Gheorghe Constantin NISTOROIU: Codrul verde și Dacul nemuririi

„-Cum pot oamenii dormii, când

privighetorile cântă atât de frumos?!”

(Maria Şoimu-eroină basarabeană a deportării)

Arborele uriaş din trunchiul plămadei primordiale al Protodacilor care, şi-a rezemat fruntea veşniciei de Cerul înstelat de martiriu, a întrupat cele mai miraculoase corole ale frumuseţii firii, menirii, gândirii, grăirii, cântării, rugii, creaţiei, slujirii, dăruirii, jertfirii, doririi, izbăvirii, împlinirii, înnoirii, iubirii, biruirii.

Codrul Verde este cetatea Naturii patriarhale ce ne înconjoară ca o expresie a Creaţiei lui Dumnezeu, urzită pentru ca Omul să devină Rege al ei, ocrotind-o mereu.

Omul, încheind ciclul Genezei divine, a primit aura cerească de rege al Creaţiei, existând astfel o similitudine între fiinţa-persoană umană şi varietatea fiinţelor Creaţiei, precum şi Rapsodia diversităţii lucrurilor mirifice.

În această chibzuinţă a lui Dumnezeu există simbioza şi sinergia înfrăţirii Omului cu Natura în integralitatea ei ca beatitudine a splendorii, a miracolului, a înălţării mistice.

Pruncul doririi se plămădeşte aşadar în peştera din sufletul divin al Mamei-Iubirii.

Se poate însă uneori/ deseori ca Mama să-şi nască Pruncul chiar într-o Peşteră, aşa cum s-au născut din Moşii şi Strămoşii noştri atâţia Prunci de daci frumoşi.

Aşa cum Fecioara Maria-Maica Domnului L-a născut pe Mântuitorul lumii Hristos.

Prin urmare Pruncul este Duhul ce se plimbă pe deasupra apelor vieţii şi-al sorţii.

Capul este zămislit dintr-o streaşină de boltă, peste care au răsărit doi irişi-luceferi.

Din zările lor uneori albastre, alteori verzi şi deseori altfel, se picură mana cereasă a lacrimilor de bucurie, de alinare, de uimire, de suferinţă, de fascinaţie, de har.

Părul pare ca o pădure deasă, virgină de la poalele Muntelui ce adăposteşte stânca peste care se prăvălesc ca într-o cascadă gândurile albe, curate, cereşti.

Obrajii par două dealuri însorite peste care se răsfiră viile nobile, doldora cu ciorchinii lor de aur, pentru sfânta trezvie isihastă, pentru sfânta cuminecare mistică.

Nasul seamănă a fi turnul de pază cu cele două intrări-ieşiri spre templul raţiunii sinelui, spre Pantheonul Sfinxului stăpânirii, spre Kogaionul pătrunderii cunoaşterii.

Urechile-galaxiile sunetului prin care se propagă ca într-un tunel înţelegerea eului.

Gura, narează divina comedie cu cele trei surâsuri: infernul, purgatoriul, paradisul.

Buzele-cele două tărâmuri ale destinului: murirea vieţii şi nădejdea nemuririi.

Limba-puntea suspendată între cer şi pământ, între sublim şi profan, între rai şi iad.

Gâtul-stâlpul ce susţine temelia creaţiei spre destinul imperial al transcendenţei.

Umerii-pilonii de susţinere a boltei pământeşti întru năzuinţa întrupării cereşti.

Pieptul-scutul adăpostirii safirului existenţei în devenirea ei spre culmea serafică.

Inima-suflet-altar al slujirii liturgice a conştiinţei geto-dacice naţionalist-ortodoxe.

Braţele-cuprinderea Cerului Moşilor şi Strămoşilor şi pământul sfânt al celor dragi.

Mâinile-arpegiul simfoniei, înduioşării divine sub aura unei armonii atât de celeste.

Mijlocul-Trupului, brâul ce susţine Coloana infinitului sub tainica Masă a Tăcerii.

Coapsele-rotonda sublimă ce susţine cupola ciclului sacru al procreaţiei angelice.

Picioarele-mersul Demnităţii Aleşilor, Cuvioşilor, Mamelor, Profeţilor, Eroilor, Martirilor, Sfinţilor, Mărturisitorilor în Calea lor spre Cerul năpustit de dumnezeire.

În perioada copilăriei, pentru Copiii alintaţi ai naturii, Codrul Verde este o Dumbravă minunată în care înmuguresc bucuriile sub candelabrul păpădiei.

Codrul din Dacul răsare şi Dacul din Codrul tresare!

Codrul din Dacul răsare unde se zbenguie cântecele în zbor de cuci şi privighetori.

Codrul din Dacul răsare cu gânduri-rândunele prinse-ntr-un freamăt de horă ca o corolă de fluturi peste câmpul cu maci.

Codrul din Dacul răsare în suflet de Mamă-auroră, în inima sfântă ce-l adoră.

Codrul din Dacul răsare şi dănţuie pe clipele rostogolite în iureşul jocului purpuriu.

Codrul din Dacul răsare şi-n delii de azur se prinde şăgalnic de mersul bunicii apăsat de destin.

Codrul din Dacul răsare cu aripi ce năzuiesc spre înălţimi siderale, peste ţărâna sacră ce se prelinge-n obrajii îmbujoraţi mustind de legendă.

Codrul din Dacul răsare risipind crâmpeie de timp peste timp, peste paşii care alunecă înspre cer de parcă se ascund într-un lan de curcubeie.

Dacul din Codrul tresare peste fiorii focoşi ca nişte bidivii sălbatici în galopul zburdălniciei selenare.

Dacul din Codrul tresare, uneori devenind deseori cântecul dulce cu tremur de viori.

Dacul din Codrul tresare şi iarba şi razele se-mbrăţişează cu dor şi se încântă.

Dacul din Codrul tresare, aidoma peştii ţâşnesc prin vad şi vâltori, pe sub maluri cu sălcii de mame-plângătoare.

Dacul din Codrul tresare peste care Pădurea-brocart cu tot ce-i al ei îşi începe liturghia şi cântă.

Dacul din Codrul tresare, iar privirea desprinde sîngerândul unei corole de flori.

Dacul din Codrul tresare, când joaca oboselii cade frântă, toate gândurile dalbe se întorc la mama lor, la Mama noastră cea sfântă.

Apoi când anii înmuguriţi cresc, înfloresc şi rodesc se stinge orice prihană, câmpia copilăriei trece dealul semeţ, spre piscul muntelui adăpostit sub stânca veşniciei.

Vârsta şi Natura te răsfaţă ca o nobilă curtezană, îţi despoaie sufletul de alba lui sutană şi doar bunica te prinde râzând cu un surâs enigmatic răsfrânt din Icoană.

Apar apoi vise, năzuinţi, împliniri, înnoiri, coborâşuri, doriri, privegheri, înălţări.

Apar cărări mai multe ca legiuni de nouri ce se preling în soartă suişuri şi căderi.

Apare şiragul de vise mari ce se răsfiră ca-ntr-un zbor majestuos de privighetori.

Apare Azurul ce-şi pune patrafirul peste suavele, încântătoarele, înverzitele câmpii.

Apar Luceferii brodând cuvintele-albine ale Luminii şi vorbe cu duhu-înţelepciunii.

Apare Ramura mlădiţei alese ce se leagănă suav pe sub bulboana verde de cer.

Apare vinul adolescenţei săltând fioruri de căluşari pe strune de ţambal şi vioară.

Apare romanţa ca şi struna Crizantemei de Aur cu cerul ei dacic, de necuprins.

Apar garoafele aprinse la urechile viitoarelor Mirese, scânteind de dorul-rubin.

Apare busuiocul cuprins în dulcea mireasmă de sân a frumoaselor Fecioare.

Apare adâncul cuget dintr-un vis de safir ca petalele îndrăgostitului trandafir.

Apare omul Dacoromân al demnităţii creştine în suişul lui ortodox, înalt, serafim.

Apare eroul în mers de legendă ce scutură biruinţa peste duşmani şi vrăjmaşi.

Apare martirul în Potirul său mistic al cuminecării întru Dragostea lui Hristos.

Apare sfântul, catapeteasmă albastră a credinţei, nădejdii şi a iubirii Măicuţe.

Apare iar Codrul cel drag stând de veghe peste cerul Ierbii verde de-Acasă.

+ Sf. Prooroc Amos, Sf. Mc. Isihie, Fer. Ieronim şi Augustin.

Vineri,15 Iunie-Ziua veşniciei Domnului Mihail Eminescu, ora 12, 20’.

Poem inspirat de Luceafăr întru cinstirea lui şi a Neamului nostru!
Şi-a micuțului nostru Damian-Constantin !

––––––––––––––––-

Prof.dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

16 iunie, 2018

Ioan POPOIU: Eminescu

,,A vorbi despre Poet este ca şi când ai striga într-o peşteră vastă, nu pot sunetele să ajungă până la el” (Tudor Arghezi). Cel care se exprima astfel despre Eminescu voia să sugereze imposibilitatea de a-l cuprinde în cuvinte, pentru a-l defini. În scrisoarea către Constantin Noica, din 5 martie 1970, Emil Cioran se exprima astfel: ,,…nu încetez să mă mir că a putut să apară printre noi; fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat şi aproape de dispreţuit…”.

Imaginea sa în fiinţa noastră se identifică pentru totdeauna cu aceea a Luceafărului, străbătător de spaţii şi timpuri, cu chipul ,,nemuritor” al lui Hyperion… S-a vorbit despre Eminescu ca despre un geniu, termen asociat şi cu numele altor mari poeţi ai lumii, Dante, Shakespeare, Goethe. Credem că un termen mai inspirat, mai adevărat pentru a-l caracteriza, ar fi acela de poet vizionar. Vizionarismul său transpare din marile sale poeme, din elevaţia sa intelectuală, din formaţia sa spiriuală, filozofică. Tânărul student de la Viena şi Berlin era pasionat de filosofia orientală, de Confucius, Zoroastru, de soteriologia lui Budha, de mistica evreiască, de Cabala, Ghemara, de cursul de limbă sanscrită, pentru a citi pe Kalidasa, de cosmogonia indică. Putem concluziona că iniţierea lui Eminescu în filosofia şi spiritualitatea vechii Indii era lungă şi organizată. Ajuns în marile biblioteci, studentul pasionat descoperă o ,,terra incognita”!

Prietenul său, Teodor Stefanelli scria uimit: ,,Uneori era atât de adâncit în lucru, că scria până foarte târziu noaptea şi atuncea nici nu mergea seara la cină…Când nu scria, cetia foarte mult tot felul de cărţi…Iacob Negruzzi, directorul Convorbirilor literare, îi dăruise lui Eminescu operele lui Schopenhauer şi ele ocupau locul de cinste pe masa poetului. Dar nu se mărginea numai la cetirea operelor originale ale scriitorilor germani, ci cetia tot felul de cărţi traduse din alte literaturi în limba germană…Astfel a cetit el mult din literatura indică şi persană şi când avea cu cine discuta mult despre aceste literaturi şi mai cu seamă despre principiile religiei budiste, de care era încântat şi despre care spunea că este cea mai poetică, mai frumoasă şi mai profundă religie de pe lume. Cetise şi Ramayana, Mahabharata, apoi Sakuntala din literatura indică şi frumoasele versuri ale lui Hafis din literatura persană şi trebuie să-i fi plăcut foarte mult aceste opere, căci foarte adesea vorbea despre ele…”.

Dragostea faţă de aceşti autori se reflectă în versurile sale: ,,Din mii de mii de vorbe consistă-a voastră lume,/ Căreia tot pământul e numai un isvod./Pe care se înalţă pământ şi om şi cer/ În gând la Kalidasa, pe buza lui Omer..”. Plecând de la izvoare, Eminescu cunoştea bine religiile Orientului (Indiei), profunzimea doctrinelor, concepţiile exotice: ,,Astfel şi pasăre şi om/ Şi soarele şi luna/ Se nasc şi mor în sfantul Brahm (a)/ În care toate-s una…”. Suferinţa proprie l-a apropiat uşor de budism, iar doctrina Nirvanei, a dispariţiei individuale, a contopirii cu marele tot l-a cucerit: ,,Ce suflet trist mi-au dăruit/ Părinţii din părinţi,/ De-au încăput în el/ Atâtea suferinţi?/ (…) O, valuri ale sfintei mări,/ Luaţi-mă cu voi”!

El a unoscut Vedele, cele mai vechi texte religioase, poemele literaturii indice, Ramayana, Mahabharata, cartea lui Zoroastru, magul vechilor perşi, a cărui influenţă o remarcăm în ,,Sărmanul Dionis”. Apoi, la Berlin, citind Prelegerile de filosofie a religiei, aparţinând lui Hegel, a cunoscut Tora (legea veche ebraică), Cabala (tradiţia mistică a Vechiului Testament), Talmudul (codul ceremonial), teoria şi practica iudaică, haggada şi ghemara. Poetul avea cunoştinţe solide de cosmologie, creştină (Geneza) şi vedică (hindusă), un imn din Rigveda este tradus din germană de poet, iar într-un manusris al său, el scrie aceste rânduri care vădesc un filosof profund: ,,Spiritul este ceva absolut, ce se mijloceşte pe sine din sine, este o autodiferenţiere, o diviziune originară; lumea este ceea-ce-e-pus de spirit; ea este făcută din neantul său; însă negativul lumii este afirmativul, creatorul; aşadar, lumea a luat naştere din plenitudinea absolută a puterii binelui, ea este creată din neantul său propriu, care este Dumnezeu”.

Continue reading „Ioan POPOIU: Eminescu” →

Nendurații ochi de gheață

Mihail Eminescu – sculptura de Eremia Grigorescu,Onești

Mihai Eminescu – I. L. Caragiale – Adrian Botez – George Anca – Gheorghe Nistoroiu – Eugen Zaina – Jean-Claude-Larchet

MIHAI EMINESCU

Criticilor mei

Multe flori sunt, dar puține
Rod în lume o să poarte,
Toate bat la poarta vieții,
Dar se scutur multe moarte.

E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai a spune,
Înșirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.

Dar când inima-ți frământă
Doruri vii și patimi multe,
Ș-a lor glasuri a ta minte
Stă pe toate să le-asculte,

Ca și flori în poarta vieții,
Bat la porțile gândirii,
Toate cer intrare-n lume,
Cer veșmintele vorbirii.

Pentru-a tale proprii patimi,
Pentru propria-ți viață,
Unde ai judecătorii,
Nendurații ochi de gheață?

Ah! atuncea ți se pare
Că pe cap îți cade cerul
Unde vei găsi cuvântul
Ce exprimă adevărul?

Critici voi, cu flori deșerte,
Care roade n-ați adus –
E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai de spus.

CARAGIALE

Despre Eminescu

Replica lui Caragiale la descrierea unilaterală a lui Eminescu pe care mulți contemporani ne-au lăsat-o, de poet rupt de realitate, pierdut în visuri, indiferent la mizeriile vieții, a fost o suită de trei articole: În Nirvana, Ironie și Două note. Caragiale ne dezvăluie un caracter mult mai complex, plin de contradicții, supus unor impulsuri instinctive pe care nu și le putea controla.

Profilul psihologic schițat de Maiorescu

Titu Maiorescu l-a cunoscut îndeaproape pe Eminescu. În studiul Eminescu și poeziile sale, publicat în 1889, anul morții lui Eminescu, Maiorescu scrie:

„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienației declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”

Maiorescu crede că Eminescu nu a fost nici fericit, nici nefericit și că personalitatea lui nu a fost influențată de evenimente exterioare.

„Eminescu, din punct de vedere al egoismului cel mai nepăsător om ce și-l poate închipui cineva, precum nu putea fi atins de un simțământ prea intensiv al fericirii, nu putea fi nici expus la o prea mare nefericire. Seninătatea abstractă, iacă nota lui caracteristică în melancolie, ca și în veselie.”

„Cuvintele de amor fericit și nefericit nu se pot aplica lui Eminescu în accepțiunea de toate zilele. Nici o individualitate femeiască nu-l putea captiva și ține cu desăvârșire în mărginirea ei. Ca și Leopardi în Aspasia, el nu vedea în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip irealizabil. Îl iubea întâmplătoarea copie sau îl părăsea, tot copie rămânea, și el, cu melancolie impersonală, își căuta refugiul într-o lume mai potrivită cu el, în lumea cugetării și a poeziei.”

„Viața lui externă e simplu de povestit, și nu credem că în tot decursul ei să fi avut vreo întâmplare dinafară o înrâurire mai însemnată asupra lui. Ce a fost și ce a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut, care era prea puternic în a sa proprie ființă încât să-l fi abătut vreun contact cu lumea de la drumul său firesc.” [4]

Ca o concluzie, Maiorescu afirmă că Eminescu nu a suferit din cauza unor lipsuri materiale.

„A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu însemnează a întrebuința o expresie nepotrivită cu individualitatea lui și pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Cât i-a trebuit lui Eminescu ca să trăiască în accepțiunea materială a cuvântului, a avut el totdeauna. Grijile existenței nu l-au cuprins niciodată în vremea puterii lui intelectuale; când nu câștiga singur, îl susținea tatăl său și-l ajutau amicii. Iar recunoașterile publice le-a disprețuit totdeauna.” [5]

Profilul psihologic schițat de I.L. Caragiale

Contrariat de afirmațiile lui Maiorescu, Caragiale ripostează cu vehemență în articolul Ironie din 1890.

„Îmi vine destul de greu să contrazic niște autorități în materie literară, știind bine cât le iritează contrazicerea și cât de primejdioasă e iritația lor pentru soarta și reputația unor simpli muritori ca noi; dar trebuie să spun odată că poetul de care e vorba a trăit material rău; sărăcia lui nu este o legendă; a fost o nenorocită realitate, și ea îl afecta foarte. Ce Dumnezeu! Doar n-a trăit omul acesta acum câteva veacuri, ca să ne permitem cu atâta ușurință a băsni despre trista lui viață! … A trăit până mai ieri, aci, cu noi, cu mine, zi cu zi, ani întregi… Pe cine vrem noi să amăgim?”

„S-a susținut că disprețuia averea… E un neadevăr – pe care nu-l poate spune decât sau cine n-a cunoscut pe poet, sau cine… vrea să spună un neadevăr – o afirm eu aci cu siguranța că afară de teorii fanteziste, psihologice, etnice, etice, estetice șcl. nu voi căpăta nicio dezmințire serioasă. L-am cunoscut, am trăit lângă el, foarte aproape vreme îndelungată și știu cât de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. L-am văzut destul de adesea scrâșnind din lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ținta, cu cât îi pare lui că se apropie de dânsa, îl aruncau, ce-i drept, în cea mai întunecată melancolie, dar nu-l zdrobeau niciodată; lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma cu desăvârșire… da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta, și mai ales acelora ce trebuiau s-o înțeleagă nespusă.”

Caragiale nu neagă existența trăsăturilor descrise de Maiorescu, dar afirmă că ele erau însoțite de manifestări nestăpânite de o violență extremă. Astfel, viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între perioade de liniște și seninătate și altele, de implicare nestăpânită în evenimentele care aveau loc în preajma lui.

„Avea un temperament de o excesivă neegalitate, și când o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am fost de multe ori confidentul lui.

Cu desăvârșire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adese … Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simțirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârșească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus și peste două-trei zile se arăta iar liniștit, ca «Luceafărul lui – nemuritor și rece». Acum începea cu verva lui strălucită să-mi predice budismul și să-mi cânte Nirvana, ținta supremă a lui Buda-Sakiamuni.”

„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”

Pentru asemenea oameni contactul cu realitatea exterioară este dificil de cele mai multe ori și le transformă viața într-o continuă confruntare.

„Omul acesta a trăit, mai des mâhnit, mai rar vesel, într-un cerc foarte restrâns de prieteni. Dar era și un om ciudat! El își făcea o plăcere din necaz și din durere o voluptate. Dacă nu avea vreo supărare, și-o căuta; dacă nu venea să-l întâmpine durerea din afară, el știa să și-o scormonească singur din rărunchi. Cu un astfel de caracter mai era și de tot sărac.”

„În capul cel mai bolnav, cea mai luminoasă inteligență; cel mai mâhnit suflet, în trupul cel mai trudit! Și dacă am plâns când l-au așezat prietenii și vrăjmașii, admiratorii și invidioșii sub «teiul sfânt», n-am plâns de moartea lui; am plâns de truda vieții, de câte suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăși.”

În deplin acord cu Maiorescu, și Caragiale subliniază înzestrarea intelectuală remarcabilă a lui Eminescu, dar și încrederea nezdruncinată în geniul său.

„Am cunoscut foarte de-aproape un om cu o superioară înzestrare intelectuală; rareori a încăput într-un cap atâta putere de gândire. Era pe lângă aceasta un mare poet; cu cea mai nobilă și mai înaltă fantezie, ajutată de un rafinat instinct artistic, el a turnat într-o lapidară «formă nouă limba veche și-nțeleaptă», pe care o cunoștea atât de bine și o iubea atât de mult.”

„Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l-ar fi făcut să n-aibă deplină și manifestă încredere, față cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent, și o știa mai bine decât oricine; nici o critică nu-l putea face să se-ndoiască de sine, iar aplauzele nu i-ar fi putut spune decât mai puțin de ce credea el însuși. De aceea opera ce ne-a lăsat-o nu denotă nici un moment de ezitare sau neîncredere în sine.”

„Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.”

Alte mărturii Continue reading „Nendurații ochi de gheață” →

Ioan MICLĂU-GEPIANUL: Câteva cuvinte despre o carte mare…

,,O altfel de cântare a cântărilor” a autorului Pavel Rătundeanu-Ferghete,

apărută la Editura Contrafort, Craiova, România- 2013

Cartea consistă din 308 pagini cu un text desfășurat (prin ideea autorului) pe șapte părți numite Anotimp, fiecare constituind de fapt un nou Capitol în care se include subtitlurile de lucrări realizate de autor. Prefața cărții o scrie dl. Lucian Gruia.

Are Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României, iar prin copyrightul ce aparține Editurii Contrafort, se stipulează condițiile legale asupra folosirii textelor din carte. Deci, voi avea grija a respecta întocmai aceste reguli.

Domnul Ben Todica din Melbourne ne mai spune că va veni o vreme când aceste cărți a autorului Pavel Rătundeanu-Ferghete vor fi căutate și citite precum căutăm un pahar cu apa limpede! Să-i dorim succes deplin autorului cărții O altfel de cântare a cântărilor.

Desigur, nu o aseamăn eu cu La Dotta Mano, a lui Michelangelo, care deși publicată inițial în doar 33 de exemplare, rar găsită azi, și la un preț de câteva sute de mii de dolari, respectând însă scara valorilor, Pavel ne aduce o carte mare, în care se cuprind cele mai înalte simțăminte umane, de dor și iubire ,,strecurate prin lumină”, expresie folclorică des folosită de dl. Pavel Rătundeanu-Ferghete în compozițiile sale. Scrierile aduc un iz specific românesc dar și acel iz al izvorului popular folcloric regional. Uneori ai impresia cum pe undeva prin jur s-ar afla un Anton Pann de la Ciubăncuța de Cluj-Napoca. În tot timpul autorul și-a adunat un larg bagaj folcloric, cum spuneam, cu frumoase expresii ale omului de rând, aduse și din zona Sălajului său natal.

În toate cele șapte Anotimp -uri (Capitole) ale cărții se observă o linie de clară legătură, ,,un trunchi”, cum îl numea dl. Lucian Gruia în prefața scrisă cărții, pe care trunchi cresc stufoase ramuri ale creației literare ferghetene, diversificate în teme, dar unitare prin acel liant al iubirii și dorului de o viață sănătoasă, în credință și Hristos, ,,pâinea cea cu folos” expresie iar atât de des folosită de autor. Ce se poate constata, tot inspirațional și metaforic vorbind, valoarea cărții crește tocmai prin aceste stufoase ramuri care numai pe un trunchi solid și sănătos pot crește. Iar trunchiul este însăși harul autorului care a reușit să-i inspire însăși titlul cărții sale: O altfel de cântare a cântărilor, prin care de fapt dl. Pavel Rătundeanu-Ferghete își identifică personalitatea sa scriitoricească, intimitatea sa sufletească, identitatea lui proprie. Observăm cum aproape la fiecare subtitlu de Anotimp, autorul notează și un motto, prin care deschide o fereastră spre a se privi înspre tema ce urmează a fi gustată de cititor. Astfel la Anotimp Ia, îl găsim pe Lucian Blaga, cu un vers din Poemele Luminii drept motto ales de autor: `,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii…” fapt prin care autorul dorește să-și justifice propria-i creație în felul său propriu de a înțelege lumea din jur. Astfel continuând, în această albie al inspirației sale, dl. Pavel Rătundeanu-Ferghete reușește ași frământa aluatul plăcut al scrierilor sale literare până la finele întregii cărți.

Primind această carte și eu aici în Australia, autorul a mai avut dragul a-mi scrie și un autograf pe prima filă, astfel respectul meu pentru autor rămâne adânc păstrat în ființa mea.

Deosebit de atractiv prin tot ceea ce autorul adună operei sale, cartea poate fi așezată între cele mai inspirate și de real folos adus unei educații sănătoase, umane, creștine celor ce vor avea ocazia sau vor dori să citească o carte bună. Cartea se află și la biblioteca Mihai Eminescu, biblioteca familiei mele din Cringila, N.S.W, la îndemâna cititorilor noștri români-australieni. Eu o recomand tuturor cititorilor iubitori de o carte adevărată, ieșită dintr-o viață adevărată, care are darul a lumina mintea noastră. Și încă o vorbă: Chiar dacă azi cărțile sunt mai puțin căutate, va veni o vreme când Cartea va fi căutată precum căutăm florile cele frumoase prin câmpiile noastre românești! Iubiți Cartea Romanească!

———————————

Ioan MICLĂU-GEPIANUL

Cringila, Australia

14 iunie, 2018

Adrian BOTEZ: Magia neagră a unei istorii a românilor…

MAGIA NEAGRĂ A UNEI ISTORII A ROMÂNILOR…FĂCUTĂ DE TRĂDĂTORI ŞI DE „ALOGENI”…!

(marginalii şi dezvăluiri în premieră)

Zi de zi şi zi după zi, vedem cum se caţără pe noi tot felul de căpuşe, de păduchi, de mici jivine, şuierând şi sâsâind, cumplit nerăbdătoare, de lăcomia de-a ne mistui, de tot, sângele. Toţi mârlanii şi toate „curvele morale” se înghesuie, din toate părţile, să ne convingă de faptul că, noi, românii, nu mai suntem buni de altceva decât de hoit.

…Pe pielea noastră, se fură cum nu s-a mai furat: nici tătarii cu „capete de câine”n-au făcut-o, cum nici fanarioţii. Pe pielea noastră, fojgăie tot felul de contracte, prin care, ce era al nostru, din moşi-strămoşi, ni se dovedeşte, cu terfeloaga „legii” în faţă, că n-a fost niciodată al nostru, ci trebuie să fie al oricui, numai al nostru, NU!

…Pe pielea noastră, trebuie să suportăm tot felul de aranjamente „magice” (de „magie neagră”, prăpăditoare de Neam!), după care, când ne uităm în oglindă, nu mai dăm doi „bani răi”, noi pe noi înşine…! Uitaţi-vă, numai, ce scrie pe HotNews.ro, miercuri, 19 mai 2010, 13:16 :

“Camera Deputatilor a adoptat miercuri articolul 37 din Legea educatiei in varianta Guvernului, prin care Limba si literatura romana va fi singura disciplina care nu poate fi studiata si in limba materna de catre minoritatile nationale, informeaza Mediafax. Liberalii nu au participat la vot.

In varianta Comisiei de invatamant, articolul prevedea ca si disciplinele Istoria romanilor si Geografia Romaniei sa fie studiate in limba romana de minoritatile nationale, prevedere adoptata de comisie la propunerea liberalilor.

<<Va anuntam ca nu vom participa la acest vot, la acest articol, e un vot antinational si va asumati responsabilitatea ca cetatenii Romaniei sa nu stie ce inseamna istoria si geografia acestei tari>>, a explicat Eugen Nicolaescu.

Articolul, adoptat in forma Executivului, cu 111 voturi pentru, 45 voturi impotriva si 10 abtineri, prevede ca „in cadrul invatamantului preuniversitar cu predare in limbile minoritatilor nationale, toate disciplinele se studiaza in limba materna, cu exceptia disciplinei Limba si literatura romana„.

Jurnalul Flacăra Iaşului este mult mai incisiv şi mai “ager la ochi”, în această problemă gravă a României de azi:

“Majoritatea deputatilor au votat posibilitatea predarii istoriei si geografiei Romaniei in limba maghiara. UDMR a tinut mult la acest detaliu, continut altminteri si in proiectul Legii Educatiei. PNL si PSD au protestat cu vehementa si i-au acuzat pe pedelisti, udemeristi etc. de tradare a natiunii romane.

Pe de alta parte, sa ne gandim ca in Harghita si Covasna, oricum, istoria si geografia Romaniei erau deja predate in limba lui Petöfi. Normal ar fi fost ca macar aceste doua discipline sa fie asimilate de catre compatriotii nostri de origine maghiara IN LIMBA ROMANA, limba oficiala a statului in cadrul caruia sunt si ei cetateni. Ce sens are aceasta discriminare pozitiva? In SUA, geografia si istoria sunt predate in limba engleza, in Franta franceza e unica limba oficiala admisa, in Grecia – limba greaca si exemplele ar putea continua.

Sa zicem ca noi, romanii, vrem sa demonstram intregii lumi ca putem fi cei mai democrati de pe planeta. Macar de-ar fi scrise viitoarele manuale de istorie si geografie intr-o maniera atractiva, inteligenta si echilibrata, chiar de-ar fi redactate in maghiara. Or, majoritatea celor scrise in limba romana sunt greoaie, incarcate cu tot felul de detalii inutile, plictisitoare sau, pur si simplu cu multe omisiuni de continut.

Nu supradragostea de democratie i-a determinat pe reprezentantii PDL sa sustina aceasta propunere a UDMR, ci pacatosul de calcul politic. In acest moment, fara sprijinul UDMR, PDL ar conta in Parlament doar pe UNPR, procentaj insuficient pentru a se mai mentine la guvernare. Astfel, liderii UDMR isi mai ating un scop, pedelistii se executa fara cracnire, intr-un moment extraordinar de greu pentru partidul portocaliu, in vreme ce PSD si PNL mai sufla nitel in trombonul patriotismului discursiv.

Iar pe ei, pe etnicii maghiari din Harghita si Covasna, nu cred ca i-a intrebat la modul serios nimeni daca acest aspect ii preocupa cel mai mult in acest moment. Acolo sunt sosele distruse, intreprinderi falimentate, oameni muncitori, saraci si cu mult bun simt, somaj cat incape si munti cheliti la greu de catre angajatii grofului postdecembrist, putredul de bogat Verestoy Attila…”

***

…Vedem pe forum tot felul de comentarii ale limbricilor “epocii de aur” băsesciene, “juni” educaţi la şcoala uitării, a trădării naţionale PRIN UITARE: că “aşa trebuia de mult”, că “aşa este europeneşte”…:

“Daca istoria si geografia Romaniei este predata asa cum trebuie, ce conteaza limba? Important e sa nu se faca dezinformari…atat.

Plus ca un copil ungur invata mai bine in limba lui decat in romana.
Nu vad problema…” – sau: “Dumneavoastra uitati ca la ora actuala suntem in UNIUNEA EUROPEANA. Un singur spatiu, un singur teritoriu, o singura piata si mai multe culturi. Dar poate ca dumneavoastra nu sunteti inca cetatean al UE. (…) Mult noroc si…..toleranta.”

Continue reading „Adrian BOTEZ: Magia neagră a unei istorii a românilor…” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Profetismul lui Mihail Eminescu (partea a IX-a)

„Poetul şi filosoful Eminescu sînt România de astăzi care continuă România de ieri;

Gînditorul politic Eminescu este România care se crează astăzi şi care reprezintă viitorul.”

(Avocat nemţean Ion Herghelegiu)

În Biserică, în istorie Neamul este izvorul puterii religioase, al energiilor creatoare, care graţie jertfei şi iubirii sale întru Părintele ceresc, Dumnezeu îi alege Profeţii şi Elitele spirituale, astfel ca prin istorie să păşească spre mersul lui firesc, spre menirea Naţiei înspre transcendent, înspre mântuire. Misia Profetului constă în conjugarea vocaţiei sale creştine cu harul Duhului Sfânt întru realizarea sintezei misticii ortodoxe fundamentale în cadrul naţionalismului Neamului său.

Profetul întrupează în fiinţa şi persoana sa Icoana lui Hristos, regenerând Chipul Domnului în naţie. Profetului îi revine rolul divin de născător spiritual al naţiei, la rândul lui, Fiul născut de aceeaşi naţiune, pentru a o îndruma, îndrepta, transforma, reînnoi, după modelul Învăţătorului său Hristos: „Hristos cel înviat este începutul creaţiei celei noi, pentru că ne cuprinde în starea jertfită şi înviată a trupului Său în mod actual pe toţi care credem nu numai prin comunitate de natură ce o are cu noi, ci şi prin cuprinderea noastră personală în El şi prin petrecerea Lui în noi. (…) Prin trupul înviat al lui Hristos iradiază, neîmpiedicată, puterea Celui ce a făcut acest trup nestricăcios, conducând pe toţi cei ce se vor împărtăşi de El la înviere şi la nestricăciune, ba conducând întreaga creaţie la incoruptibilitate şi transparenţă, adică la maxima transfigurare şi comunicabilitate între persoane prin Duhul şi la o totală personalizare a cosmosului, în Hristos şi în oameni, pentru că există o continuitate ontologică între materia trupului şi materia cosmosului. (…) Numai perspectiva învierii ne dă puterea să ducem adevărata luptă cerută de ea: lupta împotriva pasiunilor, lupta pentru sensibilizare, pentru transparenţă, pentru comuniune, pentru asemănarea cu Hristos, puterea Celui care a înviat susţinându-ne pe această cale.” (Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti-1978)

Profetul este cel ales şi pus să vegheze necontenit la trezvia conştiinţei care menţine trează, demnă şi permanent identitatea românească prin naţionalism, spiritualitate, cultură şi religiozitate creştină.

Chiar dacă sub Semnele vremurilor istorice se conturează reflexele crizelor spiritual-religioase cu conotaţii psiho-sociale dramatice, Profetul este desemnat de Sus să rămână Stâlpul şi Temelia Generaţiei sale, pentru ca Elita Spirituală Creştin-Ortodoxă, care ţâşneşte, alege să se călăuzească după îndemnul lui şi după pilda Profetului absolut-Mântuitorul nostru Iisus Hristos, găsindu-şi astfel reperele naţionaliste seculare, cu nădejde, credinţă, elan, eroism, jertfire, demnitate, nepanicându-se: Ne întreabă alt Profet al Neamului Mircea Eliade în articolul său, Românismul şi complexele de inferioritate: „Nu înţeleg de ce ţipăm: primejdie! Unde este primejdia? (…) Cum am putea noi crede că un neam ofensiv şi creator ca neamul românesc poate fi primejduit de cineva? Numai gândul acesta este umilitor. Numai ideea că trebuie să luăm „măsuri de pază”. Nu-şi dă nimeni seama că tăria românismului stă tocmai în dispreţuirea oricăror măsuri de pază? Să încercăm să privim lucrurile istoric, nu politic. Şi istoric, nu ne poate fi teamă de nimic. Atât cât energiile creatoare româneşti n-au secat, nu ne pasă.”

Profetul ne arată continuu Calea Providenţei, pregătind generaţia sa şi altele pentru reînnoirile spirituale, întemeind în conlucrare cu Iisus Hristos-Viaţa adevărată, pentru viaţa evanghelică a Neamului, astfel încât cu fiecare pas al vieţii creştine poporul se apropie tot mai mult de lumea nouă a Dumnezeului-Om: „Sunt 18 secoli şi jumătate, ne spune un alt mare Profet al nostru Nicolae Bălcescu, de cînd Hristos întreprinse a răsturna lumea veche, civilizaţia păgînă, ce reprezenta pincipiul dinafară, obiectiv, al naturei şi al silei, substituind în loc o altă lume, o altă civilizaţie, întemeiată pe principiul subiectiv, dinlăuntru, pe dezvoltarea absolută a cugetării şi a lucrării omeneşti în timp şi în spaţiu, şi, prin identitatea între esenţia naturei spirituale a omului şi esenţia naturei divine, El descoperi fiecărui individ legea libertăţii, a demnităţii, a moralităţii şi a perfectibilităţii absolute.

După ce, în Evanghelie, Mîntuitorul ne arată legea morală, absolută, nemărginită, legea dreptăţii, şi aruncă omenirea pe calea nemărginită a unei dezvoltări regulate, progresivă, supuind natura, sila, lumea dinafară supt preponderenţa absolută a minţii şi a cugetării, prin sîngele Său vărsat, prin moartea Sa, El ne arată legea practică, legea lucrării, legea jertfirei, a iubirei şi a frăţiei, chipul cu care ne putem mîntui, putem învinge răul şi îndeplini menirea morală a omenirei, adecă mai întîi prin cuvânt, prin idee, pe urmă prin lucrare, jertfindu-ne individa familiei, aceasta patriei, patria omenirei, viitorului.” (N. Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul. Biblioteca pentru Toţi. Ed. Minerva, Bucureşti-1985, p. 1)

Profetul veghează şi conduce segmentul de românitate care trebuie să se asume valorilor tradiţionale creştine prin care se cerne naţionalismul intelectualităţii dacoromâne pentru a realiza epoca de creativitate maximă: mistică, isihastă, filocalică, sofianică, profetică.

Mihail Eminescu, ca de fapt toţi profeţii Neamului nostru, a înţeles că doar seva Tradiţiei creştine conduce la închegarea ortodoxiei ca model de viaţă, ca atitudine de eroism şi mistică.

Geniul creator al poporului întrupat în harul Duhului Sfânt dă Alesului, viziunea profetică, perspectiva spirituală de a purta în fiinţa sa destinele neamului său dacoromân.

Prin erudiţia sa covârşitoare, prin rafinamentul intelectualului genial, prin sinteza esenţială, prin pătrunderea profunzimii sale teologice, Eminescu îşi asumă dimensiunea sa profetică.

În Rugăciunea unui Dac-Profetul are prin dimensiunea filosofico-mistică o cunoaştere apofatică demnă de cinstirea marilor Sfinţi Părinţi ai Bisericii lui Hristos.

Rugăciunea unui Dac este o genială Odă a Creaţiei, un erudit Poem filosofic şi un admirabil Psalm de adorare adus Celui Care toate sunt în Hristos, prin Hristos, întru Hristos.

„Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sîmburul luminii de viaţă dătător,/ Nu era azi, nici mîne, nici ieri, nici totdeauna,/ Căci unul erau toate şi totul era una;/ Pe cînd pămîntul, cerul, văzduhul, lumea toată/ Erau din rîndul celor ce n-au fost niciodată,/ Pe-atunci erai Tu singur, încît mă-ntreb în sine-mi:/ Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi? // El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii/ Şi din noian de ape puteri au dat scînteii,/ El zeilor dă suflet şi lumii fericire,/ El este-al omenimei izvor de mântuire:/ Sus inimile voastre! Cîntare aduceţi-I,/ El este moartea morţii şi învierea vieţii!// Şi El îmi dete ochii să văd lumina zilei,/ Şi inima-mi împlut-au cu farmecele milei,/ În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers/ Şi-n glas purtat de cîntec simţii duiosu-i viers,/ Şi tot pe lîng-acestea cerşesc înc-un adaos:/ Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!”

Mihail Eminescu conjugă credinţa cu gândirea, voinţa cu iubirea dând convergenţă tuturor acţiunilor sale spre a împărtăşi celor chemaţi gradul de spiritualitate pentru a fi Aleşi, pentru a deveni Elite creştine naţionalist-ortodoxe.

Mihail Eminescu s-a aflat permanent în natura lucrurilor spirituale, lucrând cu abnegaţie, cu destulă rigurozitate, cu un dinamism de erou, la prelucrarea structurii fireşti a omului întru devenirea sa religioasă, întru menirea chipului său hristic, ţinându-l treaz, aprinzându-l şi pregătindu-l parcă pentru aşteptarea serafică eshatologică.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Profetismul lui Mihail Eminescu (partea a IX-a)” →

Mariana GURZA: Timpul…

TIMPUL…

Tu şi timpul

aţi trecut unul pe lângă altul,

neştiindu-vă.

Până-ntr-o zi…

când el s-a numit altfel

decât timp,

s-a făcut culegător de stele,

inimă,

trandafir,

scoică…

Şi zbuciumul inimii

şi chinul trupului pălmuit,

avea urme de sfâşiere…

–––––––––––

Mariana GURZA

Timișoara

12 iunie, 2018

Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Liniștea avea mângâiul prelins printre noi

LINIȘTEA AVEA MÂNGÂIUL PRELINS PRINTRE NOI

Ciclul: Răspântii

… ploaia ținuse morțiș să se intromisioneze
printre visele-mi în agonia lepădării,
vedeam frânturi descărnate, oase !
împrăștiate printre petale de încord,
era o lume nebună,
nebună de aruncat peste bord …
pluteam !
valuri intangibile își frângeau vuietele
direct în pavilionul urechii, de acum
bântuită prin tropotitul de stropi,
și stropi în năvală interminabilă,
negurile stăteau cu ferestrele deschise,
încercând să împrăștie năduful miezului din noapte,
erau presărate și câteva pete de zori,
dar nimeni nu le lua în seamă,
arbitrar, mă pătrundea un lătrat stingher
și din trotuar veneau plescăituri
ale biciului cu care norii goneau noaptea,
liniștea avea mângâiul prelins printre noi
și-n pleoapa ta juca un nerv în dârdâi …
mi-am apropiat buzele cât să-și ia din
tremurul genelor, și-am lăsat totul neatins,
treceau prin mine unduiri de amintiri
și se simțea un aer de nou …
încotro ?
întrebă o filă de timp, căzută în alb …
uf, dar câte întrebări ascundea timpul în scoarță, însă
răspunsurile le mâncaseră cariile celor cinci veșnicii,
căutam printre firimiturile rămase în hieroglifele trecutului particule de adevăr din care să-mi compun
un nou alfabet, prin care să-mi pot rescrie viitorul …
atâtea frământări mă încolțiseră din umbrele trecutului,
unele dăduseră în mugur !
altele erau chiar în floare, dar …
erau carnivore !
mușcau sufletul meu, hrănindu-se cu sânge din Poem …
nu prea mă știam apăra,
timpul mă dezarmase aproape complet,
dar îmi lăsase penița și o călimară,
plină ochi cu amar …
undeva,-n margine de grădină, în genunchi,
Orologiul !
se tânguia – îl sărise rândul peste noapte !
gemetele lui împrăștiau clorofilă, semn
că plantele mele-l trecuseră prin fotosinteză,
nimic nu le scăpase din METAFIZICA VISULUI,
poate doar regretam dezlipitul din SOMNOSTIHII,
în fine,
e ziuă !
Continue reading „Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Liniștea avea mângâiul prelins printre noi” →

George ANCA: Trei în Calcutta – Tagore, Maica Teresa, Eliade

TAGORE

Marile imperii – scria Tagore (A doua naştere) – îşi schimbă forma şi se spulberă precum norii; naţiunile îşi joacă rolul şi apoi dispar în obscuritate, dar aceşti indivizi poartă în ei viaţa nemuritoare a întregii umanităţi. Vorbea despre personalităţi revelatoare, respirând în lumea Spiritului. Noi vorbim despre el, în Calcutta naşterii lui (6 mai 1861).

În Victoria Memorial, azi Muzeu al Bengalului, Tagore joacă într-o piesă sanscrită, cu diploma Nobel pe peretele din faţa fotografiei junelui actor. În palatul memoriei sale din Shantiniketan, am căutat zadarnic prin vasta iconografie urma lui din Bucureşti (noiembrei 1926). Atâţia de la noi ar fi zidit palate din paşii lui Tagore. Spuneam atunci că sfântul din Montparnasse şi sfântul din Shantiniketan, amândoi scijelaţi în cuvinte de Arghezi, au tăiat în materie spirituală mântuirea lumii. Că Tagore este Christos bătrân, frate mai mare cu Christosul valah Mihai Eminescu. Calcuttana, prin naştere, Amita Bhose a putut chiar să evite gustul morţii incinerându-se în Bucureşti lângă mormântul lui Eminescu, împrăştiindu-se în cosmosul lui Orfeu şi al lui Tagore deopotrivă.

Doctrinele mileniului al treilea nu vor putea evita ceea ce se impusese filosofului N. Bagdasar în 1938, contrastul dintre civilizaţia europeană, acum, pe acelaşi trend, americană, materialistă, şi cultura indian-orientală a sufletului, a interiorului. Dacă încorporarea gândirii lui Tagore în cultura română în anii ’20 şi ’30 a putut fi destructurată chiar prin Tagore însuşi, sovietizat, al treilea, al patrulea Tagore vor fi iar şi iar Tagore cel dintâi, cel adevărat.

Un abur de aură botezătoare, cum i-a zis Tagore mahatma lui Gandhi, cum a murit Vivekananda la 39 de ani, ce titlu a avut Ramakrishna. Fugărit de furnicile albe, chiar tu, Tagore. O competiţie existenţial-religioasă la templu. Power cut în Lebedev + Gorki Sadna, Eisenstein, Rusia mutată aici, cu căţel cu purcel, orice intră nu mai iese, Birla Planetarium, Rabindra Sadan, Matro St. Paul’s, Cathedral, handicraft bazar, Sunil Ganguli, Satyajit Ray, Father Panchal, Mrinal Sen, Ashok Kumar, Dilip Kumar, Kishor Kumar, Amitabh Bachchan, Guru Dutt.

Mă despart de Calcutta înainte de a fi aflat cum merg treburile la departamentul de istorie antică, tocmai acolo merg, de la revedere.

De nu s-ar dispersa, ştearsă de ciclon, casa lui Tagore din Pandua, Orissa, fost Bengal, unde scria sub un copac bakul drama-dans Chitrangada. Aici era the revenue inspector office. Ciclonul din 1971 a spulberat casele din jur, nu şi pe cea a lui Kabiguru. Acum, gata, vom putea reconstrui casele noastre, n-o putem înlocui pe cea în care a locuit Rabindranath. Sarada Prasad Malik, no point in building an auditorium in a remote village. The Rabindra Mandap was finally built in Bhubaneswar. Au instalat sătenii o statuie la intrarea în sat şi uliţa principală au numit-o Rabindra Sarani, nerecunoscută de guvern. Bani pentru bakul mandap. Tineretul a format clubul Biswakabi Rabindranath Yubak Sangsad. Au încercat şi o Rabindra Library.. Tagore le zicea: baba aum khao. Venea aici de dolparba, înainte de a se muta la Shantiniketan. Cooracharan Sahoo, the 56-year-old son of the late Durjodhan Sahoo, Tagore’s estate manager: my father handed me down all the papers before he died and asked me not to lose them. I kept my word and saved the papers although I lost my belongings. Gata să se înece în ocean, şi Camoens purta deasupra capului manuscrisul Os Lusiades.

În 1926, pe 21 noiembrie, Tagore nu era aici. Era în Teatrul Naţional din Bucureşti şi conferenţia despre poezia şi gândirea indiană. Azi, 22 noiembrie 1999, în Shantiniketan, a doua zi, ne amintim nesfârşirea şoptirii de Gange-Dunăre. Cu antet, că Dr. George Anca has delivered two lectures, Tagore in Romanian perspective, Vidya Bhavan, 22 November ’99, Tagore and Eminescu, 23 November.

MAICA TERESA

Maica Teresa din Târgovişte este una din cele 3000 de surori ale ordinului Misionarelor Milei, fondat de Maica Teresa din Calcutta în 1948, cu 12 surori. Născută în 1910 la Skopje, sfânta moare în 1997, după ea, anual, hrănindu-se o jumătate de milion de familii şi 90 000 de leproşi sperând vindecarea sub îngrijirile ordinului. Dragostea pentru Christos şi jertfirea pentru cei mai săraci dintre săracii străzilor Calcuttei s-au născut împreună, spune ea.. Sora săracilor, protectoarea bolnavilor, femeia care a slujit lui Dumnezeu cu mâinile ei (sunt titluri de cărţi dintre numeroasele ce i s-au dedicat) este şi unul dintre leader-ii mondiali ai secolului 20 (Leading Ladies; Mahatma Gandhi, Mother Teresa, Swami Vivekananda and Some important Events of India from 1944 to March 1995.)

Unul dintre biografii ei indieni, lansând cartea, pe care apoi a înmânat-o preşedintelui musulman al Indiei, a evocat, drept răspuns la eventuala românitate a Maicii Teresa, o discuţie cu aceasta. Întrebată de un magnat elveţian unde să depună 1% din afacerile sale, Maica Teresa ar fi spus că România are probleme, acolo să doneze. Venită în martie 1990 în Bucureşti, era aşteptată în Piaţa Universităţii, cu o strofă din Rugăciunea lui Eminescu, scrisă pe zid, sub imnul lui Mureşanu. Cine a deturnat-o ştie probabil şi de banii elveţianului.

…Cerul Calcuttei, plus evenimentele, joaca de-a apusul soarelui, cricket, Australia-Zimbabwe 65-1, poate nu traducem Bande mataram, Mirih, zile bramburite, nu şi Calcutta, oraşe noi, Calcutte, maici, maica Tereza, iar Calcutta, ai cui copii, divină maică, şi tu, Calcutta, maica maicii, şi noi, copiii nimănui, un crickett pe maidan. (Sanskritikon).

„Victorie omului noului-născut mereu-viului” (Tagore, Copilul)

ELIADE

Eliade era tânăr, Tagore bătrân, cu 46 de ani mai mult, un Iorga. N-avea cum lipsi studentul Eliade de la conferinţă, în ’26, aşa i-o fi venit şi ideea. L-am căutat de-am înnebunit printre bărbi Tagore-Brâncuşi-Iorga. Mrinal Sen îl admira pe Eliade, P. C. Chunder pe nepoată-sa, Amita Bhose. În catalogul public al Bibliotecii Naţionale, 23 titluri Eliade, 2 Ceauşescu, Eminescu – C-M Popescu, Leviţchi-Bantaş, Emin Pasha. Eli, Elia, Eliade. No Souvenirs, The Two and the One, Zalmoxis the Vanishing God..

Iubita lui Eliade, moartă, el urmându-i. Iubitul lui Maitryi, ca ea, incinerat, încă o explicaţie a cenuşii, pe lângă a nu-i fi profanat cadavrul.Conferinţa e aranjată pentru marţi la 1.30, avionul e la 5, direct de acolo în aeroport. Mirce Eliade and Indological Studies in Romania. Îi spusei lui Bando că misterul din literatura lui Eliade este în bună măsură de pus pe seama vieţii lui în Calcutta, în năpraznică tinereţe, dar eu înţeleg Calcutta tocmai prin el, Virgiliu tânăr, necaduc. De spus, ce i-a dat Calcutta lui Eliade este incalculabil, nu incalcuttabil, ce-a dat el discipolilor săi, asemeni Ce mi-a dat mie Eliade, în afara răspunsurilor la câteva scrisori, m-a legitimat inclusiv să-l apăr – monopolizat de interesaţi şi puteri, el nu mai poate fi iubit precum toţi marii. Se lansează fuzee de denigrare a omului şi contestare a operei. Primul act indologic autentic este apărarea lui Eliade. Confundarea lui cu tendinţele vremii sale în România, Italia sau India se face prin eludarea creativităţii şi evoluţiei sale. A-l nega pe Eliade înseamnă a rupe fatal lanţul de la Eminescu spre noi. El a dat lumii şi prin ea un sistem hermeneutic consacrat. Dacă, prin absurd, lumea-l va sacrifica, în stil cumva indian, românii vor fi cei ce-i vor face dreptate, cercetându-l. După interzicerea sub comunişti, noua interzicere ar putea să-i stimuleze în sens contrar. Oricum, el e tradus în numeroase limbi, e , din fericire, inevitabil, ca mare constructor. Iese, evident, din modă.

Continue reading „George ANCA: Trei în Calcutta – Tagore, Maica Teresa, Eliade” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Regimul totalitar al protocoalelor (partea a VII-a) – Concluzii

Adevărul fiind Dumnezeu, obligă Omul care-I poartă chipul să-şi dăltuiască o conştiinţă morală permanentă, veghetoare, mistică şi responsabilă metafizic întru libertatea totală pentru slujirea Domnului, a Neamului, a comunităţii prezente şi a sa.

Nu este important de ştiut, ci vital, atunci când nu e vorba despre tine sau despre el, nici despre ei, ci despre Noi, despre Naţiune, respectiv despre Neam, că Adevărul, indiferent cât de greu se ajunge la El deoarece nu prea intră în graţiile tuturor, El-Adevărul rămâne acelaşi prin sine, mustind de dumnezeire, onorând însă şi pe cei puţini care vin să se așeze sub strălucirea luminii Sale.

Pentru pământenii temerari, respectiv pentru dacoromâni, a mărturisi întru Adevăr este un act, un fapt de adevărată nebunie mistică, fiindcă dincolo de aura dezvăluirii se întrevede minciuna care a îngrozit o naţie ori lumea întreagă mutilând-o moral.

Slujind Adevărul, posezi libertatea de a te împlini sufleteşte, de a te întări luptând pentru dreptate şi de a te putea exprima în dreapta credinţă, mărturisindu-ţi public iubirea, nu pentru sine, nu pentru noi înşine, ci pentru Dumnezeu şi Neam.

Suntem datori cu o moarte curată şi eroică pentru a ne trăi apoi viaţa de după viaţă.

În prima mare etapă a vieţii, cei ce slujesc Adevărul, lipsiţi fiind aproape tot timpul de apărare legală, sunt discreditaţi, calomniaţi şi defăimaţi, fiindcă „greii pământului”, oportuniştii politici, politrucii, obedienţi iluminaţilor, care i-au ajutat să parvină şi să vândă tot ce înseamnă Cer şi Patrie, Aur, Moşi şi Strămoşi, ignoră cu desăvârşire Cerul şi pe cei care mai au încă privirea îndreptată spre înaltele zări.

Durerea devine mai acută şi rana se adânceşte mai mult, când alături de politicianişti, vezi şi istorici şi teologi şi intelectuali şi oameni de cultură care i-au atitudine făţişă faţă de cei prigoniţi, faţă de cei persecutaţi, faţă de adevăraţii eroi, martiri, mărturisitori şi sfinţi.

Faţă de adevărul însuşi! Adică de Dumnezeu!

Realitatea, oricât de camuflată ar fi, ei o cunosc, dar nu vor să o aducă sub Adevăr.

Pământul nostru sacru cu pădurile lui, cu munţii lui, cu peşterile lui, cu văile lui, cu apele lui, cu tunelurile lui, cu cimitirele lui, cu gropile comune ştiute ori nu, musteşte de eroi, de martiri, de cuvioşi şi de sfinţi, care obligă la mărturisire, la Adevăr.

La mărturisirea întru Adevăr pentru vieţile şi jertfele lor curate, dar tot la Adevăr împotriva iudaismului, sionismului, ateismului, marxist-leninismului, socialismului, liberalismului, comunismului, neoliberalismului, neocomunismului, ecumenismului.

Pleroma mărturisirii fiecăruia în parte şi a tuturor deopotrivă este mult superficială în raport cu Adevărul, fiindcă emoţiile trăite, intensităţile îndurate, complexitatea suferinţei depăşeşte peste măsură posibilităţile toate de exprimare.

Ţara noastră fostă Dacoromânia Tainică, devenită o Republică a Penitenciarelor a transformat temniţele, lagărele şi închisorile în laboratoare specializate pentru „reeducarea”, „duşmanilor regimului”, prin regim străin, vrăjmaş, samavolnic, totalitar.

În cadrul marilor prigoane şi deselor persecuţii s-au exercitat asupra adevăraţilor Fii ai Naţiei, presiuni care au fost cu adevărat bestiale, dar şi satanic geniale.

Cu tot infernul declanşat asupra purtătorilor de ideal, de lumină, de iubire, de adevăr, de dreptate, de sfinţenie foarte mulţi au rezistat şi mulţi au supravieţuit.

Au fost eroi-martiri care au depăşit satanicele chinuri, rămânând curaţi în Adevăr.

În toţi acei Oameni, Hristos a înviat! Hristos a mărturisit! Hristos mărturiseşte!

Oamenii au fost înrobiţi de prigonitori, dar spiritul lor a rămas liber întru Adevăr!

Poporul a fost supus puterilor dictatoriale, dar Naţia stă sub libertatea credinţei.

Adevărul în cele din urmă va triumfa, dar până atunci persecuţiile religioase prigonesc Libertatea şi o dată cu ea Adevărul.

Toate mecanismele de propagare a nihilismului, a materialismului, a ateismului, a neadevărului despre trecut, zdrobesc acest prezent pentru a ne frânge viitorul.

Toate forţele oculte cu legiunile lor de supuşi, de laşi creştini, continuă asediul lepădării de noi înşine, al descompunerii ca persoană, al muririi sufleteşte.

Generaţiile care au urmat, care se nasc, şi cresc au pretenţia că sunt români, dar ei nu mai au nici suflet românesc şi nici conştiinţă creştină.

Prin aceste generaţii altoite cu democraţia liberului arbitru, sau a comunităţii europene, sufletul ortodox al Neamului moare.

Dacoromânii trebuie să-şi regăsească sufletele întru Adevăr, să-şi reorienteze valorile ortodoxiei, să se asume libertăţii lui Dumnezeu.

Pentru acest postulat, apostolat este absolută nevoie de trăire adevărată, triadică.

Trei noţiuni profunde, fundamentale şi absolute aprind, cuprind şi întregesc sufletul dac naţionalist: Om, Român, Creştin.

Perspectivele unui imperiu iudaic, moştenitor al celui comunist, care se întrevede triumfător în acest mileniu, declanşează un val nimicitor care va pune stăpânire pe întreaga omenire aflată în derivă cu menirea sa.

Neomarxismul cu „faţă” umană, humanoidul deci, călăuzit de iudeo-sionism şi-a întins tentacolele peste tot. Francmasoneria manevrează sub mister tulburând apele.

Cea mai înaltă tribună prin care se răspândeşte neomarxismul acum este Biserica.

Toate partidele politice zică-se creştine, dau de fapt onorul ateismului marxist.

Iudaismul-sionist organizează parada intrării pe sub arcul de triumf al marxismului.

Nu există nici o forţă morală, socială, politică, religioasă, nici o idee, nici o doctrină, nici o personalitate care să contracareze marxismul, nici pe plan intern şi nici extern.

Democraţia occidentală, unde au toate drepturile marxiştii s-a încuscrit cu demonocraţia orientală unde numai marxiştii au drepturi.

Pe toate cele cinci continente se aşteaptă deci, întronizarea iudeo-sionismului, aşa cum foarte clar a întrezărit-o contemporanul nostru Sfântul Serafim Rose.

„Vor dispărea ţările, căci va fi o unică ordine mondială. Vor dispărea statele, care vor fi preluate de activul de partid. Vor dispărea armatele, căci puterea centrală va dispune de forţă fără opoziţie. Va dispărea Biserica, fiind înlocuită de ştiinţa marxistă. Conştiinţele vor fi formate de puterea centrală. Gândirea, creaţia vor fi strict marxiste. Ştiinţă nu va exista în afara marxismului. Fiecare om va fi programat câte necesităţi are şi câtă capacitate de muncă datorează. Toţi oamenii vor fi supuşi unui riguros control. Va exista o singură idee, o singură orânduire, o singură putere, un singur popor… Comunismul nu are răspunsul final, pentru că e ceva cu totul negativ şi deci nu poate cuceri lumea, aducându-i fericirea, aşa cum pretinde. Dar el pregăteşte terenul pentru un lucru foarte important care trebuie să se producă înainte de sfârşitul lumii: guvernul mondial unic şi unificat, din care creştinismul a fost cumva dat afară.” (Ierom. Damaschin, Viaţa şi lucrările Părintelui Serafim Rose, Bucureşti-2005, p. 849)

Aşadar, Protocoalele Înţelepţilor Sionului nu este prima mărturisire despre tendinţa suverană mondialistă a iudaismului, ci între miile de năzuinţe despre acest fapt, dar exprimă o teză doctrinară foarte bine intenţionată, foarte responsabilă, profund elaborată, foarte clară, foarte precisă şi încă foarte misterioasă în acelaşi timp.

Cei care au tratat cu destulă uşurinţă, chiar cu foarte multă nepăsare chimvalele răsunătoare-devastatoare ale funestului Talmud, alăutele Kehillahului-Cahalului, tamburinele Francmasoneriei şi învăţămintele Protocoalelor au fost chiar naivii de creştini ortodocşi, prin oamenii lor politici, prin înaltele feţe bisericeşti, prin teologi, prin scriitori, prin intelectuali de marcă ori erudiţi ai culturii ortodoxe.

Fiecare dintre toţi aceştia au măsurat cu masura lor, nu cu măsura măsurii.

Fiecare a interceptat o anumită nelinişte, o anumită apăsare, o anumită îngrijorare, dar n-au mers mai departe decât foarte puţini pentru a se dedica unei cercetări mai ample, unui studiu mai aprofundat, unei adâncimi mai cuprinzătoarea, pentru a pătrunde dincolo de invizibil, unde se conturează scopul şi obiectivele iudeo-sioniste.

Unul dintre marii cutezători care s-a apropiat de ţinta Noii Ordini Mondiale, de NOVUS ORDO SECLORUM a fost mareşalul german Erich Ludendorff (1865-1937): „Dacă vom studia cu de-amănuntul istoria poporului evreu, organizaţiile lui, felul său de a lupta, vom ajunge să scriem altfel istoria lumii. Această schimbare în tratarea istoriei va fi cu atât mai mare, cu cât ne apropiem de actualitate.” (E. Ludendorff, „Kriegfuhrung und Politik”, ediţia a II-a, 1922, p. 51)

Cum Talmudul nu prea este accesibil decât rabinilor şi iluminaţilor sionişti, descoperirea epocală a Protocoalelor a condus la deconspirarea Marii Conjuraţii iudaice care, dezbate planuri şi proiecte milenare mondialiste, ce dezvăluie de fapt, o conducere elitistă, misterioasă, ocultă, care are un program unitar, cu caracter universal pentru toate statele în care există comunităţi evreieşti.

Tot Protocoalele ne descoperă că principiile fundamentale ale Masoneriei: libertate, egalitate, fraternitate, nu au aceeaşi tâlcuire precum cele ale Creştinismului, căci esenţa lor pulsează din Talmud, din Cahal.

Libertatea nu poate să existe decât în principiul Autorităţii supreme, iar egalitatea ţine doar de utopie sau de închipuire.

Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Regimul totalitar al protocoalelor (partea a VII-a) – Concluzii” →