Victor RAVINI: Misterele psihanalitice la Freud – Œdipe sau absența unei prezențe

În afară de unii psihanaliști, cum ar fi suedezul american Erik H. Erikson, care au desființat irevocabil teoriile lui Freud, francezul Michel Onfray (Le Crépuscule d’une idole. L’Affabulation freudienne ; Pour une psychanalyse non freudienne, Grasset, 2010) și încă alții, specialiștii în cultura greacă veche au dat lovitura mortală la ce mai rămăsese din așa numita descoperire a secolului și care va rămâne totuși ca o cheie de boltă a psihanalizei, adică a freudismului, pe cât de blestemat pe atât de lăudat, de fiecare dată cu mai multă vehemență decât rațiune.

Am putea împinge mai departe problema ridicată de cercetătorii literaturii antice și, dacă am înțeles lecțiile doctorului Freud, să ne întrebăm de ce maestrul căuta sprijin la tinerii eroi masculini din literatura greacă veche, în care nu era specializat, pentru a confirma observațiile sale făcute pe bătrâne doamne nefericite din înalta societate de la Viena. Freud a avut numai pacienți de sex feminin și niciodată de sex masculin. În plus, el n-a lucrat niciodată în vreun spital și deci n-a făcut niciodată observații clinice, experiență absolut necesară oricărui medic autorizat. Freud explică problemele pacientelor sale prin problemele unor personaje literare  masculine. Nu este ușor, pentru noi care suntem neinițiați în misterele psihanalizei, să înțelegem de ce Freud substituie pacientele femei — cu care a avut de a face, cu tineri bărbați — cu care nu a avut de a face. Din respect pentru maestru, adepții lui nu își pun această întrebare.

Mitul lui Œdipe este cu mult mai vechi decât drama lui Sofocle. Din puținul cât știu eu, mitul nu a fost interpretat și descifrat cu metode de analiză adecvate. Freud și discipolii săi acordă mitului acesta o semnificație care nu este prezentă în niciuna din piesele lui Sofocle și nicăieri altundeva în literatura greacă veche. Dacă semnificația freudiană ar fi corectă, aceasta ar fi putut fi remarcată și de specialiștii în literatura sau în istoria antică. Metodele lor științifice ar fi putut ajunge la aceeași concluzie, dacă concluzia lui Freud ar fi fost bazată pe un eșafodaj metodologic corect. Cercetătorii din difetite domenii pot ajunge la același rezultat, prin metode de analiză specifice branșei lor, cu condiția ca investigațiile, deși independente, să fie efectuate cu aceeași rigoare științifică.

Eroarea metodologică a lui Freud este semnalată de el însuși, care mărturisește că el a găsit acest sens în afara textului, în succesul dramei la public. El zice că drama a emoționat toți spectatorii, din cauză că aceștia au recunoscut în Œdipe propria lor soartă și propriul lor blestem înnăscut, psihicul lor din copilărie refulat, ca și cum teatrul ar fi dezvăluit sub lumina rampei subconștientul pe care spectatorii se străduiau să și-l reprime.

Argumentația lui Freud are rigoarea unui silogism fals. Concluzia freudiană este expusă încă de la început ca o premiză de lucru, în loc să se ivească la sfârșit, ca un rezultat al unor constatări, în urma unei analize laborioase. El întemeiază o ipoteză pe o altă ipoteză. Psihologia aplicată la epoci istorice pornește de la opera creată în acea epocă și de la contextul socio-cultural pentru a face o analiză lingvistică, tematică, dramatică, ținând cont de condițiile istorice, sociale și de mentalitatea înconjurătoare, în scopul de a deduce seminficația textului. Metoda și orientarea lui Freud au o perspectivă inversă. Freud parcurge drumul invers. Specialiștii în literatura greacă veche și în istoria religiilor, sprijiniți pe datele logicii, afirmă că descifrarea freudiană nu face demersul unei deducții, ci al unei inducții. Cei ce nu știu care diferența între una și alta, se pot consola: nici Freud nu știa. Freud nu citează niciodată vreo carte de logică.

Pentru Freud, materia tragediei este visul, ca o realitate umană fără nicio legătură cu istoria. Însă pentru Sofocle, pentru spectatorii săi cât și pentru cei moderni, materia tragediei este gândirea socială a atenienilor din secolul al V-lea î.Hr. Aceasta este tensionată de contradicții și dezacorduri în legătură cu problemele cele mai acute ale orașului grec : jurisprudența (cum ar fi crima voluntară sau crima scuzabilă, predestinarea sau libertatea voinței și responsabilitatea), instituțiile unei vieți politice înnoite și ciocnirea acestora cu normele religioase și etice, conflictul dintre vechile valori tradiționale și noul ideal civic, legătura dintre om și faptele sale sau cu necunoscutul imprevizibil, ca și imprevizibilitatea necunoscută. Toate acestea sunt puse în scenă ca o dezbatere publică și aranjate după regulile rigide ale teatrului de atunci, o distracție de masă recent inventată.

Tragedia a apărut și a dispărut la Atena în decursul a două, trei generații. După aceea, fatalitatea problemelor dilematice nu a mai făcut ravagii. Pentru Aristotel și contemporanii săi, genul tragic era deja perimat. El compară Sophocle cu Homer pentru că ambii au personaje remarcabile și exemplare. Aristotel cunoștea literatura ateniană mai îndeaproape decât Freud și are o atitudine diametral opusă față de caracterul lui Œdip. E păcat că specialiștii în literatura greacă veche nu aprofundează considerațiile lui Aristotel — părintele raționalismului — asupra lui Œdipe, inexplicabil ignorate de către psihanaliști, când ei analizează iraționalul.

Se știe că grecii antici, autori de piese de teatru, au depășit angoasele și au devenit foarte degajați în alegerea subiectelor sau temelor lor, tratându-le în comedii. Autorii greci și publicul lor savurau descoperirea umorului, care, oricât de slab ni se pare azi, pe vremea aceea era amuzant, și tocmai de asta avea nevoie publicul. Putem spune că noul public atenian nu mai are de a face cu „teroarea istoriei” – pentru a folosi o expresie dragă marelui preot al istoriei religiilor Mircea Eliade – și că grecii au învățat să facă din istoria lor, istoria tuturor celorlalți. Cum au făcut mai tâziu și alții.

Aristotel aduce ideologia rațională a acțiunii de la Stagira la Atena și se răspândește de la Dunăre la Nil și până la Indus. Nimeni dintre contemporanii lui nu mai știe ce este conștiința și gustul tragicului, nici măcar cel mai mare erou tragic din toate vremurile, Alexandru Macedon, fondatorul celei mai interesante civilizații cunoscute sub numele de elenism, prima civilizație cu adevărat pluralistă, adică tolerantă și digerantă. Lumea romană fiind ultima.

Acest caracter istoric al tragediei antice a scăpat perspicacității medicului vienez. Dacă visul freudian ar avea o valoare universală, atunci cum se face că tragedia Œdipe, în care el exploatează acest vis, a căzut în desuetudine în același timp ca toate celelalte tragedii, și cum se face că alte civilizații nu au cunoscut nici genul tragic și nici complexul œdipian? În plus, legendele anterioare, pe care Sofocle le-a folosit și le-a modificat pentru efecte spectaculoase, infirmă teoria freudiană a culpabilității și a autopedepsirii lui Œdip.

Scrierile lui Freud nu au contribuit cu nimic la o mai bună înțelegere a antichității clasice, ci dimpotrivă au creat o înțelegere pe dos și confuzii, care au pricinuit mai mult rău decât bine, ba chiar tragedii pe viu, în lumea de azi. Specialiștii în literatura antică sunt de acord cu Freud că el vorbește pe alături de text, ceea ce el însuși a recunoscut, cât și în afara subiectului, ceea ce el și discipolii lui nu au văzut. Toți acești specialiști, cât și istoricii religiilor, nu pot folosi nimic din „descoperirile” lui Freud și nici din ale altor psihanaliști, cum ar fi francezul Didier Anzieu, care se străduiește să demonstreze prezența temei œdipiene în aproape întreaga gândire mitologică a Greciei antice. Specialiștii în istoria literaturii sau a religiilor văd în mitologia greacă cea mai mare diversitate, și tocmai acolo vede Didier Anzieu cea mai mare stereotipie : castrarea universală, extinsă la dimensiuni indo-europene. De bună seamă că psihanaliștii nu se pot elibera de obsesia lor œdipiană, care îi turmentează și le excită o fantezie, ce nu le aduce vreo onoare. Dacă teoriile freudiene sunt juste, atunci psihanaliștii trebuie mai întâi să își justifice propriile teorii pe ei înșiși.

Specialiștii în literatură și în religii resping toate explicațiile gratuite ale psihanaliștilor Freud, Anzieu și care or mai fi, pentru că nu explică nimic. Studiile comparative ale mitologiilor indo-europene făcute de francezul Georges Dumézil, prietenul lui Eliade, și de toți ceilalți care urmează după ei, nu pot fi dezmințite de către niște medici, care scriu despre un domeniu în care nu au nicio calificare sau competență necesară. Medicii psihanaliști uzurpează două teritorii asupra cărora nu au niciun drept intelectual : dacă nu psihologia umană, atunci cel puțin istoria literaturii și istoria religiilor, adică istoria culturii. O cultură care îi exclude în aceeași măsură în care ei o exclud, și care îi trimite la locul lor, la ospiciu. Dacă medicii scriu în domenii ce rămân în afara autorizației lor profesionale, atunci ne putem întreba ce ar zice ei dacă și specialiștii în literatură sau religii ar scrie rețete medicale și ar face tratamente prin spitale, în locul lor.

Psihanalistul Anzieu diagnostichează ca œdipiene temele legendare și aplică eticheta de incest unor uniri sau atașamente familiare subconștiente, fără să țină cont de normele morale și juridice din antichitatea greacă, ce aveau o legitimitate religioasă și socială, conștientă. Psihanaliștii confundă atitudini conștiente cu subconștiente, pretextând că cele conștiente ar fi substitutul a ceva din subconștient. Asta nu aduce mai multă lumină asupra conținutului din text. Aplicând observațiile lui Freud asupra textelor legendare sau mitologice, în care el nu este specialist, Anzieu înlocuiește claritatea textului mitologic cu propriile sale confuzii.

Interpretările psihanalitice se disting prin superficialitate și necunoașterea surselor. Sunt respinse unele după altele de explicațiile amănunțite și cu implicații profunde ale textului, date de specialiștii din domeniu, cât și de bunul simț al cititorilor. Specialiștii în literatură și în religii își manifestă scepticismul asupra posibilităților psihanaliștilor de a aduce lumină asupra culturii antice, întrucât aceștia nu au cunoștințe elementare în domeniul în care se aventurează cu o metodologie inadecvată. Ipoteticul atașament incestuos dintre Iocasta și Œdipe, pe care Creon ar fi gelos, se sprijină pe o traducere greșită a cuvântului grec phthónos, ce are același sens social ca și echivalentul său latin invidia, și înseamnă sentiment de invidie la vederea fericirii altuia care este mai bogat, mai puternic, mai inteligent.

Freud a invocat în sprijinul interpretării psihanalitice o replică din Œdip rege, cu ocazia unei dezbateri dintre rege și regină în legătură cu credibilitatea oraculară a unui vis œdipian. Anzieu a notat că visul incestuos era interpretat de grecii vechi ca un simbol pentru o uniune cu pământul, de unde venim și unde ne întoarcem. Semnificația era uneori moartea, alteori luarea în stăpânire a unui teritoriu, cucerirea puterii. Și totuși Anzieu nu observă că în acest simbolism nu există nicio urmă de angoasă și nici de culpabilitate œdipiano-freudiană. El încearcă să psihiatrizeze lucrurile pe care nu le înțelege și interpretează textul contrar cu ceea ce enunță Sofocle în text. Este ca și cum am trage concluzia că omul de Neandertal înventase comunicarea Wi-Fi, întrucât nu s-au găsit fire electrice de pe vremea aceea. Medicul Anzieu integrează în text noțiuni care nu-i aparțin lui Sofocle și care sunt un erzaț pentru propriile sale turmentări psihice abisale.

Psihanaliștii fac greșeala de a crede că visele dau sens operei de cultură și ignoră că dimpotrivă, cultura este aceea care dă sens viselor noastre. Pentru Sofocle, visul respectiv este un accesoriu în structura literară, și nicidecum miezul tezei sale. Dacă ar fi avut intenția să facă un punct central din acest vis sau să îl culpabilizeze pe Œdip, nimic nu l-ar fi împiedicat să spună explicit tot ce ar fi vrut să spună, peste tot în text.

În buna tradiție freudiană, Anzieu se străduie să dovedească prezența complexului œdipian în mitul lui Œdipe, sprijindu-se pe pasaje ce lipsesc din legendele anterioare, pe care Sofocle le-a introdus din motive estetice și teatrale, întru totul străine de psihologia abisală, și care deci nu pot avea o valabilitate universală. Dacă raționamentul psihanalitic ar fi corect, atunci Œdip ar fi visat chipurile văzute de el în copilărie, ale părinților săi adoptivi, pe care îi credea din străfundurile sufletului că ar fi fost părinții săi adevărați. Atunci, ar fi avut un complex œdipian față de Meropa și Polybiu, care îl crescuseră ca pe fiul lor. Meropa este personajul și arhetipul matern în viața afectivă a lui Œdip. Înainte de a sosi la Teba, el nu o văzuse niciodată pe Iocasta. El nu are cum să vadă în Iocasta pe mama sa. Ea nu a trezit niciodată emoții în psihicul lui Œdipe în timpul copilăriei lui. El nu se căsătorește cu ea din vreo înclinație personală. Ea îi este dată fără ca el să o vadă sau să o ceară, așa cum i se dă puterea regală, după ce a nimicit sfinxul și este obligat de către tebani să împartă patul cu regina. Aici este vorba de dreptul cutumiar, referitor la legitimitatea puterii regale și nicidecum de vreo alegere personală a lui Œdip.

Din motive de rațiune psihanalitică, Anzieu răstoarnă datele din text și contravine logicii: el zice că Œdip regăsește lângă Iocasta prima fericire, de care separarea l-a lipsit. Desigur că el găsește fericirea lângă ea, însă tocmai pentru că el o privește ca pe o străină și nu ca pe mama sa. Dimpotrivă, descoperirea adevărului le aduce nefericirea. În plus, textul lui Sofocle spune clar, că separarea de mama sa, nu are loc pentru Œdip la nașterea sa, ci când părăsește „dulcele chip al prăinților săi” adoptivi Meropa și Polybiu.

Suntem cu toții de acord că drama prezintă consecințele psihologice ale unor constrângeri juridice, religioase, etice, sociale, care sunt date istoric, mai presus de capul omului. Dimpotrivă, psihanaliștii văd manifestările juridice, religioase, etice, sociale ca un rezultat al unei constrângeri psihologice. Acestea nefiind evidente, ei le caută în „profunzimi”, în abisal. Ei văd în text ceea ce textul nu le dă prilejul să vadă, adică popriile lor fantezii din propriul lor subconștient. Sofocle îl absolvă pe Œdip de orice vinovăție, ba chiar acuză destinul și zeii. Sofocle îndreaptă mânia spectatorilor împotriva zeilor și a predestinării nedrepte, apelând la compasiunea publicului față de bieul său erou nevinovat. Pe de o parte Sofocle, cu publicul său vechi sau actual, cu specialiștii în istoria literaturii, a religiilor și a culturii, iar pe de altă parte psihanaliștii. Ca două religii de neîmpăcat, fiecare cu propria sa morală și cu marii ei preoți.

Este de datoria scriitorilor din toate vremurile să fie apărătorii individului uman oprimat de o forță majoră. Psihanaliștii își atribuie rolul de procuror general și fac eforturi să atragă dușmănia publicului asupra lui Œdip. În lipsă de dovezi, ei prezintă date răsturnate și contrafăcute. Vocația oricărui scriitor este eminamente umană, pe când vocația psihanaliștilor se adeverește a fi profund anti-umană, întrucât inversează faptele și le răstălmăcește, pentru a transforma victima în vinovat. Cicero cunoștea la perfecție această tehnică avocățească, de a răsturna realitățile sau a prezenta adevărul drept minciună și minciuna drept adevăr. Freud a culpabilizat copiii, iar când s-a văzut șubrezenia teoriei lui, continuatorii săi au culpabilizat părinții. S-a văzut și netmeinicia acestei teorii și atunci freudienii au culpabilizat întreaga societate. Freud a văzut o problemă acolo unde nu era nicio problemă. Rezultatul a fost că a creat o problemă care nu era și a plasat-o acolo unde nu își avea locul. Înainte de Freud nu a existat această problemă, el a inventat-o din nimic. Datorită lui Freud au fost suspectați, culpabilizați și chiar condamnați oameni nevinovați. În apărarea integrității științifice și metodologice a lui Freud, el nu putea ajunge la alte concluzii, întrucât oricine poate constata că el nici nu a citit și nici n-a văzut piesa de teatru, ci este posibil că s-a bazat pe vreun rezumat al pieselor lui Sofocle, făcut pentru elevii de la școală, sau s-a mulțumit cu ce i-o fi povestit cineva care fusese la teatru.

Continue reading „Victor RAVINI: Misterele psihanalitice la Freud – Œdipe sau absența unei prezențe” →

Victor RAVINI: Misterele dionysiace la Euripide – Dionysos sau prezența unui absent

Bacantele[1] ocupă un loc special în opera lui Euripide, întrucât drama i-a adus primul său premiu, din păcate postum, datorită bogăției, complexității și densității textului, care îi asigură o valoare incomparabilă în istoria literaturii, a religiilor, a ideilor și a cunoașterii, cât și pentru studiul practic al felului cum știm să trăim.

Acțiunea se petrece la Teba, unde încă mai trăiește bătrânul rege Cadmos, care a cedat puterea nepotului său Pentheus, fiul fiicei sale Agave. Dionysos dorește să aducă în Grecia cultul său orgiastic, decide să înceapă cu Teba și să o atace cu ajutorul Bacantelor. Totodată el intenționează să o pedepsească pe Agave și pe tebani pentru calomniile lor față de mama sa Semele[2], și aceasta tot fiica lui Cadmos. Cultul lui Dionysos ar deja adepți în oraș, printre care și profetul Tiresias și Cadmos. Ceilalți cetățeni, nerecunoscând identitatea zeului mascat, rezistă, încurajați de Penteu. Dionysos, tânăr, blond, de o frumusețe feminină[3] derutantă, nu are altă armă, aparent, decât dulceața și surâsul său, atât de bine expuse de masca sa. Bacantele sunt arestate și sugrumate, dar legărurile lor cad de la sine, porțile închisorii se deschid, ele fug. De-odată, zeul răgnește. Pământul se cutremură, zidurile se dărâmă. Să nu uităm că suntem în Grecia, patria zeilor capricioși, a muzelor și a cutremurelor de pământ, deci fenomene perfect plauzibile. Bacantele îl fac pe Penteu bucăți. Agave și surorile ei sunt exilate. Noaptea Sf Bartolomeu, răsturnările de la 1789 și 1917 n-au inventat nimic nou. Modernii vin prea târziu și găsesc totul deja inventat, cam cum zicea La Bruyère.

Astfel se sfârșește tragedia slăbiciunii omenești față de o divinitate crudă și misterioasă. Simpatia lui Euripide este îndreptată către Penteu, care reprezintă rațiunea umană ce luptă împotriva forțelor oarbe. Însă el resimte profund viața și puterea a ceea ce el respinge : farmecul extazului orgiastic, voluptatea de a se uni cu natura. Tema prometeică și tema dionysiacă se înlănțuie și se topesc în inspirația tragediei, în structura, lirismul și în acțiunea dramatică, se echilibrează și își găsesc armonia.

Conflictul dramatic constă în conflictul religios din cetățile grecești în secolul al V-lea î.Hr.[4]  și se poate observa experiența religioasă a credincioșilor unui zeu care în panteornul grec își asumă funcțiile unei divinități cu mască. Intenția lui Euripide nu era de a structura bine un document religios, ci să înfăptuiască o operă tragică după toate regulile și convențiile în vigoare la Atena. Dionysos nu intervine în tragedie în același fel cum fac alți zei care se espectă pe scena antică, printre altele coborând deus ex machina, acoperiți cu simbolurile lor și făcând uz de toate prerogativele lor divine, pentru ca toți să-i recunoască. Aici, zeul nu este un gadget, el joacă rolul principal. Este zeul care pune el însuși în scenă la teatru apariția (epifania) sa, care se înfățișează protagoniștilor dramei și spectatorilor, manifestând prezența sa divină de-a lungul derulării unui joc tragic, tocmai când tragedia antică trăia sub patronajul lui religios. De-a lungul spectacolului, Dionysos apare uneori pe scenă, alteori acționând din culise, pentru a-și urzi intrigile sale. Această tehnică teatrală, sau de scenă, pare să fie de un modernism ce depășește unele piese moderne.

Cheia tensiunii dramatice constă în dualitatea religoasă a zeului, văzută ca o dedublare scenică. Spectatorii urmăresc ambiguitatea personajului, care confundă după bunul său plac – sau după bunul plac al lui Euripide – două funcții : cea de zeu al cultului oficial în religia civică și cea de zeu stăpân al iluziei teatrale. Dramaturgul încarcă tensiunea între magnificența zeului în planul theologeion și dezghizarea sa în muritor pe planul scenei, unde el apare ca un străin lydian, voind să fie luat drept o femeie.[5] Personajul disimulează cele două ipostaze, însă nu-și schimbă costumul și nici masca sa derutantă pe care o afișează tot timpul, pentru că noi, cei muritori, treuie să discernem ce nu se poate discerne. Iar aceasta este o datorie religioasă a fiecăruia, treaba lui cui nu poate. Pentru antici, profanii n-au decât să nu priceapă nimic.

Funcția măscii tragice a actorului este de a face ca publicul să poată recunoaște personajele. Și touși masca lui Dionysos îl proclamă și îl disimulează în același timp. Este o mască duplicitară, pentru că îl „demască” pentru credincioșii care îl cunosc și îl „maschează” pentru necredincioșii care nu îl cunosc. Misionarul străin disimulează zeul mascat, a cărui misiune este să aducă plenitudinea fericirii pentru credincioșii care îl văd, cât și distrugerea pentru necredincioșii care nu îl văd.

Este o mască ambivalentă, atât teatrală cât și de cult, care pe de o parte afișează prezența unui caracter exprimându-i identitatea personajului literar, iar pe de altă parte ascunde (ocultează) zeul, cu o ființă peste tot prezentă, ubicuitară, ce nu este acolo unde pare să fie, aflându-se peste tot și nicăieri, adică este o ființă ce transcende spațiul și timpul. Este fascinația religioasă de a se simți în apopierea unei prezențe metafizice, care nu se poate ști dacă este prezentă sau absentă. Însă prezența unui mare absent nu este chiar nucleul oricărei religii ? Asistăm la ascunderea (ocultația) unei apariții (epifanii) sau la deraparea epifaniei în ocultație ? Este confuzia și incertitudinea totală, ceea ce este semnul distinciv prin care se remarcă religiile.

O mască surâzătoare într-o tragedie este tot ce poate fi mai derutant, deoarece contravine tuturor normelor despre masca tragică. Zeul religiei civice vine cu binecunoscuta sa mască surâzătoare pe scenă, acolo unde el însuși a instituit, în calitate de patron al teatrului, legea de a nu purta niciodată o asemenea mască. Este apanajul zeilor, chiar și al celor mai consecvenți dintre ei, în alte religii mai legaliste, de a fi inconsecvenți și de a contraveni propriilor legi stabilite de ei.

Textul dramei a fost comentat în felurite chipuri. Interpretările urmează două căi divergente, în funcție de ideea despre dionysism, pornind de la Nietzsche și scrierea lui Între Apollinic și Dionysiac[6]. Critica clasică vedea în arta greacă numai măsură și ponderație, simbolizate prin Apolo. La aceasta, Nietzsche opune noțiunea de extaz, simbolizată prin Dionysos. Inevitabil, interpretările depind de cadrul de referință și de sistemul religios al specialiștilor în istoria religiei grecești, al căror orizont spiritual nu are nimic de a face cu orizontul vechilor greci.

Unii specialiști în cultura greacă veche au văzut la Euripide o condamnare înverșunată a dionysismului, o antireligiozitate radicală, un scepticism față de zei, scepticism care încerca cu prudență să facă vogă la Atena. Bătrânul Euripide își putea permite să-și afișeze antireligiozitatea, mai ales că se afla departe de Atena, la curtea regelui Archelaos al Macedoniei, cu doi ani înainte de a trece în eternitate. Socrate a fost condamnat la moarte, sub pretextul acuzației de antireligiozitate, la doar câțiva ani după premiera piesei lui Euripide.

Alți exegeți au văzut în același text o apologie a dionysismului, o mărturie a convertirii autorului, care înainte de a pleca dincolo, a primit harul divin și preamărește forma cea mai umană de înțelepciune care, contrar științei și rațiunii goale a sofiștilor, aduce abandonul de sine la extazul divin, la beatitudinea mistică a unui zeu la fel de binevoitor și generos cum era Prometeu la rândul său.[7]

Continue reading „Victor RAVINI: Misterele dionysiace la Euripide – Dionysos sau prezența unui absent” →

Costache NĂSTASE: O fată

O FATĂ

 

O fată a trecut prin viața mea,
N-a stat prea mult dar urmele lăsate
Mi-au făcut țăndări liniștea
Și-n suflet mi-au rămas gravate.

 

A fost un meteor arzând
Sau o cometă luminoasă,
Ori puritatea unui gând
Sau șansa cea miraculoasă.

 

Și mi-au fost zilele sale
Trăiri mult amplificate
Din adâncuri abisale
Până pe culmile înalte.

 

Și mi-au fost zilele sale
Prețioase ornamente
Covor roșu de petale,
Curcubeu de sentimente.

 

Și mi-au fost zilele sale
Haine scumpe pentru mine
Garnisite de cristale,
De safire si rubine.

 

O fată a trecut prin viața mea
Și mă întreb privind în zare
De-a fost himeră sau o stea
Și dacă mai revine, oare.

—————————————

Costache NĂSTASE

Bucureşti

15 septembrie, 2018

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Calvarul feminin de la Miercurea Ciuc (partea a III-a)

   „Istoria, ca şi viaţa neamurilor şi a omenirii întregi, nu-i nimic alceva decât împlinirea voii lui Dumnezeu.

   Dumnezeu se împlineşte prin neamuri. Prin felul cum se comportă neamurile, ele se apropie ori se depărtează  de El. Şi în contactul cu cerul, nu masa contează, ci esenţa.

   Adevărul!

(VASILE POSTEUCĂ)

   Dacă Răsăritul şi-a întrupat metafizicii sale religioase pe lângă teologia ortodoxă şi filosofia creştină, Apusul le-a abandonat pe amândouă sau mai bine zis le-a încrucişat făcând o teologie raţională şi o filosofie logică în acelaşi trup, după modelul impus de Toma D’ Aquino care, se dorea teolog şi filosof deopotrivă, dar de fapt nefiind nici unul nici altul, fiindcă din natura lor a scos religiozitatea fiecăreia, amputând naturii religiei transcendentul-Dumnezeu-Treime, ce avea drept scop cunoaşterea Sa, prin intuiţie, credinţă, iubire şi cunoaşterea de sine, sfărâmând deci  sensul-ideea mântuirii, posibilitatea mântuirii sufletului mărturisitorului creştin.

    Apusenii i-au retezat astfel cele două aripi esenţiale, vitale Religiei: transcendentul şi mântuirea, făcând din ea o morală practică, un fel de negoţ, „mergând spre metafizica personalităţii şi spre tehnica organizării optimiste a vieţii aici, pe pământ; deci, nu mai e vorba nici de transcendent, nici de mântuire.” (Vasile Băncilă, Între ortodoxie şi catolicism, în Opere, vol. II, Ed. Istros-Muzeul Brăilei-2004, p. 291)

   Religia vie, singura filosofie a Vieţii în plenitudinea ei, aici şi dincolo, adică creştinismul ortodox, are ca finalitate, dacă îi urmezi Calea, Libertatea întru Adevăr şi Adevărul întru Iubire, spre Înviere-mântuire.

   Cred fiindcă este absolut!, spune filosoful creştin ortodox dacoromân.

   Raţiunea filosofiei umane nu are finalitate, are sfârşit. Ea păşeşte pe unde este nesigur, peste încercări, cutezanţe, abstracţiuni, abisuri, prăbuşindu-se în absurd, adică: Credo, quia absurdum!, cum spunea fericitul deloc inspirat Tertullian.

   Nu Religia, respectiv Creştinismul ortodox trebuie schimbat, ci filosofia vieţii care nu se asumă naturii ei ontologic religioase. „Cea mai mare dificultate pe care o întâmpinăm la înţelegerea vieţii religioase provine din faptul că noi aplicăm categoriei <<sanctităţii>> reţetele de cunoaştere pe care le întrebuinţăm sau pe care le-am scos din teoria ştiinţei. Şi ce e mai grav încă, noi construim aşa-numitul << a priori>> nu din Logos-ul care stăpâneşte întreaga existenţă, ci din elementele structurale ale unei raţiuni subiective, care totuşi rămâne aceeaşi de-a lungul vremurilor şi culturilor.” (Nae Ionescu, Îndreptar Ortodox. Ed. Artemis, Bucureşti, p. 27)

   Fiecare epocă istorică a popoarelor lumii şi-a avut urcuşul şi căderea sa, spiritul şi sacrificiul său, religiozitatea şi imoralitatea sa, cultura şi crizele sale economice, politice, moral-spirituale, Golgota şi Crucea sa,  Răstignirea şi Învierea sa.

   Prăbuşirea se atinge atunci când lângă crizele economico-politice se aşează şi cele moral-spirituale (metafizice şi religioase). „Adevărata criză începe cu cea a omului, unde criza morală-în înţeles de decădere a bunelor moravuri-este doar un început propriu unei societăţi intrate pe făgaşul unei decadenţe, unde lenea, viţiul, delăsarea şi dezgustul ajung uneori să fie trăite cu rafinament, fenomen care manifestă parţial marea criză a spiritului, singura care poate antrena întregul corp de funcţiuni şi valori, desagregând întreaga tradiţie, sensul şi ordinea lucrurilor ce privesc natura şi destinul uman.” (Ernest Bernea, Criza Lumii Moderne, Predania, Bucureşti, p. 18)

   Ieşirea din orice criză, dar mai ales cea moral-spirituală nu se face prin compromis.

   Marele savant teolog mehedinţean, erudit, sofianic, isihast, vorbitor fluent a 12 limbi sacre, clasice şi moderne, ascet mistic, filosof-filocalic prin vocaţie, ieroschimonahul dr. Nil Dorobanţu–Trăznetul mistic al monahismului dacoromân, având o putere fulgerătoare de convertire, de cunoaştere definitivă pentru fiecare, a tainei revelaţiei întru sensul sinelui adevărat, revela despre criza Bisericii, teza nefastă a compromisului, atât de compromiţător şi necruţător a sinelui creştin ortodox, care se extinde asupra sinelui naţional al poporului: „Compromisul este mai periculos decât persecuţia şi mai nefast decât propaganda. El este punctul cel mai critic pentru Biserică, în toată acţiunea antireligioasă a comunismului, este pătrunderea duşmanului de moarte al Bisericii în chiar incinta ei, insinuarea antihristului deghizat în sanctuarul Domnului. Bolşevismul a încercat şi a reuşit aceasta, opunând Bisericii Ortodoxe o Biserică roşie, aşa numita <<Biserică vie şi înnoitoare>>, care este a treia capodoperă de impietate a bolşevismului: după preotul apostat şi după copilul ateu, Biserica anti-Biserică!” (Ieroschimonah Nil Dorobanţu, OMUL-fiinţă necunoscută-Alexis Carrel, Exegeză. Ed. Floarea de April, 2016, p. 7-8)

 

   Creştinismul ortodox nu poate fi schimbat sau înlocuit cu nici o altă religie sau filosofie a Vieţii, fiindcă el este VIAŢA în SINE, RELIGIA în SINE, FILOSOFIA în SINE, dar poate fi reînnoit printr-o uniune de sensuri, printr-o comuniune de sensuri, printr-o metafizică a sensurilor, printr-o mistică a sensurilor, printr-un isihasm al sensurilor, prin ascetismul-mistic al învierii lor, adică „ o Înviere a sensurilor” în tine şi în celălalt, cum sublinia savantul din Tecuci, Al. Mironescu. (Alexandru Mironescu, Kairos. Eseu despre teologia istoriei. Ed. Anastasia, Bucureşti-1996, p. 12)

   Cunoaşterea intelectuală fără apartenenţă religioasă, creştin-ortodoxă conduce la apariţia unor pseudo sisteme de gândire: teze, ipoteze, teorii, teoreme, raţionamente.

   Cunoaşterea spirituală în comuniune cu Dumnezeu este o Filosofie pură a Duhului.

   Filosofia vieţii întru Duhul Sfânt a creştinilor ortodocşi dacoromâni hărăziţi Elitei spiritual-religioase este o sinteză a trăirii, a misiunii şi a vocaţiei lor pământeşti şi cereşti, dar nu între pământ şi cer, ci mai presus de pământ, deasupra azurului mistic: pe culmea filocalică suprafirească, sub aripa verde a nimbului angelic a bolţii sofianice, reflectată în aura serafică a demnităţii valahe prin cele 4 safire celeste: eroismul, mărturisitorul, martiriul şi sfântul.

 

   Aura Unirii României Mari trebuia consfiinţită dincolo de marea jertfă de sânge, printr-o mişcare spiritual-religioasă, naţională a unui Apostolat denumit românism ortodox naţionalist, pentru ca astfel România să fie şi să rămână a tuturor Românilor.

   „Clopotul de la Alba-Iulia şi codrii străvechi de freamăt şi entuziasm de la Cernăuţi şi Chişinău, au venit într-adevăr din adâncuri de istorie. Eu a-şi zice de a-istorie.” (Vasile Posteucă, Destinul Iperial al Românilor. Dumnezeu, Neamul, Omul. Criterion Publishing, p. 30)

 

   Aproape întregul tineret creştin-ortodox masculin şi feminin al Patriei noastre creştine şi-a înţeles chemarea, crezul, idealul, alegerea, a înţeles misiunea profetică şi s-a alăturat cu entuziasm luptei întru Neam, Ţară, Cruce, Pământ, Cer şi Înviere.

   Mulţi dintre acei temerari băieţi şi fete au căzut în tranşee, cei mai mulţi de pe baricade au intrat în temniţe, alţii în gropile comune, iar alţii în lumea apocalipsei…

   „În unul dintre cele mai frumoase locuri din Carpaţi, Mănăstirea Suzana, fusese aleasă ca lagăr pentru femei. Fetele venite din beciurile jandarmeriei nu se puteau ţine pe picioare, căci fuseseră bătute la tălpi… Noapte de noapte, Marieta stătea în genunchi şi se ruga Maicii Domnului să-i arate calea spre curăţenie sufletească şi trupească, spre binele ţării sale şi spre dragostea lui Iisus.” (Dr. Ana-Maria Marin, Suferinţele Maicii Mihaela, în „Libertatea”-New York, anul VII, nr. 63, Nov. 1987)

   Între „beneficiarele” internate la Mănăstirea Suzana se numărau: englezoaica Mary, văduva avocatului Polihroniade ucis la Râmnicu Sărat, Anastasia Popescu, sora lui Tudose Popescu, unul dintre întemeietorii Mişcării, devenită din 1990, „Mama Sica”-unul dintre pedagogii creştini de aur ai naţiunii noastre, Ana-Maria Marin, văduva ilustrului avocat-martir dr. Vasile Marin, Marieta Iordache purtătoarea unui zel al spiritului moldavo-răzeş, dar şi posesoarea unei autentice vocaţii mistice ş.a.

   Într-o astfel de Corolă martirică a Româncelor frumoase creştin-ortodoxe de la Miercurea Ciuc şi-a înălţat mireasma mucenicească Monahia Mihaela Iordache.

   Maica Mihaela Iordache–TRANDAFIRUL ALB–al misticii monahale româneşti.

   Familia Iordache, Alexandru şi Elena era brodată pe bucuria suavă a celor cinci copii: Nicolae, Ana, Sultana, Eugenia şi Maria/ devenită monahia-martiră Mihaela.

   Fiică de răzeşi înstăriţi din Nicoreştii-Tecuciului Moldovei de Jos, Marieta Iordache a strălucit permanent şi de-a pururi: prin naştere, prin copilărie, prin adolescenţă, prin educaţie, prin tinereţe, prin crez, prin frumuseţe, prin credinţă, prin suferinţă, prin dăruire, prin jertfă, prin dragoste, prin mistică, prin asceză, prin eroism şi martiriu.

   Prima orientare profesională a Marietei Iordache fost către Facultatea de Litere şi Filosofie care strălucea ca o Agoră de aur sub aura magistrului ei Nae Ionescu.

   Zugrăvită prin harul divin pogorât asupra destinului ei, Icoana Maicii Mihaela îmbrăţişa diferite nuanţe printre rarii vizionari: „spiritus rector”-arhimandritul dr. Andrei Scrima; „spiriduşul” Vladimireştilor-patriarhul Justinian Marina; <<C’est une abbesse, c’est une vraie grande dame!>>-avocatul dr. Petre Pandrea.

   Privită prin dioptriile marxiste ale controversatului Petre Pandrea, Marieta arăta „cu graţie de gazelă, proaspăt bacalaureată, nonşalantă felină, tandră şi pură… cu anatomia ei agreabilă de zeiţă tînără, de Diană virginală… Carol II sărbătorea la 8 iunie 1938, cu tot fastul regal, instalarea sa ca dictator, după modificarea Constituţiei din februarie 1938, înconjurat de demnitari, pe stadionul de la ANEF… Iordache Nicoară zăcea la puşcărie, împreună cu camarazii lui de luptă… [Sora lui] se afla în careul de gimnastică, în grup, ca o anonimă, evoluînd graţios şi ritmic, sub privirile benevolente ale demnitarilor. Când s-a apropiat de microfon,i l-a luat fulgerător din mîna speakerului şi a scandat lozincile celor aflaţi în închisoare. Stupoare. Scandal.” (Petre Pandea, Călugărul Alb, Ed. Vremea, Bucureşti-2003, p.308-309)

    Urmarea: a fost arestată, torturată, maltratată şi internată la Mănăstirea Suzana-Prahova. A evadat legendar. Planul s-a ţesut în Ziua Adormirii-Invierii Maicii Domnului-15 August 1938. Cu coloana frântă, înfăşurată în ghips a fost ocrotită o vreme de părinţii doctorului-avocat, martir Vasile Marin, soţul doctorei Ana-Maria Marin. O altă mare dramă s-a abătut asupra Ţării şi asupra suferindei prigonite Marieta Iordache. Călăul poporului unui Neam iubitor de Hristos şi de monarhie, Carol a II-lea i-a ucis tâlhăreşte în jur de 300 de Fii Aleşi la nivel de ţară, Elita Neamului creştin-ortodox, între care şi pe asistentul universitar dr. Iordache Nicoară, în lotul deţinuţilor persecutaţi religios de la Miercurea Ciuc, la 22 Septembrie 1939. „Trebuie să recunoaştem că toţi asasinaţii din ordinul lui Carol al II-lea sunt martiri.”

  (Ana-Maria Marin, Suferinţele Maicii Mihaela, în „Libertatea”…)

   În timpul războiului eroina durerii Marieta mai primeşte o cruntă lovitură: şi-a pierdut cumnatul pe front, instruit în lagărul de la Sărata, pentru reabilitarea postmortem…

   Marieta s-a închis în întreita ei dramă, instalându-se apoi în podul casei unde s-a născut, lăsat deschis, pentru 2 ani de meditaţie şi lectură, apoi în anul 1942, ia calea Mănăstirii Pasărea, dar neregăsindu-se pe sine şi Calea…, a suit dealul Gurguieta la Mănăstirea Vladimireşti-Mănăstirea Fecioarelor, spunându-i stareţei Veronica Gurău: „Măicuţă, dincolo de poarta mănăstirii am lăsat totul. Am venit să vă fiu de folos, aşa cum îi spuneaţi mamei cînd eu eram în pod şi ascultam conversaţia.”

   Oferindu-se ca avocat-ateu al apărării călugărilor Sihaştri, Pandrea priveşte mai atent chipul maicilor de la Vladimireşti, rămânând plăcut surprins: „Călugăriţa (Maica Mihaela) îmi impunea prin distincţie, rezervă, osârdie, jertfă, inteligenţă, dialectică… Era neobosită, mereu trează, densă ca platina, întotdeauna îmi evoca platina…

Era aproape inumană. Sau era supraumană? Măicuţa Veronica semăna cu o magnolie, uneori cu umilă, gingaşă şi campestră zambilă roz. Tiberiada îmi amintea de busuioc. Teodosia era un crin solitar alb de bibliotecă. Eupraxia-ca o lalea de un roşu violet, aproape negru, cu ochii ei negri, mari, migdalaţi, într-o faţă de o expresivă şi splendidă frumuseţe.” (P. Pandrea, Un portret al Maicii Mihaela, în Rost-revistă de cultură creştină şi politică, an VI, nr.62, Aprilie-2008)

   În străfundurile sufleteşti ale avocatului Petre Pandrea licărea o scânteie religioasă, necompromisă, luând apărarea călugărilor răzvrătiţi în faţa călugărilor-ciocoi cu mitre. Cobora dealul Patriarhiei când limuzina de protocol cu dr. Groza, dr. Aurel Buteanu s-a oprit invitându-l să meargă cu ei. Sunt convins că mândrul avocat n-a spus atunci aceste cuvinte. Le-a scris de fapt când a gândit cartea apărută, Călugărul Alb.

   „–Maica Veronica este ca o regină, exharta fecioară a plaiurilor noastre. Prin arestare, i-aţi dat nimbul martirajului… Maica Veronica este o Janne d’Arc a Valahiei, pornită dintr-un sătuc umil spre a predica lumina, curăţenia morală şi curajul civic, unor neoiobagi aflaţi în întuneric şi în mocirla unei vieţi fără orizont metafizic… Maica Veronica nu este o femeie în sensul frivol al cuvântului. Ea este un supraom răsărit în penuria de oameni mari ai ţării mele, supraom dotat cu darul atât de rar al contemplaţiei, concomitent cu geniul organizatoric.” (P. Pandrea, Călugărul…, p.159)

 

   După trădarea regală a pseudo-monarhului Mihai I, de la 23 August 1944 şi capitularea necondiţionată, „Armatele ruseşti victorioase se aruncară asupra Moldovei şi apoi asupra Ţării Româneşti, armate obosite, prăfuite şi pregătite pentru mari răzbunări. În drumul lor, Mănăstirea Vladimireşti! Cei câţiva ruşi intraţi în biserică cu gânduri de viol şi de jaf găsiră o maică cu mâinile întinse peste altar (în chipul Crucii, n.a.) şi dădură îndărăt. Era Maica Mihaela care-şi păzea Sfinţii!”

   (Ana-Maria Marin, Suferinţele Maicii Mihaela, în „Libertatea”-New York…)

   În vara anului 1946, pe 14 iulie a depus votul monahal luând numele de MIHAELA.

   Prigoana comunistă s-a abătut în 1955 şi asupra Mănăstirii Vladimireşti, desfiinţând-o şi arestând conducerea cu grele condamnări: maica stareţă Veronica Gurău-15 ani, maica Mihaela Iordache-secretara 20 de ani, duhovnicul dr. Ioan Iovan-20 de ani, maica Mihaela Portase-istoricul mănăstirii, mare trăitoare mistică-15 ani, marele ascet mistic ieroschimonahul dr. Nil Dorobanţu-25 ş.a.

   Pe drumul Calvarului Maica Mihaela este convinsă că a ales Calea întru Hristos, păşind cu marama cernită a rugăciunii permanente: pentru Neam, Patrie, pentru sufletele celor nevinovaţi, dar şi pentru ea. În celula de suferinţă, securitatea i-a strecurat-o pe informatoarea Victoria, care nota tot ce se putea pentru aproape fiecare zi: 19, 21, 23, 24, 25, 29-Aprilie; 2, 4, 5, 7,10,13,16,18, 21, 24, 26, 28, 30 Mai; 4, 11, 18, 24, Iunie 1955. (ACNSAS, Fond Penal, dosar 160, vol.10, f. 97-98)

   Urmaşele Victoriei: Istvaneh Z. şi Kernweis Ecaterina au continuat strădania zelului lor şi mai aprig şi mai slugarnic. (ACNSAS, Fond Penal, dosar 160, vol.11, f. 360)

   Dârzenia Maicii a fost înfrântă de regimul aspru, inuman al izolării, îmbolnăvind-o de „cancer esofagian”, neprimind îngrijire medicală, grăbindu-i astfel sfârşitul care a sosit la ora 20:00, în 20 Aprilie 1963, ca urmare a crizei de sufocare. „Menţionăm că bolnava nu a fost internată la noi în infermerie, pentru faptul că nu avem infirmerie… Miercurea Ciuc. Medicul unităţii.” (ACNSAS, Fond Penal, dosar 160, vol.12, f. 9-10)

TRANDAFIRUL ALB–al misticii monahale româneşti-Maica Mihaela s-a scuturat. Noi însă privim spre zarea aceea albastră, infinită urmărind imaginea sugerată de Aspazia Oţel Petrescu, de la Miercurea Ciuc: „Pe zarea luminoasă a acestei zile de vară este profilată silueta fină a Maicii Mihaela care s-a stins aici, măcinată de suferinţe, dar înflăcărată de o speranţă scânteietoare cu privire la viitorul patriei, pe care ni l-a descris în jerbe de lumină, în alfabetul morse, pe zidurile blestemate ale acestei închisori… <<…Am vorbit despre Hristos şi am mers-în parte, după puteri-pe urmele Lui. Acum suntem total ai lui Hristos, vieţuind întru El. Drumul acesta înseamnă dragoste şi numai dragoste. Toate celelate le lăsăm în seama lui Dumnezeu, iar grija noastră să fie una singură: aceea de a cunoaşte voia Lui şi de a o împlini întocmai, chiar cu preţul vieţii noastre!>>… Este îmbrăcată în hainele sale monahale şi poartă pe creştet vălul şi culionul, uşor înclinat spre frunte. Frumuseţea chipului său, mai fermecător ca oricând, este luminată de zâmbetul ei serafic. Ţine în mână un superb trandafir alb pe care străluceşte o lacrimă… Maica îl priveşte intens… <<LACRIMA SE FACE FLOARE, ÎMPODOBIND AMINTIRILE!>>”

(Aspazia Oţel Petrescu, IN MEMORIAM SPICE, Ed. Elisavaros, 2008, p. 277)

   În sufletul lor răstignit de suferinţă vibrau totuşi ruga, imnul, cântul şi sacra poezie.

   Cel mai mult şi cel mai des circulau poeziile marilor corifei-Poeţii Crucii: Crainic, Ciurunga, Mateiaş, Gyr. „Acum am învăţat cele mai multe poezii de Radu Gyr. Deţinuţii care s-au eliberat le-au pus în circulaţie-a fost un proces pentru cei care le-au adunat şi le-au răspândit-şi în felul acesta au ajuns şi la noi.” (Aspazia Oţel Petrescu, Strigat-am către Tine, Doamne…, Ed. Axa Botoşani-2004, p. 283)

   Crucea Eroinelor-Martire creştin-ortodoxe a fost înfiptă adânc în tulpina Adevărului.

   Conştiente că fără Crucea răstignirii nu se poate birui întru Înviere, Generaţia de Aur a Eroinelor-Muceniţe şi-a încheiat astfel ciclul lor pe pământ, dar şi-a recăpătat sensul deplin, ceresc în cerurile Biruinţei.

   Drumul Calvarului pe care au mers ele a dezvăluit monstruozitatea comunismului:

   – teroarea ca artă a guvernării;

   – arestarea masivă ca element de prevenire şi siguranţă;

   – prigoana ca exerciţiu de persecuţie atee;

   – tortura ca manieră de convingere;

   – demonismul ca orizont spiritual-ateist;

   – genocidul, holocaustul roşu ca victorie a comunismului.

   Iadul bolşevic promis ca „rai proletar” şi-a netezit drumul, măturânt totul în cale:

   -elita şcolii româneşti, elita interbelică a culturii dacoromâne, elita clerului şi a  monahismului ortodox, elita Rezistenţei prin Religie, elita armatei române, elita politică care, a realizat România Mare, elita elevilor temerari, elita tinerimii studioase, elita satului cu ţărănimea dârză şi religioasă, elita Rezistenţei Anticomuniste, elita feminină de pe toate treptele sociale.

   Sunt bucuros că Maica Mihaela Iordache are urmaş un lăstăraş frumos, pur şi cald.

   Sămânţa muceniciei a dat astfel rod bogat, plin de har, plin de mireasmă serafică.

   Maica Mihaela Portase, istoricul mănăstirii, camaradă de suferinţă cu Maica Mihaela Iordache, a ales-o cu grijă sacră, părintească pe urmaşa Muceniţei de la Miercurea Ciuc, în persoana Maicii Onufria Vasilica Codreanu.

    Onufria Vasilica Codreanu, fecioară, fiică şi Maică a Vladimireştilor seamănă aproape întru totul cu Maica Mihaela Iordache: aceeaşi înălţime, acelaşi spirit arzător, aceeaşi trăire mistică, aceeaşi iubire de neam, aceeaşi smerenie de schivnic, aceeaşi asceză pustnică, aceeaşi privire dincolo de zări, aceeaşi dăruire pentru toţi, aceeaşi habotnică muncă la gospodărie, la bucătărie, la muzeu, la aleiile cu flori, la cimitir, aceeaşi bucurie pentru pelerinii sosiţi, aceleaşi cuvinte de har oferite cu risipire de înger, aceeaşi împlinită şi împăcată osteneală, aceeaşi purtare de grijă pentru mântuire, aceeaşi voce şi cântare angelică, acelaşi zâmbet serafic, acelaşi spiriduş erudit sub faldurile frumuseţii sofianice şi filocalice.

 

 

( Vineri,14 Septembrie 2018- Inaltarea Sfintei Cruci)

 

        * Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

14 septembrie, 2018

Ion CUZUIOC: Lansare de carte – Basarabia Sufletului Meu

Orice apariție editorială pentru autorul cărții este ca un copil născut pentru părinții lui. Și dacă părinții copilului își botează creștinește odrasla sa la biserică, autorul cărții își lansează creația sa editorială la bibliotecă în fața cititorului, manifestare care este și ea un botez literar.

Despre antologia Basarabia Sufletului Meu, ediție bilingvă română-engleză, ce a apărut la editura MediaTon din Toronto, Canada sub oblăduirea scriitorilor Daniel Ioniță și Maria Tonu se vorbea de mult și era foarte așteptată și la Chișinău. Și iată că veni și timpul ca această colecție de poezie din Republica Moldova, însoțită de coordonatorii ediției Daniel Ioniță și Maria Tonu să treacă oceanul și să poposească în fața cititorilor prezenți la Biblioteca Municipală „Onisifor Ghibu”.

Fără doar și poate că cei prezenți la acest eveniment literar de mare anvergură doreau și să pozeze cu „nașii” antologiei și să fie în posesia ei. Dar iată că printre cei din preajma lui Daniel Ioniță își face apariția un bărbat înalt ca muntele și impozant ca un pom fructifer în floare ca să se prezinte: Sunt Andrei Moroșanu de la revista Literatura și arta, am venit să vă transmit un exemplar de ziar al numărului recent apărut și salutări de la Redactorul șef, Nicolae Dabija, care este deplasat la o întâlnire cu cititorii din raionul țării. Daniel Ioniță îi mulțumește scriitorului și publicistului Andrei Moroșanu pentru revista înmânată și urările academicianului Nicolae Dabija, menționând că se cunosc bine și se respectă reciproc!

După o habă de vreme consumată pentru poze și autografe începe și lansarea de carte propriu zisă. Moderatorul Seratei, scriitorul Vitalie Răileanu, care este și directorul Bibliotecii Municipale „Onisifor Ghibu”, își prezintă oaspeții dragi, face o excursie tranzitorie prin Antologia de poezie basarabeană și oferă cuvântul autorilor prezenți în carte , dar și doritorilor de a se pronunța pe marginea ei. Arcadie Suceveanu, președintele Uniunii Scriitorilor din Moldova, a menționat că apariția antologiei „Basarabia Sufletului Meu” este un mare eveniment în viața literară din Moldova și grație coordonatorilor ediției Daniel Ioniță și Maria Tonu, poezia basarabeană română a trecut și oceanul.

Despre rolul traducătorului Daniel Ioniță, grație căruia poezia basarabeană a apărut și în limba engleză, a vorbit Leo Butnaru, președintele Filialei Chișinău a Uniunii Scriitorilor din România. Tot dumnealui a menționat necesitatea traducerii poeziei noastre pentru a fi cunoscută de către cititorii din întreaga lume. Despre ideea alcătuirii și editării unei antologii de poezie a scriitorilor basarabeni români a vorbit destul de inspirat poeta și editoarea Maria Tonu, originară din Basarabia, dar stabilită de mai mulți ani cu traiul în Canada, care este și autor a 15 volume (8 cărți de versuri și 7 antologii). De menționat faptul, că Maria Tonu este fondatorul și moderatorul Cenaclului „Grigore Vieru” din Toronto, Canada.

Editorul și traducătorul principal al cărții, Daniel Ioniță, care este și președintele Academiei Româno-Australiană pentru Cultură a ținut să vorbească în discursul său că a muncit cu mare plăcere la traducerea poemelor poeților basarabeni români și este foarte mulțumit de apariția acestei antologii. Tezaurul antologiei „Basarabia Sufletului meu” bineînțeles că sunt creațiile poetice ale lui Mihai Eminescu, Alecu Russo, Alexei Mateevici, Grigore Vieru, Ion Vatamanu, Adrian Păunescu, Leonida Lari, Dumitru Matcovschi, Efim Tarlapan, Eugen Cioclea, Arhip Ciubotaru, Petru Cărare, Nicolae Dabija, Iulian Filip, Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Vitalie Răileanu, Gheorghe Calamanciuc, Traian Vasilcău, Dumitru Crudu, Iurie Colesnic, Daniel Ioniță, Tatiana Dabija, Maria Tonu, Zina Izbaș, Renata Verejanu ș.a.

În prefața cărții, criticul și istoricul literar Alex Ștefănescu a făcut o descriere amplă a poezie basarabene române și rolul ei în promovarea limbii române. Elogii la adresa coordonatorilor antologiei „Basarabia Sufletului Meu ” au adus poeții Traian Vasilcău, Valerian Ciobanu, Liliana Cazacu Manole, Tatiana Drozdova,Tatiana Afanasie-Crăciun, Zina Izbaș, Dumitru Crudu, Adriana Mester, Victoria Fonari, Renata Verejanu, subsemnatul și mulți alți iubitori ai poeziei române. Lansarea de carte s-a învrednicit și de un recital de poezie și de interpretare a cântecelor pe versurile poeților basarabeni români. Aplauze binemeritate au fost culese de către artiștii Iulian Caranfil, Sandu Aristin Cupcea, Valeriu Mocanu, Ion Cornescu și de către picii dansatori ai formației „Cimișlia dansează”.

Se lasă amurgul, dar cititorii prezenți la lansarea antologiei „Basarabia Sufletului Meu” nici gând să plece acasă, ei fac rând după autografe ale poeților noștri și oaspeților veniți din Canada, Australia și România. De menționat faptul, că o bună parte din tirajul cărții vor fi donate bibliotecilor de prin comunele țărișoarei noastre.

––––––-

Ion CUZUIOC – UZPR

https://uzp.org.ro/6118/lansare-de-carte-basarabia-sufletului-meu/

23 august 2018

București

Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Germain Droogenbroodt într-un turneu liric românesc !

În cea de-a doua jumătate a lunii septembrie, poetul flamand stabilit în Spania, Germain Droogenbroodt, cunoscut promotor al poeziei moderne în întreaga lume, se va afla în România, unde va desfășura un vast program de activități culturale pe teme lirice.

Programul său începe cu Festivalul de Poezie de la Craiova, desfășurat în perioada 16-21 septembrie, la care Germain participă în calitate de Vicepreședinte al Academiei Mihai Eminescu. Organizat anual sub coordonarea Profesor Universitar Ion Deaconescu, Festivalului de Poezie de la Craiova și-a câștigat în decursul anilor renumele de reper valoros în calendarul evenimentelor de gen din întreaga lume, dispunând de invitați de mare calibru din rândul poeților din întreaga lume.

Pe 21 septembrie, la Ambasada Franceză de la București, Germain va susține alături de poeta franceză Chantal Danjou un recital de poezie adresat unui public mai restrâns (accesul se face pe bază de invitație).

La invitația Domnului Academician George Păun, luni, pe 24. septembrie, în cadrul Centrului Cultural din Pitești, Germain Droogenbroodt, tot împreună cu Doamna Chantal Danjou, secondat de data aceasta și de traducătoarea și scriitoarea româncă trăitoare în Spania Gabriela Căluțiu Sonnenberg, va participa la o rundă televizată de lecturi poetice adresate publicului larg  (intrarea liberă).

Turneul liric românesc se încheie pe data de 25 septembrie printr-o emoționantă lectură bilingvă de poezie și proză lirică la Centrul Cultural Mihai Eminescu din București, de pe strada Jean Louis Calderon, la ora 15:30 h, unde Germain le are ca invitate pe poeta Chantal Danjou și pe scriitoarea Gabriela Căluțiu Sonnenberg. Această manifestare este deschisă atât publicului amator de poezie modernă scurtă, cu tentă filozofică, cât și tuturor celor care doresc să-l cunoască pe poetul Droogenbroodt și pe invitații săi din lumea literară.

————————–

Gabriela Căluțiu Sonnenberg

13 septembrie, 2018

 

Mihai POSADA: Anca Sîrghie – primul volum al unui ,,vis românesc”

În anul 1930, Nicolae Iorga a vizitat douăzeci de orașe în Statele Unite, unde s-a întâlnit cu comunitatea româno-americană și cu președintele Herbert Hoover, a fost „oaspete onorabil“ al Universității Case Western Reserve și a ținut câteva conferințe, după care a publicat lucrarea America și românii din America: note de drum și conferințe (Vălenii-de-Munte: Așezământul tipografic Datina Românească, 1930 – 341 pagini, 140 lei). Cele două volume ale cărții Ancăi Sîrghie, veritabilă ambasadoare a literelor românești dincolo de Ocean – pornită după mai bine de 70 de ani parcă pe urmele marelui cărturar – se numesc America visului românesc, iar primul a apărut în anul 2017 la editura sibiană D ⃰ A ⃰ S și are 408 pagini bogat ilustrate cu fotografii-document în culori.

Titlul parafrazează mult-circulata sintagmă a „visului american“, celebră definire succintă a dorinței de realizare, de îmbogățire, așadar de succes în viață, prezentată ca ofertă pentru toți: The American Dream. Încă de pe la sfârșitul veacului al nouăsprezecelea, dar cu precădere din zorii celui de-al douăzecilea secol, visul american i-a mânat pe foarte mulți români, majoritar ardeleni, să ia trenul spre Hamburg și de acolo vaporul transatlantic spre Statele Unite, locul în care se putea împlini măcar un fragment al visului… Din acești temerari, unii au rămas, devenind cetățeni de nădejde ai statului federal nord-american, alții au făcut mii de dolari și au revenit în Țară, alții s-au întors la sursa visului american de mai multe ori, înainte de a se înapoia acasă cu dolarii câștigați acolo, departe. Alături de multe alte cărți semnate de Anca Sîrghie, și acest prim volum despre America visului românesc se alcătuiește ca un răspuns dat apelului lansat cu câteva decenii în urmă de Mircea Eliade, în articolul său România în eternitate, apărut în revista „Vremea”, an VIII, 1935, nr. 409, din 13 octombrie, p. 9, reprodus în „Viața capitalei”, an I, 1990, nr. 3, din 25 ianuarie, pp. 1, 2: „Trebuie să iubești România cu frenezie, s-o iubești și să crezi în ea împotriva tuturor evidențelor – ca să poți uita gradul de descompunere în care am ajuns“.

Autoarea sibiancă precizează, dincolo de bucuria firească a intelectualului de a împărtăși cititorilor impresii din călătoriile sale, unul din motivele – poate cel dintâi – ce au determi

nat-o să înceapă scrierea despre America visului românesc: …„cel puțin o jumătate de secol, imaginea românilor americani a fost privită în oglinzi deformante și corectarea unghiului din care diaspora va trebui să fie estimată pe viitor depinde și de noi, cei care o putem cunoaște la ea acasă“ (p. 88).

⃰   ⃰   ⃰

Cartea este alcătuită dintr-un Cuvânt înainte al autoarei, dintr-o mărturisire lămuritoare: My American Dream și din alte trei secvențe, dintre care cea mai cuprinzătoare este intitulată Reportaje, urmată de  A da și a lua interviuri și, respectiv, Recenzii și eseuri, dar și cu un Cuvânt înainte semnat de pr. Gheorghe Naghi din Sacramento, California. Deconcertantă, în economia altfel bine documentată a întregului prezentării, în calitatea asumat-declarată de „istoric și preot“ a părintelui Naghi, ca veche cunoștință a autoarei din vremea studiilor teologale de la Sibiu, părerea potrivit căreia „sărăcia, care i-a determinat să plece“ pe români în America ar fi singura motivație a emigrării, făcând astfel uitată motivația politică, aceea a azilului cerut de mulți români fugiți legal sau nu peste Ocean. Omisiunea nu trebuie să ne mai mire, din moment ce istoricul și preotul își permite să menționeze ca „detectată frecvent în viața cotidiană“ o realitate „încă vizibilă la început de secol XXI“, dar să o considere în același timp „aberantă“ și anume „stigmatizarea“ drept legionare sau comuniste a bisericilor românești din America.

Din textul My American Dream aflăm, între alte amintiri din vremea copilăriei, că familia autoarei se întinde de o parte și cealaltă a Oceanului Atlantic, mult dinainte de venirea comuniștilor la putere. Patru din cei șapte copii ai bunicii Eva din satul făgărășan Sâmbăta de Jos emigraseră cu ani buni în urmă, iar trei mai trăiau încă: unchiul Victor Bițu în Winona-Minnesota, mătușa Istina în Warren-Ohio și unchiul Ion, care s-a întors după o vreme, construindu-și o „casă mândră în satul lui de amintire brâncovenească de sub Fereastra Mare a Munților Făgăraș“. Iar în anii din urmă, exodul a continuat, din cu totul alte motive decât sărăcia, cum spuneam, și astfel, ambii băieți ai familiei Vasile și Anca Sîrghie au plecat din România și s-au stabilit definitiv sau nu tocmai în Statele Unite ale Americii.

Din Reportaje aflăm impresiile de călător avizat ale autoarei, filolog specializat și în biblioteconomie, cu precădere atrasă de bibliotecile din S.U.A. Reținem două reacții, ambele firești la un vizitator al Lumii Noi, descins din vechea Românie socialistă&comunistă timp de 50 de ani. Pe de o parte, vexațiunea autoarei în fața unei demonstrații sui generis de democrație americană aplicată: „Statele Unite ale Americii, țara tuturor posibilităților, rabdă azi ostentația fabuloaselor averi adunate, ce nasc scandaloasa aroganță, cu care, în marile metropole, vip-urile, ca și familiile unor șeici arabi putred de bogați (ce expresie dubioasă!) prin practica alungării cumpărătorilor de rând golesc, mai întâi de lume, magazinul ales pentru a face cumpărături, iar apoi în liniște și discreție, cu milioanele lor de dolari agonisesc tot ce le poftește lor sufletul“ (p. 24). Dar apare și încântarea cu care descoperă manifestări ale veritabilei griji pentru cetățeni, așa cum a întâlnit doar în S.U.A.: „Încerc cu disperare să uit modul cum manualele școlare defineau cândva «umanismul socialist», ca să pot accepta că pe bună dreptate despre o grijă reală față de om se poate vorbi în Statele Americane, unde, total opus logicii europene, marile magazine reprimesc produsele vândute, chiar după ce un articol vestimentar sau de încălțăminte a fost purtat ceva timp. Nici produsele alimentare nu fac excepție, fie și dacă, deschizând pachetul, explici vânzătorului că te-ai răzgândit să-l consumi“ (p. 27).

Răzbate adesea din rândurile cărții dezamăgirea, chiar indignarea, durerea și regretul că unii români deopotrivă cu descendenții lor stabiliți în America își lasă uitate originile: „După ce am văzut în bibliotecile din Anglia și din Franța atâția oameni preocupați să se documenteze asupra vieții înaintașilor lor, gata să reconstituie arborele genealogic al familiei, mă întreb, fără aerul de a le cere socoteală, cum ar putea fi explicat faptul că mulți dintre «urmașii urmașilor» nu mai au dorința de a se reîntoarce în România spre a vizita meleagurile de pe care au plecat străbunii lor? […] ei nu cunosc astăzi nici povestea exactă a propriei familii și nici pe cea a unor români renumiți din debutul emigrației spre Lumea Nouă“ (p. 31); „În comunitățile românilor stabiliți în statul Michigan preocuparea culturală  este într-un declin ce se pronunță de la un an la altul“ (p. 140); în orașul Troy, „La Biserica Ortodoxă «Sf. Petru și Pavel», MI [statul Michigan], al cărei preot, originar din Ocna Sibiului și din Nocrich, în mod regretabil nu folosește la slujbele religioase cu suficientă temeinicie limba noastră, «limba sfântă, limba vechilor cazanii»“ (p. 87). O documentată și echilibrată trecere în revistă a descendenței românești dincolo de Atlantic este desfășurată între paginile 31 și 46: de la cei doi imigranți nord americani, frații Titus Dunka (născut la Iași, în 1845) și Nicolae Dunka, fiii lui Ștefan, la rândul său fiu al cavalerului scoțian MacDuncan stabilit în Maramureș, la actualul urmaș Iosif Ioan Dunca, cel care susține că Nicolae Dunka și fratele său, căpitanul Carol Dunca au participat la Războiul de Secesiune [sau Războiul Civil American dintre Nord și Sud, 1861-1865, n. ns., m.p.], sau George Pomuț, căpitan în Regimentul 15 voluntari Iowa, participant cu grad de maior la asaltul Atlantei, cel care va ajunge consul general al Statelor Unite la Petrograd și va participa la cumpărarea de către americani a peninsulei Alaska de la ruși, în 1867 – proiectantul orașului nerealizat New Buda; dar și ziaristul american-canadian-mexican Iuliu Popper născut în 1857 la București, explorator al Țării de Foc și întemeietorul unui domeniu personal unde bate monedă proprie, dar a cărui imensă avere a dispărut în mod misterios… Este amintit sălișteanul sibian Ilie Martin, inițiatorul societăților românești de întrajutorare, la începutul veacului al XX-lea [împreună cu consăteanul Nicolae Barbu, primul președinte al Uniunii Societăților Românești din America, n. ns., m. p.]. De asemenea, primele publicații românești din Statele Unite, dar și istoria zbuciumată și evoluția dezbinată a vieții bisericești la românii din America, de la preoții greco-catolici sau ortodocși Epaminonda Lucaciu, Moise Balea, Lazăr Gherman, Trandafir Scorobeț, arhimandritul Policarp Morușca, întemeierea reședinței episcopale Vatra Românească la 1937, în Jackson, Michigan, pe 73 de acri de teren cu o fermă și o casă cu 25 de camere pentru care s-au plătit 25.000 de dolari, la preoții Simion Mihălțan, episcopul Antim Nica, pr. Andrei Moldovan, apoi arhiepiscopul Valerian Trifa și contemporanii pr. Irineu Duvlea și episcopul Nathaniel Popp, cu rezolvarea acceptată de autoare ca un „deziderat pentru viitor“: „Soluția propusă de profesorul Mircea Păcurariu [preot prof. univ. de teologie al Facultății de Teologie Andrei Șaguna din Sibiu, istoric al Bisericii Ortodoxe Române, membru titular al Academie Române, n. ns., m. p.] ar fi crearea unei Mitropolii românești cu 3 eparhii sufragane, respectiv o Arhiepiscopie și două Episcopii, care să se pună în legătură cu Biserica mamă din Țară“ (p. 46).

Transpare descumpănirea provocată cercetătorului împătimit de documentare, când constată nu fără „o legitimă revoltă, văzând că teme de interes european pot fi lămurite mai degrabă în Lumea Nouă decât acasă, pe Bătrânul Continent“, acolo unde orarul bibliotecilor, cu totul diferit de cel din Europa, le permite acces la documentare și cetățenilor cu program de lucru prelungit: „căci inclusiv duminica lectura începută la 8 dimineața putea continua până la orele 2 tot… dimineața, ca, după doar 6 ceasuri de răgaz, programul să fie reluat“ (p. 51).

Urmează vizitarea cazinourilor din Atlantic City și croaziera pe Mississippi. Un spațiu special le este destinat, firește, templelor cărții: Biblioteca Centrală Universitară din Ann Arbor, Michigan – cu încântarea descoperirii că „în școlile americane lecturii i se acordă o importanță cu totul specială“, deoarece „între îndeletnicirea cititului și folosirea computerului nu trebuie să existe nicio discordanță, tocmai pentru că ele nu se pot substitui una alteia“ (p. 52), sau modernul lanț de librării Barnes & Nobles, apoi The Old Library Restaurant din orașul Olean, statul New York, unde a fost îmbinată o veche bibliotecă cu un restaurant elegant, cu sălile ticsite de cărți, până la inegalabila, ca mărime a colecției de carte și ca prestigiu, Library of Congress din Washington – Biblioteca Congresului. Drumul „în spirit, de la Sibiu spre America“ este continuat cu relatarea călătoriei în Statele Unite din decembrie 2007, anul Capitalei culturale sibiene, cu vizita la Kennedy Space Center – Centrul spațial Kennedy din Florida, unul din multele sedii ale N.A.S.A. – National Aeronautics and Space Administration, unde se aniversau 40 de ani de când platformele de transport al rachetelor, acționate cu motoare de 2.750 C.P., erau folosite cu succes până în prezent și unde fosta profesoară a unui angajat ulterior la N.A.S.A. constată cu mândrie că: „se aude vorbindu-se românește“, la fel cum și „în clădirea Microsoft din Seattle, WA, 30% dintre angajați sunt conaționali de-ai noștri, drept care s-a afirmat că a doua limbă utilizată acolo, după engleză, este româna“ (p. 72). Florida nenumăratelor parcuri de distracții din Orlando cu obligatoriul de vizitat Epcot Park, pavilioanele națiunilor europene etc., unde Anca Sîrghie constată că „americanul este neînchipuit de răbdător și disciplinat când este vorba de stat la rând, căci el deține toate atributele omului civilizat“ (p. 80). Bucuria întâlnirii autoarei – consilier local la Primăria orașului de pe Cibin-, cu concitadinii membri ai Corului Cædonia din Sibiu, condus de prof. Florin Soare, aflați în periplu concertistic american tocmai în anul când colegii de acasă primeau, laolaltă cu primarul Iohannis, la 28 decembrie, în Palatul Cotroceni, distincția Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, pentru reușita Anului 2007-Sibiu, Capitală Culturală Europeană a fost enormă. La reușita turneului coral și-a  adus contribuția și nora autoarei, profesoara Simona Sîrghie. Întâlnirea cu inimoasele Marge Predețeanu la Catedrala Sf. Gheorghe din Michigan și Rodica Raica, la Școala românească inițiată de dânsa în nordul suburbiilor metropolei Detroit, la Troy, MI – ambele originare din Sibiu – a părut și ea providențială.

Vizitele din anii 2009-2010 au un jurnal al lor, pe ruta aviatică Sibiu-München-Chicago-Denver rătăcindu-i-se și regăsindu-i-se o serie de bagaje despre care autoarea mărturisește cu umor: „Am păcălit toate formularele cărora nu le-am încredințat secretul transportului de vegetale, brânză de burduf și dulcețuri de trandafir sau tarhon murat. Eram absolut conștientă că riscul este al meu“ (p. 93). Las Vegas – „orașul viselor fără somn“, complexul hidro-energetic Hoover pe râul Colorado – „a șaptea minune a lumii moderne“, vizitarea în statul Nevada a unei alte minuni, geologice de data asta, despre care aflăm: „Marele Canion este un ținut al indienilor care sunt pretutindeni băștinași în America, iar privilegiile dobândite pe această bază stârnesc astăzi invidia, măcar dacă ne referim la cazinourile pentru care ei nu plătesc impozite“ (p. 105). Impresia în fața canionului cu hăuri de 2.000 de metri impune, iar Anca Sîrghie descrie cele trăite, în termeni poetici:„Aici, uimirea ta este ecoul tăcerii încremenite a pietrei. Ne îmbătăm sufletul cu acea simfonie a tăcerii“ (p. 109), sentimentele fiind diferite de cele trăite la întâlnirea altui mare spectacol al naturii pe tărâm american: „Ce mici și neputincioși părem în fața naturii! Și aici ea ne arată o față splendidă, covârșitoare, cu infinitele ei croiuri de forme geometrizate ale pietrei. Alta este senzația decât la Cascada Niagara, unde apele năvălesc de pe suprafețe de pământ largi, ca să se prăbușească în clocot nimicitor“ (p. 108). La Școala McCollough-Unis din Dearborn, MI, întâlnirea cu o profesoară de origine română: Leonora Lupastian, va prilejui sesizarea unui necaz social: „Nemulțumirea este că statul nu ajută școlile publice și nici marile întreprinderi nu se mai pot implica să susțină educația. Cândva fuseseră bogați și speră să se redreseze economia“ (p. 113). La grădinița din Belleville, Michigan, frecventată de nepotul Alex Sîrghie, bunica lui observă spontaneitatea supravegheată atent și libertatea de manifestare acordată copiilor, stimularea creativității și personalității fiecăruia, servirea meselor și gustărilor de câteva ori pe parcursul unei zile de educație, odihna de acolo și temele primite pentru acasă.

Continue reading „Mihai POSADA: Anca Sîrghie – primul volum al unui ,,vis românesc”” →

Rexlibris Media Group: Ligya Diaconescu a organizat la Horezu a cincea ediție a Festivalului Zilei Limbii Române

După o relatare de Andrada Victoria Diaconescu

Onoare și bucurie, prețuire și respect organizatorilor, distinsei doamne Ligya Diaconescu, directoarea Revistei  de Informație, Turism și Cultură  Româno-Canado-Americană „Starpress’’, condusă de „Doamna Limbii Române” așa cum au numit- o cei prezenți, denumirea fiind dată de președintele Ligii Scriitorilor Români, în urmă cu câțiva ani.

Doamna Ligya, cea care, alături de  domnul Al Florin Țene, președintele Ligii Scriitorilor Români au luptat împreună cu regretatul  om de cultură, regizorul, scriitorul Corneliu Leu, inițiind „Petiția către Parlamentul României”, (făcând numeroase drumuri la Parlament, Președinție, Ministerul Culturii, în decursul a peste 7 ani), privind propunerea Sărbătoririi Limbii Române, a limbii vorbite de românii din interiorul țării, dar și de cei din  diaspora”

La minunata sărbătoare au participat  scriitori, iubitori ai culturii, colaboratori ai revistei Starpress, membrii ai Ligii Scriitorilor, membri  ai Uniunii Scriitorilor, ai altor organizații culturale, români din țară: din SUA și Canada, Marea Britanie, Germania,  din România,  dar și cântareți de muzică ușoară, populară, pricesne, romanțe etc. , care au desfășurat un spectacol de peste patru ceasuri.

Scriitoarea Ligya Diaconescu, membru în Comitetul de conducere al Ligii Scriitoarilor, directorul Revistei  de Informație, Turism și Cultură  Româno-Canado-Americană „Starpress”, membru al Clubului de Presă Transatlantic, membru fondator al AJRP (Asociației Jurnaliștilor Români de Pretutindeni Quebeq, Canada), a „Association des mass-médias et journalistes d’expression roumaine sans frontière”, infiinţata la 25 septembrie 2011, la Toronto/ Canada,  a fost sprijinită în acesta an de părintele doctorand Constantin Mănescu din Horezu,  președinte al Ligii Scriitorilor Vâlceni,  care s-a mobilizat ca și coorganizator  al acțiunii, pentru ca sărbatoarea să fie resimțită din plin.

Sărbătoarea a fost precedată, marți 30 august 2018, de o seară de suflet și credință creștină. Ligya Diaconescu, împreună cu amfitrionul din acest an, au organizat o excusie de suflet în patria ceramicii românești și la Mănăstirile Horezu, Bistrița și Arnota. Oaspeții au vizitat Zona Horezu, care  este cunoscută ca un vechi centru de ceramică populară. Atelierele de ceramică din Horezu și magazinele cu suveniruri sunt atracția orășelului. Sunt înșirate pe strada principala și îți fac cu ochiul cu o grămadă de produse. Ceramica de Horezu este realizată folosind mijloace tradiționale de producție precum: roata olarului, cuptoare orizontale pe lemne, obiecte de finisat tradiționale. Oaspetii au targuit obiecte minunate, pentru ei, familii și prieteni și au primit în dar de la părintele Constantin Mănescu câte un obiect de ceramic, care să le amintească de vizita în aceste locuri, de neuitat. Olarii le-au povestit istoria olaritului din zona dar și din alte zone în care se prelucrează lutul, din țară, cu care aceștia colaborează. Apoi, autocarul i-a purtat la renumitele mănăstiri din zonă.

Mănăstirea Horezu, situata in judetul Vâlcea, la poalele muntelui Căpațânii, este  considerata cea mai reprezentativă construcție  în stil brâncovenesc. Numele mănăstirii vine da la huhurezi, o specie de păsari de noapte, cu un penaj colorat. Potrivit legendei, meșterii tocmiti să o construiască, de teama turcilor, erau nevoiti să lucreze numai noaptea, când cântau huhurezii. La această  ctitorie a domnitorului Constantin Brâncoveanu, scriitoarea Mariana Popa din Brașov a citit  o minunată scriere mai puțin cunoscută despre domnitor, dar bine documentată, despre  locul uciderii domnitorului, a pruncilor și a spatarului său la Constantinopol. Ziua execuţiei a fost 15 august, când Constantin împlinea vârsta de 60 de ani, iar creştinii sărbătoreau, ca în zilele noastre, „Adormirea Maicii Domnului”. Domnitorul,  împreună cu cei patru fii ai sai, Constantin, Ștefăniţă, Radu, Mateiaş  şi ginerele său, Enache Văcărescu, au fost obligaţi să meargă pe jos  prin oraş până la locul de execuţie. Aceştia erau desculţi şi îmbrăcaţi doar în cămăşi. La eveniment au fost invitaţi să asiste şi ambasadori din Europa creştină. Domnitorul Constantin Brâncoveanu  a ramas in istorie, incurajandu-i pe fii: „Fiii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să ne salvăm sufletele noastre şi să ne spălam păcatele cu sângele nostru”. Vizitat de domnia sa, locul  în care se păstrează parcă amprenta acelui timp,scriitoarea a simțit o durere cumplită la vizitarea lui.

În momentul în care scriitoarea Mariana Popa  a citit „Călăul i-a tăiat capul domnitorului, acesta fiind fericit că nu a cedat, trecând la religia musulmană”, ca o minune, a început să bată – de 40 de ori – clopotul mănăstirii, anunțând  începerea slujbei de seară, vecernia.

Continue reading „Rexlibris Media Group: Ligya Diaconescu a organizat la Horezu a cincea ediție a Festivalului Zilei Limbii Române” →

George ANCA: Dragă Uniune Europeană

George Anca – Florin Zamfirescu – Doina Boriceanu – Puși Dinulescu – Sinziana Ionescu – Gheorghe Constantin Nistoroiu

 

TAGORE  AND  ELIADE  CONTENPORARIES

By Dr. George Anca

 

 

Two years ago, being asked from Office of Prime Minister of India, Sri Narendra Modi, to suggest something for  his speach on India’s Independence Day, I could dare only to quote from Bhagavad Gita:

 

yad yad ācarati śreṣṭhas
tat tad evetaro janaḥ
sa yat pramāṇaṁ kurute
lokas tad anuvartate (3.21)

 

Whatever action is performed by a great man, common men follow in his footsteps. And whatever standards he sets by exemplary acts, all the world pursues.

 

na jāyate mriyate vā kadācin
nāyaṁ bhūtvā bhavitā vā na bhūyaḥ
ajo nityaḥ śāśvato ’yaṁ purāṇo
na hanyate hanyamāne śarīre  (2.20)

 

For the soul there is never birth nor death. Nor, having once been, does he ever cease to be. He is unborn, eternal, ever-existing, undying and primeval. He is not slain when the body is slain. English,  A.C. Bhaktivedanta Swami Prabhupada

For this year celebration of India’s Independence, I have honore to say a few words on Gurudev Rabindranath Tagore, and writer historian of religions Mircea Eliade.

Rabindranath Tagore visited Romania in 1926 and received  a doctorate honoris causa from the University of Bucharest. Mircea Eliade spent four years (1938 – 1931) studying philosophy and Sanskrit at Calcutta University. Maitreyi Devi wrote Rabindranath – the man behind his poetry, as well as Na Hanyate ( It Does Not Die: A Romance) novel, written as a response to Maitreyi /Bengal Nights  by Mircea Eliade.

 

According to Lucian Blaga, all major writers and thinkers of Romania were inspired by Indian culture, starting with Mihai Eminescu. Now a days, from the oak tree planted at centenary of Tagore in Bucharest to  Shantiniketan, one faces both the greatness of India.

Thus, for an intended Indian-Romanian conference on Indology, Dr. Shashi Bala thinks   it should incorporate history, linguistics, literature and ritual.  There may be a panel discussion on Indology in Romania – past, present and future. Other topics can be Sanskrit for all round cultural development, Role of Upanishadic philosophy in establishing peace and harmony ; vedic ritual for controlling pollution…  Professor Sayavrat Shastri  suggested Modern Sanskrit Literature, Sanskrit teaching both in India and abroad, the utility of Indological studies for modern society.

“The Great Empires, wrote Tagore, change their shape and shakes like clouds; nations play their part and then disappear into obscurity, but these individuals bear in them the immortal life of all humanity”. He was talking about revealing personalities, breathing in the world of the Spirit.

…We speak now  in Calcutta’s birth of him (May 6, 1861). In the Victoria Memorial, today’s Bengal Museum, Tagore plays in a Sanskrit drama, with the Nobel Prize on the wall, in front of  young actor photo.  All of us would build palaces from Tagore’s footsteps. I was telling then that the Saint of Montparnasse Brancusi and the Saint of Shantiniketan Tagore, both of whom were scratched  in the words of Tudor Arghezi, cut spiritual salvation into the world. That Tagore is an old Christ, a big brother with  Romanian Mihai Eminescu. Calcuttan, by birth, Amita Bhose could even avoid the taste of death by incinerating in Bucharest near the tomb of Eminescu, spreading herself  into the cosmos of Orpheus and Tagore alike.

The doctrines of the third millennium will not be able to avoid what Philosopher N. Bagdasar had imposed in 1938, the contrast between European civilization, now on the same American, materialist trend, and the Indian-Oriental culture of the soul and the interior. If the incorporation of Tagore’s thinking into Romanian culture in the 1920s and 1930s could have been destroyed even by Tagore himself, when Sovietized, the third, the fourth Tagore will be again and again the Tagore the first, the true one.

A blasting Tagore aura shows how he named Gandhi “mahatma”.  Think how Vivekananda died at the age of 39, as Eminescu.. Questening what title got Ramakrishna?… Chased by the white ants, ui poka, even you, Tagore.

Let  be not dispersed Tagore’s house in Pandua, Orissa, former Bengal, where he was writing under a bakul tree the Chitrangada drama-dance.  Here was the revenue inspector office. The 1971 cyclone has shattered the surrounding houses, but not that of Kabiguru.  Now, ready, we can rebuild our houses, we can not replace Rabindranath’s. Sarada Prasad Malik, no point in building an auditorium in a remote village. The Rabindra Mandap was finally built in Bhubaneswar.

The villagers installed a statue at the entrance to the village and the main street called Rabindra Sarani, unrecognized by the government. Money for bakul mandap. The youth formed the club Biswakabi Rabindranath Yubak Sangsad. They tried a Rabindra Library. Tagore called them: baba aum khao. He came here by dolparba before moving to Shantiniketan. Cooracharan Sahoo, the 56-year-old son of the late Durjodhan Sahoo, Tagore’s estate manager: my father handed me all the papers before he died and asked me not to lose them. I kept my word and saved the papers though I lost my belongings.

Likewise, ready to drown in the ocean, Camoens was wearing the Os Lusiades manuscript above his head.

In 1926, on November 21, he was in the National Theater in Bucharest and uttered his  conference on poetry and Indian thought. Today, November 22, 1999, in Shantiniketan, the next day we remember the endlessness of the Ganges-Danube whisper. Happily, I delivered two lectures, Tagore in Romanian Perspective, Vidya Bhavan, 22 November ’99, Tagore and Eminescu, 23 November.

„Who are you, reader, reading my poems a hundred years hence?” (Tagore)

As on Mircea Eliade, younger contemporary of Tagore, in Calcutta and elsewere, he made both India and Romania fresh resonance of universal spirit. His works had a faboulous success since he started first chair of History of Religions in Chicago. His novels turned also into movies.

I received in India many letters from him like this: ‘I will send you as soon as they appear (in March): 1) Cahiers de L’Herne: Mircea Eliade (almost 400 pages, with the bibliography of all the translations in my books, 2) L’epreuve de lairirinthe: Entretiens avec Mircea Eliade. Two more books have been published about Mircea Eliade this autumn and others (three) are under printing. But not everything is interesting! … ‘

Let salute together his masterpiece.

Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne by Mircea Eliade appeared on May 20, 1936. The book is dedicated to the memory of Manindra Chandra Nandi of Kassimbazaar, who granted him scholarships in India, and to both his  masters, Professor Surendranath Dasgupta and Professor Nae Ionescu.  „Nous ne tenterons pas d ‘exprimer tout que nous devons et l’appui et au génie de ces deux maîtres”.

Eliade had written in October 31, 1934, to Valeriu Bologa: „For a year I have been madly working on the definitive French language of my studies on the phenomenology of Indian meditation. It is more than an Orientalist book or the history of religions It is, I hope, a work of philosophy of culture, although it has philological and technical appearances, I think we could prove a whole new thing: the tendencies towards concrete, to the real and immediate experience of the Indian spirit. Preface to India against the abstract themes of Brahmanism and the Sanskrit „philosophy.” I have been working for five years on this demonstration and have used all the instruments of scientific knowledge: philology, ethnography, religion history, history of philosophy, psychology. Much in the value of this book – my first book that will be printed in April „.

Emil Cioran writes on June 10, 1936: „There is so much vibrant learning in Yoga and a world so special that it awakens so many shy things I thought I had escaped. When you wrote letters, I could not believe you had to write the most serious erudition book that Romania has produced „

In the five volumes titled Mircea Eliade and his correspondents, published between 1993 and 2007, among prestigious names are: J. Przyluski, Professor at the College of France, Vittorio Macchioro, Professor at the University of Naples, Carl Hentze (University of Gand), AB Keith (University of Edinburgh), Samuel Angus (University of Sydney), Ananda Coomaraswamy (Director of the Boston Art History Museum).

Sergiu Al. George: „Paul Masson-Oursel, one of the most important French historians of Indian philosophy, who in his 1967 work defines the Yoga phenomenon in terms surprisingly similar to those of Eliade … This strict adherence to the essential theses of Mircea Eliade seem all the more surprising to me, as at the appearance of the 1936 Yoga monograph, P. Masson-Oursel, in contrast to all the great Indianists (G. Tucci, A. Coomaraswamy, H. Zimmer, L. from Valée Pousin, etc.) was the only one to review the volume reluctantly. „

My translations from Tagore include Gitanjali and The Child.. From Eliade, I received a  ‘Thanks for the letter and for 10 Indian Poems ‘.  India’s Independence  belongs also to theirs creation.

***

16 iulie, 2018

FLORIN  ZAMFIRESCU

 

„Dragă Uniune Europeană.

Trebuie să-ți mărturisesc ceva important. Acum mai bine de zece ani am dorit să mă cuplez cu tine. Erai plină de promisiuni, prevedeam un mariaj fericit. Abia mai târziu am înțeles ce le-ai impus celor pe care i-am trimis se te pețească.

 

Și ceea ce nouă nu ne-au spus: că ne voiai fără industrie, fără agricultură și că mai voiai că toate averile noastre să fie înstrăinate. Fiindcă veneam la ține, cea bogată, poate că am fi acceptat… Dar, măi Uniune Europeană, am observat apoi că ești o curvă perversă, că vrei să dereglezi mințile oamenilor, că nu ai nimic sfânt”, a scris Zamfirescu.

Continue reading „George ANCA: Dragă Uniune Europeană” →

Traian D. LAZĂR: Identitate

Ca „locuitor” al arhivelor statului și ale diverselor instituții, am constatat, după 1989, o adevărată și mirabilă invazie a unor „cercetători” dornici de informații și acte. Faptul era, în majoritatea cazurilor, efectul legilor de retrocedare a bunurilor confiscate de regimul democrat-popular. În mai puține cazuri, cercetătorii urmăreau obiectivul de a descoperi și publica mărturii despre păstrarea sau afirmarea identității personale/ familiale sau comunitare. În acest context au apărut în multe zone ale țării monografii dedicate unor persoane, instituții, localități și evenimente.

Printre scrierile meritorii de această natură se numără studiul monografic alcătuit de prof Mircea Botiș și preot Radu Botiș, Ulmeni-Maramureș, Editura Enesis, Baia Mare, 2011. Volumul prinde în cele 271 de pagini, însoțite de consistente imagini foto, identitatea orașului Ulmeni din Maramureș. Pe coperta a patra se află o utilă și interesantă prezentare a C.V-ului profesional-științific al autorilor.

Aflăm astfel că prof Mircea Botiș, absolvent al Facultății de istorie-filozofie de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și al masteratului „Elite politice” la Facultatea de Istorie și Patrimoniu „Nicolae Lupu” din Sibiu, este un profesionist de clasă atestat prin rezultatele elevilor săi la faza națională a olimpiadei de istorie, prin diploma pentru contribuție deosebită obținută la Concursul de eseuri „Gânduri, idei, sentimente despre Holocaust” și ca organizator la Concursul de Iudaism și Istoria Evreilor desfășurat la Sibiu în 2007.

Radu Botiș este un „sacerdot în cuvânt, în slujire și-n inimă”, un „condei” prezent în redacțiile și colaborator al revistelor din țară și străinătate: Starpress, Dor de Dor, Murmur, Agero-Stutgart, RomanianVIP – SUA, Noul Horizont – Spania, Observatorul – Toronto. Strâns legat de activitatea culturală din zona ce constituie tema monografiei, Radu Boțiș este editorul și fondatorul revistelor Glas comun, Slova creștină și al suplimentului Slova copiilor, precum și președintele fondator al Asociației cultural creștine umanitare Ars Vivat al cărui program de activitate și realizări este prezentat și în monografie.

Autorii tratează cu competență și dăruire – pentru că sunt locuitori ai zonei- identitatea fizico-geografică a localității aparținând spațiului mioritic evocat de Blaga. Spațiul geografic al orașului Ulmeni este prezentat în principalele lui caracteristici și componente: perimetrul, suprafața, relieful, punctele reprezentative, solul, clima, altitudinea, hidrografia, fenomenele atmosferice, resursele biogeografice (păduri, faună cinegetică și piscicolă), demografia, căreia i se consacră un capitol separat.

Identitatea demografică, spun autorii, poartă amprenta istoriei așezării și a spațiului fizico – geografic al zonei. Orașul Ulmeni este o așezare ale cărei rădăcini se află în vechea Dacie și în Dacia romană, când era cunoscută sub numele Bodava. Atestată documentar din 1405, când purta numele Silimeghiu (Sylelmed), metamorfozat în diferite variante, localitatea a luat numele Ulmeni  din 1926.

În evul mediu, localitatea s-a aflat în proprietatea voievozilor Balc și Dragoș și a urmașilor acestora. Din punct de vedere politic, așezarea s-a aflat în zona de interferență dintre Principatul autonom al Transilvaniei și regatul Ungariei, trecând apoi sub dominația Imperiului Habsburgic, devenit din 1867 Imperiul Austro-Ungar, destrămat în 1918, prin lupta pentru independență a națiunilor componente. La 1 decembrie 1918, românii din Transilvania, inclusiv locuitorii comunei Ulmeni,  au decis unirea la România. Dictatul de la Viena-1940, a impus României cedarea către Ungaria a părții de nord-est a Transilvaniei. Zona Ulmeniului a intrat temporar în stăpânirea Ungariei, dar din toamna anului 1944, a revenit la România. Interesați în prezentarea Ulmeniului, fără a-l izola de satele din jur, autorii adaugă referințe legate și de identitatea acestora.

Autorii prezintă evoluția demografică a localității Ulmeni sub aspect numeric, al structurii de vârstă, sex, etnic, social, onomastic, de stare civilă și militară. Prezentată cronologic, evoluția demografică atestă existența continuă a unei majorități etnice românești. În structura religioasă a populației se subliniază că majoritatea o constituie aderenții bisericii unite Romei.

În continuarea studierii identității demografice, autorii au considerat necesar să aloce un capitol separat funcțiilor geoeconomice actuale ale orașului. Folosind surse statistice, autorii extrag informații privind baza economică a localității, care a fost, până târziu în epoca modernă, agricultura. Un loc important se acordă analizei relațiilor de proprietate asupra pământului, insistându-se asupra momentelor 1853-1854, când s-a desființat servitutea personală, 1921, 1945, 1949, 1991. Concomitent se comentează aspecte legate de mijloacele de producție, tehnologiile folosite, productivitatea.  Corespunzător evoluției cronologice, a mersului spre modernizare,  se fac referiri la alte ramuri ale economiei, la dezvoltarea meșteșugurilor și industriei, ceea ce a adus ridicarea localității la statutul de oraș. În partea finală a capitolului, autorii ne înfățișează situația actuală a economiei orașului și proiectele de viitor în domeniul ecologic, protejarea mediului și creșterea calității vieții, turistic.

Identitatea culturală reprezintă cea de a treia direcție a studiului monografic dedicat Ulmeniului. Ne sunt prezentate informații privind datinile și obiceiurile ținând de activitatea economică a locuitorilor: unelte, procedee de muncă, pomicultură, creșterea animalelor, ocupații casnice. Aceeași linie de cercetare urmărește: alimentația, portul, credințele despre cer și astre, graiul, obiceiurile de înmormântare, obiceiurile legate de muncile agricole, de datele calendaristice, jocurile tradiționale.

Suntem de părere că locul capitolului consacrat învățământului era aici, pe axa identității culturale, alături de capitolul „Oameni de ieri și de azi”, care ne înfățișează personalitățile culturale ale zonei. Învățământul reprezintă unul dintre factorii importanți în păstrarea identității culturale a unei comunități. Aflați timp de secole sub dominație străină, austriacă și maghiară, românii din Transilvania, deci și cei din Ulmeni, au fost supuși unui proces intens și îndelungat de aculturație. Autorii au prezentat cu acuratețe evoluția învățământului de la cel religios/confesional către învățământul modern, laic. S-au evidențiat mai ales politicile de maghiarizare prin învățământ. Și așa cum era normal au ajuns la nominalizarea personalităților culturale din zonă, problemă căreia i-au consacrat un capitol special incluzând și oamenii politici. Evident nu putem aminti aici decât pe câțiva dintre oamenii de cultură originari din spațiul ulmenean: poetul, prozatorul și traducătorul Petre Dulfu (1856-1953), rapsodul popular Emil Gavriș (1915-1989), poetul, prozatorul și editorul Radu Ulmeanu (1946), poeta și prozatoarea Florica Bud (1957), etc.

Cartea domnilor prof.Mircea Botiș și pr. Radu Botiș tratează ansamblul elementelor ce definesc orașul Ulmeni, identificându-l din masa așezărilor din România.

––––––––––

Prof.Traian D. LAZĂR

Ploiești, septembrie 2018