Categorie: Cultură

,,OARE, DEJA, MERITĂM?” – glose la Antologia realizată de doamna Elena Armenescu: “UNIREA FACE PUTEREA”

…Toate cărţile (bune…) merită respect, dar aceea pe care o am în faţă, acum, merită un respect cu totul deosebit. Este o “Antologie Centenară”, alcătuită de doamna ELENA ARMENESCU : “UNIREA FACE PUTEREA – 100-ROMÂNIA: 1918-2018 – SĂRBĂTORIM ÎMPREUNĂ”, editată (splendid!) la Râmnicu Vâlcea, de Editura Antim Ivireanul, 2018.

Evident, nu Antologia împlineşte suta de ani – ci Antologia evocă, “sine ira et studio” (din punct de vedere istoric, cultural şi literar), împrejurările şi reacţiile lirico-patriotice, faţă de „UNIREA CEA MARE”, cum i se mai zice actului istoric, de la 1 Decembrie 1918. Unirea Ardealului, cu Patria-Mamă. Sau, dacă vrem să fim exacţi, Unirea MAMEI cu Fiica… – …pentru că, în Ardeal, bate inima Sarmizegetusei, cea atotîntemeietoare, precum în Carpaţi, aşa şi-n lume…

Având în vedere că Antologia de faţă se referă la un act politico-spiritual,  care a preocupat şi frământat o Europă întreagă (după primul război mondial), se pune problema: această carte poate deranja-irita sensibilităţi europene? Da şi nu: cine-i fără minte, se simte agresat şi de o floare de grădină, ori de un fluture…; dar cine-i cu minte (şi cu echilibru deplin în mintea aceea), citeşte, admiră, discută-comentează.

Doamna ELENA ARMENESCU (ca artist cu autoritate) putea, dacă ar fi căutat, cu orice preţ, scandalul senzaţional, „profitabil”, să alcătuiască o Antologie-de-scandal – periculoasă, pentru însăşi existenţa poporului român.

Nu. Doamna ELENA ARMENESCU este un autentic Artist: cumpănit, idealist, dar şi desăvârşit responsabil.  De aceea, şi Antologia domniei sale nu este „periculoasă” (nu provoacă, în duhuri frustrate şi fanatizate politic, deci, MINCINOS!), ci…desăvârşit ”priincioasă”! Cu o meticulozitate, acribie şi metodă (pe care eu, unul, nu le-am mai observat la NICIUN ALT ANTOLOGATOR DACO-VALAH !!!), autoarea ANTOLOGIEI îşi împarte materialul antologat-antologabil, astfel:

I-PARTEA I – POPAS ISTORICO-LIRIC.

Aici, în secţiunea primă, sistematizează acte/documente de arhivă, unele chiar inedite, despre  „Primul întregitor al teritoriilor locuite de români” (Mihai Viteazul), despre „pregătirea Unirii din 1918” („Un act istoric îndelungat”), amintind că frământarea/avântarea pentru aparentul miracol al anului 1918 le pregătiseră, egal, răscoala (revoluţia masonică?) a lui HORIA, CLOŞCA şi CRIŞAN (1784), dar şi revoluţiile (cu rădăcini dovedit masonice!), de la 1848-1849; amintind, analitic, de anul „Micii Uniri” (1859), autoarea trece la decriptarea luptei pentru UNIFICARE DE NEAM şi din celelalte provincii înstrăinate de vremuri şi trădări: mişcările din Bucovina (…de la martirul vechi, voievodul GRIGORIE GHICA AL III-LEA – şi până la martirul cel nou, muzicianul-compozitorul CIPRIAN PORUMBESCU, care, ca şi EMINESCU, se dovedeşte unn excepţional activist, pe tărâm politic, atât prin muzica sa, cât şi prin şedinţele Societatăţii Academice ARBOROASA…) etc.

Urmează prezentarea unei corespondenţe simptomatic-concludente, pentru SPIRITUL UNIRII, spirit pătruns până şi în cele mai sceptice firi: Caragiale şi Vlahuţă. După care, în mod logico-ştiinţific, sunt oferite cititorului: Declaraţia de unire a Basarabiei cu România, Legea ratificării unirii Basarabiei cu România (31 Decembrie 1919), Cuvântarea lui VASILE GOLDIŞ, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, precum şi Rugăciunea de la Alba Iulia 1918… – …apoi, finalizând, „rotund”, această secţiune, pregătitoare de atmosferă spirituală unionistă: Lista ziariştilor români, prezenţi la dezbaterile de acum 95 de ani, precum şi diversele, dar puternicele ecouri ale actului de la 1918, în presa internaţională…

SECŢIUNEA A II-A A PĂRŢII I conţine exprimările profund lirice ale marilor Artişti şi Oameni de Acţiune Români, din vremurile care preced „MAREA UNIRE”, cum şi cele ce o însoţesc: evident, nu puteau lipsi paşoptiştii: ANDREI MUREŞANU (cu „Un răsunet”, al său şi al Neamului său!), VASILE ALECSANDRI (unul dintre harnicii artizani-masoni PATRIOŢI [la români, totul este paradoxal!)], ai „Micii Uniri”: cu „Deşteptarea României”  şi „Hora Unirii”), GRIGORE ALEXANDRESCU, GHEORGHE ASACHI, ŞT. O. IOSIF, CONSTANTIN ARICESCU, DIMITRIE BOLINTINEANU… – …venind, la rând, vizionarii veacului al XIX-lea: MIHAI EMINESCU (…cel cu „Doina” sa de foc şi bocet înviforat, dar întru veşnicie, amândouă! – precum şi cu lirico-epica poemă vizionară, de tinereţe, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie…”), ANDREI BÂRSEANU (cu realist-vizionarul său cântec, azi devenit …imnul de stat al Albaniei: „Pe-al nostru steag e scris unire”, pe muzica martirului CIPRIAN PORUMBESCU!), ALEXANDRU VLAHUŢĂ (cu obiditul, dar şi prearealistul şi vizionarul său poem „Ţară de pripas”!)…neputând lipsi stihurile, de văpaie întărâtată, ale celui mai dinamic „agent de influenţă”, în „problema” UNIRII MARI – OCTAVIAN GOGA…cântăreţul „pătimirii noastre” – …scos, azi, cu desăvârşire, din manualele şcolare, pentru că, vezi, Doamne, e…”naţionalist”!…adicătelea, nu respectă [„sireacul”!] „correctness political”, nici de dincolo de mormânt! – …cum nici acelea ale lui GEORGE COŞBUC (şi el „excomunicat” de MEC…!) şi ION NENIŢESCU. Stihurile lui RADU COSMIN („Vrem Ardealul”), adresate unui rege israelito-german, anti-unionist (Carol I… – …trădătorul din Tratatul cu Imperialii Austro-Unguri, alcătuit „pe şestache”, în 1883  – precum şi cel ce-a poruncit „azvârlirea peste bord”, a lui EMINESCU, în 1889, la comanda „maitrului GHIŢĂ de la Sinaia”!) au adus moartea, în închisoare, a dactilografei poemului ofensiv, Doamna MARIA PUIA…precum şi stihurile „găsite în raniţa unui soldat român, mort în toamna lui 1918, pe muntele Sorica, din Carpaţii de curbură” („Nu plânge, Maică Românie!”) încheie, în modul cel mai adânc-impresionant, această erudito-lirică Parte I…!

II – PARTEA A II-A – „DESPRE UNIRE”, a Antologiei de faţă, conţine stihuri (în ordinea statornicită, de ALFABET, numelui autorilor lor!) ale poeţilor contemporani (stihuri dedicate şi, EGAL, însângerate…!!!), raportate nu doar la sărbătorirea centenarului 1918-2018, ci şi stihuri-„remember”, stihuri de doliu şi bocet, după provincii daco-valahe, încă de care suntem ciuntiţi şi jefuiţi, de către o istorie rău-alcătuită de oameni, de la Facere încoace:

-profeticul ardent IOAN ALEXANDRU, elegant-înviforata doamnă antologatoare, ELENA ARMENESCU, CORNEL BALABAN, ADRIAN BOTEZ, ION BRAD, VIRGIL CARIANOPOL, GEO CĂLUGĂRU, RADU CÂRNECI (…celebru maestru-sonetist, dar şi cu o înaltă statură patriotică!), VIRGIL CIUCĂ, LIVIA CIUPERCĂ, NICOLAE DABIJA, GABRIEL DRĂGAN, GEORGE FILIP, FLORIN GRIGORIU, GUNER AKMOLLA, PIROSKA HANEA, DUMITRU ICHIM (cel mai hăruit, întru Orfeu, dintre preoţii ortodocşi ai Diasporei!), CAROLINA ILICA, înflăcărata basarabeancă LEONIDA LARI (arhanghel-femeie, acum, în cerurile Lui HRISTOS-DUMNEZEU!), iscusita şi înzestrata poetă RODICA ELENA LUPU (şi ea, autoare a unei Antologii, exclusiv orfice, a „MARII UNIRI”! – Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2018), o-dată-hăruitul-cu-cel-mai-înalt-har-orfic, basarabeanul  ALEXEI MATEEVICI (poemul său celebru, „Limba noastră”, n-a mai fost urmat de altele, la fel de pline de vizionarism…dar i-a fost suficient, părintelui MATEEVICI, să devină NEMURITOR! …ca şi Rouget de Lisle, autorul unui singur cântec de luat în seamă: „LA MARSEILLAISE”!!!) , NICOLAE GRIGORE MĂRĂŞANU, NICULINA MERCEANU, TEODOR AL. MUNTEANU, GABRIEL NĂSTASE, NICOLAE NICOARĂ-HOREA, IULIANA PALODA-POPESCU, mult-regretatul tribun olteano-bârcean, ADRIAN PĂUNESCU…apoi, VIOREL POPESCU, VIRGINIA VINI-POPESCU, MIHAI PREPELIŢĂ (basarabeanul propus, de Academia DACO-ROMÂNĂ, condusă de domnul GEO STROE, pentru Premiul Nobel!), IOAN RAŢIU, GEORGE ROCA (australianul cu mult alean, după tărâmurile Ardealului Sfânt…!), MELANIA RUSU CARAGIOIU, FLORIAN SAIOC, AURELIAN SILVESTRU… – …”mai la vale” situându-se, în geografia lirică a Monumentului ELENO-ARMENIAN, disimulatul sentimentalist şi patriot, imensul post-caragialian-post-marinpredian, MARIN SORESCU, SHANTI NILAYA, TRAIAN DINOREL D. STĂNCIULESCU, PASSIONARIA STOICESCU, ELENA TAMAZLÂCARU…

Un inspirat text în proză, al doamnei EVELYNE MARIA CROITORU: „Eminescu, artizanul spiritual al UNIRII”. Apoi, „Un martor ocular al MAREI UNIRI”, text semnat de MELANIA RUSU CARAGIOI, Timişoara, 1980 – după care urmează secvenţe, selectate din versurile „martorului ocular”, inginerul şi astronomul MIHAI STOICOVICI.

Urmează textul (inteligent şi rememorând, prin flash-uri, momente ale MARII FĂPTUIRI, de la 1918), semnat de NICOLAE NICOARĂ-HORIA: „Arad – Alba Iulia-1919: SĂ NU UITĂM SĂ NE ADUCEM AMINTE!”…Textul se continuă cu o fotocopie a ziarului „ROMÂNUL”, de Joi, 8/21 Noiembrie 1918, nr. 11, care începea aşa : „Istoria ne cheamă la fapte!” – lăsând loc, astfel, ca autorul articolului să-şi sfârşească înalt-spirituala-i lucrare cu mobilizatorul verset patriotico-ziaristic: „Adevărul Sfintei Treimi Româneşti: TRANSILVANIA, MOLDOVA şi ŢARA ROMÂNESCĂ!”

…Din păcate, memoria de azi este una teribil de mioapă: când vede-când nu vede Ardealul, ca VATRĂ A LUMII!…când vede, când nu vede, DELOC, că ROMÂNIA înseamnă mult mai mult decât Basarabia…: Bucovina de Nord, Ţinutul Herţei, Maramureşul de Nord, Insula Şerpilor, parte din Câmpia Panonică (n-au decât să se-ncrunte vecinii unguri – ADEVĂRUL supără, ştim!), Banatul (acum, sârbesc!), Cadrilaterul…

MILENA MUNTEANU are un text interesant, dar, mai cu seamă, problematizant – dublat de o fotografie: „Istoria în fotografie” – în care aduce lucrurile în tragicul contemporaneităţii: „Mă întreb unde s-au dus, oare, legăturile dintre oameni? Unirea din cuget şi simţire ? Contribuţia fiecăruia spre ţulul comun, un scop mai mare decât orice mulţumire individuală?”

…Chiar aşa: unde s-au dus toate cele bune – şi ce-a mai rămas din noi, românii care, cică, „aniversăm”?! În mult prea multe cazuri, astfel de „aniversări” sunt, mai curând, o batjocură, cu nuanţe sado-mazochiste…

De aceea, nu putem fi de acord cu „MOISELE” propus de Doamna ELENA ARMENESCU (în articolul „Cine suntem? Ce vrem?”)…: histrionul (dacă ar fi să dăm crezare zvonurilor: şi securist, şi mason…astea două se confundă, azi!) – DAN PURIC (…cel cu aere de predicator neo-protestant…avându-l, ca „impresar artistic”, pe domnul DAN BICHIR!!!). Nu, în ultimele sale clipe (…chinuite aici, pe Terra, cu S.R.I.-ul „pe coadă”!!!), Sfântul nostru popular, IUSTIN PÂRVU, a avut revelaţia greşelii sale, de a avea încredere într-un teanc de măşti, care a făcut mari (şi învâlvorate!) „diligenţe” (pe lângă…toţi ai lui!), să NU se clădească, la Aiud, Catedrala pentru MARTIRII ÎNCHISORII STALINISTE…!!!

…MONUMENTUL ANIVERSAR al Doamei ELENA ARMENESCU se încheie, extrem de onest, cu : LISTA ORGANIZAŢIILOR DIN ALIANŢA PENTRU CENTENAR – şi cu un text, auto-apologetic, al ACADEMIEI ROMÂNE: „Academia Română – în Anul Centenarului”.

Academia Română, deocamdată, s-a acoperit de ruşine, din cel puţin trei pricini:

1-A împărţit România în două fronturi filologico-lingvistice: unul al lui „Δ şi altul al lui „” (deşi Facultatea de Filologie-Iaşi, prin regretatul prof. univ. dr. DUMITRU IRIMIA a adus, „pe academica masă”, un dosar gigantic, un munte de argumente, perfect îndreptăţite, întru explicitarea (şi, apoi, înlăturarea!) burleştii năluciri, a lui „”…;

2-cu largul concurs al dlui N. MANOLESCU (…şeful USR!), a distrus fibra naţională, încă de la nivelul formării ei (copiii-elevi), prin blestematele (dar extrem de profitabilele, prin mâna escrocilor de tot felul şi naţia/etnia!) de manuale alternative;

3-ascunde sub covor („sub oboroc”)…”DACIA PREISTORICĂ” a lui NICOLAE DENSUSIANU, precum şi argumentele a sute de cercetători străini şi a mii de cercetători români (adunaţi în Academia DACO-ROMÂNĂ!), în legătură cu…ONOAREA CEA MAI ÎNALT-PLANETARĂ (…A ROMÂNILOR, FIREŞTE!): ACEEA DE A AVEA RĂDĂCINILE ÎN DACIA!!!…

Dacia, care este “CENTRUL EUROPEAN AL CELEI MAI VECHI CULTURI CUNOSCUTE PÂNĂ ÎN ZIUA DE ASTĂZI” (cf. Daniel Ruzzo, Peru,1968) – căci “BUREBISTA ŞI DECEBAL AU CREAT ÎN DACIA O CULTURĂ PE CARE NUMAI CEI CU VEDERI ÎNGUSTE AR PUTEA-O CALIFICA DREPT BARBARĂ. (…) Rumunii sunt membri ai unuia din cele mai remarcabile state creatoare ale antichităţii (…). SUS, ÎN MARAMUREŞ, EXISTĂ UN LOC MARCAT DREPT CENTRUL BĂTRÂNULUI CONTINENT” – cf. Paul Mac Kendrick – 1914-1998, Europa de la Atlantic la Urali – şi, totodată, “cea mai veche scriere din lume e cea de la Tărtăria – România, iar  CIVILIZAŢIA DANUBIANĂ ESTE PRIMA MARE CIVILIZAŢIE DIN ISTORIE, mai veche cu mii de ani decât cea sumeriană, considerată, încă, leagănul civilizaţiei” – cf. Harald Haarmann, precum şi savantul suedez Olof Ekström –  1926-1981 : “LIMBA RUMUNĂ ESTE O LIMBĂ-CHEIE, CARE A INFLUENŢAT ÎN MARE PARTE LIMBILE EUROPEI”…etc. etc. etc.

Adevărul acestor afirmaţii ale noastre şi ale colegilor noştri de Academie DACO-ROMÂNĂ sunt recunoscute până şi la VATICAN! L-a recunoscut însuşi Papa Ioan Paul al II-lea, prin cuvintele fostului său consilier – “MICEAL LEDWITH, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, fost  decan al Sf. Petru Diocescan College din Wexford, fost  președinte al Conferinței șefilor de universități irlandeze și fost membru al Biroului de conducere al Conferinței Rectorilor Universităților Europene (CRE)“:

<<Chiar dacă se știe că latina este limba oficială a Bisericii Catolice, precum și limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puțină lume cunoaște că LIMBA ROMÂNĂ, SAU PRECURSOAREA SA, VINE DIN LOCUL DIN CARE SE TRAGE LIMBA LATINĂ, ȘI NU INVERS. Cu alte cuvinte, NU LIMBA ROMÂNĂ ESTE O LIMBĂ LATINĂ, CI MAI DEGRABĂ LIMBA LATINĂ ESTE O LIMBĂ ROMÂNEASCĂ. Așadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munții Bucegi, din Brașov, din București. Voi sunteți cei care ați oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină)>> – 05 Martie 2014, www.certitudinea.ro.

Până una-alta, Academia Română să ne scutească de exhibiţionismul ei …”patri(h)otic”…!!!

…Dar problema noastră, acum, este acest MONUMENT UNIC DE BUNĂ-CREDINŢĂ şi de PATRIOTISM, ca şi de ERUDIŢIE: ANTOLGIA “UNIREA FACE PUTEREA”, realizată de o artistă desăvârşită (metamorfozată, cu un succes deplin, şi un OM DE ÎNALTĂ ŞTIINŢĂ SPIRITUALĂ!) – Doamna ELENA ARMENESCU!

De-ar fi, în ţara asta, măcar vreo câteva mii de Doamne (…şi Domni, dacă se poate…) “eleno-armeneşti”, apoi UNIREA CEA DESĂVÂRŞITĂ, A TUTUROR PĂMÂNTURILOR CARE NE ATÂRNĂ, CA FRANJURII DESTRĂMAŢI, PE-AFARĂ… – …S-AR ÎNFĂPTUI DE LA SINE ŞI DINTR-ODATĂ, PRECUM ORICE MARE MINUNE A LUI HRISTOS-DUMNEZEU!!!

…Dar, din câte simt eu, azi, nu ne-o merităm, încă, nici pe această UNICĂ Doamnă ELENA ARMENESCU – tot aşa cum nu ne merităm, încă, nici “UNIREA CEA DESĂVÂŞITĂ”, adică, “PUTEREA NOASTRĂ CEA DESĂVÂRŞITĂ”!!!

 

Prof. dr. Adrian BOTEZ

Adrian BOTEZ: Crăiasă te-am aflat a mântuirii (stihuri)

SE ZBAT ÎN  FEREASTRA-MI  FLUTURI  DE NOAPTE

 

se zbat în fereastra-mi Fluturi de Noapte

e vestea-aşteptată : minunile-s coapte

o iau pe costişă – prin mărăcini

dezvălui poienii o Tufă de Crini

 

cu valsuri în beznă – e noaptea din urmă

vrăjitele Ştime se-nchină la lună

beţie de Şerpi – zvârcoliri – Vasiliscul

Smaraldul poienii îşi tremură Piscul

 

şi păsări – şi greieri – iubitele moarte

horesc FărăTimpul – în eternitate

Obrazul de Zeu se schimonoseşte

 

dezmăţarea – din umbră – într-una tot creşte…

…fii mândru că-asişti la apocalipsă :

din doage legale – cam toate-ţi sunt lipsă…

***

 

TE  VOI  AŞTEPTA  ÎN ASTRE – ROZÀRIA VEGHETOARE

 

te voi aştepta în astre – Rozària veghetoare

(e sfat  – în tril şi-orbire – de Privighetoare…) :

acolo va fi Linul – acolo va fi Crinul

colindă Inorogii – colindă şi Veninul…

 

Vergură Celestă – amintiri de-amurguri

Vergură Celestă – nimiceşte burguri

zburăm peste clopotniţe şi  hanuri – nu mă scutur :

zburăm să se desfacă Viermele – în Flutur

 

pe pieptul meu cu capul – Rozària din rouă

adus-ai – peste Munte – lumină şi Stea Nouă :

cu tâmpla-n tâmpla Lui Hristos

 

noi lăfăit visăm – şi – deci – FRUMOS…

…Rozària nu doarme – Rozaria veghează

făcând din orice beznă – MIEZ DE-AMIAZĂ…

 

…toţi telegarii Soarelui nechează…

***

 

 

 

…CAPUL TĂU PE PIEPTUL TĂU MEU – CÂTĂ LUMINĂ

 

…capul tău pe pieptul meu – câtă lumină

inima-mi s-a-ntors – teafără de ghilotină

capul tău pe pieptul meu – o – bogata pace…

sfinţi vor pogorî – cu strai de lună să ne-mbrace

 

capul tău pe pieptul meu – acum simt Piscul

ştiu că a muri nu e deloc vag-riscul :

sunt doar aripile de-nălţare

spre a pune Munţilor stihare…

 

în poiene – inorogii grăiesc pentru noi

Crist-Păstorul a pornit izvoare-n şuvoi

tainele-s Smaraldul de la gâtul tău

 

tainele smaralde-aduc iertarea celui rău…

…capul tău pe pieptul meu – icoana şi uimirea :

nu s-a mai iscat din Crini decât Iubirea…

***

                                    

CRĂIASĂ TE-AM  AFLAT A MÂNTUIRII

 

crăiasă te-am aflat a mântuirii

încarc pocal cu-otravă şi lumină –

şi te poftesc la Cina de Rutină

cea după care înfloresc toţi Mirii.

 

în palma ta strecor inel de şoaptă

ne închinăm cununile spre lac:

până şi stelele rotirea-şi tac…

luna din cer – acum – va cădea coaptă.

 

sub tălpi, firesc, ne cresc jivine-albastre,

iar peste frunţi, lebăda răcoreşte:

de sus de tot, boltirile sihastre

 

dau semnul tainic: raiul iar rodeşte!

prin iarbă – -ncolăcirile măiastre

clocesc vestiri  –  că Înţeleptul creşte…

***

 

SĂ CREZI CĂ ŞTIU SĂ-NSTRUN LĂUTA-N NOAPTE

 

să crezi că ştiu să-nstrun lăuta-n noapte

pe-aleile-ndelung fremătătoare  –

ştiu să-nfierbânt iubirii mii de şoapte,

să-nlăcrimez – duios – o sărbătoare.

 

sunt fiu de flori şi de privighetoare

sunt prinţ –  pe lac îngenunchind extaze

şi stelele îmi sunt ascultătoare

iar îngerii scot capul printre fraze.

 

dar cui să-nchin inima mea din lacră

inima ferecată-n verb de aur?

dar unde-i zâna –  unde-i umbra sacră

 

Continue reading „Adrian BOTEZ: Crăiasă te-am aflat a mântuirii (stihuri)” →

George BODEA: Un demers temerar- antologia băimăreană eCreator 2

De-a lungul unui singur an (2017) apăreau la Baia Mare cinci antologii (patru de poezie şi una de poezie şi proză), de sute de pagini fiecare dintre ele şi cu zeci de autori mai mult sau, cei mai mulţi, mai puţin cunoscuţi. Şi iată, la început de an 2018, apare o nouă voluminoasă antologie tot „de poezie şi proză“, editată de Cenaclul Ecreator 2 şi cosiderată de prefaţatorul ei, poet el însuşi (Ioan Romeo Roşiianu, „o fotografiere a literaturii române“!). Toate cele şase antologii (şi aflăm că o alta e în curs de alcătuire) au apărut în cadrul unui proiect amplu intitulat mai întâi „prietenii poetice“, iar în cazul ultimei , mai cuprinzător, „prietenii literare“. De această ultimă dată, „prietenii“ sunt în număr de 74.

În continuare, fiindcă realizatorul principal al ultimei antologii este dispus să ne mai dea cuvântul („Şi, după cum era firesc, comentariile vă vor aparţine dumneavoastră, cititorilor!“), aş încerca să-mi formulez cât mai constructiv părerile, închipuindu-mă în ipostaza de membru onest al cenaclului ce a dat titlul volumului. Acelaşi făptuitor al antologiei mărturiseşte în prefaţă că a fost nevoit să respingă zeci de autori „guralivi şi indignaţi“, din rândul cărora îi şi numeşte pe câţiva dintre cei mai sâcâitori, dar se va vedea în prima parte a acestei „luări de cuvânt“ că lista lor este mult mai cuprinzătoare, doar că nu-l voi numi pe niciunul dintre „prea mulţii gureşii poeţi“, cum îi numea Blaga în poezia Lucrătorul, ci voi cita pasaje / abateri flagrante de la ceea ce înseamnă imagine poetică.

Primul pas al formaţiunii neomogene ce ni se propune este făcut cu stângul: „Ceasul cel rău când a venit / Nu ne-a întrebat dar m-a găsit“ (Ceasul cel rău). De data aceasta, alfabetul a vrut-o. Dar urmează şi alte „ceasuri rele“ şi nici nu poate fi altfel când întâlnim asemenea autodefiniri stranii şi hilare: „Eu sunt această claie de aiurări ciudate / Eu sunt această minte-n colţuri“ (Poate c-am să rămân şi-o să mai fiu). Sau când artele poetice şi profesiunile de credinţă sună aşa: „Îşi risipesc poeţii zilnic ADN-ul / Cerneală şi cenuşă este pulsul lor / Cu febra frunţii se hrăneşte Zeul / Ce le-a pus Cruce, vers nemuritor“(Unor visători). Alta îngrijorătoare: „Călimara ascunde cuib de viespi / Pagina e albă şi rea / Cuvintele par lepădate / Vârful peniţei  e băut / Ritualul dimineţii cade-n vis / E un început de sfârşit al fiinţei / O trudă fără sens“ (Albastrul zilei). Şi încă una, bavardaj ceva mai nevinovat: „Şi eu şi voi şi ei şi ele / Plutim azi printre cuvinte / Şi-mi scot o oglinjoară / Şi-apoi tu să mă ţii minte / Cum mă uit acum în ea / Şi văd lumea şi văd stele şi văd multe / Tu zici că-s nebun, dar de fapt cutreier doar printre cuvinte“. (Ora exactă).

Cu asemenea „arte poetice“, este explicabil să se ajungă la „performanţe“ de genul: „Într-o zi am ascuns marea sub pernă / Să pot aduna roua de pe garduri / Soarele curgea trist peste valuri absente / La răsărit, din cuvinte nerostite / Am zidit o cetate“ (Valul). Încă una: „Am urcat şi-am coborât multe scări de sentimente / Căutându-mă în bezna sufletului meu de om“ (Regăsiri).

Pe „scări de sentimente“ se poate ajunge şi la naivităţi sprinţare exprimate banal ori alandala: „Pe valul vieţii uneori / Agerul vânticel suflă fiori / Magnific din pomii frumoşi tare,/ Străjerii sărutaţi par de încercare“ (Drum binecuvântat).

Nu mai e sigură, în aceste cazuri, nici soluţia tatuării: „Îmi scriai poezii pe piele / S-a ales praf şi pulbere din ele“ (Melancolie de noapte). Aşa că nu-i de mirare să afli că: „Obosit îmi este versul, zilnic ţi-l trimit pe vânt / Se întoarce fără vlagă, sufletul mi-e răvăşit“ (Gânduri rătăcesc în noapte).

Unele mărturisiri sunt înduioşătoare: „Mi-e dor de strachina cu lapte dulce“ rosteşte atât de convingător cineva. Sunt şi alte aspecte înduioşătoare. Mama apare în foarte multe texte de album de familie. Cineva îşi motivează sentimentul de recunoştinţă: „Când eu urmez al tău cuvânt / Să fiu poet de seamă / Dar simt acum cum chipu-ţi sfânt / Încet, încet mă cheamă“ (Măicuţă scumpă).

Recunoştinţa se îndreaptă şi către Dumnezeu cam din acelaşi motiv: „Iar Tu m-ai înzestrat, / Doamne, / Cu-atâta talent / Şi-atâta inspiraţie Divină / Încât cred că foarte curând / Voi deveni / Cel mai de seamă poet.“ (Imn de slavă). Tot poezie de album e şi cea mai mare parte a liricii erotice. În acest sens Ultimul dans  e citabilă în întregime, păcat că spaţiul nu permite redarea ei, mai ales că numaidecât ar trebui acordată atenţia şi temei sociale şi politice. Cum politica şi viaţa socială oferă nenumărate motive de îngrijorare şi decepţie, tonul lozincard-vehement cu greu ar fi putut lipsi: „Jos cu prostia, să urcăm dreptatea / În locul ei, pe care toţi îl ştiu. / Nu ne îmbătaţi cu apă rece / Prea mult amar ne-aţi pus în farfurie“ (Vorbe mari).

Multe s-ar putea spune despre poezia marilor teme, dar se cade să ne oprim măcar o clipă atenţia asupra unui factor agravant care constă în mulţimea de abateri de la normele limbii literare. Câteva exemple însoţite de sublinierile subsemnatului:

  • „Ascunşi de priviri vom rămâne doi sloi“ (Ninge a dor);
  • „Eu nu sunt un animal / Şi nu mă las pradă unei fiere“ (Sumbru)
  • „Minciuna nu le va desparte“ (Dincolo de cuvinte)
  • O poezie se intitulează Dimineţi matinale în umbra paşilor tăi

Chiar dacă despre această categorie de contraexemple s-ar mai putea face şi alte afirmaţii în numele necesarului adevăr, aş încheia, totuşi, mărturisindu-mi optimismul prin apel, culmea, la un citat al unei autoare din aceeaşi categorie:

„Poezia este un bun tratament, / Ea mă alină, tot ea mă dojeneşte. / A copiilor mei, frumos testament, / Rămând nu-nbătrâneşti” (Microniversul).

Partea a doua a acestei pseudorecenzii ar putea începe cu o întoarcere pe dos a mesajului din strofa redată mai sus. Există poezie care nu e un remediu universal, ba chiar poate fi periculoasă dacă o înţelegi aiurea; ea arareori „alină“, cel mai adesea provoacă, nu prea dojeneşte, fiindcă, de pe când era şcolăriţă, nu-i plăcea pisălogeala şi rareori e îndreptăţită să devină „un bun testament“. E drept că, doar atunci când e „naivă“, are toate şansele să nu-şi dea seama de vârsta reală pe care o are. Iar a fi autentic înseamnă a te cunoaşte înainte de toate pe tine însuţi.

„Sunt numai scribul trist care traduce / jurnalul scris cu vorbe nerostite / de nevăzuţi ţintuiţi pe cruce“ (Corneliu Neagu, Epitaf fără cuvinte).

Continue reading „George BODEA: Un demers temerar- antologia băimăreană eCreator 2” →

Constantin MARIN: Recenzie la cartea părintelui Radu Botiș, „CA TĂMÂIA ÎNAINTEA TA”

Trebuie menţionat, de la bun început, că această carte este plăcut mirositoare (spiritual vorbind), prin patru aspecte, primele două fiind legate de grafică: în primul rând, imaginea de pe coperta I duce gândul spre un vitraliu de biserică; în al doilea, fiecare pagină este însoţită de o vignetă, element tipografic care sporeşte gradul de interes cu care se citeşte întreaga carte. În al treilea rând, textul este tradus – integral, în ordinea paginilor, desigur – în limba engleză, probabil la sugestia cuiva din cadrul editurii. Şi în cel din urmă, prin mesajul integral al cărţii.

Autorul, părintele Radu Botiş, preci­zează, în debutul volumului: „Aceste versuri şi gânduri ale mele din urmă­toarele pagini le închin, înainte de toate, Mântuitorului Iisus Hristos, al cărui umil slujitor încerc să fiu, la altarul jertfei mântuitoare – talantul primit nevoind să-l îngrop în pământ, roadele lui să ajungă la voi, fiecare, ca o clipă de mângâiere, ca un sentiment de înălţare şi împlinire sfântă a menirii fiecăruia, vremelnici, pe acest pământ – călători spre cer. (…)”.

Consideraţii şi încurajări despre parcursul literar al autorului acestei cărţi exprimă Pr. Vasile Hotea – Protopop al Chioa­rului, Augustin Cozmuţa – Re­dac­tor-şef al ziarului „Graiul Maramu­reşului”, Daniel Cornea – redactor de emisiuni religioase la Televiziunea Cinemar şi Emilian Arădeanul – episcop, vicar eparhial (trecut, între timp, în lumea drepţilor).

Se întreabă, părintele Radu Botiş: „Cât de limitat îşi mai poate concepe omul ateu locul veşniciei, pe care Iisus Hristos l-a promis tuturor săvârşitorilor binelui? Totuşi, în faţa morţii, neputincios, omul ateu devine asemenea tâlharului de pe cruce?”. Însă, pentru a stimula atenţia cititorului, observăm cum fluxul de poezii este întrerupt – din când în când – de scurte meditaţii, cu valoarea unor predici, precum cele intitulate „Gândind, mereu, mereu”, „El, Mântuitorul prea milostiv”, „Taina Crăciunului”, „Învierea Domnului Iubirii”.

Una dintre poeziile care merită integral citată este cea intitulată „Rugăciune”: „Doamne, în a dragostei rânduială, / Sub pavăza crucii agale suind, / La­crimii noastre caută vremi de beteală, / Prin astă lume străluminând. // Doam­ne, chipul din sfânta icoană / Ira­diază, caută vremi de împăcare, / Precum chemarea cea mai de seamă / Inimii noastre dragi, fiecare. // Doamne, la umbra plăcută a liniştii Tale, / Ca o închinare căutând împli­ni­rea, / Iartă-ne, încă, nefireasca umblare, / Pacea din Tine, în noi, fericirea”.

În acelaşi minunat context, ca o prelungire, se încadrează poezia „Lumina Cărţii Sfinte străluce peste vreme”: „Săraci, o, prea săraci am fi,  /De n-am avea o călăuză a noastră, / E prea puţin o pasăre măiastră – / Căci cu nimic nu poţi asemui / Această Carte reînviind istorii, / Balsam vindecător şi fără de pereche, / Mai nouă parcă, dar atât de veche, / Scriptura sfântă, urcuşul spre glorii. // Nimic din ce s-a scris ori se va scrie / Nu poate s-o întreacă, să-i fie la egal, / Citind-o, te cuprinde un dor înspre astral, / Şi-un sentiment ferice, plăcut, suav, te-mbie. // Lumina Cărţii Sfinte străluce peste vreme, / Îndeamnă orice suflet la calea sfinţeniei. / De-a pururi mesagerul, imboldul veşniciei, / Te-ncântă această Carte, venind ca să îndemne, / Curată fie-ţi viaţa, curată şi senină, / Adeseori trecută prin încercări, iscoade; / Căci trebuie, ca pomul, şi noi s-aducem roade, / Belşug de fapte bune, mereu să fim lumină. // Ce încredere, ce stare, idee şi speranţă, / Cuprinde şi emană izvorul Sfintei Biblii, / Purtând învăţătura hotărâtoare lumii, / Simbol de împlinire, extaz şi cutezanţă”.

Atmosfera din „Motiv de meditaţie (II)” este, simultan, apăsătoare, încăr­cată de dramatism, însă, spre final, lasă deschisă poarta speranţei: „Cu câtă înspăimântare ne aşteaptă sfârşitul, / La pragul marii treceri, cu frică meditând; / Lăsând în urma noastră atâta îndu­rerare, / Copii, mame, prieteni, lângă mormânt plângând. // Lăsăm lumeasca fire, cu pofte şi păcate –/ O viaţă unde totul cândva părea etern, / Văzându-le pe toate ca rămânând iertate, / Dar care, vai, costa-vor chiar chinul din infern. // În viaţa pământească eram prea ocupaţi. / În rugăciuni şi posturi nu mai puteam rămâne, / Credeam atâtea numai şi ne vedeam salvaţi. / Eram neghina care se ascundea prin grâne. / Suntem săraci în fapte şi-atâta de lumeşti. / Un gând nu ne încearcă: să medităm jertfirea. // Iisus îţi cere astăzi în ochi să Îl priveşti. / Şi darul este mare. E însuşi Mântuirea”.

Un peisaj de basm ni se desfăşoară în faţa ochilor, în poezia „Leru-i ler, Prunc Sfinte, dalbe flori”: „Miracol alb coboară dinspre cer. / Beteală împlinită, de lumină sfântă. / Colinde iar vin viaţa şi ne-o încântă. / Dalbe flori, Prea Sfinte, leru-i ler. // Dumnezeu mai poposeşte iar / Din înalt, la ieslea de mister. / Dalbe flori, Iisuse, leru-i ler, / Naşterea Ta Sfântă ne înfioară. // Magii vin să te salute, demn, / Îngerii din cer binevestind, / Sfânta împlinire, prin colind, / Pentru lume, Salvatorul Semn. //Leru-i ler, Prunc Sfânt, dalbe flori, / Imne răsunând întru împăcare, / Semnul nostru adânc de închinare, / Speranţe, rugăciuni, colindători”.
Un îndemn şi o bucurie care va veni, adresează părintele Radu Botiş semenilor săi, în poezia „Uniţi-vă în rugă, voi, fiii bucuriei”: „Uniţi-vă în rugă, voi, fiii bucuriei. / Pe calea înspre ceruri porniţi, dar, de acum. / Alegeţi-vă locul, în ţara veşniciei / Şi nu cădeţi sub cruce, chiar de e greu pe drum. // Întindeţi mâna celor ce au căzut pe cale. / Întoarceţi păcătosul ce merge spre întuneric. / Astfel, pe drept, vedea-vei că rodul faptei tale / E însăşi răsplătirea cu locul sfânt, edenic. // Uniţi-vă în rugă, voi, fiii bucuriei, / Încredeţi-vă pururi în bunul Dumnezeu. / În pacea Lui rămâneţi. E starea bucuriei, / Când drumul înspre ceruri e luminat mereu. // Veghează lângă Tatăl – Hristos reînviat, / Cel răstignit pe cruce, ca jertfă de împăcare, / Veghează – o, creştine, tu, oare L-ai uitat? / Viaţa ta se scurge în marea nepăsare? // Uniţi-vă în rugă, voi, fiii bucuriei, / Căci Dumnezeu acelaşi e astăzi şi oricând, / O cale duce numai spre Taina Veşniciei / Şi un Iisus mai iartă şi mai aşteaptă, blând. / O judecată mare va zdruncina pământul / Când? La plinirea vremii. Şi asta nu o ştim. / Un lucru este sigur: doar împlinind Cuvântul, / Noi vom trăi viaţa pe care o dorim”.

O atmosferă evanescentă, învăluitoare şi transparentă, ca într-un vis, reali­zează autorul volumului „Ca tămâia înaintea Ta”, în poezia intitulată „Rugă monahică”: „Saltă, inimă curată, / Bucuria Învierii / Fiind vestea minunată / Pentru vremea mângâierii. / Glasuri sfinte răsunând, / Într-un imn de adorare, / Către ceruri înălţând / Rugă­ciunea de iertare. // Bat iar clopotele sfinte, / Cu glasul tânguitor. / Iartă-ne, Prea Bun Părinte, / Dă-ne crez în viitor. // Trupul nostru de ţărână / Nu-l sorti, Doamne, pieirii. / Fă-l de-a pururi să rămână / Ne-ntinat de pofta firii. // Iar divina Ta suflare –/ Păstrătoare a legii sfinte –/ Dreptul nostru, fiecare, / Să nu-l dăm pe-un blid cu linte. // Suntem, Doamne, fiii Tăi. / Vrem a face ascultare, / Pentru buni şi pentru răi, / Maicii Tale Născătoare. // O! Tu Maică prea iubită, / Caută spre Dumnezeu, / Milă, har şi îndurare, / Pentru cei căzuţi la greu”.
Pecetea divinităţii, pe care o purtăm în noi, încă de la intrarea în această lume, chemarea spre necuprins, spre infinit, spre atotcuprindere, spre locul de Acasă, originar, străbate poezia intitulată „Dor”: „O şoaptă divină, întrecând atotcuprinderea, / Acolo unde, tainic, rugăciunea prinde contur, / La ceasul unde viaţa de taină erupe, / Serafic, acolo e totul mai pur. // Clopotele, acolo, dau glas îngeresc, / În liniştea singurătăţii mântuitoare, / Gândul curat iradiind dumnezeiesc, / Dinspre înalt, către noi, fiecare. // Acolo mă poartă paşii întru împăcare / Hotar dintre lumea aceasta şi cer. / Mănăstire de pace, străjuind către zare, / Lume de taină, de etern, de mister”.
Poate nu exagerăm, atunci când îndrăznim să comparăm atmosfera din această poezie cu aceea din poezia lui Lucian Blaga, intitulată „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”.
Spre finalul volumului „Ca tămâia înaintea Ta”, descoperim un mănunchi de dialoguri, participări ale părintelui Radu Botiş, găzduite de postul TV Cinemar Baia Mare (realizator: Daniel Cornea), în intervalul 1999–2001. „Ultimul cuvânt” este rezervat doamnei prof. Zamfira Deac, prin poezia sa „Templul nezidit”, care se constituie ca o Postfaţă.

Lectura cărţii este declanşatoare de o bucurie gata să se reverse, pe care se cuvine să o exprimăm, însă, cu mo­destie şi discreţie, ca să fim în acord cu viaţa de fiecare zi a autorului acestei ofrande literare, dar mai ales duhovni­ceşti.

——————————————–

Constantin MARIN

Sursa: http://www.gazetademaramures.ro/recenzie-la-cartea-parintelui-radu-botis-ca-tamaia-inaintea-ta-20564

Eleonora SCHIPOR: Când hărnicia și stăruința merg alături de mână

Iarăși am poposit la biblioteca din satul Prisăcăreni, raionul Hliboca, la neostenita doamnă bibliotecară-șefă Rodica Zegrea. De data aceasta doamna Rodica a organizat o întâlnire cu specialistul în domeniul agricol, legumicultorul și pomicultorul Ion Crâliuc. A pregătit și o expoziție a ziarelor cu publicațiile invitatului.  Domnul Ion a povestit celor prezenți despre cultivarea și îngrijirea multor soiuri de legume, pomi fructiferi, despre felul cum trebuie pregătit solul, când și cum se pregătesc semințele, în ce perioadă și ce trebuie semănat, cultivat, îngrijit… De asemenea ne-a vorbit și despre cartea sa apărută cu mai mulți ani în urmă despre unele plante mai rar întâlnite, despre articolele ce le-a publicat și le publică în permanență pe paginile ziarelor bucovinene. Domnia sa a răspuns cu plăcere la întrebările noastre despre pomi, legume, rolul și felul, cum și când trebuie sădite, îngrijite etc.

          În partea a doua a întrunirii noastre literare am comemorat pe scurt două personalități bucovinene trecute prea devreme în lumea celor drepți. E vorba de istoricul și ziaristul Dumitru Covalciuc și de publicista și profesoara Maria Motrescu-Popescu. Doamna Rodica a amenajat o expoziție «In memoriam», dedicată acestor doi oameni deosebiți, dotată cu ziare, fotografii, cărți…

          De fapt neobosita doamnă Rodica Zegrea a inițiat un club al oamenilor talentați. Doar în ultimii ani aici au fost prezenți savanți, politicieni, ziariști, scriitori, publiciști, artiști, instrumentiști, interpreți de muzică populară, meșteri populari, profesori, oameni de cultură…

          Astfel în mica bibliotecă din Prisăcăreni inimoasa doamnă Rodica Zegrea i-a avut ca oaspeți pe savantul Ilie Popescu, poeții și ziariștii Vasile Bâcu, Nicolae Șapcă, Doina Bojescu, deputatul poporului Grigore Timiș, activistul și fostul combatant al luptelor din Afganistan Dumitru Fedorcea, subsemnata, compozitoarea ucraineană Galina Sâsoletina, poeta și conducătoarea cenaclului literar-artistic raional «Izvoraș»  Alexandra Vozneac, autorul câtorva cărți și a mai multor articole la ziar Toader Nicolaevici, regretatul ziarist și istoric Dumitru Covalciuc, regretata deja poetă și animatoare a vieții culturale din Crasna Maria Motrescu-Popescu și mulți alții.

          De asemenea am prezentat cărțile, am vorbit despre viața și opera poetei creștine din Timișoara, redactorul revistei onlain «Logos și Agape» Mariana Gurza, originară din satul Cupca, doamna care în permanență trăiește cu dorul de Bucovina în suflet.

          Tot în acești ani i-am comemorat pe câteva mari personalități ale culturii, literaturii, muzicii române și ucrainene – poetul-martir Ilie Motrescu, ziaristul și poetul Vasile Levițchi, poetul și sonetistul Ion Cozmei, artistul ucrainean Nazarii Iaremciuc, regizorul Ivan Mâkolaiciuk, compozitorul Volodimir Ivasiuk și alții. De asemenea în permanență sunt organizate expoziții de carte, ziare, fotografii, dedicate marilor clasici ai literaturii române, ucrainene, universale, cât și aplicații, desene, lucruri de mână făcute de copii și adulți pe care cu atâta grijă le adună neostenita doamnă bibliotecară. Ar merita o mai mare atenție din partea șefilor de la secția de cultură, ar avea nevoie de mai multă înțelegere din partea autorităților satului, a intelectualilor localnici, a sătenilor, a noastră a tuturor.

Ar merita și o bibliotecă mai bine amenajată, căci se pare că vechea clădire se risipește văzând cu ochii. Muncește ca o albină de una singură și adună de prin arhive date despre istoria satului  de baștină, sperând să facă o monografie a satului natal. Scrie poezii bune, compunând în trei limbi, pe care le posedă la perfescție, dar până în ziua de azi nu are încă o carte publicată. Ar merita, căci este și în anul jubileului de aur, dar… toți fiind ocupați cu atâtea griji și probleme nu mai au timp pentru și pentru a o ajuta, sprijini, înțelege…

          Deocamdată, doamna Rodica Zegrea, muncește și speră. Poate va da bunul Dumnezeu și toate gândurile și speranțele ei se vor realiza într-o zi. Doamne alută! Este femea și specialistul ce merită să i se împlinească toate!

———————————-

Eleonora SCHIPOR

Bucovina de Nord/Ucraina

3 iulie, 2018

Emilia ȚUȚUIANU: Tipicul Vis

Acceptare

 

În intervale de ani

tipicul Vis se repetă.

Şi-ntr-o lume paralelă,

cu umerii plecaţi păşesc,

potrivindu-mi paşii

cu tăcerea din regresul cuvintelor…

 

Un vânt pribeag mă poartă

peste pământul verde,

zămislitor de viaţă,

şi-n mâini cuprind înfiorată

izvoarele cu apă cristalină

în care mă privesc ca-ntr-oglindă…

Aştept şi Tac,

Plâng şi Zâmbesc …

Trăiesc!

 

Petale  de  trandafiri

 

Într-o dimineaţă de septembrie trecut,

când ramul  greu  podoaba-şi scutura,

cu  rozalbe petale grădina s–a umplut

şi-n foşnet de frunze, lin, toamna cânta.

 

Se-mbată pământul şi-ncet cerul clipeşte,

privind la trandafirii ce tremură uşor.

Sub ploi, sub vânt şi ceţuri, ei luptă nebuneşte,

ca alţi boboci de floare să simtă un fior.

 

Cu argintate frunze le-ngreunează ceaţa…

Şi, înşelând durerea şi aşteptarea lungă,

gândesc: ce vis frumos le-ar fi viaţa,

când bruma grea nu poate să-i atingă.

 

Noaptea

 

Mai vine o noapte –

şi afară plouă.

Des şi mărunt,

din empireul de plumb.

 

Nesfârşită singurătate,

mereu ne-ntâlnim,

în noaptea cenuşie…

 

Cutreier  în întuneric,

pe drumuri pierdute,

stropi blânzi s-adună,

în şoapte,

cu vise şi doruri tăcute.

––––––––––––––

Emilia ȚUȚUIANU

Roman

30 iunie, 2018

 

Marta-Polixenia MATEI: Nimburi de gând

Da, azi cerșești căpruiului întunecat lumină, în timp ce un ieri te cufundai în albastrul cel mai limpede al unui cer de iubire, albastru din care ai smuls SOARELE și l-ai ascuns în sertarul cu amintiri, fără să-ți pese că i-ai încarcerat razele. Din când în când, mai arunci câte o privire să-i simți respirul fierbinte, atunci când norii îți invadează orizonturile strâmte ale însingurării …
Da, ai ales să pierzi IUBIREA, „NEDEFINFINITUL”, așa cum îți plăcea să spui odată, nu demult, în schimbul unui joc ale cărui reguli ai crezut că le poți controla, doar pentru că le-ai fost inventator nesăbuit, iar JOCUL te-a jucat, te-a pierdut pe tine însuți, de tine … acum, de ce plângi ?! văd lacrimi de sticlă brăzdându-ți obrajii … diamantul ce-l șlefuisem și-a pierdut strălucirea, la fel cum eu mi-am pierdut instrumentele de șlefuitor undeva, pe drumul către tine … dar eu am fost șlefuitorul, fie că-ți place, fie că nu !! EA a văzut ceea ce eu am scos la lumină, mâinile mele ți-au dat splendoarea fascinației, EA, bun colecționar, doar te-a expus în vitrină … fațetelor tale, EU le-am dat perfecțiunea, iar tu, TU te prezinți aidoma unui ciob cerșetor !!… biet om … că bine zici !… poate de plângi o îndupleci și poate-ntr-o zi ți se va da … EA … cea pentru care mi-ai răstignit iubirea … și-n licărul căpruilor ei, când vei privi, pe viu, te va invada albastrul, atinsul ei te va lăsa rece aidoma stâncii pe care mi-ai prăvălit-o peste suflet, paralizându-mă … între tine și EA se va fi mereu imaginea mea, oglindă ție întru iubire … eram IUBIRE … ți-am fost APA VIE, fie că recunoști, fie că nu !!… cu peste 600 de izvoare ce s-au devenit fântâni pe care, una câte una, le-ai îngropat sub pietrele minciunii … ți m-am fost !!… ți-aș mai fi putut fi, peste toate veșniciile lumii acesteia, nu cinci, ci o infinitate !… dac-ai fi știut să păstrezi izvorul primordial …
Știu că, pe furiș, încă mă mai sorbi de undeva, de sub mormanul de roci sub care m-ai îngropat luminii, să nu mă mai văd …
Nu, nu mă mai doare trădarea ta, ci timpul petrecut întru pierderea mea în promisiuni iluzorii, jurămintele din care m-ai adăpat cu un ghem de vise … ai uitat, nu-i așa ?!… eu nu …negrul, cine oare l-a vrut ?… eu alesesem alb și roșu, puritate și iubire … moartea de noi ai adus-o tu …
Mai știi visul ei, în care Diavolul i te smulgea ? Răstălmăcirea, o vrei ști?
Ispitele în care mereu te arunci sunt cele care i te-au smuls, atât ei, cât și mie …
Ea, poate încă te mai crede pur, eu însă te-am văzut așa cum ești, PROTEUS !!… dar după ce mi-ai înșelat mai bine de 600 de izvoare, întinându-le cu nămol, în numele iubirii !! Cum ai putut ??!!
Te vei ieși din ALBII, am auzit … dar peste tot li se vor fi OGLINZI, nu am renunțat la ceea ce îmi aparține de drept, în cuvânt !!
Îmi va fi greu să reflect lumina de-atunci, după cele ce știu … dar voi izbândi ! Sau încă nu știi ?!… nu poți ține SOARELE închis într-un mizerabil sertar mai mult de o noapte, iar mâine e iarăși zi !…
Locul lui e pe cer !! Continue reading „Marta-Polixenia MATEI: Nimburi de gând” →

Miglietta Achille: Achille visând – În româneşte de George Anca

Purced a scrie mici amintiri ale copilăriei mele, până la atingerea vârstei de cinsprezece sau şaisprezece ani.

Adesea în bună-voire visam că zbor. Rostul acestor vise ale mele nu reuşea să-mi se explice, ceea ce nu însemna că nu aducea în mine atâta fericire. Dimpotrivă, la trezire rămâneam toată ziua trist şi arţăgos. Totuşi, din păcate, trebuia să muncesc, şi, când mă ocupam cu ceea ce aveam de făcut, prin forţă majoră, izbuteam să mă detaşez. Vorbind despre muncă în viaţa mea, am făcute câte ceva.  Începând de la unsprezece ani.

La ţară, se obişnuia să se stropească viile pentru a le feri de peronospora, o boală a plantelor, şi de aceea se efectuau aceste pompări. Treaba mea era să aduc apa celui cu pompa, care o vărsa în ea spre a-şi continua munca. Recipientul era o amforă de cinsprezece litri şi, natural, trebuia să merg Înainte şi înapoi până ce termina de udat întregul câmp. Apoi pentru a rămâne legaţi de câmpie.

Sosea vremea culesului viilor, care cădea la finele lui septembrie, începuturile lui octombrie. Sosea şi pentru femei, care aveau misiunea să taie strugurii, şi fiecare avea un vas unde se puneau strugurii, când îl umpleau trebuia golit şi asta era datoria mea de a merge să-l golesc într-un vas mai mare, iar apoi să-l aduc gol spre a putea continua munca. Şi, natural, pe tot timpul recoltei, atitudiea mea era aceea de a merge Înainte şi înapoi până la sfârşit.

Cât despre vârsta menţionată, este vorba că aveam unsprezece ani. Greutatea mea corporală era de douăzeci şi opt kg, dar fizic, chiar dacă slab, graţie bunului Dumnezeu, eram sănătos tun. Cu toată figura mea longilină, dar, aş spune, silinţa mea în oricare loc unde am muncit, nimeni nu s-a plâns de prestaţiunile mele. Deseori, reuşeam să fac mai mult de cât era nevoie  şi de cele mai multe ori eram lăudat şi mi se mulţumea şi, natural, aceste laude mă umpleau de bucurie, dându-mi forţa şi spiritul de a continua în viitor, şi nu m-am oprit până la ajungerea vârstei pensionării mele.

Fără a deplânge tot ce am făcut, vorbind mereu despre muncă. Plata acestor munci ce le-am făcut la vârsta de unsprezece ani era de 300 de lire pe zi, comparând cu euro, ar veni cum am spune 1 euro şi cincizeci de sutimi. Pentru unii poate părea o inerţie faţă de azi, dar pe atunci acelea erau plăţile ce se retribuiau.

Căci, oricât era de puţin, tot reuşeam să aduc o contribuţie familiei, dând ajutor necesar supravieţuirii. M-am născut într-o familie numeroasă. Eram antepenultimul din nouă fii. Tatăl meu, fie pomenit, cu toate că muncea, nu era suficient, pentru a face faţă tuturor exigenţelor familiei. Amintesc doar de vremurile dure de atunci şi dificultatea de a debarca lunarul. Dar în pofida condiţiilor precare, puţin de tot ne lipsea pentru a fi fericiţi.          Vobind de fericire, toţi, indistinct, aveau un comportament fratern, ca să nu mai vorbim de prieteniile fondate pe cinste şi umilinţă. Erai ajutat la nevoie, fără scopuri secundare, nu cum se întâmplă acum, mereu cu intenţii de a avea o confruntare, ori pentru interese ascunse. Lumea pe atunci nu era egoistă precum azi, ambiţioasă lipsă de scrupule.

Condiţia care a dus la acest comportament al oamenilor a fost oil Boom-ul economic, renegând frăţietatea tuturor popoarelor şi respectul pentru om, de oriunde ar proveni. Nu vreau să mă divulg în aceste critici comportamentale ale oamenilor de azi, pentru că ar trebui spuse încă atâtea lucruri ca acelea, încât n-ar ajunge o carte pentru toate manipulările persoanelor corupte, lipsite de scrupule şi fără omenie, carenţi de credinţă şi religiozitate, făcând rabat de la legile lui Dumnezeu, continuând a trăi în liber arbitrul propriului egoism, încălcând legile sociale  pe care le învaţă constituţia, menţinând comportamentul contrafăcut şi dictatorial, pe cheltuiala aceloraşi persoane care trăiesc în legalitate socială şi, natural, mai mult ca oricând în legile domnului, timorate de pedepsele impuse de cele zece porunci.

    Voiesc să mă opresc un pic, spre a vorbi despre cei care gestionează o ţară, adresându-mă politicienilor în mod special, nu că aş face-o în mod specific României, dar în toate ţările din lume, natural, în ţările democratice, excluzând ţările dictatoriale. Dar mă refer la politicieni care au fost aleşi de popor şi deci dându-le însărcinarea de a le administra expectativele şi sperând că vor face o utilizare bună a misiunii ce li s-a încredinţat. Persoanele care dau votul acestor politicieni ar trebui: prin confruntare, a li se da condiţiuni sociale de a înainta economic, încercând soluţiunile cele mai adaptate ţării. Dincolo de culorile sau provenienţa partidului lor. Neamul nu are mistica pentru a da o valorizare a provenienţei lor, dar alegerea pe care o fac e doar pe încredere, sau pentru admiraţie, sau pentru că îl cred capabil să le dea bunăstare şi mai presus de orice îl cred o persoană cinstită.

Aceste expectative pe care le cer nu ar trebui să-i deziluzioneze. Mă gândesc la toţi politicienii de bună credinţă care au frică de Dumnezeu, astfel încât să persevereze întru cauze drepte spre a da ţării soluţia către progresul în toate sensurile. Condiţiile pentru a putea ajunge la aceste ţinte se pot obţine simplu, prin menţinerea împreună cu toţii, vorbesc de cine guvernează şi de cine e în opoziţie, creând un team, unind propriile forţe, pentru a avea o reuşită majoră la soluţia de care ţara are nevoie, lăsând deoparte propriile ambiţii ale escaladelor personale. Aceasta este părerea mea ca observator, dându-vă acest mic sfat.

Dar pricep că a obţine ca asta să se întâmple ar însemna un miracol politic, care ar putea fi istoric. Prin urmare, consider că totul e utopie. Dar apoi se zice că nu există nimic imposibil, destul să vrei, ţinându-se angajamentul pentru reuşită.

Mă felicit cu toţi cei ce susţin această a mea iniţiativă. Dându-le augurarea unei bune reuşite şi cu orgoliul de a fi creat un bun obştesc. Soluţiile de a putea ajunge la aceste obiective se ating făcând cecetări în varii domenii, unde există posibilitatea de a crea infrastructuri care lipsesc ţării. De exemplu, agricultura în care România are o bogăţie inestimabilă, în acest domeniu, şi nu se exploateză minimamente din cât s-ar putea fructifica, şi şi-ar aduce contribuţia, creând o cantitate de locuri de muncă, iar, vorbind de muncă, s-ar reduce şomajul, pentru a nu constrânge atâţia oameni să plece în alte ţări.

Vorbind despre pământ; sunt atâtea moduri cum să-l întrebuinţezi. Spre a da un exemplu. Făcând plantaţii de flori nu la nivelul de a satisface nevoia ţării, ci pentru a le exporta în exterior, cum fac olandezii, şi pentru că pământul vostru este foarte fertil şi nu ar fi probleme de producţie. Acesta e unul din atâtea feluri de cum s-ar utiliza, dar există şi alte sisteme de producţie. Un alt mod ar fi acela de a creşte vite, mereu la nivel de exporturi.

Am atâţia amici politici, nu la nivel guvernativ ca parlamentari, dar exercită aceeaşi politică administrativă. Adesea se discută de politica guvernativă în general, pe toate domeniile de actualitate. Discutendo: Soluţiile cele mai convenabile de aplicare a căilor de urmat, cum să se investească, pentru a căuta să se dea ţării resurse economice. Cum să exploatezi ceea ce statul are la dispoziţie spre a face uz. Şi dându-mi părerea acestor amici ai mei, încă şi ei mi-au dat-o pe scurt, ca soluţii primare de a investi în agricultură.     Dar există atâtea alte soluţii, de exemplu de a se face o cercetare comercială la nivel european a acelor producţii care au carenţă de produse şi se importă de la alte naţiuni, şi să producă acele produse. Dau un exemplu al Italiei, resursele noastre sunt bazate exclusiv pe acest tip de muncă. Materialele care se folosesec se află pe câteva domenii şi aceste lucrări se exportă în exterior contribuind la economia ţării. Noi nu avem subsoluri în remiză ori mine de exploatat cum aveţi voi, care şi în acest domeniu aveţi încă bune posibilităţi, ca soluţie la nevoia voastră. Mă ţin de-o parte de cei ce mă simt încrezut cu asemenea idei.

            Cerându-mi umil iertare şi scuzându-mă pentru exuberanţa mea ca interlocutor al vanei Glorii.

Mă întorc a vorbi despre aceste fatidice vise ale mele, cu simplicitatea unui copil care caută cu orice preţ să atingă această sete de a zbura, fără a se gândi la riscul ce i se împotrivea. Dar încăpăţânarea mă făcea să nu renunţ la această aventură.

Prima oară s-a petrecut într-o zi de iunie de toată frumuseţea. Vorbesc de pământul din josul locuinţei unde trăiam şi, privind dedesubt de la etajul al treilea, vedeam plante cu  fructe, cu ramuri pline de abundenţa acelor fructe, mai ales un cais, mai mare în dimensiunea sa decât celelalte, care emana un parfum tare al aromei sale. Aflându-mă în faţa acestei mari panorame de delicii, m-a cuprins o dorinţă foarte intensă de a ajunge jos, spre a degusta aceste fructe cât mai repede cu putinţă.

Dar fratele meu geamăn încerca în toate felurile să mă facă să renunţ la isprava mea, pomenind riscul care nu-mi trecuse prin gând în previziunile mele, el fiind mult mai ponderat în soluţiile temerităţii mele. Dar de această dată nu fu poasibil a-mi da linia dreaptă, pentru că hotărârea mea era ireversibilă.

Deschisei fereastra şi, punându-mi picioarele pe pervaz, ridicai ochii la cer rugând pe Dumnezeu să mă ajute. Mă aruncai cu capul în jos, când ajunsei la circa trei metri înălţime, mă pusei în poziţie verticală şi, spre marea mea stupoare, sosii la sol fără nicio formă de gravitaţie, adică impactul a avut loc ca şi cum greutatea mea n-ar fi existat, deci, făcând exemplul, că trupul meu era ca un fulg.

Continue reading „Miglietta Achille: Achille visând – În româneşte de George Anca” →

Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Cu focul viu în mâini

CU FOCUL VIU ÎN MÂINI

                                   Ciclul: RĂSPÂNTII

 

 

… plouă cu îngeri în răspântii,
plouă cu vise de lumină …
cerul, înveșmântat în giulgi de nori,
se miră de ploaia cu aripi ce-și ia avânt din noi,
aură de cuvânt înrămează chipul iubirii
ce atâta timp fusese răstignit de-aștept …
plecasem hai-hui, de mână cu noaptea,
(la fel și atunci …
aprilie, iunie, septembrie, februarie
și iarăși septembrie, ah-da
Atrium, Phoenix, Carnival, Carnival, Carnival,
apoi tu,
într-un 28 de decembre,
cu drum pentru UNUL !)
de mână cu noaptea să răscolesc unghere de …
NEDEFINFINIT !
atâtea amintiri cu focul vin în mâini,
ne-am regăsit !!
ploaia cu îngeri pricura uimiri și sufletul,
rămas în smirnă, fremăta,
pătruns în dorurile de atunci …
ahhh și cât dor, cât dor … mai știi Marin ?
doru-mi de tu era campion !
mă lipisem atât de mult că mi-l lăsam stăpân,
el configura scalvul din mine !
și sclavul din mine își făcea lecțiile dintotdeauna,
trenurile vieților mele își păstrau anateme,
dar eu am săvârșit atâtea schimbări
că mereu le uit mersul …
ultima dată o întâmplare proastă m-a dus în infarct,
dar au sărit oamenii din compartiment !
am văzut ce-nseamnă să iei atitudine,
am înțeles strada sub presiunea îngerilor ….
acum noaptea-și deschisese toate bibliotecile,
curgeau poveștile de iubire că Dumbrava Roșie
nu mai avea loc pentru un ac …
pfu – și ce poveste între o libelulă și un trifoi în patru foi,
că doru-mi de tu și ridică din sprânceană …
iscodeam timpul înnodat în runele iubirii,
lacrimi de clipă i se reostogoleau pe chip
și-n fiecare dintre ele, închis, un dor ascuns
se revela luminii, să se vădească de cum ne-am fost,
în chin …
atâtea frici se-ngelatinau în suflet, pe atunci …
spune-le tu, Marin, cum le-am topit, spune-le tu !
este atât trăit acolo, în toate, Mărțișor,
Comoara de mi te ești se desface în labirinturi
neînchipuite vreodată,
dar eu sunt un biet om – DUMNEZEU a însăvârșit totul,
eu doar m-am bucurat …
și cum să nu mă bucur ?
escaladam orice vicisitudine legat în fir de mărțișor,
dusesem în dincolo de mine taina din ghem
și încercam să mă las acoperit în falii de timp …
veniți vulcani !
dar unul de-abia ce se stinsese
și-acum cenușile au aer de năduf,
dar cum să vă spun ce tulbure-cearceaful roș, uh !
lacheii strigoilor se duelau cu pajii,
dar Mărțișor, ia firul ăsta de trifoi
și dă-i povestea despre Sublim,
ne va duce-n lumea verdelui,
de festin …!
Continue reading „Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Cu focul viu în mâini” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU – Apostolii PAVEL şi PETRU şi discipolii lor: Petre Ţuţea şi Pavel Chirilă-Apostoli ai Iubirii

„Şi sculându-se arhiereul şi toţi cei împreună cu el-cei din neamul saducheilor-s-au umplut de invidie. Şi au pus mâna pe apostoli şi i-au aruncat în temniţa obştească.”

(Fapte 5,17)

PAVEL-Apostol al Dumnezeirii.

„Pavel este toată Mediterana!”

(Petre Ţuţea)

 

   Ca să vedem ce ipostazia expresia înţeleptului nostru trebuie să aflăm cine este mai întâi Marea Mediterană? Este Brâul intercontinental, diluviu care leagă Europa de Africa. În virtutea energiei sale binecuvântată de Cer comunică cu Oceanul Atlantic prin Strâmtoarea Gibraltar, cu Marea Marmara prin Strâmtoarea Dardanele şi cu Oceanul Indian prin Canalul Suez. Prin abundenţa doldora a moştenirii sale Mediterana se revarsă pe o moşie de 2,5 milioane de Km pătraţi cu o adâncime ce variază de la 1498 m., adâncime medie la 5121 m., adâncime maximă. Ţărmul ei fastuos, Nordic este presărat cu mari penisule, mări mărginaşe şi golfuri. Penisula Italică şi Insula Sicilia şi-au rezervat dreptul de suzeranitate împărţind testamentar veşnicia Mării, astfel: Mediterana Apuseană rămâne cu Mările Ligurică şi Tireniană, iar Mediterana Răsăriteană primeşte Mările Adriatică, Ionică şi Egee.

   Favoritele sale fluvii, apele de suflet care i se cuibăresc permanent la sân sunt: legendarul Nilul, Ebrul, Ronul şi Padul. În cuprinderea braţele sale binevoitoare se leagănă aşadar cele trei continente: Europa, Asia şi Australia.

   Aceasta este deci, magnifica Mediterana. Acum să vedem cine este ilustrul Pavel reflectat de magnificul Petre Ţuţea care, se întinde cât toată Mediterana?

   În Icoana sa evanghelică hărăzită de Domnul său şi al nostru, în Marele Pavel se cuprind aşadar, mai multe mări, mai multe insule, mai multe peninsule, mai multe golfuri, mai multe fluvii, altfel spus pământul la un loc şi cu un cer deasupra.

   Chemat de Mântuitorul Iisus Hristos în mod expres şi ales pentru propăvăduirea Cuvântului Său în toată lumea, la toate neamurile deci, Pavel devine astfel toată lumea, dar şi Mediterana spirituală care atârnă Pământul de Cer.

   Pavel a avut personal 4 călătorii misionare, sfinţind şi ţărâna Gliei noastre dragi.

   Epistolele sale au avut infinit mai multe călătorii spirituale, în timp şi peste timp, în spaţiu şi deasupra: încântând, înflăcărând, cutremurând, educând, fascinând lumea.

   Opera filocalică a Apostolului Pavel cuprinde o profunzime cu totul sofianică şi o complexitate de neatins în perfecţiunea creştin ortodoxă.

   Ciclul Epistolar al dorului său necuprins a atins: „ Sublimul Absolut-viaţa cu şi în Hristos-au generat o întreagă teologie a perseverenţei şi a autodepăşirii, care s-a cristalizat ulterior, în epoca de strălucire a Sfintei Tradiţii patristice sub numele de <<epectază>>, lăsând posterităţii pagini nemuritoare, valabile oricând şi oriunde.” (Protos Lector Dr. Justinian Cârstoiu, Desăvârşirea Creştină în Epistolele Sfântului Apostol Pavel. Ed. Bucura Mond, Bucureşti-1996, p. 279)

   Unul dintre marii pătimitori pentru dragostea de Cer, de cerul Străbunilor şi de Pământul Vetrei Strămoşeşti, considerat de Generaţia sa şi nu numai, ca un Apostol al răstignirii Dumnezeului Hristos şi al Neamului său dac, prigonit de satrapii regimului totalitar, persecutat, el la Jilava, fraţii, tatăl şi camarazii săi azvârliţi, frânţi şi însângeraţi prin toate temniţele comuniste, consemna în Însemnările sale din închisoare, că suferinţa înmuiată în balsamul celor patru Evanghelii, dar mai ales în Epistolele Sfântului Pavel, i-au oferit tăria nădejdii să iasă din „mlaştina deznădejdii.”

   Din nectarul Epistolelor Marelui Pavel, misticul Învăţător de neam a desprins trăsăturile şi coordonatele vieţii dincolo de existenţa ei imanentă, dincolo de sentinţa ei nedefinitivă-moartea care o călăuzeşte tocmai prin transecendent spre Înviere.

   Însemnările de la Jilava-aştern în memorialistica vremii zguduitoare consecinţă a universului ateu concentraţionar, fascinante mărturii hristice întrupate într-o paradigmă a misticii suferinţei şi jertfei naţionalist creştin-ortodoxe.

   Puterea Mântuitorului Hristos l-a fascinat. La fel autoritatea magnificului Pavel, pe care Petre Ţuţea, Profetul nostru de Aur îl supravenera.

   „M-a impresionat, consemna mărturisitorul : 1. Sinceritatea şi curăţenia sufletească a Sf. Pavel; 2. Viaţa integral creştină, fără pată; 3. Primejdiile şi suferinţele prin care a trecut pentru Domnul; 4. Seninătatea şi chiar bucuria cu care primea aceste suferinţe; 5. Tăria de a mai încuraja şi pe alţii, ca să nu se mai clatine în faţa suferinţelor şi prigonirilor; 6. O dragoste sfântă de o înălţime zguduitore pentru toţi fraţii creştini sau copiii lui Duhovniceşti; 7. O râvnă neînvinsă şi rar cunoscută printre apostolii unei credinţe de a propăvădui neîncetat pe Mântuitorul Iisus, la toate neamurile; 8. Marea ştiinţă şi înţelepciune.” (Ionuţ Ţene, Valeriu Gafencu-O Biografie Teologică a Sfântului Închisorilor. Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca-2016, p. 100)

   PETRU-Apostol al Crucii.

   Iniţial, fiul lui Iona se numea Simon şi era un om în rândul lumii, al cetăţii Betsaida din vatra Galileei Palestinei. Era familist, ginerele lui Aristobul, fratele Apostolului Varnava, cu doi copii binecuvântaţi: un băiat şi o fată.

    Simon era simplu, obişnuit, muncitor, evlavios, aprig, înflăcărat, gospodar, pescar.

   Chemarea lui Hristos l-a surprins plăcut, trecând cu uşurinţă de la năvodul de prins peşte la pescuirea minunată a oamenilor pentru convertirea lor la creştinism.

   Şi-a părăsit familia lumească, urmând Familia cerească a Mântuitorului Hristos.

   (Vieţile Sfinţilor Apostoli-Trad. de Diana Potlog, Ed. Sofia, Bucureşti-2002)

   După întreita sa lepădare de Hristos şi revenirea la apostolat prin iertarea/ iubirea Mântuitorului său, cetăţenia i-a devenit apostolică şi eternă.

   Petru deşi chemat şi ales considera că iudeii sunt hărăziţi Canonului apostolic, dar şi cu aplicarea unor precepte şi datini ale legii celei vechi.

   A trebui să vină Marele Pavel pentru a rupe definitiv zăgazul Vechiului Testament şi a zidi ctitoria evanghelică a Noului Testament, nu pe lege, ci pe Iubire hristică.

   În Epistola a Doua Sobornicească, apostolul Petru ne îndeamnă să urcăm necontenit pe scara virtuţiilor creştine, ţinându-ne de mâna harului: „…puneţi şi din partea voastră toată sîrguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunoştinţa, la cunoştinţă: înfrînarea; la înfrînare: răbdarea; la răbdare: evlavia; la evlavie: iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească: dragostea.” (Cap. 1, 5-7)

   Drama Apostolului Petru nu a fost răstignirea sa fizică de către crudul Nero, care i-a adus cununa Cerului, ci destituirea de către papă de la rangul de Apostol al lui Hristos la treapta de Episcop al Romei. Adică răstignirea spirituală. Pontiful catolic substituindu-se aşadar, lui Dumnezeu a devenit eretic rămânând pururea calic.

      Sfântul Petru şi Capra

      Istorioara ne povesteşte că Petru însoţindu-l pe Dumnezeu într-o vizită pământească, L-a muştruluit pentru nerânduiala şi nedreptatea apăsătoare din lume, cerându-i să-i încredinţeze mandatul dumnezeirii măcar pentru un an ca să pună totul în rânduială, ca liberalii. Dumnezeu l-a testat atent încredinţându-i până la urmă prerogativele dumnezeirii Sale pentru o zi.

   N-a apucat bine toiagul păstoririi, când deodată o olteancă şi-a scos căpriţa în uliţă şi rugându-se Domnului a spus: <<Paşte cu Dumnezeu, căpriţa mea, că eu trebuie să mă duc la lucru în sat, să-mi câştig pîinea… Domnul să te aibă în paza Lui.>>

   -Petre, zise Dumnezeu, auzişi ce zice biata femeie? Îţi dădu capra în seamă şi tu trebuie să grijeşti de ea să nu i se întâmple ceva. Femeia te-a rugat frumos şi tu trebuie să asculţi rugăciunea ei.

   Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU – Apostolii PAVEL şi PETRU şi discipolii lor: Petre Ţuţea şi Pavel Chirilă-Apostoli ai Iubirii” →