebări, dar oferă şi certitudini. Cine e „Celesta”? Răspunsul ar distruge misterul. Ce o fi însemnând „linia în aer”? Nu cumva semnătura autoarei, care are un nou nume: Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu? Adică numele unei ascensiuni uluitoare, în viaţă şi în literatură.
——————————
Anişoara-Violeta CÎRA
Timișoara, martie 2018