Gheorghe Constantin NISTOROIU: Învierea Domnului în iadul închisorilor comuniste

„Cum poate creştinul, care trăieşte în timp, afirma, în faţa exigenţelor aprige ale timpului, adeziunea lui la ordinea altei lumi, fără să purceadă la lupta cruntă aici, împotriva a ceea ce i se pare că este duşmanul legii sale?”

(+ MIRCEA VULCĂNESCU)

 

   Comunismul s-a exprimat şi se exprimă prin doctrina sa care-l defineşte integral: fundamentalismul ateist revoluţionar împotriva Creştinismului.

   Această ură iniţiatică, viscerală acţionează ca un asediu continuu pe două planuri strategice, ce par diferite, dar de fapt se întregesc în obiectivele distrugerii.

   Planul distrugerii Credinţei în care discipolii lucifericii învârtoşaţi în armura de atei se năpustesc asupra sufletului curat al creştinului-homo religiosus prin excelenţă, să nimicescă din fiinţa, inima, fibra, mentalul, persoana acestuia Icoana lui Dumnezeu.

   Comunismul de sorginte iudaic prin, profeţii răstignirii-fariseii şi saducheii, poartă pe umerii săi ura şi crima împotriva lui Iisus Hristos şi a urmaşilor Lui de 2000 de ani.

   Aşadar, discipolii marxişti au bătătorit drumul deicidului în cadenţa ideologică încercând să smulgă din rădăcini creştinismul din om, din comunitatea ortodoxă, prin prigoana diabolică îndreptată împotriva ei, prin eliminarea fizică, psihică, religioasă a credincioşilor şi a păstorilor lor din toate ţările ortodoxe, dar mai abitir în România.

   Planul distrugerii Cetăţii credinţei-Biserica, călcând în picioare temeiul legalităţii confesionale, legitatea raportului Biserică-Stat, anularea Tradiţiei, reducerea la figuraţie a Cultului deposedat de Simbol, de Taine, de cultură, de şcoală, de avere.

   Secolul al XX-lea a rostogolit cu repeziciune înspăimântătoare peste România cea frumoasă, credincioasă, harnică, eroică, martirică, sfântă, miraculoasă, tăvălugul totalitar al regimului comunist care şi-a luat licenţa cu brio în terorismul de stat.

   Întreaga comunitate spiritual creştină română devenise o Biserică întemniţată.

   Fiecare neam este legat sufleteşte de propria tradiţie, pe care o asumă, o trăieşte, o reflectă seminţiei sale prin individ şi societate, care trebuie să răspundă permanent chemării lui Dumnezeu pentru a fi ales/ aleasă.

   Naţionalismul creştin care este expresia Bisericii Ortodoxe în plan naţional, nu se substitue ei, ci se însumă, se întrupează spiritual desăvârşindu-se prin comuniune.

   Viaţa creştinului român ortodox se desfăşoară axiologic conform crucii sale: fie în ascendent pe verticală, fie în descendent pe orizontală. Predominantă este axa verticală, care prin dăruirea de sine, totală a omului întru Domnul, trece în veşnicie.

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Învierea Domnului în iadul închisorilor comuniste”

Theodor DAMIAN: Învierea Domnului și ziua a opta

O, Paştile cele mari şi preasfinţite,Hristoase;
o, înţelepciunea lui Dumnezeu,
pacea şi puterea.

(Tropar, Canonul Învierii)

Observaţia lui Heraclit din Efes că totul curge, că totul e o trecere este de natură fenomenologică. Ea nu are merite morale. Omul însă este o fiinţă morală. Acesta este lucrul care dă valoare şi sens existenţei sale. A fi om, biologic şi psihologic vorbind, nu este lucru mare. A fi bun, a face binele, iată ce îl face pe om mare. O spune şi proverbul românesc în alţi termeni: „A fi mare nu-i mirare; a fi om e lucru mare”.

Binele şi răul sunt însă categorii metafizice, chiar dacă sunt comune vieţii umane. Dumnezeu, fiind binele suprem, El este cel care îi sădeşte omului conştiinţa binelui, iar legătura cu Dumnezeu la nivelul binelui este ceea ce îi conferă omului cea mai înaltă demnitate posibilă. Deci, dacă aşa stau lucrurile, vorbind de trecere, trebuie observat că nu aceasta în sine este importantă, ci felul în care ea se petrece, ori de la ce spre ce se trece. Aici intervine rolul capital al Sfintelor Paşti, ca eveniment de trecere de la rău la bine, invocat în trei dintre multiplele sale sensuri posibile: cel din Vechiul Testament, din Noul Testament şi de la noua „plinire a vremii” ce va să fie, în eschaton.

Paştile Vechiului Testament, Pesach, trecere, a însemnat un mare bine făcut de Dumnezeu poporului ales aflat în Egipt, în robie, mai precis, salvarea de la moarte a întâilor născuţi în familiile evreilor prin ritualul ungerii uşorilor corturilor lor cu sângele mielului pascal (în timp ce fiecare născut în fiecare familie egipteană era ucis). Această trecere a îngerului Domnului pe la case, salvatoare pentru unii, ucigătoare pentru alţii, a reprezentat şi o prefigurare şi o anticipare a trecerii Mântuitorului Iisus Hristos de la moarte la viaţă şi prin El a tuturor celor ce au crezut şi cred în El şi au asumat în mod adecvat, după învăţătura Sa, a Sf. Apostoli şi a Bisericii, evenimentul Învierii. Cu alte cuvinte, aşa cum în cazul Paştelui salvator din Vechiul Testament, pentru ca salvarea să aibă loc, a fost nevoie de totala credinţă a evreilor în cuvântul Domnului Dumnezeu şi punerea în practică a rânduielii implicate, la fel, pentru ca Învierea lui Hristos să devină eficientă, mântuitoare pentru noi, este nevoie de credinţa noastră totală, necondiţionată şi de împlinirea rânduielilor ce decurg din această credinţă potrivit tradiţiei apostolice şi a Bisericii ortodoxe.

Continue reading „Theodor DAMIAN: Învierea Domnului și ziua a opta”