Marta-Polixenia MATEI & Marin BEȘCUCĂ: Tu erai marea din surâsul meu

TU ERAI MAREA DIN SURÂSUL MEU

Ciclul: Răspântii

… mai aveam de trecut un val și încă nu ne ieșiserăm
din al treilea !… aveam amândoi penițele înspumate,
dar nu căutam geamanduri,
nu nisipuri mișcătoare să ancorăm iluzii,
știam că nu știi înota !
și-ți făcusem din brațele mele colac de salvare,
Dimineața adusese leagăn de soare la țărm de cer
și ne-mbia, surâzătoare,
să punem de-o cafea !
norii s-au întins la bronzat pe plaja zenitului,
pământul se lăfăia sub umbrele de zare albastră,
iar chipul tău era, și el !… o mare de surâs …
eu, mare de surâs, Mărțișor, eu ?
tu te erai marea din surâsul meu,
tu, tangajul din suflet,
tu, focul ce mi se tot aprinde în mine, peste ardul meu,
tu, scânteia !
tu, feștila cu care resfir labirintul nerăbdării
cu care-mi trag viața supra mea:
-viață, te treci la colț, m-ai înșelat !
și viața se căzu în genunche,
creșindu-mi îngădui să treacă peste 85…
Lumina nelumescului scânci,-n abia auzit,
acolo era cifra aceasta, dinspre ghicitoarea țigancă …
simțeam privirea Dimineții ațintită pe noi,
ne urmărea fiece mișcare, noaptea-și legase de picioare
câteva semne, de-ntrebare !
și le abanndonase, la mal de zi …
luceferi stinși își dăduseră cu deodorant în subțioare,
să nu le simțim mirosul cenușii risipit în stihii …
și câte stihii se veneau peste Poem !
toate păleau, dând de Sfântul Îndemn …
timpul se intra în tevatură,
zorii-și plezneau obrajii, în ură !
dar fraților, e rouă, nu brumă !
iar la noi și gheața ia foc, nu doar ardul
și că, deși-n ard, flacăra prinde scânteie, nouă !
nu este o simplă juxtapunere,
două vieți stau, distinct fiecare, în UNUL,
și cel mai tare ne unește izvorul …
pe maluri, ALBIILE DORULUI vin cu buchete de flori,
așteptam valul !
sarea ne învățase plutirea pe râul de lacrimi,
dinainte de a ne fi !
și chiar ne lăsasem plută,
nicio undă nu ne mai putea desparte UNULne,
doar ne știam dinainte de-a ne ști !
și tot de atunci, și IUBIREA …
dar cui să spui, Marin ?
ei ne-ar fi vroit doar despărți, răspântile însă,
ne erau pline cu îngeri – îngerii ne-au știut povesti,
și iată-ne, de sub fâlfâii de aripi îngerii, cum ne ivim …
ARIPI ÎNGERII !
uau, ce tablou, Mărțișor faci franjuri tabloul universal !
și scoate sânge de curcubeu …
ARIPI ÎNGERII sunt pleoapele care țin în strâns-strâns
atâta-și-atâta ascuns,
ARIPI ÎNGERII, rândunica de ochi,
ce desfată plânsul lacrimei și-apoi o înfașă în valu-i,
și lacrima purcede-n cobor,
târându-ne UNULne pe fir de mărțișor …

… ne lăsăm ochii în ochii tăi, Cititorule, dacă te bucuri !?

————————————-

Marta Polixenia MATEI – Mărțișor,
Marin BEȘCUCĂ,
Dumbrava Roșie

3 septembrie, 2018

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Casa de la răscrucea destinelor

Aşteptam de mai multă vreme apariţia unei noi cărţi scrise de doamna Francisca Stoleru şi, iată că, la începutul acestei toamne mi s-a împlinit dorinţa, semn că Preabunul ştie şi ce şi când să ne dea pentru a nu ne lăsa să cădem în păcatul lăcomiei. Volumul intitulat: Casa de pe Colina Doamnei, apărut la editura 24 ORE din Iaşi, cu o prefaţă de Ion Holban, s-a dovedit fi exact lectura de care aveam nevoie, aceea plasată la limita între realismul concret al cotidianului şi misteriosul necunoscut înconjurător, acel straniu pe care-l ignorăm doar pentru că am fost învăţaţi să luăm în seamă numai ceea ce simţurile noastre imperfecte pot decela.

Şi cum toată povestea se desfăşoară în acel fascinant şi provocator spaţiu pe care noi europenii îl numim Orientul Apropiat, ea ne readuce în minte poveştile celor o mie şi una de nopţi cu parfumul lor special, cu seducţia nedezminţită de trecerea secolelor. Într-adevăr, autoarea plasează în mod absolut firesc întreaga acţiune a cărţii cu precădere în acest spaţiu multicultural, multietnic, ori confesional deoarece numai aici, culorile, sunetele ori aromele descrise pot întregi şi completa în mod fericit peisajul naraţiunii.

Aparent, însă numai aparent, personajul principal pare a fi o casă, una specific orientală, cu grădini, vitralii şi mozaicuri, o casă care îşi începe istoria cu o iubire asimetrică dintre o tânără cu un nume seducător, exotic doar pentru cititorii europeni, Amal, o frumuseţe cumpărată dintr-un bordel din Beirut de un negustor bogat, dar nici prea tânăr şi nici prea arătos, mai mult lacom de tinereţe şi frumuseţe. Cum este şi firesc, această dragoste unilaterală eşuează într-un adulter, iar Amal, conform obiceiurilor, va fi cea care plăteşte, cumplit, cu viaţa. Tamburina cu care îşi acompania dansurile îşi pierde clinchetul senzual şi dispare printre lucrurile din casă. Însăşi casa se încarcă cu un blestem şi intră în ruină.

Doar că, aşa cum se întâmplă adeseori, ruina ei va fi redresată de mai multe ori de personaje venite din spaţiul realismului cartezian al Europei care sunt convinse că ideea blestemului este doar o simplă superstiţie promovată de câteva generaţii de femei din aceeaşi familie care cunoştea povestea de la prima slujnică a soţiei lui Ybrahim, Huda pe numele ei.

Prin casă încep să se perinde oameni veniţi din alte spaţii culturale şi chiar dacă, în mod fatal, găsesc, aparent întâmplător, vechea tamburină şi se înspăimântă de sunetul ei lugubru reverberat de toată casă, nu iau în seamă povestea blestemului, iar acesta loveşte nemilos. Mdeh, suntem, aşa cum am spus, în Orient, iar aici chiar şi poveştile sunt parte din viaţă.

Cu o subtilitate remarcabilă, autoarea perindă în spaţiul casei oameni de confesiuni diferite: islamici, catolici, creştini anglicani, evrei iudaici sau creştini, însă păstrători ai tradiţiilor deşi veniţi de pe tot arealul european, dar şi druzi. Este felul ei inteligent de a ne spune că în fapt suntem copii aceluiaşi Dumnezeu şi că Acesta ne priveşte pe toţi la fel chiar dacă noi am făcut din religiile noastre doar un prilej de veşnice disensiuni. Vizibile, mai ales într-o perioadă excelent redată în carte, atunci când Europa, iudeo-creştină prin natura ei, îşi vâna cu ferocitate întemeietorii, cei care de fapt contribuiseră esenţial la dezvoltarea civilizaţiei considerată ca fiind cea de referinţă pentru întregul mapamond.

Dar, aşa cum un grafician de succes reuşeşte să redea un chip cu tot ce-i este specific din doar câteva trăsături de condei, Francisca Stolerul poate face acest exerciţiu de măiestrie prin cuvânt. Ea descrie un om, un peisaj, atmosfera unui şteitl din nordul Moldovei, un cartier din Londra ori viaţa rurală a Angliei folosind minimum de cuvinte cu maximum de eficienţă. Nu-ţi trebuie decât o frază ca să înţelegi o relaţie familială sau una de iubire aflată în mugur ori trecută prin sita anilor. Acest mod de a scrie oferă cititorului o captivantă fluenţă a lecturii, iar acţiunea nu are de pătimit din cauza excesului de explicaţii. Este desigur talent într-o astfel de abordare, dar se cunoaşte şi experienţa căpătată din scrierile anterioare.

Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Casa de la răscrucea destinelor” →

Marin BEȘCUCĂ: O undă de cer îmi sfâșie inima

O UNDĂ DE CER ÎMI SFÂȘIE INIMA

Ciclul: Metafizica visului

… o undă de cer îmi sfâșie inima,
părți de batjocură, Mme Pogany
călărind o cometă, îmi râde în nas:
ha !
plâng !
din moartea căprioarei durerea
s-a durut în Carpați (cu brazi fără brazi !)
castelul cu care Jules Verne
ne-a dus de simbol simbiozei rai-iad
și iadul mi s-a împăienjenit în gene,
dalta în piatră scrâșnește
morților uitați sub pământ,
viermi în cohorte pulsează
în gâtul veșniciei lăsate
punct fix teoriei lui Thales …
o, Thalasa, legendele-nvie,
și-nvie toți morții,
mormintele se-adapă în fierul de plug,
1907 și-un secol transfug,
aduc Hiroșima în plan vertical,
ajung batracienii în oala cu vin
și eu,
îmbătat cu pelin …
P.S.
dar mă dezbăt sub sedila lui ș,
tai timpul cu litera T,
aduc Dunăre din consoana D,
hai alfabetule ne dă o rapsodie, din R !
aritmetica vântului ne dă un V,
nicicând un limax mai mare în L,
dar eu aștept miezul din noapte cu O,
Orologiul să-mi fie stafie cu S,
necum jumătate din noapte făfă cocoș, C !
dar um C atât de fălos, că F
dejugă direct în miriște hoți de femei neiubite,
hai du-te !
se milogește o clipă cu fusta-mpletită,
în fibră de sticlă …
o femeie găsită datând 800 de milioane de ani,
înainte de nașterea mea,
dar cu sângele roz !
avea în sicriu o lespede cu aspecte din timpul meu,
și-atâta v-am mai spus că eu vin din cuaternar !
că mi se face jenă, cu j mic, de mână,
las manuscrisul în streșini s-atârne,
vină liliecii cu rude vampire,
vampir să mă devin, DE ÎNDATĂ !
dar-hopa … Trump a cerut să se topescă toate
cătușele de pe mapamond,
să-i legăm pe prezumtivi în sârmă-nghimpată,
direct !
închisorile să fie obligate să treacă
prin schimbarea la față …
mă rog,
el are și ceva probleme cu presa,
dar nu mă bag,
o cometă mi l-a cerut de catarg,
să-l leg ?… am întrebat,
dar sirenele au insinuat să-i scoatem dopurile din urechi,
dar nu știau ele ce să intre-n concert …
radarul de la Deveselu încă nu-l învățase
pe Grigoraș Dinicu
dar sârba de doi ruginea Polonicu …
Thalasa-Thalasa, ce te-am mai rugat
să-mi aduci ambrozie crudă,
sirenele tuturor lumilor să uite să cânte !

––––––––––––

Marin BEȘCUCĂ

Dumbrava Roșie

1 septembrie, 2018

Iurie COLESNIC: Lumina călăuzitoare a poeziei

Spațiu absolut democratic, literatura în general, dar mai ales poezia, este tărâmul preferat unde rătăcesc cu plăcere sufletele sensibile.

Sunt oameni care adoră poezia și-o scriu nu din orgoliu, ci din preaplinul sufletesc alimentat din hipersensibilitatea lor.

Ei sunt prea puțin preocupați de școlile literare, de idolii ce dictează moda la zi.

Steaua lor călăuzitoare se află dincolo de spațiul suprapopulat al topurilor literare.

Ei scriu mai mult pentru sine. De aici și fireasca haină a poeziei tradiționale.

Ei scriu mai mult hemografic. De aici și nesfiala lor pentru descrierea sinceră a sentimentului, poezie care ușor poate fi categorisită drept poezie de album.

Dar spre uimirea multor exegeți, în rândurile cititorilor anume un asemenea fel de poezie are căutare. Cititorul admiră topurile; poezia de laborator cultivata insistent astăzi îl uimește, dar ființa umană strânsă în teascurile timpului are nevoie de mărturisire. Iar poezia tradițională, cu metafore ce pun în mișcare sufletul omenesc, te predispune la confesiuni.

In această cohortă a poeților se înscrie și Galina Martea, care, după cele două plachete de versuri „În lumea mea” (Chișinău, Editura Liceum, 1993, pagini 80) și „Îngerii sufletului” (Chișinău, Editura Liceum, 1995, pagini 192), vine la judecata cititorului cu cea de a treia carte „Acasă” (247 pagini, Editura Uniunii Scriitorilor, Chișinău, 1996).

Scriu conștient „la judecata cititorului” și nu a criticii, fiindcă de la Homer încoace anume cititorul a fost cel mai fidel, cel mai temut, cel mai imparțial și cel mai devotat judecător. Deci, el să decidă, el să găsească în sufletu-i loc pentru acest poet sensibil, tandru, demn care este Galina Martea.

Să fie indulgent în cazul unor ticuri poetice, dar să-i semnaleze toate slăbiciunile.

De fapt, din toate aceste elemente și se compune câmpul magnetic și magnific al poeziei unde rătăcesc poeții, rătăcesc cititorii în căutarea luminii călăuzitoare a versului autentic, a unicului vers…

Iurie Colesnic

(Prefața din volumul „Acasă”, autor Galina Martea,

Editura Uniunii Scriitorilor, Chișinău, 1996, pagini 247)

Magdalena ALBU: Maria Filotti – Chipuri ale timpului

Nu numai o desăvârşită actriţă a teatrului românesc, dar şi un teoretician reprezentativ al acestuia, Maria Filotti şi-a definit universul specific – arta dramatică – drept acea iluzie pură, care, însă, ”trebuie să sugereze viaţa, nu s-o copieze”, pornind de la ideea că ”optica scenei este alta decât cea a vieţii”. Este definiţia unui interpret profund vizionar, care simţea că numai ”studiul mai adânc al vieţii” ori ”adevărul de esenţă şi nu de aparenţă”, dimpreună cu „interiorizarea” unui rol anume, formează pilonii funciari ai creării unui spectacol scenic și pot compune adevărata cale pe care teatrul trebuie să păşească de facto pe tot parcursul timpului viitor.

Personalitatea artistică a Mariei Filotti poate fi aşezată sub semnul unei interogaţii despre propria vocaţie, pe care de una singură şi-a construit-o în ineditul său discurs biografic intitulat apodictic „Am ales teatrul”: ”(…) am avut eu oare „vocaţie teatrală”?” Iar dacă este să poziţionăm modelul ”Maria Filotti” sub auspiciile largi ale semanticii generoase a substantivului „vocaţie”, atunci nu se poate să trecem cu vederea cele două sensuri principale pe care actriţa i le conferă în mărturisirea sa literară, şi anume, pe de o parte, cel de complex aptitudinal nativ – unde Maria Filotti nu se regăsea cu niciun chip – ”de care eşti conştient de timpuriu, în care crezi cu putere şi care se cristalizează întrţo forţă misterioasă, ce rupe orice zăgazuri”, iar pe de alta, cel de ”flacără ascunsă” – o evidentă autodefinire lucidă a ceea ce a reprezentat pentru ea întreg traseul destinului artistic personal -, care, într-un final determinat de varii circumstanţe pozitive ori nu, ”răbufneşte în vâlvătaie şi cuprinde toată fiinţa ta”. Conştienţa cu care creatorul, în acelaşi timp, criticul acerb de teatru, teoreticianul, dar şi formatorul unor generaţii de actori – Maria Filotti, tânăra plecată cândva din bordeiul bătrânei Mariţa, unde asculta fascinată lângă foc poveştile acesteia în iernile grele, construieşte şi transmite prin forţa cuvântului asemenea adevăruri tainice ale fiinţei sale devine, iată, un reper fundamental în a creiona portretul complex al unui artist, aşa cum a fost el, din perspectiva comunicării teatrale a propriei lui linii creatoare. Iar interpreta, care a deschis, practic, stagiunea de teatru a secolului al XX-lea (şi facem referire aici la anii 1904-1905) cu rolul Giocondei din piesa cu acelaşi nume al lui Gabriele D’Annunzio, a ştiut să-şi comunice crezul său artistic şi să pună mare preţ pe acest tip de comunicare specifică teatrului atât pe scândura scenei, în interacţiunea directă cu publicul spectator, cât şi în programul realizat de aceasta pentru vastul curs de mimicăsusţinut la Conservatorul bucureştean începând cu anul 1921.

Discipol al actriţei şi profesoarei Aristizza Romanescu – alături de care şi-a făcut, de altfel, debutul în teatru -, Maria Filotti a creat, în cei cincizeci şi doi de ani dedicaţi în totalitate artei interpretative scenice, un număr impresionant de mare de roluri (172 ) în toate cele 167 de piese jucate pe scena diferitelor teatre din ţară, dar şi pe cea a Operei Române, unde, bunăoară, în stagiunea 1932-1933 o întâlnim în rolul Grisi din opereta „Casa cu trei fete” scrisă de Franz Schubert şi Heinrich Berté. Amintim aici doar câteva dintre personajele complexe create de artistă şi prinse, multe dintre ele, chiar și în repertoriul variat al teatrului contemporan de început de secol XXI, şi anume: Zoe din „Gaiţele” lui Alexandru Kiriţescu, Filomena Marturano din piesa cu acelaşi nume a lui Eduardo de Filippo, Stăvăroaia din „Idolul şi Ion Anapoda” a lui George Mihail Zamfirescu, Prostakova din „Neisprăvitul” lui Fonvizin, Adela din „Citadela sfărâmată” a lui Horia Lovinescu, Melania din „Egor Bulîciov şi alţii” de Maxim Gorki, Veta din „O noapte furtunoasă” de Ion Luca Caragiale, Nicolaevna Arkadina din „Pescăruşul” lui Anton Pavlovici Cehov, Ilinca din „Apus de soare” a lui Barbu Ştefănescu Delavrancea, Ellida din „Femeia mării” a lui Henrik Ibsen, Chiriţa din „Coana Chiriţa în voiaj” de Vasile Alecsandri, Anna Karenina din „Anna Karenina” lui Lev Tolstoi, Marguerite Gauthier din „Dama cu camelii” a lui Al. Dumas-fiul, Contesa Almaviva din „Nunta lui Figaro” a lui Beaumarchais, Hedda Gabler din piesa omonimă a lui Henrik Ibsen etc.

Din punctul de vedere a comunicării instaurate de Maria Filotti între ea şi personajul său, putem spune că actrița este adepta creării unui rol în cadrul unor coordonate totdeauna precise, exacte, aşa cum sunt ele propuse de însuşi textul dramatic respectiv. Iată ce remarcă Maria Filotti în acest sens, cu o inteligenţă singulară aşezată între zăgazurile unei exprimări literare fascinante, unde întâlnim până şi deosebirea subtilă pe care ea o distinge între intenţionalitatea în comunicare a autorului unei piese şi modul său personal de a exprima acest lucru – în ultimul segment stând, de fapt, o parte importantă din munca unui actor, anume, aceea de a recompune viziunea iniţială despre personaj pe care autorul a gândit-o în termeni personali: ”Acesta este materialul brut din care actorul trebuie (subl. n.) să modeleze un om, frământând sau azvârlind cuvinte, aşa cum sculptorul frământă lutul sau pictorul azvârle pe pânză culoarea.” Căci, „între viziunea autorului, atunci când a pornit să creeze, şi textul lui, e o mare deosebire. […] El şi-a văzut eroul pe scenă, viu. Dar această idee şi această viaţă autorul le-a închis în cuvinte. De la cuvinte trebuie (subl. n.) să pornească actorul spre a reface întreaga viziune umană a autorului […].” Este, putem afirma, discursul articulat al unui artist care, în stil stanislavskian, vede în comunicarea teatrală suportul real de transmitere, sub formă estetică, a unui set de principii exacte prin care viaţa însăşi, în toate variile ei aspectări tragi-comice, poate fi transpusă pe scândura unei scene oarecare de teatru, instituţionalizate sau nu. Pentru că, până la urmă, a ajunge ca un interpret de artă dramatică să definitiveze un rol anume şi să-l şi comunice în mod persuasiv – aşa cum a avut Maria Filotti libertatea totală de a-l construi – auditoriului său, în cadrul dialogului direct instituit în momentul începerii spectacolului, înseamnă, de fapt, cea mai dificilă cale de a desena conturul precis al personajului creat în psihomentalul celui care vine să primească mesajul artistic spre a-l aşeza cu siguranţă, indiferent de percepţia individuală a acestuia, undeva, în locaşul viu al propriei lui structuri interioare, ca pe o mărtuire elocventă că arta efemeră a teatrului locuieşte în fibra perisabilă a memoriei afective a receptorului ei.

La Maria Filotti, a prezenta publicului un rol în forma sa finală este o misiune strict etapizată, ce ţine nu de talent ori de perfecţiunea meseriei, e o adevărată ştiinţă cu reguli precise prin intermediul căreia rolul în sine, clădit pe fundamentul calităţilor şi mijloacelor de exprimare scenică ale interpretului respectiv, căpătă turnura evidentă a unui ”schelet peste care s-ar aşeza treptat fâşii de carne, care s-ar acoperi apoi cu învelişul catifelat al pielii, pentru ca, la sfârşit, fiinţa întreagă să prindă viaţă..” Un construct, iată, care-ți schimbă paradigma personală de a vedea, de a radiografia, din exterior, un anumit artist. Pentru Maria Filotti rolul nu mai este asemuit cu o prăpastie unde ”te cuprinde ameţeala dacă priveşti într-însul…”, dacă e să instituim o analogie cu ceea ce rostea la un moment dat personajul Woyzeck din piesa omonimă a lui Georg Büchner, ci un ansamblu organic care crează magie, lăsându-se, în acelaşi timp, descoperit în mod total de receptorul său sub toate aspectele lui inovatoare.

Aminteam puţin mai sus despre etapele de ridicare a schelelor unui rol în cazul modelului artistic aici prezentat. În această direcţie, trebuie să precizăm faptul că actriţa Maria Filotti distinge trei astfel de nivele specifice realizării unui personaj, nivele bazate pe o interdependenţă vădită, fără de care interpretarea teatrală în sine a artistului nu poate fi definită drept acea artă sublimă capabilă să inunde miraculos sufletul spectatorului anonim (văzut drept entitate unică de diagnoză întru cuantificarea jocului actoricesc, a modalităţii lui de comunicare totală, de fapt, a mesajului cuprins în textul unei piese). Pentru consolidarea acestui raport de congruenţă, până la urmă, între cele două viziuni, cea a creatorului de text şi cea a creatorului de spectacol scenic, Maria Filotti închide travaliul naşterii unui rol într-un sistem paradigmatic individual, care implică, aşadar, un corpus de trei linii directoare amintite cu anterioritate, şi anume: intuiţia actorului cu privire la rolul respectiv, analiza în sine a coordonatelor acestuia, realizarea lui prin diversitatea mijloacelor de expresie, pe care artistul le cunoaşte îndeajuns de bine.

Continue reading „Magdalena ALBU: Maria Filotti – Chipuri ale timpului” →

Cristian Petru BĂLAN: Descrieri comparative despre limba engleză și limba română

Întâi despre engleză:

Desigur, Shakespeare a jucat un rol covârşitor în dezvoltarea limbii engleze, dar pe timpul lui se ştie că engleza nu era o limbă internaţională. în Europa acest rol ÎI juca, la acea vreme, limba latină, iar, din sec. al XIX-lea,până după cel de-al doilea război mondial, franceza devenise deja limba numărul unu pe Terra. Aproape brusc, odată cu Înfiinţarea ONU-lui în anul 1945 şi cu stabilirea sediului acestuia la New York, franceza şi-a pierdut prioritatea şi limba engleză a început să se impună din ce în ce mai puternic şi mai rapid. Dar şi alţi factori au contribuit considerabil la răspândirea ei. Este suficient să amintim numărul mare al populaţiei din fostele colonii britanice, faptul că Anglia devenise regina mărilor şi a oceanelor, iar ulterior factorul decisiv a fost lansarea dolarului ca moneda cea mai importantă a omenirii (o consecinţă a faptului că, devenind puterea industrială cea mai mare din lume, USA şi-a dezvoltat şi cele mai mari, mai puternice şi mai numeroase bănci, de toate tipurile). Miile de filme americane şi engleze, răspândite pe tot globul, muzica uşoară din aceste ţări, au contribuit de asemenea la răspândirea limbii engleze. Desigur, nu spun aici ceva absolut nou, deoarece aceste cauze sunt deja cunoscute şi au mai fost explicate detaliat şi de alţii înainte.

S-a vorbit însă mai puţin despre felul cum particularităţile lingvistice ale aceştei limbi germanice din grupul vestic au jucat, la rândul lor, un rol esenţial. Dacă am considera engleza după caracteristicile ei fonetice, ortografice şi lexicale, ea ar fi departe de a îndeplini rolul unei limbi ideale, cu atât mai puţin rolul de limbă internaţională de prim rang, mai ales dacă ţinem seama că engleza nu are reguli exacte de pronunţie, precum franceza, spaniola ori germana (practic, ea nu are reguli ferme de pronunţie, fiecare cuvânt trebuie învăţat separat cum se scrie şi cum se citeşte, iar substantivele proprii, numele de persoane, denumirile geografice etc., vor trebui în mod obligatoriu spell-uite, adică dictate literă cu literă). însăşi topica frazei este rigidă, căci nu prea ne permite să schimbăm, după bunul nostru plac, locul părţilor de vorbire în propoziţii şi fraze ca în alte limbi, iar dacă ne referim la fonetică, engleza rămâne una dintre cele mai dificile de pronunţat, având 9-11 vocale, numeroşi diftongi şi 22-26 consoane (opinii lingvistice diferite), 2 semiconsoane (singura, împreună cu islandeza, din grupul germanic, care a păstrat spirantele dentale surdă şi sonoră; aspiraţia care însoţeşte realizarea fonetică a oclusivelor nu are nici ea rol distinctiv); accent fonologie dificil, cu pauze şi intonaţii distinctive, o limbă foarte idiomatică, cu multe polisemantisme care, de obicei, dau mare bătaie de cap traducătorilor ce pot încurca lesne polisemiile; un idiom cu extrem de numeroase idiolecte, cu numeroase cuvinte omofone şi omonime, cu numeroşi „false friends” foarte derutanţi, ce pot produce uşor confuzii vorbitorilor români etc., etc. în plus, numeroşi lingvişti – într-un fel exagerat sau nu – au considerat franceza, italiana şi spaniola mai muzicale şi mai uşor de pronunţat decât engleza şi, de aceea, cu mult mai îndreptăţite de a fi, oricare din ele, numărul unu pe glob. Am auzit chiar şi afirmaţia – perfect plauzibilă – că, în cazul în care Germania hitleristă ar fi câştigat ultimul război mondial, atunci în mod categoric germana ar fi fost astăzi limba internaţională care ar fi ocupat primul loc. Realitatea este că nu s-a întâmplat aşa şi că, în pofida dorinţei anglofobilor, cu toate neajunsurile ei, de „limbă destrăbălată”, cum i-au zis unii, engleza s-a impus cu fermitate drept limba mondială a secolului al XX-lea, vorbită ca idiom matern de peste 700 de milioane de oameni, devenind preferata limbă oficială şi de lucru a Adunării Generale a ONU, cu şanse mari de a-şi menţine prioritatea şi în secolul/secolele următor/ următoare (nu este obligatoriu ca o limbă să domine toate secolele).

Dar cred că, folosind din nou termeni ştiinţifici şi trecând peste defectele ei, una din marile cauze pentru care limba din arhipelagul britanic s-a impus cu atâta forţă este acea calitate extraordinară a englezei – şi anume caracterul ei de limbă analitică, după unele păreri, ori de limbă aglutinantă foarte economică şi simplă, după alte păreri, tinzând spre tipul izolant (rol foarte important al auxiliarelor şi al tuturor tipurilor de modificatori). Ştiţi ce înseamnă aceasta? înseamnă că engleza este foarte economică la vorbit şi foarte simplă, situându-se, din punct de vedere tipologic, între caracteristicile mongolei şi ale chinezei şi având tendinţa ştergerii graniţelor între părţile de vorbire (unele cuvinte pot trece simplu de la o parte de vorbire la alta, precum în chineza modernă). Mai înseamnă că, în cuvinte scurte şi în fraze incredibil de con-centrate, putem spune multe şi putem vorbi mai rapid şi mai legat decât în alte limbi.

Comparaţi, de pildă, un text de aproximativ cinci cuvinte englezeşti, cu traducerea lui în română sau franceză… Traducând cele cinci cuvinte în aceste două limbi, constatăm că textul apare în general cu mult mai lung, necesitând zece sau douăsprezece cuvinte pentru a acoperi exact înţelesul formulat în engleză. Aşa se explică de ce anglofonii vorbesc destul de rapid şi degajat, fără multe câcâieli, majoritatea vorbitorilor (mai ales dacă sunt culţi) imprimându-i limbii lui Shakespeare o impresionantă muzicalitate, un ton ferm şi bărbătesc în timpul conversaţiilor. în plus, engleza dispune de un lexic foarte bogat – cca 250.000 de cuvinte simple ce pot servi ca bază pentru o pluritudine de derivate şi de juxtapuneri, la rândul lor productive, admiţând creaţii noi prin combinaţii foarte maleabile.

Continue reading „Cristian Petru BĂLAN: Descrieri comparative despre limba engleză și limba română” →

Galina MARTEA: Lirica și proza Marianei Gurza

Născută sub semnul zodiacal al balanței, Mariana Gurza (născută în 2 octombrie 1955, Caraș- Severin) este personalitatea care prin harul scriitoricesc contribuie, în nenumărate rânduri, în completarea culturii și literaturii naționale românești. Este vorba de lucrări literare în versuri și proză, iar autoarea acestora fiind Mariana Gurza – poet, prozator, eseist, dar, în același timp, și editor. Fiind bine cunoscută în calitate de poetă, Domnia Sa a publicat de-a lungul timpului 12 volume de poezii, printre care cele mai semnificative – „Paradox sentimental” (Editura Augusta, Timișoara, 1998), „Gânduri nocturne” (Editura Augusta, Timișoara, 1999), „Nevoia de a sfida tăcerea” (Editura Augusta, Timișoara, 2000), „Lumini și umbre” (Editura Augusta, Timișoara, 2001), „Lacrima iubirii” (Editura Artpress, Timișoara, 2003), „Ultimul strigăt” (Editura Eubeea, Timișoara, 2006), „Șoapte Gândite” (Editura Atticea, Timișoara, 2006), „Pe urmele lui Zenon / On Zeno’s footsteps” (ediție bilingvă româno-engleză, Editura Eubeea, Timișoara, 2012), „Dumnezeu și umbră / God and shadow” (ediție bilingvă româno-engleză, Editura Singur, Colecția Scrisul de azi, 2016) și alte 4 volume de proză – „Destine umbrite” (Editura Atticea, 2008), „Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei” (Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ, 2016), „Apropieri – pelerinaj prin idee, gând și suflet” (cronici, aprecieri, editura Mușatinia, 2017), „Petru Ciobanu, un iubitor de neam” (eseuri, Atticea, Timișoara, 2007). După lecturarea acestora putem constata că întreaga operă literară a Marianei Gurza este o viziune largă asupra fenomenelor și lucrurilor ce aparțin existenței umane din acest univers, respectiv, este o viziune plină de sensibilitate accentuată asupra lumii spirituale prin intermediul căreia se resimt și se desprind constant stările sufletești ale scriitoarei, în centrul subiectelor fiind în mod prioritar suferința și îndurarea, dar și indolența semenului său. Cu un impuls divin și o inteligență aparte, poeta are un mare spirit de imaginație, astfel fiind capabilă de a reda cu multă iscusință mesajul artistic (atât prin poezie, cât și prin proză) printr-o formă nespus de concretă, evident, acesta fiind conceput de un conținut arhiplin de sentimente inocente față de oameni, țară, copii, părinți, univers, deci într-un cuvânt: față de tot ceea ce este prezent în viața pământească, firește, proprie omului.

Orice vers liric din creația poetică a Marianei Gurza este realizat în jurul cuiva sau a ceva, bazat pe factorul ideal al existenței – spiritul și, firește, credința în puterea divină. Este ceva fenomenal de frumos, totul reflectând capacitatea poetei în a descrie emoția umană prin conținuturi literare care, la rândul lor, sunt un izvor de învățăminte sau, mai bine zis, o sursă de lumină spirituală destinată omului, destinată oricărei comunități umane – „Pe malurile timpului,/ vremea rece şi ploaia/ răcoresc suflete./ Unii zidesc palate în sfidare/ fără să întoarcă privirea,/ fără să le pese de molimă,/ de cancer, de tot ce ucide/ în noi şi printre noi./ iar eu, cu rugul întrebării/ încotro/ prea rar/ pricep sensul cuvintelor/ care scriu/ numele pomeniţilor.”(Sfidare). Cu aceeași formă de reflectare autoarea relatează: „Într-o seară/ mama a uitat/ afară sacul cu sare/ dimineaţa era o mare sărată./ Tata şi-a lăsat coasa/ pe marginea acestei mări/ şi-a ruginit…/ Primului copil născut/ în seara aceea/ i se argăsise pielea…/ A fost primul semn/ că era timpul să ne rugăm,/ să oprim puţin vremea/ şi s-o culcăm lângă noi/ încălzind-o ca pe/ pruncul părăsit.”(Vremuri crude); consecutiv, gândul fiind urmat cu o altă imagine artistică foarte frumoasă: „Luntrea ostenise./ S-a întors fără mine/ şi fără vâslaş./ Rămăsese în ea/ inima mea rătăcind îngheţată/ şi plânsul ca un tunet/ căutându-şi/ dragostea luată de vârtej”(Umilința mă mistuie). Trecerea de la o condiție la alta sau trecerea de la o emoție la alta în aceeași formă clară și concisă, care este însoțită de acțiunea contemplației obiectului estetic, explică faptul cât de umană este personalitatea scriitoarei în raport cu propriile exigențe, dar și cu cele sociale/ comunitare, în modul acesta demonstrând un comportament respectuos față de sine și lumea înconjurătoare, negreșit, morala integră fiindu-i creștină, cu adevărat – „Am crezut că ştii/ cine sunt/ Eu mă credeam,/ deopotrivă că sunt/ şi umbră şi fiinţă./ Până când mi-am dat seama/ că-n oglinda timpului/ nu eram mai mult decât/ un strigăt,/ un hohot de râs/ o rochie albă,/ o flacără de lumânare,/ un ou roşu,/ o bucăţică de prescură,/ un ochi de lumină.”(Spune-mi cine sunt). Fiind foarte atentă la schimbările ce au loc în evoluția omului și în univers, Mariana Gurza, poeta harului divin, simte cu multă ușurință respirația reală a timpului, a naturii, a întregii constelații, corespunzător, în modul cel mai obiectiv imprimând totul prin vibrația artistică a cuvântului, aceasta numindu-se „creație poetică autentică” – „Încă un poet ars pe rugul iubirii,/ când începusem să uit/ că fiecare avem vămi de plătit,/ că în fiecare din noi/ mai e un ins,/ care mereu/ rămâne dator/ cu o iubire.”(Visând în miezul de cuvânt). Traversând necontenit cu gândul prin curenții timpului, scriitoarea este preocupată, în același timp, și de pasivitatea, nepăsarea și lipsa de interes a omului față de ceea ce se petrece în jur: „Tu şi timpul/ aţi trecut unul pe lângă altul,/ neştiindu-vă./ Până-ntr-o zi…/ când el s-a numit altfel/ decât timp, s-a/ făcut culegător de stele,/ inimă,/ trandafir,/ scoică…/ Şi zbuciumul inimii/ şi chinul trupului pălmuit,/ avea urme de sfâşiere…”(Trece timpul). Cât despre complexitatea comportamentului uman în astă lume, autoarea își declară emoția artistică cu multă durere și indignare: „Am crezut că dragostea ta/ are gust/ de păpădie,/ apoi de apă de mare,/ sau de nucă de cocos./ Dar avea gustul coclelii/ arginţilor lui Iuda./ Pe chipul meu/ dus-întors/ trecuse viaţa…”(Durere). Pe lângă meditațiile pline de zbucium și încordare pentru timpul necăjit, pentru omul și societatea umană care este mereu în decădere, pentru idealuri și năzuințe inexistente, poeta, cu arta cuvântului, se vrea transferată și în limitele tăcerii, a liniștii, a împăcărilor sufletești, astfel declarând credință deplină în tot ceea ce este divin: „Când voi fi întrebată/ de ce-am trecut munţii/ voi aşterne pe albul cerului/ povestea melcului care-şi/ poartă visu-n spinare,/ sperând/ să poposească şi el,/ aidoma mie,/ în lăcaşurile sfinte./ Acolo, la picioarele Tale,/ Doamne,/ smerită,/ mi-a fost dor de mine/ cea de la început,/ când am cunoscut lumina,/ şi pace, şi încrederea/ în puterea Ta,/ Doamne al meu./ Acum, mă rog Ţie…”(În căutarea liniștii). Prin respectiva descriere poetică identificăm o ființă umană, o scriitoare ce are o mare dragoste și încredere în divinitate, aceasta fiind considerată drept cârmuitoarea lumii. Totodată, putem defini că lirica Marianei Gurza reprezintă acea categorie a esteticii prin intermediul căreia se profilează vizibil sentimentul uman față de întreaga complexitate a valorilor umane. Nespus de frumos totul, dar, în același timp, și nespus de metaforic totul. În contextul dat, vom menționa că despre genul poetic al Marianei Gurza și-au exprimat părerea mai multe personalități distincte din cultura națională românească, dar, nemijlocit, și mulți critici literari de o notorietate aparte: „Mariana Gurza (n.2 octombrie 1955) – poetă, editoare și eseistă creștină. Însemnări și reflecții „nobile și sentimentale”, versuri ce combină un material sufletesc neoromantic și metodologie imagistă în cărți reprezentative de poezie…”(Artur Silvestri); „Doamna Mariana Gurza, cuprinsă de fiorul liric încă din tinerețe, surpinde prin poemele sale atât eternele paradoxuri ale iubirii, cât și alte stări prin definiție umane: tristețea, dorul, pasiunea, iubirea de țară și neam, răzvrătirea, incertitudinea și nu în cele din urmă, credința. Pătrunsă de un puternic simțământ religios, poeta, scriitoarea si ziarista Mariana Gurza, închină scrierile sale, atât lirice cât și eseistice, puterii divine, patriei și întregii lumi. „Suflet fremător și suferitor”, inundat de „o devoratoare iubire pentru neam și glie” doamna Gurza își lasă cu certitudine amprenta asupra literaturii contemporane și nu numai”(Adrian Dinu Rachieru).

Cu o notă aparte, vom străbate și creația artistică în proză a Marianei Gurza. Este un capitol la fel de interesant și emoționant al scriitoarei care, de asemenea, prezintă un interes deosebit pentru publicul cititor. Respectivele compuneri literare se regăsesc în volumele „Destine umbrite” (Editura Atticea, 2008), „Vasile Plăvan, un Slavici al Bucovinei” (Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ, 2016), „Apropieri – pelerinaj prin idee, gând și suflet” (cronici și aprecieri, Editura Mușatinia, 2017), „Petru Ciobanu, un iubitor de neam” (eseuri, Atticea, Timișoara, 2007). În acest subiect al discuțiilor cu referire la volumul „Destine umbrite” ne vom întâlni din nou cu opinia criticului literar Adrian Dinu Rachieru, care spune: „Destine umbrite” (2008, Editura Atticea) reprezintă primul volum de proză al doamnei Mariana Gurza, un op ce reunește încercările eseistice ale acesteia. …sub titlul „Destine umbrite” noul op se vrea o carte de neuitare… o carte-mărturie, reverberând cu patos o trăire sinceră, o devoratoare iubire pentru neam și glie…”. Însă, Vasilica Grigoraș ne mărturisește următoarele despre volumul „Apropieri – pelerinaj prin idee, gând și suflet”, Editura Mușatinia, 2017: „În cartea Marianei Gurza nu întâlnim o lume poleită, care sclipeşte asemenea florilor roz de cireş primăvara, ci lumea reală cu umbre şi lumini, cu dureri şi bucurii. Acest lucru se explică prin însăşi viaţa poetei şi a familiei sale, cântată ori descrisă în poezie şi proză. De aici putem descoperi relaţia biunivocă între timp şi societatea umană în continuă mişcare, spre bine sau rău!? Greu de spus uneori. Nădejdea ne salvează. Este o lucrare de sinteză şi de analiză fără a face judecăţi de valoare. Coerent alcătuită în ansamblu şi în detaliu pe problematici literare şi spirituale mai mult decât interesante; ca într-un puzzle se prezintă fiecare piesă a imaginii de ansamblu, toate actele dintr-un „dosar – credinţă”, redactate cu sufletul şi cu mintea tuturor semnatarilor. Cred că apariţia acestei lucrări de referinţă este răspunsul divin pentru sentimentul de empatie şi dăruire celorlalţi, altfel spus, confirmă valabilitatea legii atracţiei.”. Prin urmare, precum este lirica poetică, așa este și creația artistică în proză a Marianei Gurza, realizată într-un limbaj expresiv și deslușit, având elementul de construcție despre viața cotidiană a lumii, cu toate subtilitățile și manifestările existenței; despre realități umane, dar și imaginare, corelate cu conținuturi spirituale, cât și materiale. În mod aparte, cu o pătrunzătoare capacitate scriitoricească, sunt prezente descrierile despre natura omului, atât ascunsă, cât și cea vizibilă/ perceptibilă, ce este trecută prin forme vitale ale existenței, astfel fiind desemnată structura internă și externă a unei teme, a unui proces. Realizând cu multă atenție toate mijloacele de expresie, prozatoarei îi reușește de minune să pătrundă ușor în adâncul evenimentelor care se vor relatate.

Continue reading „Galina MARTEA: Lirica și proza Marianei Gurza” →

George ANCA: Fii Gandhi

George Anca – Om Gupta – Surender Buthani – Vintilă Horia – Ion Lazu – Nicu Porsena

GANDHI & BLAGA

„ Fii schimbarea pe care vrei sa o vezi în lume.”

Moderatorul mesei rotunde, dr. George Anca, preşedinte al Asociaţiei Culturale Româno Indiene / RICA (organizatorul dezbaterii) a fost rugat de către vorbitor să dezvolte, în româneşte, conceptele gandhiene de ahimsa (nonviolenţă) şi satyagraha (adevăr-fermitate). Întrebările şi comentariile participanţilor au învederat, în pofida deconstrucţiilor postmoderne, o înţelegere personalist-universalistă, poate, totuşi, din afară, a mesajului lui Gandhi, până la posibila înnoire de paradigmă şi în cazul “eşecului” gandhian (Dr. Mircea Aurel Niţă, Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative) dar şi că s-a putut asculta ce nu se găseşte în cărţi (2009).

Revenind la aparenta deconstruire a lui Gandhi, a Indiei, deja publicată internaţional şi testată şi în România (primită cel mult condescendent, dar cu evidentă empatie – în Bucureşti, Târgovişte, Rîmnicu Vâlcea), indianul “nostru” din Varşovia are nu numai povestea personală a unei prietenii, de care vom nara şi noi mai jos, dar tragica pierdere a tatălui “în Partition”. Poate această moarte, mai mult decât “dictatura” lui Gandhi, intră în ecuaţie.

De data asta mi-a propus, ca subiecte de conferinţe fie alegerile recente din India (tabu, ori transferuri pe tema că tot dinastia Gandhi rulează India – în Gândul), fie: “Gandhi, a Supreme Failure?”Deşi îl cam intuiesc, eram în multe feluri curios ( o fi Indira? Rajiv, Sonia, Rahul). Vorbea chiar despre Gandhi, nu despre Mahatma?

Ce mai citeşte Gandhi?

Într-un cântec de Sarah-Hudson-Gandhi, se repetă versul “I wanna find peace like Mahatma Gandhi”. Poetul Bhutani nu foloseşte nume proprii în recentele poeme scrise în engleză, nici nu pare a mai spera în pace, sau, cine ştie:

“Ce altceva decât să descopere o saga tânguioasă?” “în fond, o disperare tristă e o tragedie bazată pe realitate”; “realitatea ta seamănă / cu imaginaţia cea mai sălbatică a celorlalţi”; “acum anarhia încolăceşte vieţile ideologilor”; “toate pietrele au premoniţii aproape întunecate”.

Cum l-a cunoscut Lucian Blaga pe Gandhi

Sala era de mult arhiplină de zumzet şi de curiozitate. Şi aşteptam. De după nişte draperii grele, din fundul sălii, apar în cele din urmă nişte inzi, unii în costumul de acasă, alţii în haină europeană, şi ocupă numai câteva din scaunele din jurul mesei, voind parcă prin aceasta să pună o sacră distanţă între profet şi ei. Şi iar aşteptăm. Iată-l, în sfârşit, omuleţul care poartă numele de Marele Spirit, Mahatma Gandhi. Se iveşte de după aceleaşi draperii din dosul scenei, vine grăbit spre masă. Îmbrăcat ca într-o togă de lână albă, cu picioarele goale până la genunchi, şi în sandale. Părea puţin cam zgribulit de frig. Şi tocmai în momentul când credeam că o să-şi ocupe locul pe scaunul din mijloc, el urcă, spre surpriza tuturor, pe scaun, şi de aici în picioare pe masă, pentru ca să se aşeze apoi în poziţie de Budha în mijlocul mesii. Acest fel de a se prezenta s-a produs atât de repede, cu gesturi atât de naturale, sau mai bine spus atât de fără gesturi inutile încât în sală s-a stârnit, nu ilaritate, cum ar fi fost de aşteptat, după intensitatea surprizei, ci tăcere totală, însoţită poate de un zâmbet blând şi colectiv. Graţia firească cu care ascetul făcuse neaşteptatul examen de a se urca şi de a se aşeza pe masă în faţa unor europeni neobişnuiţi cu asemenea spectacole, a învins şi s-a impus tăcerii religioase a publicului.

Gandhi a început apoi să vorbească, într-un chip care uimea prin simplitate, în primul rând, printr-o simplitate necăutată, proprie spiritelor care nu mai văd decât esenţele ultime. Nici un gest de orator, nici o modulaţie retorică în glas, nimic căutat pentru a epata, nimic din toată gama aceea insuportabilă de atitudini a vorbitorului. Gandhi vorbea englezeşte în fraze reduse la subiect şi predicat. Nu pronunţa decât o propoziţie, rar, neostentativ. Un francez traducea, stând în picioare lângă masă, fiecare propoziţie, şi Gandhi, în ritm monoton, continua. Capul acesta, uluitor de urât în fotografii, avea ceva transfigurat în realitate, încât nu mai părea urât, deşi nu mai avea decât câţiva dinţi în gură. În acest om, totul era redus la esenţial, chiar şi înfăţişarea; chiar şi numărul dinţilor, cei inutili îi căzuseră. Gandhi dă impresia puternică a unui om care se găseşte într-o permanentă concentrare lăuntrică, dar pentru care concentrarea nu mai este efort, ci o stare organică. Figura lui e însoţită de mişcări strict necesare pentru ca să pară rigidă. Nici un gest nervos sau de prisos. Nici un cuvânt prea mult. Totul e stăpânit, fără a părea artificial. Gandhi vorbea la fel cum ar fi putut să şi tacă. În fond, interesa numai foarte puţin ceea ce el spunea, căci nu spunea decât lucruri pe care cei mai mulţi dintre noi le ştiam. Că a găsit în Europa stări îngrijorătoare, că faptele aici sunt în dezacord cu cugetul, şi alte lucruri asemenea. Dar chipul cum rostea ceea ce ţinea să ne spună era totul. Era un mod total despoiat şi de cele din urmă accente, ce ar fi amintit tonul declamator. Aveam astfel în faţa mea întâia oară în viaţă primatul existenţei spirituale faţă de cuvânt. Aveam în faţă nuditatea supremă a spiritului suprem. Cât am umblat prin străinătăţi, şi o bună parte a vieţii mi-am petrecut-o dincolo de hotare, am avut ocazia foarte frecventă să văd şi să ascult celebrităţi: scriitori, artişti, gânditori, critici, oameni de stat[…]

Totdeauna am avut impresia că opera este superioară omului. M-am găsit, altfel spus, totdeauna în faţa unei existenţe acoperite de cuvânt. Întâia şi ultima oară, în faţa lui Gandhi, care, prin ceea ce spunea, punea doar în relief o totală lipsă de verbozitate, m-a copleşit sentimentul că stau pironit în faţa unei existenţe superioare şi mai presus de cuvânt. După ce a încheiat cele ce ţinuse să ne comunice, poate mai mult pentru a umple golul ce-l crea în jurul său curiozitatea noastră europeană şi gazetărească, Gandhi a cerut să i se pună întrebări din public, arătându-se dispus să facă faţă interogatoriilor. […] Într-un târziu, Gandhi ne-a amintit că trebuie să se retragă să-şi facă rugăciunea. Ceea ce fusese semnalul de plecare.

Întors la Berna, i-am spus lui Marti: „Impresia nu se poate descrie, ar fi un sacrilegiu. Află însă că eu, care totdeauna am avut o pronunţată aversiune faţă de oratorie, am declarat duşmănie neîmpăcată acestei arte găunoase. Acesta va fi războiul meu de treizeci de ani.”

Lucian Blaga, “Peisaj şi amintire”

OM GUPTA

Respected Dr. George Anca Ji,

जय श्री कृष्ण!

Today is Janmashtami ! It is believed that Bhagwan Himself appeared on this day in a Human form!

Why does Supreme Lord take form of an ordinary human being? With this thought, I send you this poem.

I would welcome your comments! May Lord Krishna bless you and your family!

Happy Janmashtami! May Prabhu Shri Krishna bless you and your loved ones.

Om Gupta

Continue reading „George ANCA: Fii Gandhi” →

Daniel IONIȚĂ: Poezia ,,Limba Noastră”de Alexei Mateevici tradusă în engleză

Din volumul Basarabia Sufletului Meu / The Bessarabia of My Soul – Daniel Ioniță și Maria Tonu (cu Eva Foster, Daniel Reynaud și Rochelle Bews) – editura MediaTon – Tornto – Canada, susținută de Academia Româno-Australiană pentru Cultură – Sydney.

OUR LANGUAGE

(Alexei Mateevici – translation Daniel Ionita)

Our language is a treasure

From the deep, ascending grand

String of gems beyond all measure

Overflowing on our land.

Our language is a fire

In a nation to prevail

From the deadly sleep and mire

Like the hero from the tale.

Our language is a tune,

Yearning folk-tune, longing true

Crushing thunder which will swoon

Charcoal clouds, horizons blue.

Our language, voice of bread

Wind of summer’s rustling sound

Our ancestors, it is said,

With their sweat had blessed this ground.

Our language, leaves of green

From the woods’ unceasing strife

Dniester soft, its waves serene

Lucent stars’ eternal life.

You will never more bemoan,

That your language is too poor,

Bounteous in word and tone

Is the tongue of our dear shore.

Our language, ancient stories.

Legends from another time;

And in reading of these glories,

We are stirred, profound, sublime.

Our language, chosen, rare

To raise glory to the skies

And for all, in prose and prayer,

Of eternal truth advise.

Our language, it is sacred,

Brogue of homilies of old

It is wept and it is chanted

By our folk in their abode.

***

LIMBA NOASTRĂ

(Alexei Mateevici)

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeşnici.

Nu veţi plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic
Graiul ţării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le ‘nşirate, –
Te-nfiori adânc şi tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

–––––––

Daniel IONIȚĂ (traducător)

Sydney, Australia

31 August 2018

Ziua Limbii Române

Victor TEIȘANU: Grigore Vieru – un luptător îmbrăcat în cuvinte

Transformat de unii comentatori în efigie statuară, pe temeiul ecoului public al vieții și scrisului său, contestat de alții pentru neaderența sa la reformele poetice contemporane menite să decredibilizeze paradigmele tradiționale de expresie, Grigore Vieru s-a așezat, temeinic, undeva la intersecția celor două tabere, cu seninătate olimpiană și mizând, până la capăt, pe comunicarea directă și netrucată, precum și mărturisește: „M-am ferit de vorbele găunoase și fără de rod și am găsit vreme și dragoste să privesc în ochii cuvintelor drepte până când am plâns împreună cu ele – alte secrete poezia mea n-a avut”. Ori și mai tranșant într-un Epitaf pentru mine însumi: „Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi” (Iași, 9 aprilie 2008).

Deși i-au pecetluit traiectoria ca fiind una de esență tragică, împrejurările istorice au avut, pentru poet, și o consecință pozitivă: l-au menținut constant, prin impactul lor social și mediatic, în centrul atenției, Grigore Vieru fiind mereu racordat la evenimente, cu o voce care nu putea trece neobservată. Dimpotrivă, care acumula, prin consecvența și amploarea crezului, substanța unui simbol național. El și generația sa (Liviu Damian, Ion Vatamanu, Dumitru Matcovski, Gheorghe Vodă, Anatol Codru, Aureliu Busuioc, Petru Zadnipru, Nicolae Esinescu și alții, continuați atât de strălucit de Nicolae Dabija) au purtat o teribilă luptă pentru salvarea și impunerea limbii române, dar și a ființei noastre etnice în stânga Prutului, într-un context total nefavorabil. Iată de ce n-aveau timp să jongleze cu experimente literare formale, specifice societăților libere și prospere. Păreau condamnați de circumstanțe să se exprime limpede, în demersuri cât mai accesibile majorității conaționalilor. Se traversau atunci momente de istorie patetică și care impuneau, spre a fi fructificate, mobilizări masive de populație, chemată pentru decizii fundamentale în stradă.

Încât, prin forța lucrurilor, scriitorii deveneau purtători de mesaj, iar Grigore Vieru căpăta, în pofida datelor sale fizice, dimensiunea unui veritabil tribun al cauzei naționale. Dar arma sa principală a rămas, chiar și în mijlocul scenei, verbul limbii române. Cum însuși se exprima într-o compoziție cu pretext erotic: „Tu îmbrăcată mireasă, / Eu îmbrăcat în cuvânt”. La Grigore Vieru existența poetică este una asumată, consubstanțială, pliindu-se pe gesticulația cotidiană, între vis, memorie și stare de veghe, între călătorie și popas fertil, generând armonie și fluență, cu o simplitate descumpănitoare, pentru că nu exclude adâncimi de hău și trăiri voltaice.

Dacă prin absurd ar dispărea imensa operă scrisă de Grigore Vieru și s-ar păstra doar câteva crâmpeie lirice pe care le reproduc mai jos, viitorimea ar avea suficiente motive să recunoască marca unui poet original, capabil, precum Nichita Stănescu, să definească indefinitul și să pătrundă în miezul inexprimabilului: „Ușoară, maică ușoară,/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe semințele ce zboară/ Între ceruri și pământ” (Făptura mamei). Și încă: „Mare ești moarte,/ Dar singură, tu,/ Eu am vatră unde iubi,/ Tu nu, tu nu// Prin mine un cântec de dor/ A trecut chiar acu./ Eu am țară unde să mor/ Tu nu, tu nu” (Prin mine un cântec). Sau: „Când am să mor,/ să mă îngropi/ în lumina ochilor tăi” (Când).

Iar un text precum Pădure, verde pădure, străbătut de un răscolitor aer enigmatic, de sorginte baladescă, stratifică excelent trimiteri și conotații multiple, de profundă reflecție ontică, amintindu-i pe Ștefan Augustin Doinaș și pe cerchiștii Sibiului de altădată. Obsesia spațiului rustic, purtând pecetea mamei și a copilăriei, sub zodia sacralității și a duminicilor în „căsuța curată ca un ou”, duce cu gândul, prin consistență imagistică și proiecții vizionare, direct la nostalgicul Esenin.

Grigore Vieru întrunește toate condițiile spre a justifica notorietatea sa de poet național: s-a implicat ca nimeni altul pe frontul intereselor românești în Basarabia, dar mai cu seamă a promovat, dincolo de scena civică ,,orizontul aspirațional al neamului său în literatură. Și a făcut-o fără emfază, cutremurat parcă în permanență de măreția firescului și simplității. Dacă admitem (și realitatea ne obligă la aceasta!) că, în prezența valorii, nu există formulă de expresie fără drept de cetate, atunci opera poetică viereană va suscita oricând, prin combustia și tensiunea sa emoțională, interesul major al consumatorului de poezie, asigurându-și locul meritat în orice istorie literară românească.

Continue reading „Victor TEIȘANU: Grigore Vieru – un luptător îmbrăcat în cuvinte” →