Eleonora SCHIPOR: La Cernăuți a fost deschisă o nouă filială ASCIOR

E vorba de filiala ASCIOR a Asociației pentru Civilizația Ortodoxă. Evenementul a avut loc pe 7 septembrie la sediul Societății pentru cultură românească «M. Eminescu» din Cernăuți.

În ajunul acestei zile delegația ASCIOR a poposit în străvechiul oraș de pe Prut, dovedind în scurtul răgaz să viziteze câteva locuri importante din ținut. Din componența delegației române au făcut parte ing. Nicolae Mușat (Buzău) președintele fondator al Asociației, Ec. Dr. Angelica Stănciuloiu (București), direcrtor cu integrarea ASCIOR, poeta Olga Grigorov (Tulcea), președinta filialei ASCIOR-Tulcea, prof. Univ. Dr. Constantin-Mihail Popescu (București), vicepreședinte ASCIOR. În afară de doamna Angelica Stănciuloiu, ceilalți trei delegați au venit pentru prima oară în Nordul Bucovinei și în orașul Cernăuți.

Cu amabilitatea lor caracteristică bucovinenii i-au întâmpinat cu pâine pe un prosop brodat, dăruit de două dintre cele mai bune eleve de la CIE Cupca Marta Belici și Elena Bicer. Tot ele au interpretat pentru toți cei prezenți în sală două frumoase cântece a capella Pentru ea și Eminescu, fiind îmbrăcate în frumoase costume naționale specifice zonei respective.

După prezentările de rigoare făcute de domnul președinte al Asociației ASCIOR Nicolae Mușat, fiecare dintre membri delegației române a rostit un scurt cuvânt de salut pentru cei din sală. Domnul Nicolae Mușat ne-a povestit pe scurt depre rolul și menirea acestei Asociații în viața tuturor românilor, care promovează valorile noastre spirituale, credința ortodoxă, civilizația creștină, cultura, literatura, dar și toleranța, bunătatea, înțelegerea, stima și dragostea oamenilor în societate. Tot domnia sa ne-a prezentat cărțile, revistele care ne-au fost aduse și dăruite, fapt pentru care îi mulțumim frumos. A fost prezentat tuturor noul președinte fondator al filialei ASCIOR-Cernăuți, d. Vladimir Acatrini, istoric doctorand, președintele Societății Bibliotecarilor bucovineni. Lui i s-au înmânat atributele filialei respective. Primvicepreședintă a noii filiale a devenit subsemnata.

Din partea dlui Mușat am primit pachetul cu antologiile ASCIOR-2017, literatură și teologie-sociologie. Grație inimoasei poete creștine din Timișoara Mariana Gurza, în antologia-literatură au apărut mai multe publicații de ale mele, câteva poezii, având și scurte date biografice, însoțite de o fotografie. Sincere mulțumiri stimată doamnă Mariana pentru îndemnul și susținerea acordată. Vrednicul domn Nicolae Mușat i-a îndemnat pe toți doritorii, de a trimite materiale – versuri, proză, articole publicistice pentru viitoarea ediție a acestei antologii. La rândul nostru și noi bucovinenii am dăruit cărți și ziare pentru biblioteca Asociației. Domnul doctor în filologie Ilie Popescu, autor a mai multor cărți, a dăruit o carte proprie despre calvarul familiei sale, care a gustat din amarul deportăților staliniste. Personal am donat mai multe cărți proprii pentru biblioteca ASCIOR, personal pentru membrii delegației, dar și pentru doamna Diana Ciugureanu de la Chișinău, președinta USELR.

Vorbitorii bucovineni, printre care s-au numărat, dr. docent Ilie Popescu, președintele Societății regionale «Golgota», Doina Bojescu – redactor-șef al ziarului «Concordia», ziaristă, poetă, pictoriță, Vasile Bâcu – președintele Societății de cultură românească «Mihai Eminescu», redactor-șef al «Gazetei de Herța», poet, ziarist, Elena Calancea – profesoară, interpretă de muzică populară, Octavian Voronca – profesor de matematică, membru al Prezidiului societății «M. Eminescu», Sergiu Barbuță – colaborator al ziarului «Libertatea Cuvântului», Dumitru Fedorcea – fost combatant al luptelor din Afganistan, membru al Prezidiului Societății regionale «Golgota», activist cultural, Rodica Zegrea – biblotecară-șefă la bibloteca sătească din satul Prisăcăreni, raionul Hliboca, membră a mai multor cenacluri literare din ținut, poetă. (Domnia sa a citit și o poezie proprie dedicată anotіmpului «Toamna»), Natalia Balan – conducătoare artistică la căminul cultural din Pătrăuții de Jos și alții, s-au referit la importanța acestei noi filiale pentru Bucovina noastră. Credem că fiecare dintre cei prezenți în sală, de altfel toți deveniți și membri ai noii filiale, vor contribui nemijlocit la valorificarea și promovarea valorilor creștine propuse de Asociația ASCIOR din România.

Au fost aleși și primii 9 membri ai Prezidiului noii filiale ASCIOR-Cernăuți. Aceștia sunt: Vladimir Acatrini – Președinte; Eleonora Schipor – primvicepreședintă; Sergiu Barbuță – vicepreședinte; Doina Bojescu – secretară, Dumitru Fedorcea, Ilie Popescu, Larisa Popescu-Chedic, Natalia Balan, Elena Calancea, Rodica Zegrea – membri ai Prezidiului.

Spre amintire ne-am făcut mai multe poze, apoi am gustat din bucatele tradiționale bucovinene pregătite de harnicele doamne de la Pătrăuții de Jos.

Delegația din România a plecat spre orașul Soroca din Moldova, urmând ca în câteva zile să fie deschise încă câteva filiale în republica Moldova.

I-am petrecut cu nostalgie, căci ne-a părut rău să ne despărțim, sunt niște oameni minunați și ne pare bine că au reușit să deschidă în acest an deosebit o filială ASCIOR la Cernăuți. Îi mai așteptăm la noi, am primit deja invitații și din partea lor pentru a participa, dar și a colabora atât cu revistele ce sunt scoase de sub tipar de asociație, cât și la viitoarele conferințe. Sperăm că activitatea noastră va fi fructuoasă. Întru-n ceas bun și Doamne ajută!

Aici aș fi vrut să închei, dar nu pot până nu aduc sincere mulțumiri la toți participanții la deschiderea noii filiale ASCIOR, în special domnilor Vladimir Acatrini și Dumitru Fedorcea, și în deosebi grupului format din activiștii satului Pătrăuții de Jos în frunte cu domnul primar Gheorghe Fedorean, care ne susține și este alături de noi la toate manifestările culturale ale satului, dar și a întregii Bucovine, acolo unde sunt implicați pătrăucenii. M-au însoțit în această zi deosebită lucrătoarele din sfera culturii satului – Maria Ștefureac – bibliotecară-șefă, Larisa Popescu-Chedic – directoarea căminului cultural, Natalia Balan – conducătoarea artistică, Maria Drozdic – soră medicală, Constantin Schipor – sportiv amator, activist al satului. Vă mulțumesc din suflet și sper că vom fi alături încă mulți ani înainte pentru a face multe lucruri bune pentru satul natal, baștina dragă.

Încă o filială și-a început activitatea. Doamne ajută!

——––––––

Eleonora Schipor, profesoară superioară, membră a Uniunii Jurnaliștilor din Ucraina, membră a USELR, vicepreședinta Societății regionale Golgota, primvicepreședinta filialei ASCIOR-Cernăuți, laureată a premiului literar Olga Kobâleanska, cetățeană de onoare a satului Pătrăuții de Jos

Pătrăuții de Jos, Bucovina de Nord/Ucraina

8 septembrie 2018

Isabela VASILIU-SCRABA: Concepte cheie în metafizica lui Nae Ionescu

Motto:

„Inițiat în isihie, poetul V. Voiculescu [martir al temnițelor comuniste] depășea starea de extaz și se ridica la starea de înmănunchere a sufletului în propriul său interior” (Valeriu Anania)

La vreo câțiva ani după ce îi apăruse Cordula sau dovada ultimă (1966), Hans Urs von Balthasar îi spunea lui Vintilă Horia că la baza crizei creștinismului ar sta dezinteresul pentru mistică (pentru „viața contemplativă”) care este miezul central al credinței creștine precum si sclerozarea teologiei moderne eșuată într-un „raționalism înspăimântător” (V. Horia, Viaje a los centros de la Tierra, ed. II-a, 1976, p. 115) ilustrat, de ex., de Rudolf Bultmann. Căzut în erezia marcionistă (care nega divinitatea lui Iisus) a fost și darwinistul Ernest Renan. La Biserica din Drăgănescu, Sf. Arsenie Boca l-a pictat pe Renan în compania lui Nietzsche (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Ceva despre mistica luminii în pictura Părintelui Arsenie Boca).

Spre a evidenția autenticitatea trăirii revelației creștine, Urs von Balthasar subliniase diferența dintre teologii moderni si unii Părinți ai Bisericii (precum Sf. Maxim Mărturisitorul sau Sf. Grigore de Nyssa) a căror moarte martirică a dovedit că „trăiau ceea ce gândeau”( https://www.youtube.com/watch?v=m1ETPlqMCnA ). Scăpat cu viață după cele 14 luni de lagăr de exterminare (la Canalul ”morții”), călugărul mistic Arsenie Boca trecuse în 1952 pe la Mănăstirea Sihastru. Cu experiența gulagului comunist (de care a avut parte fără vreo condamnare judecătorească, vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Moartea martirică a părintelui Arsenie Boca, un adevăr ascuns), fostul stareț de la Prislop si de la Sâmbăta le-a spus atunci tinerilor călugări că „mănăstirile nu mai pot da martiri, mucenici. Și nici Biserica. Doar pușcăriile se vor transforma în catedrale”. Același lucru îl va evidenția Mircea Eliade în romanul său Noaptea de Sânziene apărut la Paris (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Misterul totalității la două personaje ale romanului Noaptea de Sânziene : Călugărul Anisie /Arsenie Boca și filozoful Petre Biriș /Mircea Vulcănescu). Prin 1961-1962, martirajul creștin de după gratiile închisorilor comuniste a fost transpus pictural de Părintele Arsenie Boca în bolta altarului unei biserici din mijlocul capitalei (vezi Isabela Vasiliu-Scraba, Martirii închisorilor în viziunea lui Mircea Eliade și a Părintelui Arsenie Boca).

Condiția umană din perspectivă creștină a fost unul dintre subiectele predilecte ale filozofului Nae Ionescu încă de când își pregătea doctoratul în Germania. E drept că teza sa de doctorat fusese axată pe critica pretențiilor identificării logicii cu matematica, a logisticii de a se considera un limbaj universal, că bibliografia ei cuprindea nume ca Russell, Whitehead, Bolzano, Hilbert ori Cantor, și că în final, Nae Ionescu evidențiase presupozițiile intuitive ale logisticii, ruinând astfel pretenția de fundamentare a priori a matematicii. Dar perspectiva în care știuse să înfățișeze problema era, fără nici o îndoială, metafizică (vezi vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Metafizica lui Nae Ionescu, în unica și în dubla ei înfățișare, Slobozoa, 2000).

Întâmplarea a făcut ca odată cu ieșirea României din neutralitate (august 1916), doctorandul să fie reținut, până la terminarea primului război mondial, într-un lagăr de intelectuali figurând ca prizonieri de război. ”În lagărele germane, Nae Ionescu a cunoscut numeroși preoți catolici și protestanți de mare cultură, printre care și monseniorul Vladimir Ghica. Întors în țară, acesta a vorbit despre el ca despre o mare personalitate românească.” (vezi Octav Onicescu, Memorii, vol. II, București, 1984). In discuțiile purtate cu teologii din Germania, tânărul de 26-27 de ani va face dovada unei atât de impresionante cunoașteri a problemelor religioase încât va fi recomandat să ocupe postul de referent la o editură ce publica lucrări de profil religios (ibid.).

Din Germania, după susținerea tezei (în 1919), Nae Ionescu se întoarce în țară doctor în fundamentele logice ale matematicii, dar și în subtile probleme de filosofia religiei. Poate de aceea el își va ține cursurile de logică -înfățișată în cele mai recente perspective ale ei (de pildă, “Filosofia gramaticii ca introducere în logică“, 1923-1924; “Logică cu specială privire asupra științelor exacte“, 1926-1927 sau “Logica colectivelor“)-, în paralel cu prelegeri de filosofia religiei, sau cu renumitele sale cursuri de metafizică construite în ideea unei contraponderi pentru ratarea mântuirii. Tematica religioasă se putea însă regăsi chiar și în cursurile de logică, de istoria logicii, sau de teoria cunoștinței. Ceea ce l-a făcut pe Cioran să scrie în 1937 despre acel “plâns de clopote” rătăcit într-un tratat de logică (vezi vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, În labirintul răsfrângerilor-Nae Ionescu prin discipolii săi: P. Țuțea, Cioran, Noica, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu și Vasile Băncilă, Slobozia, 2000). Metafizicianul Nae Ionescu abordează probleme religioase și în bogata sa activitate de jurnalist, nu numai în calitatea sa de universitar făcând faima Universității bucureștene. Asemenea probleme, apărute colateral în prelegerile sale, erau -nu de puține ori- regândite cu ocazia scrierii câte unui articol pe teme religioase.

În cadrul metafizicii ființei pe care o înfățișează la cursul din 1936-1937, Nae Ionescu ajunge la un moment dat să se preocupe de natura omului după cădere, evidențiind ideea dezechilibrării ordinii firești a lumii în care inițial omul a fost pus de Dumnezeu în rând cu celelalte făpturi ale Sale.

In cea de-a XVI-a prelegere a ultimului său curs de metafizică, Profesorul încearcă să delimiteze cel mai omenesc “loc în existență”. Vorbind de pe pozițiile unui gânditor creștin, inițiatorul Școlii trăiriste va face ca totul să graviteze în jurul interpretării mitului biblic al păcatului originar. În primul rând, Nae Ionescu prezintă studenților săi care ar fi sensul interdicției omului de a mânca din pomul cunoașterii. După interpretarea de atunci, mitul biblic nu ar povesti doar cum Dumnezeu l-a făcut pe Adam, a făcut-o pe Eva, i-a așezat în grădina Raiului și le-a spus să nu mănânce dintr-un anumit pom de acolo. Ci cum Dumnezeu, după ce l-a făcut pe Adam, după ce i-a dat și soție, ar fi zis: “Dar ia să-i pun și o lege!”. Cu umorul său propriu, subtilul metafizician ridică următoarea problemă: oare Dumnezeu a făcut legea pe care a făcut-o pentru “a-i face mizerie lui Adam?” (vezi Nae Ionescu, Tratat de metafizică. 1936-1937, București, 1999, p.158). Răspunsul, desigur, nu poate fi decât negativ. Numai că soluția acestei probleme a făcut să difere între ele toate interpretările care s-au mai dat mitului biblic al păcatului originar.

Cu profunzimea de gândire atât de admirată de contemporanii săi, filozoful oferă (și de astă dată) un răspuns surprinzător: prin legea pe care a pus-o după ce a creat primii oameni, Dumnezeu ar fi exprimat însăși condiția umană. Pasajul în care își expune noua interpretare este atât de viu și atât de caracteristic lui Nae Ionescu încât merită să fie citat în întregime: “Dumnezeu nu a spus: <<N-ai voie să faci cutare lucru>>. Dumnezeu a spus cu totul altceva: Mă omule, tu trebuie să știi că asta nu e de nasul tău, asta nu e natura ta. Dacă tu faci asta, tu nu calci legea mea, calci legea ta. Vrei să treci peste condiția ta!” (p. 159)

La începutul prelegerii vorbise despre opoziția dintre om și existență care este pornită din necesitatea omului de a ști. Profesorul subliniase caracterul neutru al opoziției apărute numai întru cât problema cunoașterii presupune un subiect și un obiect de cunoscut.

Acum, odată ajuns cu interpretarea mitului la nesocotirea “legii omului”, filozoful anulează caracterul neutru al cunoașterii, prin care cunoașterea figura ca simplu raport subiect-obiect. Înaintând în interpretarea mitului biblic, Nae Ionescu arată că mâncând din fructul oprit, omul nu numai că trece peste condiția lui, întrucât face “un act de împotrivire față de el însuși”, dar, atacând problema cunoașterii, omul face și un act dușmănos, odată cu actul „de împotrivire față de Dumnezeu” (p.159).

Pentru a explica de ce problema cunoașterii are, prin ea însăși, un caracter dușmănos, Nae Ionescu se oprește la structura actului de cunoaștere. Cunoașterea ar fi, dincolo de polaritatea subiect-obiect, un act de „luare în posesie” a obiectului de către subiect, o mânuire, după bunul plac al subiectului, a tot ce poate deveni obiect de cunoaștere, a tot ce există nu numai în afara subiectului, dar și în opoziție cu subiectul, ca intrând în câmpul de cunoaștere al subiectului.

Prin cunoaștere, s-ar mai întâmpla însă ceva: omul ajunge să își creeze pentru sine o situație cu totul specială. Așa este nesocotită ordinea naturală, omul împotrivindu-se față de Dumnezeu și față de ordinea firească. Ceea ce-i spusese șarpele Evei, când a ispitit-o să mănânce din măr, anume că mâncând din măr omul va ajunge asemenea lui Dumnezeu s-a întâmplat: “Procesul cunoașterii creează pentru om o situație specială, de aceeași natură ca poziția pe care Dumnezeu o ocupă față de existență (…) Cine l-a pus pe om aici? Dumnezeu nu l-a pus (…) Din acest moment apare tragedia umană, prin această rupere, această smulgere, care se întâmplă prin om și pentru om, în momentul în care intervine procesul de cunoaștere.” (pp.161-166).

Ordinea rațională pe care omul o introduce în lume își are izvorul în păcatul originar, va scrie Nae Ionescu și într-un articol publicat în același an (Limitele criticei teologice, în “Predania”, anul I, nr.5, 5-15 aprilie 1937). Prin procesul de diferențiere în care omul, ca subiect cunoscător, se instituie pe sine deasupra celorlalte realități, se anihilează omogenitatea creației, se produce o ierarhizare a existenței, o oarecare dependență -de om- a existenței obiective, “cel puțin sub raportul cunoașterii”.

O primă consecință a păcatului originar va fi așadar instituirea unei deosebiri dintre creație și om. În ordinea firească, dinainte de păcat, toate erau, nu existențe proprii, ci “existențe în funcție de Dumnezeu” după cum era vrerea lui Dumnezeu. Nici omul, nici celelalte făpturi ale lui Dumnezeu nu erau “existențe autonome”. A doua consecință este însuși conflictul în care se pune omul cu Dumnezeu, a treia decurgând din conflictul dintre om și existența pusă în contradicție cu natura ei, în măsura în care ea devine condiționată de ceva diferit de “sursa ei firească”.

Continue reading „Isabela VASILIU-SCRABA: Concepte cheie în metafizica lui Nae Ionescu” →

Livia CIUPERCĂ: Sărbătoarea Zilei Limbii Române 2018 organizată de Revista Starpress

REVISTA STARPRESS INTERNAŢIONAL –valcea-turism.ro – A ORGANIZAT a cincea EDIŢIE A SĂRBATORIRII ZILEI LIMBII ROMÂNE, la HOREZU – 31 august 2018

Limba roastră cea Română este Regina. O regină cu rădăcinile înfipte-n magma stră-stră-stră-moşilor noştri traco-daco-geţii, învăluită-n misterul atâtor transformări şi-nmiresmări, îngemănare arzândă cu seminţii nenumărate care-au sălăşluit de-a lung de milenii peste plaiurile ce-nconjoară generosul Arc Carpatic.

Decizia de a sărbători Ziua Limbii Române rămâne sfântă datorie creştină – aş zice. Un gest binecuvântat, pentru care, implicarea unor Români inimoşi, se cuvine a fi amintit, cu recunoştinţă, respect şi consideraţiune. Indiferent în orice colţ al lumii s-ar afla. Nicio acţiune de amploare, mai ales, cu participare internaţională, nu este uşor şi simplu de înfăptuit.

Ligya Diaconescu – inima şi sufletul atâtor acţiuni dedicate Limbii şi Culturii Româneşti, fondator şi călăuzitor neobosit al atâtor organisme de cultură şi spiritualitate românească, DOAMNA care îmbrăţişează, la propriu, cu generozitate creştină, pe toţi cei care au voinţa şi puţinţa de a sfinţi (Teodora Cosmina Coloja – Buteni), cu „fior” artistic (Costina Ştefănescu – Padeş) această nestemată a graiului străbun, vibrează de mulţi ani pentru o cauză nobilă: prestigiul României în lume.

Vineri, 31 august 2018, întâlnirea de la Horezu-Vâlcea, întru Slava Limbii Româneşti, s-a dorit – din partea Doamnei Ligya Diaconescu – director general al S.C. Starpress SRL – Râmnicu Vâlcea şi al Asociaţiei Internaţionale de Cultură şi Turism STARPRESS, cu implicarea directă a domnului Al. Florin Ţene – Preşedintele Naţional al Ligii Scriitorilor Români şi Membru al Academiei Americane Române, a preacuviosului preot drd. Constantin Mănescu – Preşedinte al Filialei Vâlcea a Ligii Scriitorilor Români, a oficialităţilor locale şi judeţene Vâlcea, o generoasă invitaţie la reflecţie (Maria Giurgiu – Pordenone-Italia) privind fibra noastră genetică (Petruţa Freund – Germania).

Concursul literar „CENTENARUL UNIRII” STARPRESS 2018, iniţiat sub cupola Revistei Internaţionale Româno-Canado-Americană Starpress, laureate en titre, fiind doamnele Melania Rusu Caragioiu şi Mariana Popa, şi-a precizat esenţa, într-un amplu poem-simbol, din care desprindem doar versurile: „Limba noastră românească / Prin dor mult ne-aduce-acasă/ Pribegiţi prin lumea largă/ Într-o horă românească” (Ligya Diaconescu).

Lansarea Antologiei „Limba noastră cea română” Starpress 2018, în care se regăsesc 33 grupaje de texte lirice şi 18 grupaje de texte epice explică emoţie la ceas de proslăvire a unui moment de mare vibraţie naţională, Centenarul Marii Uniri. Un demers extrem de migălos şi responsabil, la care Doamna Ligya Diaconescu întăreşte ideea că este un suflet ales, o inimă generoasă, un distins şi stilat formator, cooptând în juru-i oameni frumoşi şi generoşi, cu iubire de neam, ţară şi credinţă.

Privind în ansamblu, această Antologie ni se-nfăţişează, precum un „colind la cumpăna de ani” şi-ndemn la Re-întregire (Virgiliu Ciucă – New York), întru slăvirea Limbii care, „de prin milenii, şi-a urzit izvorul” (Melania Rusu Caragioiu – Montreal).

Versurile şi prozele selecţionate (cu ochi critic) de către Doamna Ligya Diaconescu, au devenit, „rugă, smerenie şi sfiiciune” (Mariana Popa – Braşov). Şi nu-i deloc simplu să fii „pescar de cuvinte” (Andrei Pogany – Timişoara) întru perfecţiune! Iar pentru a găsi „izvorul fericirii”, s-ar cuveni să fim pregătiţi „a sorbi scânteia” divină (Ionela Flood – Londra).

Lectura versurilor şi a prozelor selectate ni se revelă, precum o călătorie prin „Ţara din poveste”, „Maica Românie” (George Filip – Montreal), şoptind priceasne (Ionuţ Ţene – Cluj) sau rostind legende dedicate aştrilor (nemuritorii), precum ne propune Olimpia Sava din Galaţi. Să reţinem, „Nicio limbă nu aprinde/ Coaja vorbelor de iască/ Precum arde în colinde/ Miez de limbă românească” (Rodica Calotă – Tg. Jiu). „Aceasta-i „esenţa vieţii” (Teodora L. Ianto – Arad)!

Invitaţia de a ne „privi în oglinda” veşniciei (Teona Scopos – Iaşi), împreună cu „Vuia, Coandă, Eminescu,/ Brâncuşi, Brătienii, Enescu…” (Constantin Iordan – Constanţa) – „amprente certe pentru amintiri…” (Carina A. Ienăşel – Arad) sunt daruri coborând din mireasma bunătăţii divine.

Fiecare dintre noi, am putea deveni, cu voia Domnului, „lăstar” al rodniciei (Ileana Cornelia Neaga din Robiţa-Hunedoara). Aceasta este invitaţia, speranţa şi mesajul (generalizând), „zbor” întru iubire de frumos (Cristina-Maria Negreanu din Potcoava-Olt, Bianca Georgiana Bele – Baia Mare).

Cu puţină aplecare înspre înstelarea din noi, putem deveni „călători prin lume” (Geanina Iovănescu – Arad), „picătură de lumină divină” (Mariana Popa – Braşov)!

În concluzie, acţiunile de la Horezu, din 31 august 2018, se compun – „sacră amintire” (Maria Filipoiu – Bucureşti) – drept o flacără arzândă (Nicoleta Stăvărache – Bucureşti) pentru „Regina sufletului românesc” (Rodica Fercana – Bistriţa), binecuvântata LIMBA ROMÂNĂ.

Tuturor celor prezenţi, implicaţi direct, artişti, interpreţi, premianţi, spectatori… n-avem uita, nicicum, Limba noastră cea Română, rămâne Unică Floare, „stăpâna timpului” (Elena-Alina Grecu – Curtea de Argeş). Sub fald Tricolor, fiii României mileniului al treilea, te slăvesc dulce şi melodioasă Limbă a Neamului nostru cel Creştin!

–––––––-

Livia CIUPERCĂ

Iaşi, 2 septembrie 2018

Daniela TOMA: Atitudinea poetică, alternanța și complexitatea nuanțelor în arhitectura câmpului literar – receptări actuale

Examinator permanent al propriului orizont estetic bine conturat, profesorul şi omul de excepţie, Silvia Bodea Sălăjan surprinde lumea concretului cu feminitate dar şi cu forţă, iar acestea nu pot trece sub nicio formă neobservate datorită manierei inconfundabile prin care sunt abordate temele majore ale poeziei – cea mai sensibilă dintre toate artele, învrednicită cu atât de multă atenţie. Cu o amprentă literară puternic aşternută în peisajul liric contemporan, poeta Sivia Bodea Sălăjan stabileşte un echilibru între formă şi fond, poezia aflându-se pur şi simplu precum „un miraj al spiritului”, precum o evadare din timpul propriu-zis. Relevante în sensul celor spuse mai sus sunt volumele de poezie apărute sub semnătura poetei: „În căutarea Graalului”, „Talanţi risipiţi”, „Chivot jefuit”, „Suburbiile şarpelui”, „Pelerin la poarta cerului”, „Primejdia tăcerii”, „Limita umbrei”, „Serbările luminii”. Cu tonuri înalte, autentice, profunde, dar totodată calme şi pline de substanţă, Silvia Bodea Sălăjan oferă cititorului libertatea de a-i cunoaşte poemele în orice stare, în orice moment favorabil sau nu substratelor fine ale fiinţei, învrednicindu-le cu lumină din plin: „am vrut în părtăşia ta să fiu luminilor altar de rouă să primesc globul împăcării cu mii de straturi de luceferi şi frunzele măslini să cheme peste cununile de spini iar eu să pot să dăruiesc iubiri cu mâinile-amândouă … „ Esenţa poemelor relevă calitatea lor, subliniind, de asemenea, starea experimentală aflată în context intim cu muzica sufletului, cu iubirea, cu pasiunea, cu trecerea timpului, cu spectacolul impresionant al vieţii. Voi exemplifica prin următoarele versuri: „de dincolo de limita umbrei pândeşte ochiul unui pictor analfabet ce bea din paharul în care n-a rămas decât verdele cucutei Doamne şi lutul se strânge în jurul cuvântului …” Pentru Silvia Bodea Sălăjan, cuvântul intonează valori tulburătoare, asociaţii fericite care definesc un demers liric bine închegat. Interesul faţă de relaţia poetei cu lumea este evident, transmite multă emoţie şi duce lucrurile într-o direcţie de libertatea conştientizată, într-un spaţiu de visare unde orice poate deveni posibil, dar cuvântul are din nou cea mai mare importanţă: „în seara aceasta n-am să vorbesc voi lăsa cuvintele în oglinzile somnului şi poate voi încerca să mă tocmesc printr- un gest cu faţa umană a lui ianus şi-apoi să-nvăţ să supravieţuiesc” Există elemente imagistice care dau vitalitate contextelor, punându-le în lumină şi probând (dacă mai era cazul) iscusinţa poetei de a le intui sensuri dintre cele mai sensibile, profunde, cu vădită decenţă: „şi-atunci inelul lumii prins în soare va fi un curcubeu cald de lumini din care o logodnă se va naşte între pământ şi cerul cel de veci iar pe golgota crucea cea de spini fi-va un zbor pentru lumina lumii îmbrăţişat în aripi şi măslini” Acest lucru o obligă să rămână fidelă modului în care a ales să împrăştie frumuseţea pe înălţimi, acolo unde este locul ei favorit pentru afirmare, pentru că ea ştie că există mereu un timp favorabil poeziei, bucuriei scrisului şi emoţiei pe care acesta o oferă, împotriva unei lumi din ce în ce mai brutale: „mi-a căzut o fericire la sorţi cum cad merele coapte (putrezite pe jumătate) şi la cumpăna dintre zile şi nopţi am căutat prin ungherele inimii toate vrând să dăruiesc jumătate (să împart frăţeşte partea cea bună fireşte) … „ Desigur, în acest mediu elevat şi intim al gândirii nu poate pătrunde oricine, scriitorul convieţuind atât de confortabil cu propria-i existenţă şi cu Dumnezeu – este liniştea marilor întrebări, un câştig dintre cele mai importante pentru contextul lăuntric, semn că divinitatea, odată ce a dăruit har celui pe care îl iubeşte, îi va arăta, fără îndoială şi formele delicate de exploatare ale acestuia. Silvia Bodea Sălăjan este un astfel de exemplu! În ceea ce priveşte proza, Silvia Bodea Sălăjan scrie „Poveşti din lumea lui Tudor” (în limbile: română, engleză şi maghiară), „Rastoltul Desert-metafora unei iubiri”, „Tudor şi Tania în lumea poveştilor” cu aceeaşi plăcere cu care scrie poezie, semn că artistul nu se limitează, intelectualizarea emoţiei îşi află spaţiu confortabil în orice gen literar, crescând mereu din interior spre rondul de gală al lumii, şi asta în condiţiile în care echilibrul nu se forţează pentru că nu trebuie să devină dăunător, dimpotrivă, calitatea relaţionării este din ce în ce mai accentuată şi nu poate să ducă decât spre formarea unor legături foarte strânse între personaje şi întâmplări, devenind astfel obiect literar de valoare artistică demnă de evidenţiat.

––––––––––––––

Prof. Daniela TOMA,

director editorial Art Creativ

Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Tu erai marea din surâsul meu

TU ERAI MAREA DIN SURÂSUL MEU

Ciclul: Răspântii

… mai aveam de trecut un val și încă nu ne ieșiserăm
din al treilea !… aveam amândoi penițele înspumate,
dar nu căutam geamanduri,
nu nisipuri mișcătoare să ancorăm iluzii,
știam că nu știi înota !
și-ți făcusem din brațele mele colac de salvare,
Dimineața adusese leagăn de soare la țărm de cer
și ne-mbia, surâzătoare,
să punem de-o cafea !
norii s-au întins la bronzat pe plaja zenitului,
pământul se lăfăia sub umbrele de zare albastră,
iar chipul tău era, și el !… o mare de surâs …
eu, mare de surâs, Mărțișor, eu ?
tu te erai marea din surâsul meu,
tu, tangajul din suflet,
tu, focul ce mi se tot aprinde în mine, peste ardul meu,
tu, scânteia !
tu, feștila cu care resfir labirintul nerăbdării
cu care-mi trag viața supra mea:
-viață, te treci la colț, m-ai înșelat !
și viața se căzu în genunche,
creșindu-mi îngădui să treacă peste 85…
Lumina nelumescului scânci,-n abia auzit,
acolo era cifra aceasta, dinspre ghicitoarea țigancă …
simțeam privirea Dimineții ațintită pe noi,
ne urmărea fiece mișcare, noaptea-și legase de picioare
câteva semne, de-ntrebare !
și le abanndonase, la mal de zi …
luceferi stinși își dăduseră cu deodorant în subțioare,
să nu le simțim mirosul cenușii risipit în stihii …
și câte stihii se veneau peste Poem !
toate păleau, dând de Sfântul Îndemn …
timpul se intra în tevatură,
zorii-și plezneau obrajii, în ură !
dar fraților, e rouă, nu brumă !
iar la noi și gheața ia foc, nu doar ardul
și că, deși-n ard, flacăra prinde scânteie, nouă !
nu este o simplă juxtapunere,
două vieți stau, distinct fiecare, în UNUL,
și cel mai tare ne unește izvorul …
pe maluri, ALBIILE DORULUI vin cu buchete de flori,
așteptam valul !
sarea ne învățase plutirea pe râul de lacrimi,
dinainte de a ne fi !
și chiar ne lăsasem plută,
nicio undă nu ne mai putea desparte UNULne,
doar ne știam dinainte de-a ne ști !
și tot de atunci, și IUBIREA …
dar cui să spui, Marin ?
ei ne-ar fi vroit doar despărți, răspântile însă,
ne erau pline cu îngeri – îngerii ne-au știut povesti,
și iată-ne, de sub fâlfâii de aripi îngerii, cum ne ivim …
ARIPI ÎNGERII !
uau, ce tablou, Mărțișor faci franjuri tabloul universal !
și scoate sânge de curcubeu …
ARIPI ÎNGERII sunt pleoapele care țin în strâns-strâns
atâta-și-atâta ascuns,
ARIPI ÎNGERII, rândunica de ochi,
ce desfată plânsul lacrimei și-apoi o înfașă în valu-i,
și lacrima purcede-n cobor,
târându-ne UNULne pe fir de mărțișor …

… ne lăsăm ochii în ochii tăi, Cititorule, dacă te bucuri !?

————————————-

Marta Polixenia MATEI – Mărțișor,
Marin BEȘCUCĂ,
Dumbrava Roșie

3 septembrie, 2018

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Casa de la răscrucea destinelor

Aşteptam de mai multă vreme apariţia unei noi cărţi scrise de doamna Francisca Stoleru şi, iată că, la începutul acestei toamne mi s-a împlinit dorinţa, semn că Preabunul ştie şi ce şi când să ne dea pentru a nu ne lăsa să cădem în păcatul lăcomiei. Volumul intitulat: Casa de pe Colina Doamnei, apărut la editura 24 ORE din Iaşi, cu o prefaţă de Ion Holban, s-a dovedit fi exact lectura de care aveam nevoie, aceea plasată la limita între realismul concret al cotidianului şi misteriosul necunoscut înconjurător, acel straniu pe care-l ignorăm doar pentru că am fost învăţaţi să luăm în seamă numai ceea ce simţurile noastre imperfecte pot decela.

Şi cum toată povestea se desfăşoară în acel fascinant şi provocator spaţiu pe care noi europenii îl numim Orientul Apropiat, ea ne readuce în minte poveştile celor o mie şi una de nopţi cu parfumul lor special, cu seducţia nedezminţită de trecerea secolelor. Într-adevăr, autoarea plasează în mod absolut firesc întreaga acţiune a cărţii cu precădere în acest spaţiu multicultural, multietnic, ori confesional deoarece numai aici, culorile, sunetele ori aromele descrise pot întregi şi completa în mod fericit peisajul naraţiunii.

Aparent, însă numai aparent, personajul principal pare a fi o casă, una specific orientală, cu grădini, vitralii şi mozaicuri, o casă care îşi începe istoria cu o iubire asimetrică dintre o tânără cu un nume seducător, exotic doar pentru cititorii europeni, Amal, o frumuseţe cumpărată dintr-un bordel din Beirut de un negustor bogat, dar nici prea tânăr şi nici prea arătos, mai mult lacom de tinereţe şi frumuseţe. Cum este şi firesc, această dragoste unilaterală eşuează într-un adulter, iar Amal, conform obiceiurilor, va fi cea care plăteşte, cumplit, cu viaţa. Tamburina cu care îşi acompania dansurile îşi pierde clinchetul senzual şi dispare printre lucrurile din casă. Însăşi casa se încarcă cu un blestem şi intră în ruină.

Doar că, aşa cum se întâmplă adeseori, ruina ei va fi redresată de mai multe ori de personaje venite din spaţiul realismului cartezian al Europei care sunt convinse că ideea blestemului este doar o simplă superstiţie promovată de câteva generaţii de femei din aceeaşi familie care cunoştea povestea de la prima slujnică a soţiei lui Ybrahim, Huda pe numele ei.

Prin casă încep să se perinde oameni veniţi din alte spaţii culturale şi chiar dacă, în mod fatal, găsesc, aparent întâmplător, vechea tamburină şi se înspăimântă de sunetul ei lugubru reverberat de toată casă, nu iau în seamă povestea blestemului, iar acesta loveşte nemilos. Mdeh, suntem, aşa cum am spus, în Orient, iar aici chiar şi poveştile sunt parte din viaţă.

Cu o subtilitate remarcabilă, autoarea perindă în spaţiul casei oameni de confesiuni diferite: islamici, catolici, creştini anglicani, evrei iudaici sau creştini, însă păstrători ai tradiţiilor deşi veniţi de pe tot arealul european, dar şi druzi. Este felul ei inteligent de a ne spune că în fapt suntem copii aceluiaşi Dumnezeu şi că Acesta ne priveşte pe toţi la fel chiar dacă noi am făcut din religiile noastre doar un prilej de veşnice disensiuni. Vizibile, mai ales într-o perioadă excelent redată în carte, atunci când Europa, iudeo-creştină prin natura ei, îşi vâna cu ferocitate întemeietorii, cei care de fapt contribuiseră esenţial la dezvoltarea civilizaţiei considerată ca fiind cea de referinţă pentru întregul mapamond.

Dar, aşa cum un grafician de succes reuşeşte să redea un chip cu tot ce-i este specific din doar câteva trăsături de condei, Francisca Stolerul poate face acest exerciţiu de măiestrie prin cuvânt. Ea descrie un om, un peisaj, atmosfera unui şteitl din nordul Moldovei, un cartier din Londra ori viaţa rurală a Angliei folosind minimum de cuvinte cu maximum de eficienţă. Nu-ţi trebuie decât o frază ca să înţelegi o relaţie familială sau una de iubire aflată în mugur ori trecută prin sita anilor. Acest mod de a scrie oferă cititorului o captivantă fluenţă a lecturii, iar acţiunea nu are de pătimit din cauza excesului de explicaţii. Este desigur talent într-o astfel de abordare, dar se cunoaşte şi experienţa căpătată din scrierile anterioare.

Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Casa de la răscrucea destinelor” →

Marin BEȘCUCĂ: O undă de cer îmi sfâșie inima

O UNDĂ DE CER ÎMI SFÂȘIE INIMA

Ciclul: Metafizica visului

… o undă de cer îmi sfâșie inima,
părți de batjocură, Mme Pogany
călărind o cometă, îmi râde în nas:
ha !
plâng !
din moartea căprioarei durerea
s-a durut în Carpați (cu brazi fără brazi !)
castelul cu care Jules Verne
ne-a dus de simbol simbiozei rai-iad
și iadul mi s-a împăienjenit în gene,
dalta în piatră scrâșnește
morților uitați sub pământ,
viermi în cohorte pulsează
în gâtul veșniciei lăsate
punct fix teoriei lui Thales …
o, Thalasa, legendele-nvie,
și-nvie toți morții,
mormintele se-adapă în fierul de plug,
1907 și-un secol transfug,
aduc Hiroșima în plan vertical,
ajung batracienii în oala cu vin
și eu,
îmbătat cu pelin …
P.S.
dar mă dezbăt sub sedila lui ș,
tai timpul cu litera T,
aduc Dunăre din consoana D,
hai alfabetule ne dă o rapsodie, din R !
aritmetica vântului ne dă un V,
nicicând un limax mai mare în L,
dar eu aștept miezul din noapte cu O,
Orologiul să-mi fie stafie cu S,
necum jumătate din noapte făfă cocoș, C !
dar um C atât de fălos, că F
dejugă direct în miriște hoți de femei neiubite,
hai du-te !
se milogește o clipă cu fusta-mpletită,
în fibră de sticlă …
o femeie găsită datând 800 de milioane de ani,
înainte de nașterea mea,
dar cu sângele roz !
avea în sicriu o lespede cu aspecte din timpul meu,
și-atâta v-am mai spus că eu vin din cuaternar !
că mi se face jenă, cu j mic, de mână,
las manuscrisul în streșini s-atârne,
vină liliecii cu rude vampire,
vampir să mă devin, DE ÎNDATĂ !
dar-hopa … Trump a cerut să se topescă toate
cătușele de pe mapamond,
să-i legăm pe prezumtivi în sârmă-nghimpată,
direct !
închisorile să fie obligate să treacă
prin schimbarea la față …
mă rog,
el are și ceva probleme cu presa,
dar nu mă bag,
o cometă mi l-a cerut de catarg,
să-l leg ?… am întrebat,
dar sirenele au insinuat să-i scoatem dopurile din urechi,
dar nu știau ele ce să intre-n concert …
radarul de la Deveselu încă nu-l învățase
pe Grigoraș Dinicu
dar sârba de doi ruginea Polonicu …
Thalasa-Thalasa, ce te-am mai rugat
să-mi aduci ambrozie crudă,
sirenele tuturor lumilor să uite să cânte !

––––––––––––

Marin BEȘCUCĂ

Dumbrava Roșie

1 septembrie, 2018

Iurie COLESNIC: Lumina călăuzitoare a poeziei

Spațiu absolut democratic, literatura în general, dar mai ales poezia, este tărâmul preferat unde rătăcesc cu plăcere sufletele sensibile.

Sunt oameni care adoră poezia și-o scriu nu din orgoliu, ci din preaplinul sufletesc alimentat din hipersensibilitatea lor.

Ei sunt prea puțin preocupați de școlile literare, de idolii ce dictează moda la zi.

Steaua lor călăuzitoare se află dincolo de spațiul suprapopulat al topurilor literare.

Ei scriu mai mult pentru sine. De aici și fireasca haină a poeziei tradiționale.

Ei scriu mai mult hemografic. De aici și nesfiala lor pentru descrierea sinceră a sentimentului, poezie care ușor poate fi categorisită drept poezie de album.

Dar spre uimirea multor exegeți, în rândurile cititorilor anume un asemenea fel de poezie are căutare. Cititorul admiră topurile; poezia de laborator cultivata insistent astăzi îl uimește, dar ființa umană strânsă în teascurile timpului are nevoie de mărturisire. Iar poezia tradițională, cu metafore ce pun în mișcare sufletul omenesc, te predispune la confesiuni.

In această cohortă a poeților se înscrie și Galina Martea, care, după cele două plachete de versuri „În lumea mea” (Chișinău, Editura Liceum, 1993, pagini 80) și „Îngerii sufletului” (Chișinău, Editura Liceum, 1995, pagini 192), vine la judecata cititorului cu cea de a treia carte „Acasă” (247 pagini, Editura Uniunii Scriitorilor, Chișinău, 1996).

Scriu conștient „la judecata cititorului” și nu a criticii, fiindcă de la Homer încoace anume cititorul a fost cel mai fidel, cel mai temut, cel mai imparțial și cel mai devotat judecător. Deci, el să decidă, el să găsească în sufletu-i loc pentru acest poet sensibil, tandru, demn care este Galina Martea.

Să fie indulgent în cazul unor ticuri poetice, dar să-i semnaleze toate slăbiciunile.

De fapt, din toate aceste elemente și se compune câmpul magnetic și magnific al poeziei unde rătăcesc poeții, rătăcesc cititorii în căutarea luminii călăuzitoare a versului autentic, a unicului vers…

Iurie Colesnic

(Prefața din volumul „Acasă”, autor Galina Martea,

Editura Uniunii Scriitorilor, Chișinău, 1996, pagini 247)

Magdalena ALBU: Maria Filotti – Chipuri ale timpului

Nu numai o desăvârşită actriţă a teatrului românesc, dar şi un teoretician reprezentativ al acestuia, Maria Filotti şi-a definit universul specific – arta dramatică – drept acea iluzie pură, care, însă, ”trebuie să sugereze viaţa, nu s-o copieze”, pornind de la ideea că ”optica scenei este alta decât cea a vieţii”. Este definiţia unui interpret profund vizionar, care simţea că numai ”studiul mai adânc al vieţii” ori ”adevărul de esenţă şi nu de aparenţă”, dimpreună cu „interiorizarea” unui rol anume, formează pilonii funciari ai creării unui spectacol scenic și pot compune adevărata cale pe care teatrul trebuie să păşească de facto pe tot parcursul timpului viitor.

Personalitatea artistică a Mariei Filotti poate fi aşezată sub semnul unei interogaţii despre propria vocaţie, pe care de una singură şi-a construit-o în ineditul său discurs biografic intitulat apodictic „Am ales teatrul”: ”(…) am avut eu oare „vocaţie teatrală”?” Iar dacă este să poziţionăm modelul ”Maria Filotti” sub auspiciile largi ale semanticii generoase a substantivului „vocaţie”, atunci nu se poate să trecem cu vederea cele două sensuri principale pe care actriţa i le conferă în mărturisirea sa literară, şi anume, pe de o parte, cel de complex aptitudinal nativ – unde Maria Filotti nu se regăsea cu niciun chip – ”de care eşti conştient de timpuriu, în care crezi cu putere şi care se cristalizează întrţo forţă misterioasă, ce rupe orice zăgazuri”, iar pe de alta, cel de ”flacără ascunsă” – o evidentă autodefinire lucidă a ceea ce a reprezentat pentru ea întreg traseul destinului artistic personal -, care, într-un final determinat de varii circumstanţe pozitive ori nu, ”răbufneşte în vâlvătaie şi cuprinde toată fiinţa ta”. Conştienţa cu care creatorul, în acelaşi timp, criticul acerb de teatru, teoreticianul, dar şi formatorul unor generaţii de actori – Maria Filotti, tânăra plecată cândva din bordeiul bătrânei Mariţa, unde asculta fascinată lângă foc poveştile acesteia în iernile grele, construieşte şi transmite prin forţa cuvântului asemenea adevăruri tainice ale fiinţei sale devine, iată, un reper fundamental în a creiona portretul complex al unui artist, aşa cum a fost el, din perspectiva comunicării teatrale a propriei lui linii creatoare. Iar interpreta, care a deschis, practic, stagiunea de teatru a secolului al XX-lea (şi facem referire aici la anii 1904-1905) cu rolul Giocondei din piesa cu acelaşi nume al lui Gabriele D’Annunzio, a ştiut să-şi comunice crezul său artistic şi să pună mare preţ pe acest tip de comunicare specifică teatrului atât pe scândura scenei, în interacţiunea directă cu publicul spectator, cât şi în programul realizat de aceasta pentru vastul curs de mimicăsusţinut la Conservatorul bucureştean începând cu anul 1921.

Discipol al actriţei şi profesoarei Aristizza Romanescu – alături de care şi-a făcut, de altfel, debutul în teatru -, Maria Filotti a creat, în cei cincizeci şi doi de ani dedicaţi în totalitate artei interpretative scenice, un număr impresionant de mare de roluri (172 ) în toate cele 167 de piese jucate pe scena diferitelor teatre din ţară, dar şi pe cea a Operei Române, unde, bunăoară, în stagiunea 1932-1933 o întâlnim în rolul Grisi din opereta „Casa cu trei fete” scrisă de Franz Schubert şi Heinrich Berté. Amintim aici doar câteva dintre personajele complexe create de artistă şi prinse, multe dintre ele, chiar și în repertoriul variat al teatrului contemporan de început de secol XXI, şi anume: Zoe din „Gaiţele” lui Alexandru Kiriţescu, Filomena Marturano din piesa cu acelaşi nume a lui Eduardo de Filippo, Stăvăroaia din „Idolul şi Ion Anapoda” a lui George Mihail Zamfirescu, Prostakova din „Neisprăvitul” lui Fonvizin, Adela din „Citadela sfărâmată” a lui Horia Lovinescu, Melania din „Egor Bulîciov şi alţii” de Maxim Gorki, Veta din „O noapte furtunoasă” de Ion Luca Caragiale, Nicolaevna Arkadina din „Pescăruşul” lui Anton Pavlovici Cehov, Ilinca din „Apus de soare” a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, Ellida din „Femeia mării” a lui Henrik Ibsen, Chiriţa din „Coana Chiriţa în voiaj” de Vasile Alecsandri, Anna Karenina din „Anna Karenina” lui Lev Tolstoi, Marguerite Gauthier din „Dama cu camelii” a lui Al. Dumas-fiul, Contesa Almaviva din „Nunta lui Figaro” a lui Beaumarchais, Hedda Gabler din piesa omonimă a lui Henrik Ibsen etc.

Din punctul de vedere a comunicării instaurate de Maria Filotti între ea şi personajul său, putem spune că actrița este adepta creării unui rol în cadrul unor coordonate totdeauna precise, exacte, aşa cum sunt ele propuse de însuşi textul dramatic respectiv. Iată ce remarcă Maria Filotti în acest sens, cu o inteligenţă singulară aşezată între zăgazurile unei exprimări literare fascinante, unde întâlnim până şi deosebirea subtilă pe care ea o distinge între intenţionalitatea în comunicare a autorului unei piese şi modul său personal de a exprima acest lucru – în ultimul segment stând, de fapt, o parte importantă din munca unui actor, anume, aceea de a recompune viziunea iniţială despre personaj pe care autorul a gândit-o în termeni personali: ”Acesta este materialul brut din care actorul trebuie (subl. n.) să modeleze un om, frământând sau azvârlind cuvinte, aşa cum sculptorul frământă lutul sau pictorul azvârle pe pânză culoarea.” Căci, „între viziunea autorului, atunci când a pornit să creeze, şi textul lui, e o mare deosebire. […] El şi-a văzut eroul pe scenă, viu. Dar această idee şi această viaţă autorul le-a închis în cuvinte. De la cuvinte trebuie (subl. n.) să pornească actorul spre a reface întreaga viziune umană a autorului […].” Este, putem afirma, discursul articulat al unui artist care, în stil stanislavskian, vede în comunicarea teatrală suportul real de transmitere, sub formă estetică, a unui set de principii exacte prin care viaţa însăşi, în toate variile ei aspectări tragi-comice, poate fi transpusă pe scândura unei scene oarecare de teatru, instituţionalizate sau nu. Pentru că, până la urmă, a ajunge ca un interpret de artă dramatică să definitiveze un rol anume şi să-l şi comunice în mod persuasiv – aşa cum a avut Maria Filotti libertatea totală de a-l construi – auditoriului său, în cadrul dialogului direct instituit în momentul începerii spectacolului, înseamnă, de fapt, cea mai dificilă cale de a desena conturul precis al personajului creat în psihomentalul celui care vine să primească mesajul artistic spre a-l aşeza cu siguranţă, indiferent de percepţia individuală a acestuia, undeva, în locaşul viu al propriei lui structuri interioare, ca pe o mărtuire elocventă că arta efemeră a teatrului locuieşte în fibra perisabilă a memoriei afective a receptorului ei.

La Maria Filotti, a prezenta publicului un rol în forma sa finală este o misiune strict etapizată, ce ţine nu de talent ori de perfecţiunea meseriei, e o adevărată ştiinţă cu reguli precise prin intermediul căreia rolul în sine, clădit pe fundamentul calităţilor şi mijloacelor de exprimare scenică ale interpretului respectiv, căpătă turnura evidentă a unui ”schelet peste care s-ar aşeza treptat fâşii de carne, care s-ar acoperi apoi cu învelişul catifelat al pielii, pentru ca, la sfârşit, fiinţa întreagă să prindă viaţă..” Un construct, iată, care-ți schimbă paradigma personală de a vedea, de a radiografia, din exterior, un anumit artist. Pentru Maria Filotti rolul nu mai este asemuit cu o prăpastie unde ”te cuprinde ameţeala dacă priveşti într-însul…”, dacă e să instituim o analogie cu ceea ce rostea la un moment dat personajul Woyzeck din piesa omonimă a lui Georg Büchner, ci un ansamblu organic care crează magie, lăsându-se, în acelaşi timp, descoperit în mod total de receptorul său sub toate aspectele lui inovatoare.

Aminteam puţin mai sus despre etapele de ridicare a schelelor unui rol în cazul modelului artistic aici prezentat. În această direcţie, trebuie să precizăm faptul că actriţa Maria Filotti distinge trei astfel de nivele specifice realizării unui personaj, nivele bazate pe o interdependenţă vădită, fără de care interpretarea teatrală în sine a artistului nu poate fi definită drept acea artă sublimă capabilă să inunde miraculos sufletul spectatorului anonim (văzut drept entitate unică de diagnoză întru cuantificarea jocului actoricesc, a modalităţii lui de comunicare totală, de fapt, a mesajului cuprins în textul unei piese). Pentru consolidarea acestui raport de congruenţă, până la urmă, între cele două viziuni, cea a creatorului de text şi cea a creatorului de spectacol scenic, Maria Filotti închide travaliul naşterii unui rol într-un sistem paradigmatic individual, care implică, aşadar, un corpus de trei linii directoare amintite cu anterioritate, şi anume: intuiţia actorului cu privire la rolul respectiv, analiza în sine a coordonatelor acestuia, realizarea lui prin diversitatea mijloacelor de expresie, pe care artistul le cunoaşte îndeajuns de bine.

Continue reading „Magdalena ALBU: Maria Filotti – Chipuri ale timpului” →

Cristian Petru BĂLAN: Descrieri comparative despre limba engleză și limba română

Întâi despre engleză:

Desigur, Shakespeare a jucat un rol covârşitor în dezvoltarea limbii engleze, dar pe timpul lui se ştie că engleza nu era o limbă internaţională. în Europa acest rol ÎI juca, la acea vreme, limba latină, iar, din sec. al XIX-lea,până după cel de-al doilea război mondial, franceza devenise deja limba numărul unu pe Terra. Aproape brusc, odată cu Înfiinţarea ONU-lui în anul 1945 şi cu stabilirea sediului acestuia la New York, franceza şi-a pierdut prioritatea şi limba engleză a început să se impună din ce în ce mai puternic şi mai rapid. Dar şi alţi factori au contribuit considerabil la răspândirea ei. Este suficient să amintim numărul mare al populaţiei din fostele colonii britanice, faptul că Anglia devenise regina mărilor şi a oceanelor, iar ulterior factorul decisiv a fost lansarea dolarului ca moneda cea mai importantă a omenirii (o consecinţă a faptului că, devenind puterea industrială cea mai mare din lume, USA şi-a dezvoltat şi cele mai mari, mai puternice şi mai numeroase bănci, de toate tipurile). Miile de filme americane şi engleze, răspândite pe tot globul, muzica uşoară din aceste ţări, au contribuit de asemenea la răspândirea limbii engleze. Desigur, nu spun aici ceva absolut nou, deoarece aceste cauze sunt deja cunoscute şi au mai fost explicate detaliat şi de alţii înainte.

S-a vorbit însă mai puţin despre felul cum particularităţile lingvistice ale aceştei limbi germanice din grupul vestic au jucat, la rândul lor, un rol esenţial. Dacă am considera engleza după caracteristicile ei fonetice, ortografice şi lexicale, ea ar fi departe de a îndeplini rolul unei limbi ideale, cu atât mai puţin rolul de limbă internaţională de prim rang, mai ales dacă ţinem seama că engleza nu are reguli exacte de pronunţie, precum franceza, spaniola ori germana (practic, ea nu are reguli ferme de pronunţie, fiecare cuvânt trebuie învăţat separat cum se scrie şi cum se citeşte, iar substantivele proprii, numele de persoane, denumirile geografice etc., vor trebui în mod obligatoriu spell-uite, adică dictate literă cu literă). însăşi topica frazei este rigidă, căci nu prea ne permite să schimbăm, după bunul nostru plac, locul părţilor de vorbire în propoziţii şi fraze ca în alte limbi, iar dacă ne referim la fonetică, engleza rămâne una dintre cele mai dificile de pronunţat, având 9-11 vocale, numeroşi diftongi şi 22-26 consoane (opinii lingvistice diferite), 2 semiconsoane (singura, împreună cu islandeza, din grupul germanic, care a păstrat spirantele dentale surdă şi sonoră; aspiraţia care însoţeşte realizarea fonetică a oclusivelor nu are nici ea rol distinctiv); accent fonologie dificil, cu pauze şi intonaţii distinctive, o limbă foarte idiomatică, cu multe polisemantisme care, de obicei, dau mare bătaie de cap traducătorilor ce pot încurca lesne polisemiile; un idiom cu extrem de numeroase idiolecte, cu numeroase cuvinte omofone şi omonime, cu numeroşi „false friends” foarte derutanţi, ce pot produce uşor confuzii vorbitorilor români etc., etc. în plus, numeroşi lingvişti – într-un fel exagerat sau nu – au considerat franceza, italiana şi spaniola mai muzicale şi mai uşor de pronunţat decât engleza şi, de aceea, cu mult mai îndreptăţite de a fi, oricare din ele, numărul unu pe glob. Am auzit chiar şi afirmaţia – perfect plauzibilă – că, în cazul în care Germania hitleristă ar fi câştigat ultimul război mondial, atunci în mod categoric germana ar fi fost astăzi limba internaţională care ar fi ocupat primul loc. Realitatea este că nu s-a întâmplat aşa şi că, în pofida dorinţei anglofobilor, cu toate neajunsurile ei, de „limbă destrăbălată”, cum i-au zis unii, engleza s-a impus cu fermitate drept limba mondială a secolului al XX-lea, vorbită ca idiom matern de peste 700 de milioane de oameni, devenind preferata limbă oficială şi de lucru a Adunării Generale a ONU, cu şanse mari de a-şi menţine prioritatea şi în secolul/secolele următor/ următoare (nu este obligatoriu ca o limbă să domine toate secolele).

Dar cred că, folosind din nou termeni ştiinţifici şi trecând peste defectele ei, una din marile cauze pentru care limba din arhipelagul britanic s-a impus cu atâta forţă este acea calitate extraordinară a englezei – şi anume caracterul ei de limbă analitică, după unele păreri, ori de limbă aglutinantă foarte economică şi simplă, după alte păreri, tinzând spre tipul izolant (rol foarte important al auxiliarelor şi al tuturor tipurilor de modificatori). Ştiţi ce înseamnă aceasta? înseamnă că engleza este foarte economică la vorbit şi foarte simplă, situându-se, din punct de vedere tipologic, între caracteristicile mongolei şi ale chinezei şi având tendinţa ştergerii graniţelor între părţile de vorbire (unele cuvinte pot trece simplu de la o parte de vorbire la alta, precum în chineza modernă). Mai înseamnă că, în cuvinte scurte şi în fraze incredibil de con-centrate, putem spune multe şi putem vorbi mai rapid şi mai legat decât în alte limbi.

Comparaţi, de pildă, un text de aproximativ cinci cuvinte englezeşti, cu traducerea lui în română sau franceză… Traducând cele cinci cuvinte în aceste două limbi, constatăm că textul apare în general cu mult mai lung, necesitând zece sau douăsprezece cuvinte pentru a acoperi exact înţelesul formulat în engleză. Aşa se explică de ce anglofonii vorbesc destul de rapid şi degajat, fără multe câcâieli, majoritatea vorbitorilor (mai ales dacă sunt culţi) imprimându-i limbii lui Shakespeare o impresionantă muzicalitate, un ton ferm şi bărbătesc în timpul conversaţiilor. în plus, engleza dispune de un lexic foarte bogat – cca 250.000 de cuvinte simple ce pot servi ca bază pentru o pluritudine de derivate şi de juxtapuneri, la rândul lor productive, admiţând creaţii noi prin combinaţii foarte maleabile.

Continue reading „Cristian Petru BĂLAN: Descrieri comparative despre limba engleză și limba română” →