Prof. univ. dr. Constantin FROSIN a primit premiul ,,Naji Naaman”

În 2018, Constantin Frosin a primit Premiul pentru Traducere al Fundatiei “Naji Naaman” din Liban si Premiul european pentru Traducere Horace 2018, oferit de cenaclul european afiliat Fundației Culturale a Uniunii Europene (http://cenacleeuropeen.eklablog.fr/prix-horace-a136155152). Este al doilea premiu european al reputatului traducător gălățean, după cel din 2003 – Premiul european de poezie POÊSIAS).

Constantin Frosin, care este considerat de academicianul Giovanni Dotoli, “le Prince de la Francophonie et de la Francophilie” sau “Le Prince de la Traduction” (după lectura cărții “Au fil de mes idées”, editura eLiteratura, 2014), are în palmares o bogată colecție de titluri și premii internaționale, dintre care se disting: MEDALIA PARLAMENTULUI EUROPEAN, 1995; Médaille d’Argent du Rayonnement Culturel, La Renaissance Française, patronată de Președintele Franței, J. CHIRAC; Medalia Jubiliară MATSUO BASHO, 1995 ; Marele Premiu al Academiei Francofone, 1999; Medalia de Aur a Academiei Internaționale din Luteția, 1999; Marele Premiu pentru Literatură al Institutului Italian de Cultură și al revistei NUOVE LETTERE, 1998; CAVALER al Ordinului francez al Artelor și Literelor, 2000; OFIȚER al Ordinului national francez Laurii Academici (Les Palmes Académiques), 2004; Medalia de Argint (cu Diplomă) a Societății Academice ARTS-SCIENCES-LETTRES din Paris, 2009; OFIȚER al Ordinului national francez al Artelor și Literelor, 2009; Medalia de aur a Meritului si Devotamentului Francez 2009, MEDAILLE D’OR POUR LA LITTERATURE, SAPF (Société des Auteurs et Poètes de la Francophonie) 2009, Grand Prix International de Littérature – Poésie – SAPF 2011, Médaille d’Or de la Renaissance Française 2012, (BEST) SCIENTIST OF THE WORLD (section Philologie), decernat de Oxford în 2015 etc.

Totodată, Constantin Frosin este inclus în edițiile 1994-1995, 1996-1997, 1988-1999 și 2000-2001 ale Anuarului Personalităților din Francofonie: LE RICHELIEU.

În urmă cu mai mulți ani, mai exact în 2012, îl prezentam pe Constantin Frosin ca fiind un scriitor-traducător de geniu, care deranjează ordinea valorică într-o țară (evident, România) și care merită recunoașterea și aprecierea totală a conaționalilor săi. Spuneam atunci că scriitorul și traducătorul gălățean, proaspăt pensionat de la Universitatea Danubius, pare venit de pe o altă planetă și nu dintr-un oraș de provincie. Medalia de Aur a Renaşterii Franceze pentru promovarea Culturii, acordată de Ministerele de Externe, Interne, Apărare şi Educaţie, sub preşedinţia de onoare a doamnei Simone Veil, de la Academia Franceză, şi titlul de Doctor de Onoare al Academiei Balcanice de Ştiinţă, Cultură şi Dezvoltare “Denis Jersov” din Bulgaria, veneau, pentru a câta oară?, să confirme valoarea lui Constantin Frosin, valoare dobândită cu sârg și talent extraordinar dincolo de granițele patriei noastre.

Încet-încet, și românii au început să-l aprecieze pe Constantin Frosin, recompensându-l cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii “Appolonia” din Iaşi sau oferindu-i calitatea de membru al Centrului de Excelenţă Academică din România. Recompense binemeritate pentru un român care ne-a reprezentat țara cu cinste în locurile unde numai foarte puțini ajung. Poate că acest scriitor și genial traducător ar fi fost mult mai cunoscut, dacă nu ar fi deranjat prin atitudinea sa sinceră și verticală cu privire la neregulile din viața literară românească. Domnia sa și-a permis să spună lucrurilor pe nume, fiindcă nu a depins niciodată de găștile literare sau de persoanele care au o puternică influență în viața literară românească. Constantin Frosin a ales drumul confirmării în străinătate, un drum mult mai sinuos, și s-a întors ca un fiu nerisipitor al patriei, îmbogățit cu o tolbă de premii internaționale, pentru a ne deschide ochii și a ne arăta că se poate ajunge sus fără să-ți vinzi sufletul și fără să-ți cumperi notorietatea pe spinarea săracilor sau a naivilor.

Felicitările noastre domnului Constantin Frosin!

Valentin MARICA: Note de lectură – Daniela Gîfu – Spovedania unei pantere

Titlul surprinde; la început. Apoi, intrând în inima textului, îi apreciem poetei inspirația titlului și câmpurile de sensibilitate ale versurilor definind călătoria spre Sine (amintind de Călătoria spre mine însămi, titlul unui volum de Ileana Mălăncioiu).

Spovedania unei pantere e o noua carte despre voia mea, voia ta și voia Lui (și acordul dintre acestea!), când, cum consemna Serghei Bulgakov în Lumina neînserată, „creatura încă mai geme și întreaga lume tânjește și suferă din cauza amestecului și înfruntării dintre bine și rău.” Trecerea de la voia noastră la voia cerească, într-o dureroasă alternanță a stărilor de conștiință, este cale de urmat în scrierile Danielei Gifu, o „rechemarea la ordine” (v. Georges Gusdorf). Despre ieșirea din îndărătnicia individuală și întâlnirea cu spiritul divin disertează Daniela Gifu în „33. Jurnal de inițiere spirituală” sau în „eu, tu și El”, dar și în volumul de versuri „Spovedania unei pantere”, Editura Vatra veche, 2017.

Acestuia din urmă îi parcurgem litera și spiritul în Zilele de Paști, când înflorește pustia precum crinul, înviind nu doar firea, ci și Cuvântul. Poeta iese precum actorul sub reflectoarele scenei spre a ne spune câtă mirare e în Învierea Cuvântului și câtă nădejde în împlinirea Legii Divine sau câtă înfăptuire a asemănării noastre cu Dumnezeu prin eliberarea din zădărnicie. Spovedania unei pantere e mizanscena căinței (a rugăciunii cu sfințenie; poetei îi repugnă rugăciunea „fără sfințenie” și fără culoare) și, apoi, a mântuirii, a apropierii de potir, după ce eul liric simte stingerea sălbăticiei panterei. Căci vine o vreme a decantărilor, când se împuținează ființa Lutului, înmulțindu-se ființa Duhului. Scria Emil Cioran: „M-a apucat o pasiune nebună pentru tot ce e pur și nefalsificat în lumea asta de indivizi acri, sceptici și incapabili de sacrificii.” Asemeni filozofului, poeta are revelația a ceea ce este esențial, voind să schimbe cursul timpului, trecându-l prin bătăile de ceasornic în stare să limpezească ochii împăienjeniți și să aducă „vinul nou în burdufuri noi” (Matei 9; 16-17) firii înrobite. Cu alte cuvinte „cu pace să ieșim”. Nu întâmplător cităm din trama liturgică, atâta timp cât poeta, căutându-și Sinele (ne pierdem dacă nu ne căutăm destul), își rostește spovedania într-un acompaniament liturgic (de altfel discret) menit să prefigureze bucuria rodului și, mai departe, înnoirea lumii. Linia de orizont a poetei e întruchiparea seraficului, aleea ce duce la capătul Cerului (Te urmez), unde poate avea loc cununia speranțelor.

Volumul e parte din întreg; întregul operei Danielei Gifu (scrisă și nescrisă) prins în rosturi și înțelesuri, în deslușiri ale logosului divin, ale iubirii pământești și cerești, răpunând chipul fiarei. Astfel, așează în portativele lirice inserturi sentențioase. Un poem se numește Reflecție, finalul mai multor poeme au rol de adagiu, iar poemul cu care se încheie volumul poartă numele de Lecție: Învățăm să versificăm / în ritmul îngerilor / printre urzelile deziluziilor. Ființa între înger și demon, între Duh și Lut, jinduiește să iasă din cingile contingentului, urmându-i Lui; așadar, nerisipind cerul. Întreba cineva dacă Părintele Arsenie Boca este de pe pământ sau din cer și primește răspunsul: e de pe pământ dar are cerul în el. În Spovedania unei pantere, eul liric își caută părticica sa de cer sau, într-o metaforă din poezia lui Vasile Vociculescu, azurul suitor. De aceea, spunem că poezia Danielei Cifu e numai a ei (e legământul numai al ei cu poezia; despre a face legâmânt cu poezia vorbește Dan Cristea în volumul Poezia vie), într-o desfășurare pe de-o parte a penitenței, pe de alta a neliniștilor, dovadă limbajul ambivalent sau un idefinit ce creează și fior și acalmie. În același poem (Temere) apar reflexivele: mă înfior, mă mângâi. Sau imaginea mărului verde înmiresmat alternează cu imaginea merelor putrede ale străzii, după cum raiul și iadul își dispută întâietatea.

Continue reading „Valentin MARICA: Note de lectură – Daniela Gîfu – Spovedania unei pantere” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Lucian Blaga și fenomenologia (14)

Motto :

„Să înceapă discipolul cu Metafizica lui Aristotel. Si dacă nu se poate, să se lase prostul la cântări și la psalmi” (Ion Scărariu, apud. Anton Dumitriu, 1991, TV, 21 iulie).

Când a imaginat distincția dintre fenomen și noumen, Platon nu s-a gândit atât la planul cunoașterii lumii „sub-lunare” (lumea perceptibilă prin simțuri), cât la părelnicia umbratică a lumii trecătoare în comparație cu frumusețea Existenței eterne a ceea ce dăinuie mereu în deplinul Adevăr (1). Mitul cavernei din dialogul Politeia (vezi Statul, vol.I-II., traducere din greacă veche de prof. Vasile Bichigean, Bucuresti, 1924 si vol. II, Tipografia Matheiu, Bistrița, 1925; a se vedea și Isabela Vasiliu-Scraba, Republica interioară [la Platon], în rev. „Cunoaște-te !”, București, An VI, nr.5/ 1995, pp.44-46, sau http://www.scribd.com/doc/200758189/Isabela-Vasiliu-Scraba-Republica-interioara , precum si volumul Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonica, 1999, http://www.scribd.com/doc/153749198/Isabela-Vasiliu-Scraba-Platon-mistic ) ilustrează sugestiv această valorizare a lumii noumenale, neobișnuită pentru oamenii de azi care „prețuiesc scaunele, averea și puterea” (Anton Dumitriu, interviu, TVR1,1991). Respectiva împărțire indică de asemenea interesul filozofului antic pentru ierarhizarea cunoașterilor în care pe locul cel mai de sus s-ar găsi cunoașterea nemijlocită a Adevărului care este cea mai înaltă și cea mai rară dintre toate cunoașterile posibile.

În acel interviu difuzat de TVR1 în 1991, Anton Dumitriu spunea că mântuirea ar avea trei fețe: (a) partea rituală („psalmii”); (b) teologia și filozofia (în Occident, Aristotel, prin Toma din Aquino, iar în Orient, Platon și Aristotel); (c) partea esoterică, ascunsă, existentă în Biserica Răsăriteană unde s-a ivit isihasmul. În lumea noumenală, cunoașterea nemijlocită a Adevărului ar fi posibilă pentru că „fondul lumii e gândirea” (nous), mai zicea filozoful Anton Dumitriu.

Entuziasmat de justețea deosebirii și chiar a împărțirii între lumea fenomenală și lumea noumenală, Immanuel Kant(2) a preluat-o fiindcă a putut prin ea să delimiteze domeniul de universalitate a cunoașterii omenești ca ținând exclusiv de lumea fenomenală, fără ca prin aceasta să-L dea de-o parte pe Creator. Ba chiar „implicându-L” (ca să zicem așa) de mai multe ori: Odată prin postularea diferenței dintre intelect și rațiune, pentru ca universalitatea cunoașterii să țină de domeniul intelectului, iar universalitatea religiei să țină de domeniul rațiunii; apoi prin limitarea cunoșterii omenești la lumea sensibilă (fenomenală) dincolo de care se întinde lumea numenală, inaccesibilă intelectului. Si, desigur, prin postularea acelui „ens rationis” în marginea căruia Ion Petrovici propusese (discutând problema timpului la cursul său despre Kant) o interesantă înțelegere a previziunilor (vezi I. Petrovici, Kant, 1937, p.114), a vederii „în duh” care știe dinainte ceea ce urmează a se petrece.

Convins că tot ce se întâmplă pe lume se întâmplă cu voia lui Dumnezeu, Hegel a urmărit să indice o posibilă împăcare a planului epistemologic cu cel ontologic, a fenomenului cu noumenul, imaginând o Fenomenologie a spiritului. În ea, tot ce apare se îmbină cu ceea ce este cunoscut la nivel spiritual în istoria culturii, astfel încât ceea ce a fost înregistrat ca moment important într-o presupusă evoluție a omenirii să poată fi valorizat cognitiv prin intermediul filosofiei culturii, sub forma unei grandioase (și efemere) viziuni asupra istoriei Spiritului absolut.

Unul dintre marii noștri traducători și interpreți de filozofie germană (vezi, de ex., Hegel, Enciclopedia științelor filozofice, Buc., 1971 ; precum si capitolul despre Leibniz din Istoria filozofiei moderne. Omagiu prof. Ion Petrovici, vol. I, 1937, p.477-521), fost elev (si asistent onorific) al faimosului profesor Nae Ionescu, fost student și al lui Martin Heidegger, făcea în jurnalul său o observație plină de tâlc: „creștinismul este la Hegel o experiență de bază pe care se luptă să o stăpânească. Fenomenologia lui (Hegel) este o mărturisire” (Constantin Floru în rev. „Jurnalul literar”, Bucuresti, oct.1997, p.9).

În secolul XX, despărțirea platonică a noumenului de fenomen, din varii motive, a intrat din nou în uz, chiar dacă în forme mai puțin evidente din cauza noului stil de filozofare. Pentru separarea ontologică și epistemologică dintre fenomen și noumen a pledat în toată opera sa filozofică Lucian Blaga, acel gînditor de mare profunzime și originalitate care a resimțit foarte acut misterul de nedescifrat al unei transcendențe aflate în spatele oricărui fenomen, în indiferent ce registru al cunoașterii și existenței s-ar manifesta el. Contemporanul său german, Karl Jaspers (3), a deosebit explicarea științifică a unui fenomen în necesitatea sa cauzală de înțelegerea fenomenului, implicând o trăire în plan existențial, cu darul de a evidenția atît natura transcendentă a esenței umane cît si sursa noumenală a tot ce este aparent. Asemenea considerații ale lui Jaspers au fost puse în legătură cu experiența sa de psihiatru care-l făcuse să constate că fenomenele din cîmpul faptelor sufletești ar fi de cercetat altfel decît fenomenele fizice. Dacă în fizică fenomenele, având o semnificație bine determinată, s-ar lăsa descrise si „explicate” prin formule matematice, fenomenelor sufletești le trebuie căutată semnificația, căci ele ar fi de „înțeles” numai în contextul în care se produc. Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Lucian Blaga și fenomenologia (14)” →

Isabela VASILIU-SCRABA: Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica (10)

Motto :

„Noi n-am bravat pușcăria[politică]. Ne-am dat seama că este primejdie. N-am bravat nici când am crezut că este posibil să gândim cum vrem sub comuniști. Și nu s-a putut.” (Petre Țuțea). „[Exilatul] Eliade caută nu atât zeii, cât hierofaniile și găsește mai mult încă decât simpla relevare a sacrului: găsește sacralitatea aceea care se întinde peste toate zonele profanului” (Noica, 1975).

Rezumat de idei: Nebănuite urmări ale succesului gândirii noiciene: Reclama himericei „Școli de filozofie păltinișană” dinainte și de după „răzmeliță sinucigașă” din dec. 1989 – „Exactitatea fără adevăr” si prospețimea de calitatea a II-a a unei școli negată de presupusul ei inițiator – Ironie a „kantianului” Noica neînțeleasă de auto-declarații discipoli. Redefinirea rațiunii căutătoare de Adevăr – O carte pentru care autorul a fost bătut și închis. Antrenor celor care „citesc Platon și găsesc materialism marxist” (Noica) – Alungarea vizitatorilor filozofului Țuțea. Uitarea Ființei (Heidegger) și „renașterea” Sacrului/ Ființei la Eliade – Dăscălirea lui Noica și agățarea de „vidul de paltini” de la Păltiniș prin manipularea surselor de informare (cazul Wikipediei.ro).

Privitor la Noica, să afirmi la Radio BBC că filozoful marginalizat a fost “ultimul uriaş rămas în ţara piticilor” ar fi fost simplu şi adevărat. Dar exprimată de I. P. Culianu, ideea s-a complicat. Fiindcă de la primele vorbe s-a văzut că intenţia asistentului de română de la Groningen nu era să glorifice gândirea “uriaşului Constantin Noica”, decedat de vreo două zile. El ținea morțiș să ridice în slăvi “piticii” vizitatori ai filozofului de la Păltiniș. Adică să proslăvească himerica Scoală de la Păltiniş, negată de însuși Noica, de Alexandru Dragomir („Noica nu a avut influență asupra lui Liiceanu și Pleșu” ; https://isabelavs2.wordpress.com/miscellanea/2partea7sfinterviualxdrag/ ), de Anton Dumitriu și de Petre Țuțea, singurii filozofi autorizați să aprecieze valorile din domeniul filozofiei românești.

În acea emisiune din decembrie 1987 anunțând de la Londra o știre nedifuzată oficial în țară, Ioan Petru Culianu [1] l-a înfăţişat pe Constantin Noica (supraviețuitor al regimului de exterminare din temnițele politice comuniste) asemenea unui Nastratin Hogea, sau a vreunui Don Quijote din Balcani, ca să ajungă să-l plaseze pe Noica în “acea rasă de Gulliveri din care s-au tras Eliade, Ionescu şi Cioran”. Dar comparația sa predilectă a rămas aceea cu Nastratin (I.P. Culianu, Studii româneşti, II, Iași, 2009, p.229).

Desigur himerica „Școală de filozofie” cu care s-au tot lăudat piticii comuniști, adepți ai „exactității fără adevăr” a implicat recunoașterea succesului gândirii „maestrului-autor” (Noica) a cărui operă filozofică – publicată cu mare greutate după o pauză de douăzeci de ani (1944-1964) -, se epuiza aproape instantaneu de cum îi ajungeau cărțile prin librăriile comuniste. Dar nu și citirea Filocaliei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Cioran și culisele Filocaliei sibiene, sau, Părintele Arsenie Boca, poeta Zorica Lațcu și poetul Nichifor Crainic în colectivul de traducere al Filocaliei românești ; https://isabelavs2.wordpress.com/parintele-arsenie-boca/isabelavs-tradufilocalia5/ ), a lui Vasile cel Mare, a scrierilor lui Ioan Gură-de-aur, sau ale lui Grigorie din Nyssa și a celorlalți autori recomandați de Noica vizitatorilor săi. Pe la șaizecișiopt de ani s-ar fi întors chiar si Cioran la filozofie, pentru simplul motiv că este „inaccesibilă jurnaliștilor” (scrisoare către Relu din 25 nov. 1979).

„Răzmerița sinucigașă din decembrie 1989” (apud. Mircea Sandu Ciobanu, 11 mai 1991 ; https://isabelavs2.wordpress.com/articole/isabelavs-ciobanu10mirceapoezii/ ) trebuia să se întâmple, observase Vasile Andru, să nu se ducă filozoful Petre Țutea în lumea de dincolo cu lacătul la gură, anchetat permanent de Securitatea comunistă. În 1990 Petre Ţuţea spunea cu tristeţe că “Noica n-a produs nici un vârf spiritual…nu a produs decât inşi care ar putea fi buni asistenţi la Filozofie, şi atâta tot” (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Nae Ionescu și Petre Țuțea). Supravețuitor a 13 ani de întemnițare politică, filozoful Petre Țuțea era de părere că doar Mircea Eliade [2] ar fi fost „un demn contemporan” al filozofilor Lucian Blaga și Nae Ionescu. „Acum în generația nouă nu mai e nimic (cf. P. Țuțea, Între Dumnezeu şi neamul meu, București, 1992, p. 182, p.343), afirmație confirmată de spusa lui Alexandru Dragomir după care Noica n-a avut înfluență față de tinerii comuniști care s-au auto-declarat discipolii lui Noica. Mai realist, Culianu scrisese că el i-ar fi discipol lui Eliade numai dacă Eliade l-ar recunoaște ca atare. Ceea ce nu s-a întâmplat.

După citirea Jurnalului de la Păltiniș (1983), „scos la lumină” de plagiatorul Ion Ianoși (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/pelerinaj-noica/ ), filozoful Noica s-a apucat să scrie varianta proprie a unui Jurnal de la Păltinis, cel puţin “70 de pagini”, nici până azi publicate.

În fapt, trâmbițata “Scoala de la Păltinis” este doar o formulă ce ascunde abuzul invocării numelui unui mare filozof de către cei care n-au îmbogățit cu nimic în domeniul filozofiei româneşti. În modul cel mai ciudat posibil, vizitatorii filozofului trăirist retras la Păltiniș s-au vrut „filozofi” de Scoală noiciană, fără a-și bate capul cu gândirea lui Noica pe care doar au confruntat-o cu șabloanele îndoctrinării marxist-leniniste (https://isabelavs2.wordpress.com/constantin-noica/isabelavs-noicalistaneagra8/ ).

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Himericul discipolat de la Păltiniș, pretext de fină ironie din partea lui Noica (10)” →

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Gară pentru doi (34)

GARĂ PENTRU DOI – 34

– Marin !
bună să-ţi fie inima, iubirea mea
-ai miloane de săruturi,
până ce te-ai deveni toată un sărut
-sunt toată stacojie de văpaie …
de-atâtea săruturi …
le-am simţit instant !
-nu ai uitat nimic ?
-?!
-dă-mi înapoi 1mil de săruturi, atunci,
dac-ai uitat
-ah, iertare !
-ceva intempestiv !
-mi-am amintit instant,
dar săruturile tot ţi le-aş da…
uite, și pentru ceva intempestiv:
fuior, ocean, portativ, stindard
-20,10
-go !
-20.15
-5 minute !
-postez ceva intempestiv !
… fuior de gânduri s-au năpustit
în inima mea,
speriat !
sângele a dat peste răscoale,
și iată-mă-s:
lat !!
ceva mișcă totuși,
ceea ce înseamnă că un colț de iubire
încă se mai zbate în mine,
știu că te ești acolo,
știu !!
simt un sfâșiu,
dar lacrima tace,
nu-mi vrea tulbur !!
lunecă prin viscere îndemnând
îngenunchele la plexul solar,
totu-mi sunt o rugă !!
ceva murmur văd cum urcă
iar în frunte simt ars cu fier înroșit,
nu curge nimic !
nu doare !
semn că mi se vrea să mă rămân,
da,
viul este semnul iubirii,
iar iubirea se desțelenește dintr-un păienjeniș
alcătuit din toate dorurile mele,
cred că și plâng un pic,
un pic !!
Continue reading „Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Gară pentru doi (34)” →

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Nimburi de gând (9)

Perechea nr. 09

Marea vuia în nemărginirea-i surdă ecouri de amintiri de purtat printre unde. Eram printre ele, cândva eram…
Pe ţărmuri se-mpărţea ciocolată cu duiumul, soarele, îmbrăcat în şorţ de foc, ghemotoc, umplea cu ciocolată forme goale…nisipul era plin de clepsidre de paşi, da, da !… curgeau paşi peste timp şi-atâtea dorinţe de îngheţată polară pe-atunci…
Mă mai împrăştii şi-acum în dor visând la asfinţitul din zenit, sângele-mi prelinge amintire, dând gândului culoarea celor 360° în plutire, ca mai apoi, în scobor, punga soarelui să se frângă-n dinţi de undă şi să se-mprăştie-n incendiu pe ape…ce spectacol !
Deschid ochii şi-nchid amintirea, pleoapa se zbate-n alb…de sub macraméul mării mă trezesc sub aşternutul iernii, în crustă de omăt, de soare – nici umbră- vine-un frig de la Poli !! şi-am decis: fac din suflet igloo !…ne-om hiberna, iubire, dar vom fi treji în vis… jarul inimii ne-a ţine-n cald !!…
***
… interesantă chestiunea cu forme goale !
și câtă vâlvă-n gândire fondul …
vuietul mării este același din sâmbure,
că și-a mai întins-restrâns oglinda,
pustiile ei întreceau nisipurile, prin talaz,
vânturile însă spulberau la fel,
timpul lua-n trup forma clepsidrei
numai că-și dorea de moarte ciocolata
și la cât s-a petrecut, încă nu s-a descoperit
să aibe o dimensiune a înfulecării,
dar pe noi ne înghite ca viață,
altfel, habar n-am ce ne-am face
de ne-ar cere plata trecerii în carne
și produsele cărnii …
timpului nu-i e frică la pol !
nu-i e la ecuator,
mi-a spus un cosmonaut că sus
imponderabilul întinerește ființa,
deci, dă viața înapoi !
acum am înțeles fricile timpului,
iar în problema constantei,
puțin se va mai trece până s-ar
recunoaște eroarea …
în plutire, cercul capătă 360 de culori,
diferite ca amprentă
și de aici s-a demonstrat și că există
incedii de apă,
dar peștillor le e frică să-și dezvăluie
cheia tăcerilor …
doar ieri am pomenit durerea albă,
curcubeele s-au sufocat sub crusta de omăt,
sufletul mi-a cerut să-l împart în camere de frig,
marea și-a tras un igloo în macrame
și chiar ne-ar hiberna iubirea …
dar duceți naiba freonul de aici,
vreți să-mi însloiți jarul inimii ?

——————————-

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ

14 aprilie, 2018

Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Nimburi de gând (8)

Perechea nr. 08

Economia de piaţă ne-nghite. Valori răsturnate rânjesc a satisfacţie, iar noi ne lăsăm mestecaţi, care mai printre dinţi, care mai printre gingii, ne lăsăm daţi pe gât în duşcă, aidoma unei băuturi ieftine…eheiii !… unde e tăria de altrădată?! Suflete analfabete care abia de mai ştiu respira româneşte vin cu aere de Apus să ne înveţe răsăritul şi cum se bea divin vinul vinei de a nu mai fi noi înşine. Iaca gând !… până şi gradele sunt astăzi contrafăcute, literele ies din tipare, parcă bete şi ele, dintr-o filozofie tare…moale !… Stau cu un pahar de apă în faţă, e singurul lucru limpede încă…atâta timp cât nu s-a depus smogul, ar trebui sa-l dau pe gât, dar mai întâi să ciocnim, s-a ivit un nou an, şi el cumva băgat pe gât…AUGURIIIII !!!
***
… sunt o grămadă de lucruri care nu-mi convin,
oare cum de să-ți convină ție ?!
sau ție ?!
anii se dau unul după altul,
filă peste filă și n-ai habar
de viața se poate ridica într-o carte …
la vreo câțiva le-am rezolvat extemporalul !
a mai dat Ștefan câte-ceva,
dar tot am reușit,
și tot Ștefan știe cum economia de piață ne-nghite !
și tot Ștefan,
dar imediat se va fi 15 de april.
mai bine tac,
economia de piață ne-nghite !
dușcă după dușcă …
analfabeții din suflete sunt ca musculițele
din borhotul de țuică,
totul ne suntem un ferment
și sunt atâtea musculițe,
cum Schengen ?
Continue reading „Marta Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Nimburi de gând (8)” →

Mariana Gurza: Vasilica Grigoraș în croazieră lirică (prefață)

,,Poetul este delegatul veşnic al sufletului omenesc în simfonia spiritului universal”.

G. Călinescu

Se spune că doar un poet îşi poate înţelege poezia timpului său. Iată că pentru Vasilica Grigoraş, prin volumul de faţă, ,,O corabie la timp potrivit”, Iaşi, Editura PIM, 2018, regăsim poezia ca mod de a fi, ca strigăt între tăceri.

Prolifică în creaţii, abordând genuri diferite, scriitoarea Vasilica Grigoraş ne surprinde din nou cu o poezie modernă, bine ancorată în realitate. Poeta, parafrazând un clasic, nu se teme de furtuni, învăţând să-şi conducă corabia. De data aceasta, prin titlul deosebit de sugestiv al cărţii, am remarcat dragostea poetei pentru vers. ,,Poezia este pocalul din care ne împărtăşim. Este cupa din care ne adăpăm sufletul însetat de frumos, lumină şi iubire. Este focul aprins de o scânteie divină. Este O CORABIE LA TIMP POTRIVIT”. Concluzionând, poezia este însăşi viaţa!

George Călinescu afirma că prin poezie, există o nevoie fundamentală a sufletului uman de a prinde sensul lumii. Încă din atichitate, menirea poetică a fost descifrată şi pusă la loc de cinste. Poezia modernă a Vasilicăi Grigoraş tinde spre o textură conotativ-denotativă, în care limbajul direct, univoc, precis, se împleteşte cu cel indirect, încifrat, plurivoc, intuitiv, tendinţa fiind ca poezia să fie filozofie, putând constata o filozofie a poeziei. Aşa cum se cunoaşte, primii filozofi greci au fost poeţi. ,,Diferenţa dintre istorici şi poeţi nu constă din faptul că unii scriu proză, iar ceilalţi versuri. Cei dintâi descriu lucrurile care au fost, ceilalţi faptele care pot deveni. Din această cauză, poezia este mult mai filozofică şi mai importantă decât istoria, întrucât afirmaţiile ei sunt de o natură mai curând universală, faţă de cele predilect singulare ale istoriei.” (Aristotel)

Versurile poetei Vasilica Grigoraş au o profunzime aparte. Ele pornesc din inimă şi trebuie să descifrezi dincolo de cuvinte înţelesul tainic al trăirii. Putem vorbi de o poezie exitenţială, de simboluri metafizice, făcându-ne trimitere la Kant, versurile reprezentând un mod particular de cunoaştere a omului şi a lumii în deschiderea suprasensibilului, care, în esenţă, substituie conceptual prin imaginea simbolică.

Continue reading „Mariana Gurza: Vasilica Grigoraș în croazieră lirică (prefață)” →

Vavila POPOVICI: Pieta

… Ne îndreptăm spre Muzeul Metropolitan de Artă (The Metropolitan Museum of Art), situat într-o enclavă a Parcului Central. Muzeele sunt locuri în care operele din vremurile trecute au devenit mituri, iar artiștii care le-au produs reușesc să bulverseze, cu adevărat, sufletele noastre.

Pe frontispiciul clădirii vedem scris: „De la Cezanne la Picasso”. Începând cu data de 14 septembrie a acestui an și până la data de 7 ianuarie 2007, pot fi văzute aici și alte lucrări aduse din alte muzee. Expoziția este dedicată personalității lui Ambroise Vollard, de origine franceză, colecționar, scriitor și susținător al artiștilor tineri din vremea sa, sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX.

Muzeul este deschis din 1872, are o colecție de două milioane de piese, ele datând din Antichitate, din perioadele următoare și ajungând până în zilele noastre. Forma muzeului este rectangulară, cu o cale de acces în trepte, situată la mijlocul clădirii.

După urcarea treptelor exterioare pătrundem printre coloane, în Sala Mare (The Great Hall). Aici sunt expuse pliante, se vând bilete, se odihnesc cei care au parcurs tot muzeul.

Ne dăm seama că nu vom putea vedea totul într-o zi. Cu prospectul în mână, ne propunem să fim selectivi. Sunt două intrări în sălile muzeului, una în partea dreaptă și alta în partea stângă. Intrăm și vizităm primul etaj. Primele săli, de aici, care se deschid ochilor noștri sunt cele ale Artei grecești și romane. […]

Sculpturi din perioada Renașterii italiene – secolele XV-XVI: Michelangelo!

Îmi amintesc de îndată cum după ce am citit „Agonie și extaz“ a lui Irving Stone, biograf al acestei personalități renascentiste, dorința de a vedea Italia a crescut. Cu ocazia lecturii cărții, l-am reîntâlnit pe Michelangelo și l-am iubit. L-am iubit pentru personalitatea sa faustiană, în sensul căutării adevărului și a dragostei, dar și pentru sonetele și madrigalurile scrise. În Capela Sixtină, printre chipurile pictate în „Judecata de Apoi“, a fost descifrată și fizionomia lui Michelangelo, în figura Sfântului Bartolomeu; acest chip este jupuit de piele, semnificând destinul artistului genial, detașat și înălțat din mediocritatea timpului, suflet furtunos, sensibil și frământat. Le reproduc copiilor un pasaj dintr-o carte: „În clipa morții, privind la uimitoarea operă lăsată în urmă, Michelangelo ar fi putut șopti: «Oprește-te clipă, ești atât de frumoasă!»

Pieta, sculptură în marmură, realizată în anul 1499, când Michelangelo avea doar 24 de ani, este impresionantă prin gestică: Maria ține în brațe trupul fiului său, după crucificare.

Despre sculptura și poezia sa, s-a spus că au fost scăldate în sinceritate. Într-un sonet scria: „…trebuie să suferi, pentru a pricepe moartea mai înainte.” Mi-a plăcut nespus de mult sonetul în care gândirea este concentrată: „Când focul mă va părăsi, înaltul,/ muri-voi! El, salvarea și dulceața!/ Căci mă hrănesc din flăcări și-mi iau viața/ din ceea ce e moartea pentru altul…” Într-o scrisoare îi scria unui prieten: „…nu vă mărturisiți nimănui, decât lui Dumnezeu!” Poate că avea multă dreptate!

Și totuși, întoarsă acasă, în țară, m-am așezat și am mărturisit multe… Impresionată de statuia sculptată de Michelangelo, am scris poemul „Pieta”:

„Trebuie să suferi,

pentru a pricepe moartea înainte.”

Michelangelo

Fecioara Maria ține în brațe

trupul fiului său după crucificare

și parcă-i aud plânsul…

Marmura celor două trupuri strălucește,

o lumină coboară din ceruri,

alta vine din interiorul materiei,

învăluind sufletele chinuite:

unul plecat spre ceruri, altul rămas pe pământ…

Clipa prezentă pare ombilical legată

de cea din trecut!

Strâng pumnii de parcă-aș strânge

durerea clipei; ca pe un ghem o strâng,

despletesc apoi ghemul și-ncep să-nțeleg

tristețea mută de pe chipul Fecioarei.

Cu puterea gândului măsor

durerea profundă a mamei,

la pierderea vieții Fiului mult iubit

și mă tulbură geniul lui Michelangelo,

explozia lui de spiritualitate, de idee,

transformând materia,

dându-i, din întreg sufletul lui,

forma de grație, de stare divină,

dăinuitoare peste veacuri,

mărturie a celor întâmplate…

Știu, „Statuia nu transcende lumea!”

și totuși, cât de aproape îmi pare acum,

statuia de icoană!

(Fragment din „Jurnal American”, ed. Carminis, 2008)

————————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

8 aprilie, 2018

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Învierea Domnului în iadul închisorilor comuniste

„Cum poate creştinul, care trăieşte în timp, afirma, în faţa exigenţelor aprige ale timpului, adeziunea lui la ordinea altei lumi, fără să purceadă la lupta cruntă aici, împotriva a ceea ce i se pare că este duşmanul legii sale?”

(+ MIRCEA VULCĂNESCU)

Comunismul s-a exprimat şi se exprimă prin doctrina sa care-l defineşte integral: fundamentalismul ateist revoluţionar împotriva Creştinismului.

Această ură iniţiatică, viscerală acţionează ca un asediu continuu pe două planuri strategice, ce par diferite, dar de fapt se întregesc în obiectivele distrugerii.

Planul distrugerii Credinţei în care discipolii lucifericii învârtoşaţi în armura de atei se năpustesc asupra sufletului curat al creştinului-homo religiosus prin excelenţă, să nimicescă din fiinţa, inima, fibra, mentalul, persoana acestuia Icoana lui Dumnezeu.

Comunismul de sorginte iudaic prin, profeţii răstignirii-fariseii şi saducheii, poartă pe umerii săi ura şi crima împotriva lui Iisus Hristos şi a urmaşilor Lui de 2000 de ani.

Aşadar, discipolii marxişti au bătătorit drumul deicidului în cadenţa ideologică încercând să smulgă din rădăcini creştinismul din om, din comunitatea ortodoxă, prin prigoana diabolică îndreptată împotriva ei, prin eliminarea fizică, psihică, religioasă a credincioşilor şi a păstorilor lor din toate ţările ortodoxe, dar mai abitir în România.

Planul distrugerii Cetăţii credinţei-Biserica, călcând în picioare temeiul legalităţii confesionale, legitatea raportului Biserică-Stat, anularea Tradiţiei, reducerea la figuraţie a Cultului deposedat de Simbol, de Taine, de cultură, de şcoală, de avere.

Secolul al XX-lea a rostogolit cu repeziciune înspăimântătoare peste România cea frumoasă, credincioasă, harnică, eroică, martirică, sfântă, miraculoasă, tăvălugul totalitar al regimului comunist care şi-a luat licenţa cu brio în terorismul de stat.

Întreaga comunitate spiritual creştină română devenise o Biserică întemniţată.

Fiecare neam este legat sufleteşte de propria tradiţie, pe care o asumă, o trăieşte, o reflectă seminţiei sale prin individ şi societate, care trebuie să răspundă permanent chemării lui Dumnezeu pentru a fi ales/ aleasă.

Naţionalismul creştin care este expresia Bisericii Ortodoxe în plan naţional, nu se substitue ei, ci se însumă, se întrupează spiritual desăvârşindu-se prin comuniune.

Viaţa creştinului român ortodox se desfăşoară axiologic conform crucii sale: fie în ascendent pe verticală, fie în descendent pe orizontală. Predominantă este axa verticală, care prin dăruirea de sine, totală a omului întru Domnul, trece în veşnicie.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Învierea Domnului în iadul închisorilor comuniste” →