Ion DEACONESCU: Bolero – în loc de prefață

O carte trebuie să fie un pericol pentru cititor, aproape un dezechilibru, generând efectul unei stări interioare explozive, străbătută de febră ori de mirare, dacă nu de o binecuvântată suferință. Căci, a scrie se constituie în provocare, în întrecere cu un Goliat care intimidează întotdeauna prin așteptări neștiute. De aceea, scriitorul este cel care îl înfruntă, cu destinul lui de luptător cu propria-i dramă, aspirant la unicitate, posedat de ritmurile tumultuoase ale iubirii sale.

M-au tulburat profund itinerariile spirituale ale Gabrielei Sonnenberg, relatate în cartea Bolero, considerații și reflecții ce ne amintesc de sensibilitatea unui poet adevărat, dar și de profunzimea ideilor unui gânditor cu o cultură vastă.

Este o radiografie sentimentală a Spaniei, cea de-a doua patrie a autoarei, țară de care și Cioran a fost fascinat: „Rând pe rând, am adorat și am urât numeroase popoare; dar niciodată nu mi-a trecut prin gând să reneg spaniolul, pe care mi-ar fi plăcut să-l fiu“. El, nihilistul de serviciu al lumii, a știut să descifreze sufletul spaniol, melancolia lui permanentă, rafinata suferință exprimată prin cunoscutul flamenco, măreția și decadența unui mare imperiu.

Aceleași gânduri și simțăminte nobile irigă volumul Gabrielei Sonnenberg, care ne dezvăluie o Spanie fascinantă, încărcată de istorie, de personaje celebre, de procesiuni religioase spumoase, de contrarii nebănuite, dar și de un spațiu spectaculos, cu peisaje frumoase și incitante.

De multă vreme n-am citit o carte atât de bine scrisă, cu penița unui Rafael Alberti și pensula lui Dali, volum generator de emoție și frumos, de dorința de a te identifica cu personajele acestor povești, care amintesc parcă de copilăria lumii. Continue reading „Ion DEACONESCU: Bolero – în loc de prefață”

Elena BUICA: Privind peste timp

La împlinirea celor 85 de ani, este firesc să-mi pun întrebarea:cum aș dori să răman pentru posteritate? În largul fluviu al anonimatului şi din rostogolirea neîndurătoare a timpului, mi-aş dori, ca din tot ce am fost şi am scris, să dăinuie ceva pentru posteritate, sa raman macar atata cat spunea Nicolae Titulescu:”Chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge…Chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, afiindcă m-am strduit să o aprind”

Ce mi-aș dori să rămnă? Poate imaginea mea precum “liliacul înflorit la poarta înserării” şi neapărat „zâmbind vieţii”, însoţită mereu de un „gând purtat de dor” de acel dor al locurilor natale, de cel al unuversului copilăriei, al oamenilor Țigăneștiului natal, oamenii din mijlocul cărora m-am ridicat, am luat de la ei zestrea de suflet aşa cum apa ia forma vasului în care este pusă. Cu această zestre am plecat în lume şi m-am străduit prin scrierle mele să le port românitatea şi numele pe toate meridianele pământului cu ajutorul internetului care a pulverizat distanţele făcând din lumea largă un sat ceva mai mare. Mi-aş dori să rămână ceva din fervoarea cu care am urmărit pe verticală spiritualitatea neamului românesc şi am sorbit cu nesaţ din frumuseţea de negrăit a graiului nostrum, ceva din felul cum m-a văzut scriitoarea Cezarina Adamescu „o ambasadoare a sufletului românesc”

Mi-ar plăcea să rămână ceva din gândul curat, prețuirea și recunoștința pe care o port Canadei, țara mea de adopție pentru tot ce mi-a oferit. Mi-aş dori să străbată prin timp ideea că măcar m-am încumetat să surprind câte ceva din inefabilul vieţii, din fiorul infinitului aflat dincolo de graniţele veţii noastre sau ceva din bezna misterelor care ne împinge spre neprevăzut. Peste acestea m-am străduit să arunc o lumina ca mierea razelor de soare, într-o după amiază de toamna târzie când m-am apucat să scriu ignorând viforniţele iernii care îşi aruncau săgeţile prevestitoare spre mine.

Mi-aş dori să rămână ceva din scrisul meu ca un mod de a exista, ca un altar pe care sufletul meu s-a reconstruit din ţăndările unor lovituri şi din durerile neplânse, înăbuşite în cămara inimii. Mi-ar plăcea să rămân în posteritate ca un scriitor îndrăgit de arta cuvântului, haina gândului încoronat, care cuminecă inima şi sufletul şi care ne redă pe noi nouă înşine. Mi-a plăcut să mă cufund în adâncul cuvintelor care se ţes din liniile abia stăvezii ale sinelui. M-a preocupat întotdeauna înălţimea ideilor literare, dar şi cea a trăirii întru frumos cu încărcătură emoţională.

Am admirat întotdeauna şi mai apoi am scris cu deosebită plăcere despre scriitorii înzestraţi cu harul de a plămădi din cuvinte gânduri şi trăiri care se pitrocesc în adâncul inimii despre cei care au fost plămădiţi cu puterea de a coborî în zonele abisale ale conştiinţei umane, acolo unde se ascund crâmpeile de viaţă, conflictele dramatice care se desfăşoară în tăcere. Am scris despre viaţa şi creaţiile lor, de parcă aş fi scris despre mine. Continue reading „Elena BUICA: Privind peste timp”

Gheorghe Andrei NEAGU: Tristețea Lui Dumnezeu

Trist, Dumnezeu se uita la maldărul de hârtii de la picioarele tronului său, semn că  muritorii încă n-aveau încredere în forţa cuvântului sau a gândului. Degeaba se străduiseră slujitorii de pe pământ să-i convingă că El le percepea şi gândurile nu numai faptele. Se pare că muritorii aveau nevoie de o dovadă scrisă. Unii ceruseră şi o ştampilă de la heruvimii ce-l slujeau cu credinţă. Numai că aceştia o rătăceau mai tot timpul.

Dumnezeu se ridică trist de pe tronul celest şi împinse cu toiagul  maldărul de hârtii. Ar fi putut păşi peste ele hieratic dar îi era lene. Erau reclamaţii la adresa Sf. Petru. Se înmulţeau de la o zi la alta. Raiul devenise aproape gol. Sf. Petru devenise atât de exigent, încât umpluse Iadul până peste poate. O vânzoleală nefirească se stârni din senin în împărăţia întunericului. Câţiva drăcuşori se adunaseră deja în jurul celei recunoscute drept Talpa Iadului, care cu formele ei voluptoase ştia să-i ademenească acolo unde îşi dorea ea.

– Ce vreţi voi, fiii mei, să vă lăsaţi conduşi de toanele acestui Petru, care-şi bate joc de împărăţia noastră?

– Aşa e, aşa e!, spuneau încornoraţii cu feţele triste.

– Voi nu vedeţi că nu mai avem loc nici de smoală în cazane? Iar smoala aţi început să o refolosiţi de atâtea ori încât nu mai are efect. Am ajuns să-i pârpălim aproape pe uscat pe păcătoşi!

– Aşa e, aşa e!, murmurară ei semeţindu-şi corniţele. Le apărea din ce în ce mai limpede gândul că trebuiau să facă un lucru nemaifăcut, să se revolte. Belzebut se ivi pe neaşteptate de undeva, de unde nu se putea ghici.

– Ce-i cu voi aici?, se încruntă ei intimidându-i. Nimeni nu rosti ceva.

– Au venit şi ei pe la mine!, zise Talpa Iadului, legănându-şi nurii în faţa stăpânitorului.

Continue reading „Gheorghe Andrei NEAGU: Tristețea Lui Dumnezeu”

Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Chemați urgent doctorul…în umor

Recent am citit o carte de satiră și umor cu caracter special. Motivul acestui caracter special este că autorul, medic de profesie, vrea să fie chemat de pacienți pentru a-i vindeca probabil de depresiune sufletească. Dar cartea este serioasă, privitoare la problemele reale ale vieții cotidiene, deși scrisă într-o formă satirică, incluzând 101 schițe umoristice. Umor zilnic, fără a prezenta o deformație profesională a autorului. Este cartea „CHEMAȚI DOCTORUL”, al cărei autor e medicul Dorel Schor, cunoscut cititorilor și după numele Dorel Șora, dar mai simplu cu titlul de… doctor în umor.

Cartea a apărut la editura Ofakim Itonut din Tel Aviv cu ajutorul unor prieteni foarte serioși și zâmbitori ai autorului, precum consilierul editorial devenit și tehnoredactor George Roca din îndepărtata (sau, poate chiar apropiată) Australie, un bun prieten al scriitorilor israelieni de limba română, precum și a caricaturiștilor Costel Pătrăşcan, Constantin Ciosu, Eduard Mattes și Andi Ceaușu. De fapt, dacă ne gândim la autor (ștefăneștian, ieșean, astăzi israelian natanian), un medic de prestigiu, putem conclude că orice medic trebuie să aibă simțul umorului, poate chiar mai mult decât un om de altă profesiune. Să aibă umor și să-l transmită și bolnavilor suferinzi, pentru a le crea o notă de optimism, de speranță că tratamentul va ajuta, iar ei se vor vindeca. Ceea ce autorul reușește din plin. Poate că o glumă bună ajută atât bolnavului, cât și medicului său, care trebuie să spere și el pentru pacient, odată cu el și alături de el, nu numai profesional, ci și uman. Nu degeaba se spune că nu există boli, ci bolnavi; putem adăuga eventual că nu există numai medicină, ci și medici.

Totuși, autorul nu-și propune să scrie umor medical, ci pur și simplu umor. Și reușește. Umorul său este israelian din cartierele de” olim hadașim”, respectiv imigranți noi (sau chiar ceva mai vechi) siliți să lupte cu greutățile vieții, să se adapteze unei vieți noi, uneori mai bună, dar adeseori mai puțin bună decât cea pe care au trăit-o înainte de emigrare. Personajele din schițele umoristice ale lui Dorel Schor sunt oameni obișnuiți din aceste cartiere, evrei veniți din România, fosta Uniune Sovietică, Măroc, țări din America Latină și alte locuri. Chiar și numele lor arată poziția lor, ce erau și ce au devenit. Însăși alegerea numelor are un caracter umoristic, un element de comic onomastic, în stil caragialian.

Este imposibil că citind cartea să nu căutăm să înțelegem gândirea unor oameni cu nume idiș, rusești, românești, gruzine, desigur vecini și cunoștințe reale ale autorului, nevoiți să facă față unor probleme, greutăți, mândrii, ambiții și suferințe omenești în patria cea nouă. Madam Gurnișt (=madam Nimic), nerealizată și complexată, dar foarte încrezută și mândră, nu poate fără să-și cumpere o bluză care i se pare nobilă, deși scumpă și totodată de calitate inferioară, numai fiindcă vede că o „intelectuală”, respectiv doctorița din cartier purta o asemenea bluză sub halat. Prietenele lui „madam Gurnișt” sunt „madam Brodiciche”, fostă coană-mare la Odesa și „soția lui Haim Nasgâtașvili”, iar cele trei prietene vorbesc de țopism și subiecte mondene fără ca măcar să le înțeleagă. Lucru ironizat de autor, care nici nu trebuie să râdă prea mult în asemenea caz. Continue reading „Lucian-Zeev HERȘCOVICI: Chemați urgent doctorul…în umor”

George ANCA: Câteva cuvinte despre Uniunea Scriitorilor din România

Stimați colegi, dragi prieteni,

Cu ceva timp în urmă v-am trimis pe această cale programul meu de candidatură, iar apoi o informare privind demersurile pentru transparentizarea activității administrativ-financiare a conducerii Uniunii Scriitorilor.

În urma întâlnirilor cu membrii din câteva filiale la care am reușit să ajung personal, am mai identificat o serie de dorințe și idei, pe care vreau să vi le aduc la cunoștință: tot mai mulți membri ai Uniunii solicită revenirea la maximum două mandate pentru președinția Uniunii; finanțarea echitabilă a filialelor din bugetul Uniunii; realizarea unui program național de lecturi publice; democratizarea accesului la revistele Uniunii și la editura Cartea Românească; elaborarea unui cod al onoarei pentru breasla noastră; întâlniri anuale ale președintelui cu membrii fiecărei filiale în parte; constituirea unui fond de ajutor reciproc pentru membrii Uniunii; acordarea de consultanță în relația cu editurile.

Regret că nu am reușit să merg în toate filialele, așa cum aș fi vrut, dar timpul destinat campaniei este prea scurt.

Mai jos, găsiți, pentru cei interesați, o serie de interviuri în care detaliez unele puncte din programul meu de candidatură, răspund la întrebări privind situația indemnizației de pensie, dezvolt viziunea mea asupra funcționării Uniunii, prezint demersurile privind transparentizarea, în fine, ating tot felul de subiecte sensibile privind breasla noastră. Pun, de asemenea, un articol de susținere semnat de Markus Bauer în “Neue Zurcher Zeitung” și un text generos al Doinei Ruști, ”De ce Dan Lungu?”. Continue reading „George ANCA: Câteva cuvinte despre Uniunea Scriitorilor din România”

Mircea Radu IACOBAN: Să vezi și să nu crezi – unii au umor, nu glumă!

Am ales drept titlu o  sintagmă aforistică născocită de Dorel Schor! Confratele lui, cehul Karel Čapek, afirma că umorul ar fi o „deprindere democratică”. Și  cum noi defilăm victorioși de aproape trei decenii pe bulevardul democrației totale, depline și (vrând-nevrând) originale, s-ar cuveni s-avem parte și de-o creștere semnificativă a cantității de umor pe cap  de locuitor. Lucrurile stând taman pe dos, mai degrabă i-aș da crezare lui Moisil, care vede în umor doar „un cocteil de revoltă și disperare”.

În pofida unor pusee subțirele de exuberanță ludică, suntem pe cale să ne preschimbăm într-o nație tristă, încruntată și  încrâncenată. Nu mai  departe de un veac și jumătate, românii își îngăduiau sumedenie de șotii vesele, unele rămase de pomină.

Austerul Hasdeu, pe care cu greu ţi-l poţi închipui altfel decât îngropat între  ceasloave şi bucoavne, era tartorul farselor. El a trimis, în 1871 şi 1876, cele două poezii cu acrostih publicate de „Convorbiri literare” („La noi e putred měrul”) şi tot el i se adresa în scris lui Titu Maiorescu cu formula „Es. Min. Tit. Maiorescu”, ce putea fi citită şi „Excelenţei sale Ministrului Titu Maiorescu”, dar şi… „E smintit Maiorescu”! Eminescu avea să observe primul – târziu, revista era tipărită! – altă farsă hasdeeană, poezia cu acrostih isteţ semnată P. A. Călescu, adică… Păcălescu. Dar cele mai bune poante erau involuntare, fiindcă, cum ne învaţă tătucul Marx, arta rămâne mereu în urma vieţii.

Pentru premiile Societăţii Scriitorilor Români au candidat în 1930, la poezie, Tudor Arghezi şi Alfred Moşoiu (?), iar la proză, Ionel Teodoreanu şi Ion Foţi (?). De necrezut,  laureaţii au fost… Moşoiu şi Foţi!! De râsul curcilor! Sumedenie de epigrame şi parodii datorate lui Caragiale luau în răspăr creaţiile simboliste ale lui Macedonski, A. Mirea (adică, Dimitrie Anghel şi Şt. O. Iosif) cultiva cu succes şarja amicală, astfel fiind cum nu se poate mai bine pregătită apariţia lui Topârceanu, cu ale lui „Parodii originale”.

În Iașii de la mijlocul veacului XX, George Lesnea, apoi, Fl. M. Petrescu, au preluat din mers tradiţia epigramei şi a parodiei poznaşe –  frunţile tuturor fiind mult mai descreţite atunci. De ce? Să zicem că, în cazul nostru, al celor tineri, disponibilitatea către veselia lipsită de griji era apanajul vârstei. Probabil că permeabilitatea la glumă o furniza şi un oarecare sentiment de securitate personală, astăzi dispărut, cum, repede, au dispărut şi bancurile despre Bulă.

Responsabilul cu farsele la Uniunea Scriitorilor era colonelului Nicolae Tăutu, care, între altele, s-a dat, la telefon, drept ministrul forţelor armate şi a ordonat administratorului cimitirului Ghencea militar să dezgroape toţi morţii, urmând să fie re-înhumaţi strict după ierarhia gradelor. Întrebarea era ce forţă de muncă suplimentară necesita operaţiunea. Administratorul a trimis ministrului un tabel prin care solicita 46 de gropari în plus, cerând şi desluşiri tehnice cu privire la dispunerea și re-alocarea locurilor de veci!

Continue reading „Mircea Radu IACOBAN: Să vezi și să nu crezi – unii au umor, nu glumă!”

Dorian OBREJA: Personajul care nu pleacă, nu tace! Rezistă, rămâne și face…

Deplângeam, într-unul din editorialele recente, ceea ce nu poate fi calificat decât o depopulare a ţării noastre. Circa 4.000.000 de români au fost forţaţi să plece „afară”, în căutarea unei vieţi la standardele celorlalţi cetăţeni din UE; peste 35 la sută aparţin vârstei şi populaţiei active.

Teoretic, nu s-ar putea vorbi despre un exod al creierelor din România, dat fiind că, din 10 oameni care pleacă, doar unul are studii superioare. Însă, dacă luăm în calcul că, din totalul populaţiei active a ţării, doar puţin peste 19 la sută reprezintă procentul celor cu studii superioare, atunci acel 1 capătă alte semnificaţii, cântărind de 10 ori mai mult!

Din fericire, mai sunt şi excepţii, Adică oameni care, în ciuda tuturor problemelor, în ciuda faptului că „luminiţa de la capătul tunelului” întârzie nepermis de mult să se lase văzută (aprinsă, mai întâi!), rămân, rezistă şi fac lucruri menite a mai schimba cât de cât situaţia dintr-un domeniu sau altul şi, mai ales, oferă un exemplu de natură a da speranţe.

Am avut prilejul, de curând, să cunosc un asemenea caz. Am evaluat omul, dincolo de cele aflate în convorbiri, şi aşa cum e moda în zilele noastre, adică după cv. Care m-a făcut să definesc acel om nu drept o persoană, ci un personaj (iar dacă îşi va continua parcursul de până acum, are toate şansele să devină chiar o personalitate).

Argumente. În două decenii, Daniela Gîfu – acesta este numele personajului – a luat o licenţă în fizică, două doctorate (unul în filosofie, altul în informatică) şi este master (nu oriunde, ci la SNSPA) în comunicare şi relaţii publice. Şi asta în sinteză!

În acelaşi interval, a mai făcut multe altele, începând cu a fi reporter la un post tv, expert şi revizor lingvist, şi, ajungând la zi, devenind cercetător ştiinţific şi cadru didactic universitar la Universitatea „Al. I. Cuza”, dar şi redactor şef la vreo 3 reviste (dintre care una a Uniunii Ziariştilor Profesionişti, uniune la care este şi vicepreşedinte, iar o alta – din Canada).

Într-un interviu, dat publicităţii în Australia, adică la antipozi – fapt normal pentru un personaj care pendulează lesne, dar nu cu uşurinţă!, între atâţia poli (domenii) -, Daniela Gîfu se autodefinea ca fiind „ambiţioasă, cerebrală, întreprinzătoare, chibzută, organizată, imaginativă, generoasă, vehementă, melancolică, aş putea spune predispusă la pesimism, corectă, uneori repezită şi aş putea continua, Dar mi-e să nu-l înfurii pe Cel de Sus!”. Nicio şansă: Cel de Sus a binecuvântat-o cu o mulţime de daruri şi veghează ca drumul să-i fie mereu ascendent…

Mai poate adăugat ceva? O, sigur că da ! Nu pentru că ar avea timp în plus, ci pentru că are talent, Daniela Gîfu există şi în ipostaza de poet. Chiar zilele acestea îşi lansează cel mai recent volum de versuri, incitant de la titlu (« Spovedania unei pantere ») până la conţinut, după a cărei citire, un nume în literatura română actuală, Nicolae Băciuţ, afirmă că « e un autor care merită să fie urmărit, pentru că poate avea un cuvânt greu de spus în poezia feminină din România. Nu ca gen al autorului, ci ca proiecţie a destinului. ». Continue reading „Dorian OBREJA: Personajul care nu pleacă, nu tace! Rezistă, rămâne și face…”

Adolf P.SHVEDCHIKOV: Lyrics / Versuri

LIFE WILL FLY FASTER THAN AN ARROW

 

Life will fly faster than an arrow,

While trembling bow string.

Leave behind even used words

To the memory of you not dead.

At the time,do not count the pages,

After all Genesis is endless.

Everyone here has its own track

Amid the innumerable indisguishable faces…

 

WHY A CHILD IS BORN

 

Why a child is born,

To ask questions about forever

Living,as he will not be able to understand

The secret of distressful life.

We wander through the maze of boring days,

Where leads the extras director

Who is righteous here,and who are

cynics and thieves

In the maze of unknown ways?

 

VIAŢA VA ZBURA MAI IUTE CA SĂGEATA

 

Viaţa va zbura mai iute ca săgeata,

Pe când coarda tremurătoare a arcului

Lasă în spate cuvinte uzate deja,

Despre amintirea ce se păstrează.

Uneori, să nu numeri paginile

După ce vei vedea nesfârşirea Creaţiei.

Continue reading „Adolf P.SHVEDCHIKOV: Lyrics / Versuri”

Georgeta RESTEMAN: Anatol Covali și „Vâltorile sufletului” său în „Rogodele”

Nu în fiecare zi ţi-e dat ca Dumnezeu să-şi întoarcă faţa către tine şi să-ţi dăruiască bucuria de a te răsfăţa în leagănul cuvintelor cu cărţi pe care n-ai visat vreodată că o să le poţi ţine în mână, şi, mai ales, să te înfrupţi pe săturate din frumuseţea miezului lor artistic! Vă mărturisesc cu toată sinceritatea că se pot întâmpla astfel de miracole, chiar dacă trăim într-o lume mizeră şi ignorantă, în care strălucirea aurului şi goana după avuţie au suprimat, în mare parte, grăuntele de frumos din care ar trebui să se hrănească sufletul pentru a putea supravieţui departe de orgolii, prefăcătorie, ură şi minciună. Ce poate fi mai frumos decât să te trezeşti cu poştaşul la uşă, aducându-ţi un colet cu cărţi?! „Aş vrea să vă dăruiesc cărţile mele, dacă acceptaţi şi-mi daţi o adresă” îmi spunea domnul Anatol Covali cu puţin timp în urmă şi n-a pregetat, distinsul poet, să-mi trimită nu mai puţin de 24 de volume de poezie sub semnătura Domniei Sale.

Fiecare volum poartă amprenta artistului şi poetului pe care l-am descoperit, din păcate, doar de curând, cu dedicaţie scrisă cu migală şi artă, în care am găsit şi o explicaţie sumară asupra conţinutului fiecărei cărţi în parte. Când scrii cu atâtă dăruire nu mai puţin de 24 de dedicaţii, fără să semene una cu alta, cu siguranţă, că o faci cu dragul cuvintelor pe umeri, dorind să croieşti, din condei, o direcţie de mers pentru viitorul cititor prin labirintul cuvintelor pe care le-ai plăsmuit cu migală şi dragoste, aşezându-le în sutele de poezii scrise de-a lungul vremii…

Odată dezmeticită, după şocul produs de primirea nepreţuitului cadou purtând încărcătura specială a unei întregi opere de valoare nu numai literară, ci şi spirituală, morală şi istorică, înmagazinând trăiri unice, reale, speranţe şi deznădejdi, agonie şi extaz, iubire şi resemnare, şi câte alte stări care au pus, de-alungul vieţii, stăpânire pe sufletul distinsului şi neobositului creator, am rânduit volumele în ordinea apariţiei şi m-am lăsat purtată pe aripile poeziei în universul interior al domnului Covali. Îmi mărturisea, Domnia Sa, tot într-o scurtă conversaţie atunci când dezbătusem aplecarea noastră spre poezia în „dulcele vers clasic”: „Trăim cu speranţa şi nici eu nu mă las! Am să scriu până în ultima clipă.” Ce poate fi mai concludent pentru a sublinia locul pe care îl ocupă creaţia literară în sufletul şi viaţa poetului?!

În liniştea căsuţei de la poalele Vlădesei am pornit păşind uşor pe cărările mărginite sublim de vers în intimitatea volumului „Vâltorile sufletului” apărut în 2006, la editura Bibliotheca din Târgovişte, „avertizată” de autor prin dedicaţia frumos caligrafiată într-un scris-oglindă de suflet: „Una din primele mele cărţi publicate, Poetei Georgeta Minodora Resteman, cu prietenie”. Mi-am dorit să lecturez, rând pe rând, fiecare carte în ordinea publicării pentru a desluşi parcursul poetic în simbioză cu trăirile autorului de-alungul carierei sale literare, poate şi din cauza faptului că sunt născută sub semnul zodiacal al analizelor minuţioase şi profunde, ordonate, cum ar zice cineva, „ca la carte”.

Primul impact, prima surpriză: un nou gen de poezie în formă fixă, denumită de autor „rogodel”, un reuşit experiment care a pornit de la gazelul clasic, ajustat în propria-i gândire literară, elementul de noutate fiind rimele interioare în versurile în care în gazelul clasic nu rimează. În lămuririle pe care le adduce cititorului de la bun început, poetul explică: „Volumul de faţă, care cuprinde gazeluri de factură românească, adică melodioase ca limba română şi pe care le-am numit ROGODELE (ROGODEL), cuvânt cu etimologie necunoscută (deci poate fi şi dacic) şi care înseamnă «fructe mărunte, poame de tot felul», în limbaj poetic: poezii scurte şi variate, ca temă şi ritm, o nouă formă fixă pe care o propun literaturii române”. În momentul lecturării, nu ştiu de ce am fost tentată să fac o asociere a noului gen liric propus de domnul Covali, ROGODEL-ul, cu un fel de rugăciune a sufletului, melodioasă, cântată, doinită… şi pe măsură ce m-am adâncit în lectura mi-am dat seama că nu am greşit deloc!

Cele 100 de poezii cuprinse în volumul „Vâltorile sufletului” sunt scrise în linia melodică dictată de trăirile autorului şi armonizată în ritmul baterii şi zbaterii unei inimi mari cât întreg universul. „Primăvara poemelor” lui Anatol Covali începe cu o „arie din opera tristeţii” poetului „cântată” pe notele durerii… Consider absolut necesară redarea întregului „aranjament orchestral” al poeziei pentru a vă edifica asupra formei, dar şi asupra mesajului noului gen liric propus de Domnia Sa, Poetul: Continue reading „Georgeta RESTEMAN: Anatol Covali și „Vâltorile sufletului” său în „Rogodele””

Octavian CONSTANTINESCU: ,,Cartea Apocalipsei” de Adrian Botez (recenzie)

CARTEA APOCALIPSEI

…un cântec de lebădă,  plâns pe-nfundate,

în înserare şi-n singurătate…

 

Adrian Botez scrie măreţ, hieratic, apoteotic, un ultim -după a sa mărturisire – volum de poezie atent selectată, un fel de crez poetic al său, o sinteză a marilor sale teme, Cartea Apocalipsei, un fel de biblie poetică, structurată în patru mari cicluri: Cartea Apocalipsei (50 de poeme),  Cartea Iluziilor şi Puterilor  (35 de poeme), Cartea Neamului (alte 35) şi, în fine, Cartea Poetului (50 de poeme)  – precum şi un capitol final: Epilog(uri). La început, ca o poartă către universul propriu poetic, sau ca un fel de ghid de interpretare, poemul-Prolog (Povestea Duhului) pare să adune în el un fel de cheie a întregului volum. Aici găsim, ca o explicaţie a ceea ce urmează, un fel de istorie, pe scurt, a ultimelor clipe ale omenirii, judecata finală, prezidată de Christ, un zeu al luminii –  judecător drept al elementelor, fie ele Fire ori Materie. E un fel de Cina-Cea-de-Taină  finală, a turmei luminii, unde toată firea, cu bune şi cu rele, va sta la judecata Cuvântului întrupat:

            “…cu Crist vor sta la cină (sub Raze-Flori-Ninsori):

            Turma Luminii – Blând-Harnicul Plăvan

Cum şi Eroi-Iubirea –Străbunii în Văpăi –Martiri

Sfinţiţi de Neam…

…pe treptele de zoaie – în Astre ale Urii –

Şerpi-Scorpii-Râioase Broaşte ori Lemurii

s-or desfăta-n plescăituri-

cu RÂVNA TÂRÂTURII…”

Se poate observa,  cu usurinţă, prezenţa marilor teme poetice ale lui Adrian Botez, neamul, vatra, cetatea, martirii, eroii, sublimul, iubirea dezbărată de contagiunea material, dar şi  derizoriul, mocirla, ura, fapta oarbă, Pământul, Lumea, Universul şi toate acestea stând sub marele semn al divinităţii  umanizate, Dumnezeul întrupat, Christ, Treapta supremă a iubirii universale, ghidul către desăvârşire, cuvântul nepervertit, clar şi curat, ca lacrima răstignitului.

Aşa cum am mai scris, lumea poetică a lui Adrian Botez e un cosmos aparte, o construcţie bazată pe piloni ezoterici, pe magia semnelor şi simbolurilor, tărâm pe care nu te poţi aventura fără o cunoaştere temeinică a Semnelor, căci toată opera sa poetică sta sub pecetea magică a SEMNELOR, care sunt ca nişte seminţe aruncate în ogorul lumii, ca să nască şi să rodească Frumosul Adevărat, neatins de pecinginea materialităţii, un fel de rai luminat şi binecuvântat, în care doar cei chemaţi…dacă se înţelege ce vreau să exprim.

În primul capitol, avem de-a face cu apocalipsa totală, o de-structurare a universului, atât a părţii sale omeneşti, casnic-cunoscute, familiare, dar şi dezastrul marilor structuri cosmice.  Totul răsună de marele zgomot al ruinei totale: Continue reading „Octavian CONSTANTINESCU: ,,Cartea Apocalipsei” de Adrian Botez (recenzie)”