Categorie: Cultură

Vasilica GRIGORAȘ: „Urma soarelui” în lumina anotimpurilor Anei Urma

Urma soarelui prinsă într-o carte. Şi nu în orice carte, ci una specială, cu mireasmă de “sakura” (flori de cireş japonez). Un volum de poeme de sorginte niponă (haiku), premiat în cadrul Proiectului „Festivalul Internaţional de creaţie Literară „Titel Constantinescu”, Ediţia a XI-a, Râmnicu Sărat, Proiect aparţinând Asociaţiei „Renaşterea Râmniceană”, preşedinte Constantin Marafet. A obţinut Premiul „Vintilă Horia”, în anul 2018. Cartea a apărut la Editura Rafet, Râmnicu Sărat.


Pentru cei care o cunosc pe poeta Ana Urma, câştigarea acestui premiu nu este o surpriză. În lumea haijinilor s-a remarcat în timp fiind apreciată ca unul dintre cei mai buni autori de poeme nipone, excelând în compunerea de haiku, meritul său fiind recunoscut cu locuri fruntaşe la concursurile naţionale săptămânale şi lunare. Poeta a obţinut mai multe premii şi la concursurile de poezie.


Cartea „Urma soarelui”, nu este singura din panoplia creaţiei sale. În anul 2015, la Editura PIM din Iaşi i-a apărut primul volum de haiku ”Ploaie de vară”, iar la Editura Art Book Bacău volumul de poezie ”Isadorable”. În anul 2016 vede lumina tiparului volumul de poezie ”File de jurnal”, volum premiat la ”Festivalul de poezie religioasă – Credo” 2017.


Aşa cum mărturiseşte, Ana Urma a început să scrie haiku din anul 2010, atunci când a „descoperit comunitatea interactivă online a iubitorilor de haiku Romanian Kukai şi pe oamenii minunaţi, care fără să ştie au răspuns unei nevoi lăuntrice de căutare şi apropiere, de a mă iniţia şi lămuri pe mine însămi despre misterul descifrării celei mai populare poezii de inspiraţie niponă, haiku”. A început să scrie şi să trimită la concursuri şi frumoasele rezultate nu s-au lăsat aşteptate.


Pentru toţi autorii de haiku, Matsuo Bashō este farul de la care primim lumină: „…compunerea unui poem trebuie să fie înfăptuită într-o clipă, cum simte o ciocănitoare de departe un copac uriaş sau cum sare un spadasin la un duşman periculos”. În acest spirit, haijinul Ana Urma imortalizează imaginea într-un haiku, surprinde un istantaneu, un flash, nu descrie, ci printr-o singură tuşă creioanează, juxtapune, alătură cele două planuri ale poemului.


Organizarea internă a volumului este cronologică, incluzând poeme scrise între anii 2010-2017. Fiecare an este un capitol, căruia autoarea i-a dedicat şi un motto, ales, fireşte din Matsuo Bashō. Vieţuind conform înţelepciunii din „ţara soarelui răsare”, părintele haiku-ului, ne sfătuieşte : „Nu căuta să calci pe urmele înaintaşilor. Caută ceea ce au căutat ei.” Şi Ana Urma este un căutător iscusit în poemele sale.
„soare la apus –
umbra mult mai înaltă
decât bunica”
Întâlnim aici o juxapunere a două imagini. Prima „soare în apus” este o constatare, o observaţie, iar a doua „umbra mult mai înaltă/ decât bunica”, o contrapondere a versului doi şi trei. Un tablou superb, unui cadru natural i se juxtapune o imagine, a bătrânei. În primul vers, autoarea ne propune să asistăm la asfinţitul soarelui, o imagine celestă. Ziua este pe sfârşite, soarele alunecă uşor, dar sigur spre orizont, strălucirea se atenuează treptat, timpul îşi deapănă firul. În planul al doilea, după kireji, poeta animează imaginea prin prezenţa bunicii, care se împuţinează, parcă este mai mică în statură, doar umbra-i mai înaltă la apusul soarelei. Întâlnim aici paradoxul, figură de stil permisă şi recomandată în compunerea haiku-ului şi utilizată cu dibăcie de Ana Urma. Şi mergând cu raţionamentul mai departe, aş adăuga faptul că fiecare dintre noi suntem o zi, răsărim şi apunem, precum soarele. Ca şi lumina soarelui şi omul pe pământ este trecător. Autoarea leagă cu abilitate lumea omului cu cea a cosmosului, umanul cu cerescul, ambele creaţii divine.
„cuiburi fără pui –
privirea bătrânului
tot mai des spre cer”
Un haiku reuşit, o notaţie precis alcătuită şi cu profund conţinut. Este lesne să înţelegem că primul vers „cuibul fără pui” reprezintă casa fără copii. Poate n-au fost niciodată sau, poate au plecat din casa părintească din varii motive. Şi-ntr-un caz şi-n altul, părintele, de-acum bătrân priveşte „tot mai des spre cer”, cu gândul la bunul Dumnezeu, fie a neputinţă, fie cu înţelepciunea acceptării situaţiei în care se află. Înţelege că se apropie timpul să plece la Cer.
„vânt peste ape –
în oglindă tremurând
iarăşi luna”
Un instantaneu dintr-o noapte de toamnă senină, în care protagoniştii sunt vântul, apa şi luna. Oglindirea astrului nocturn pe suprafaţa apei este o imagine vizuală, lacustră, sugestivă. Ne punem firesc întrebarea, oare de ce tremură luna? Găsim explicaţia în primul vers: vântul este cel care mişcă luciul apei, iar luna „emoţionată” la întâlnirea acestuia, rezonează în vibraţie şi tremură în ritm eolian. Prin folosirea cuvântului „iarăşi”, poeta ne spune că fenomenul este repetitiv. Şi chiar o credem.
„lumina din geam –
în cana fără toartă
primul ghiocel””
Ne aflăm în anotimpul de primăvară, cu zile mai luminoase, în care ne trezim bine dispuşi şi mai optimişti. În casă, pe masă o „cană fără toartă”; o avem mai de demult, dar nu renunţăm la ea pentru că ne este dragă, este păstrătoarea unor amintiri frumoase, poate am primit-o în dar de la cineva drag… Într-un strop de poem este reflectată desprimăvarea naturii şi a sufletului. Lumina soarelui ne intră în casă şi în inimă prin prezenţa primilor ghiocei. Ne înseninează, ne dă speranţă de mai bine.
„pian în amurg –
cu fiecare notă
alte frunze cad”
Nu este un concert, ci o voce singulară, un „pian în amurg” cântă lângă noi, împreună cu natura receptivă la sunetul instrumentului deapănă frunzele timpului. Un tablou superb de toamnă spre sfârşit, un pian mai vechi care îşi cântă ultimele arpegii spre bucuria tuturor. Toamna îşi dezleagă frunzele, acestea slobozind pe tonuri romanţă sau rapsodie, de ce nu? Pe final de vreme bună, savurăm armonia sublimă a cântecului pianului şi a naturii.
„un alt răsărit –
albi şi pereţii sălii
de aşteptare”
Primul vers „un alt răsărit” este o tuşă de penel din natură, este o sugestie limpede, care ne duce cu gândul la un nou început, o şansă nouă în/la viaţă. Fiecare dintre noi trecem şi prin grele încercări, dar poeta nu explică când şi cum se întâmplă, se desfăşoară acest lucru, însă ne sfătuieşte să avem speranţă pentru că asemenea răsăritului de soare, va veni şi bucuria inimii. Când este vorba de noi înşine sau de o persoană dragă aflată pe patul de spital, să nădăjduim într-o nouă rază de lumină, pentru că sunt „albi şi pereţii sălii/ de aşteptare”. Imaginea oglindită în partea a doua a poemului este frumos articulată prin folosirea cuvântului „aşteptare”, ceea ce presupune şi multă răbdare şi credinţă.
„lan de lavandă –
toată mireasma verii
în perna cu flori”
Cine nu a văzut un „lan de lavandă” şi nu a rămas impresionat de culoarea şi parfumul său? Pe şevaletul câmpurilor o privelişte din plină vară, a cărei mireasmă a pătruns şi în casa noastră prin perna pe care mama, bunica au cusut aceste minunate flori. Bucuria se prelungeşte dincolo de timp, vara trece, însă mireasma rămâne împregantă în perna pe care ne odihnim şi, care ne odihneşte.
„vremea dudelor –
pe umărul copilei
primul tatuaj”
O nouă imagine estivală. De data aceasta, un colţ din grădina de la ţară, în care autoarea surprinde „vremea dudelor”. Dulceaţa acestora îmbie oamenii, indiferent de vârstă, însă cu prioritate copiii să se înfrupte cu poftă. Şi cum altfel, decât scuturând dudul. Fără a spune expres culoarea dudelor, înţelegem că sunt negre, iar acestea îşi lasă amprenta pe umerii, mâinile lor, asemenea unui veritabil tatuaj, pe care îl poartă bucuroşi mai mult timp, poate până la terminarea dudelor coapte. Cu un efort de imaginaţie, chipul copilei este un tablou minunat pe aureola verii. Prin prezenţa dudului şi a copilei, poemul este unul jucăuş, predispune la bucurie, invitându-ne şi pe noi să culegem dudă cu dudă, dacă se întâmplă să fim prin preajmă.
„singur pe peron –
scuturându-se de floare
cireşul amar”
La prima lectură, din versurile din planul doi al poemului, credem că e vorba de primăvară, când cireşul îşi scutură florile. Ni se pare normal, însă ne întrebăm: de ce poeta a precizat că este vorba de un cireş amar? Întorcându-ne la primul vers „singur pe peron”, presupunem că e vorba de o despărţire, poate o dezamăgire în dragoste (de aceea o fi cireşul amar!!). Putem crede că este „toamna” unui cuplu, apusul unei iubiri. Un haiku excepţional, cu o remarcabilă forţă de sugestie.
Dar toamnele trec, iar noi aşteptăm să petrecem alte bucurii ale timpului când:
„urme în omăt –
plină de bastonaşe
prima dintre foi”
Început de iarnă, ici colo pâlcuri de zăpadă aşezate pe pământul negru ori pe frunzele deja ruginite. Bucuria zăpezii pentru toţi ne scoate din casă, cei mari pentru treburile zilnice, cei mici nerăbdători să se joace, lăsând cu toţii „urme în omăt”. Încercând să decriptăm partea a doua a poemului „plină de bastonaşe / prima dintre foi”, conştientizăm că de acum începem să adunăm primele amintiri pe care le postăm cu migală pe prima dintre filele cărţii, reflectare a spectacolului, a jocului dăruit de Dumnezeu pe pământ, numit viaţă.


Poeta Ana Urma merge mai departe pe firul logicii şi ne sugerează (poate chiar ne avertizează) că se poate întâmpla ca atunci când
„ninge cu fulgi mari –
între creion şi hârtie
nicio literă”.
Un autentic poem de sorginte japoneză încununează creaţiei poetei. Ne dăruieşte o imagine superbă a naturii. Totul este alb, pur, tămăduitor. Rămânem cu toţii în casă, acasă, cu noi înşine, cu eul nostru liric, doar medităm, ne rugăm. Nimeni şi nimic nu poate împieta această stare, sperând că va veni timpul în care completăm jurnalul cu slove, versuri, imagini şi trăiri de fineţe şi profunzime.
Revenind la Basho, care spunea că „Dacă în universul acesta răsar flori, eu am încredere în el.” Şi Ana Urma are încredere în frumuseţea şi generozitatea poemelor japoneze pentru sufletul şi spiritul nostru. „salcâmi în floare –
încet desferecate
toate porţile”

Se spune că o floare nu aduce primăvara, însă cu certitudine mireasma florilor de salcâm nu cunoaşte margini, se propagă în cele mai mici cotloane ale naturii şi vieţii omului. Să ne deschidem sufletul la frumosul din natură, la parfumul inconfundabil al acestor flori, la albul lor strălucitor şi să ne reanimăm sufletul, cumva puţin ofilit de iarna trecătoare. Dar să ne mângâiem inima şi mintea şi prin lectura unor minunate poeme, precum cele din acest volum.


Felicitări, Ana Urma pentru cartea „Urma soarelui” şi pentru premiul obţinut la Festivalul de poezie de la Râmnicu Sărat!

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

25 octombrie, 2018

Magdalena ALBU: Arta teatrală – Spațiu de comunicare interumană

Teatrul ca modalitate de cunoaştere şi de autocunoaştere, aşa cum precizam la începutul acestei lucrări,  „nu e o chestiune ce ţine de artă.” , ne spune Peter Brook vorbind despre Grotowski. Teatrul „e altceva. (…) un instrument străvechi, un instrument esenţial, care ne ajută doar în privinţa unei singure drame, drama existenţei noastre, şi ne ajută să găsim calea înspre obârşia a ceea ce suntem.” Căci, dacă ar fi să aşezăm semnul egalităţii matematice lângă substantivul teatru pentru a semnifica cu aproximaţie ceea ce poate fi acesta, de fapt şi de drept, pentru receptorii săi diverşi, atunci putem scrie aşa: teatru = spaţiu de identificare a spectatorului cu propria sa realitate trăită deja sau nu şi închipuită în sistemul de coordonate ale unei viziuni interpretative specifice creatorului de mesaj respectiv.

„Se zice că lumea râde de tine. / Eu de mine, eu de ea.”, rostea într-un scheci umoristic televizat actorul Toma Caragiu. Iată dublul sens al metacomunicării dintre Actor – oglinda în care se recunoaşte publicul – şi Spectator – imaginea reflectată de această oglindă în ochii creatorului de mesaj -, o comunicare ce nu ţine neapărat de magia unei baghete fermecate a unui vrăjitor anume, ci mai degrabă de congruenţa dintre stările create publicului de interpretul unui rol şi cele aşteptate de receptor prin prezentarea unei piese de teatru oarecare.

Cu un soi de scepticism care aşează un semn de întrebare acolo unde trebuie să domine luciditatea făţişă şi alura responsabilităţii în creaţia teatrală de gen, actorul Ion Lucian afirma cu tristeţe faptul că în ziua de azi “Teatrul a pierdut definitiv complicitatea cu marele public. De mii de ani de când există, a rezistat tocmai pentru că a fost complice cu publicul. A avut ascendenţă faţă de celelalte arte, pentru că ea comunică direct cu publicul. Pe scenă, el găsea răspunsurile, întrebările, îndoielile. „Şi, în concordanţă cu el, acad. Solomon Marcus se întreba, la rându-i, dacă nu cumva literatura şi teatrul nu mai dau seama într-o măsură satisfăcătoare de bogăţia şi complexitatea omenescului lumii în care trăim?”

Suntem îndreptăţiţi să spunem, la rândul nostru, că arta teatrului contemporan românesc încă mai poartă însemnele emblematice ale acelui construct cultural cu distincţie proprie – în ciuda variilor experimente anti-clasicizante, să le numim aşa, realizate la ora actual cu mai mult sau cu mai puţin discernământ artistic şi moral -, unde comunicarea se află, fără doar şi poate, la ea acasă, în universul ei specific tocmai pentru că a avut consolidată în timp o zestre teatrală singulară, continutatea valorică fiind, de fapt, motorul care activează actul interpretativ scenic şi pe slujitorii săi de acum1. Liviu Ciulei însuşi a mărturisit faptul că „teatrul românesc îşi bazează actualele succese pe preluarea şi dezvoltarea tradiţiei artei interpretative, obligativităţii pe care a avut-o într-o perioadă de a se reîntoarce la un studiu academic, faptului că a depăşit închistarea în care acest academism (…) şi împrejurării că, prin orientarea primită şi prin organizarea unor ansambluri permanente şi puternice, şi-a putut organiza şcoala de actorie, scenografie şi regie proprie actuală, fenomen care se înscrie pe linia unei arte moderne – moderne, dar nu moderniste –, organic legată de realităţile timpului nostru.” Şi tot el continua: „Cred că pericolul mare al unui teatru „modern“ este „modernismul“, adică copierea fără asimilare a modei. (…) Cred însă (…) că a fi modern înseamnă, aşa cum a spus un autor mai vechi, dar mai mare, a pune timpului tău în faţă oglinda.” Iar dacă ne gândim bine, nu a existat vreo formă de comunicare prin intermediul teatrului de-a lungul secolelor, care să nu se fi definit drept acea oglindă cu rol critic, unde reflexia realităţii timpului istoric cu pricina în ochii publicului receptor să nu fi fost una pe cât se poate de relevantă.

Când vine vorba despre procesul amplu al comunicării prin teatru, suntem înclinaţi a nădăjdui în sinea noastră faptul că acesta nu va deveni nici de acum încolo, cum nu a fost până în acest moment, un spaţiu anost şi lipsit de o formă concretă încadrabilă într-un registru de semnificaţii complexe, fidel universului mitic reprezentat, de unde bucuria comunicării în sine ca stare de cuminecare desăvârşită între actanţii respectivi – Actor şi Public – nu va dispărea niciodată. Acelaşi regizor Liviu Ciulei mărturisea în această direcţie faptul că funcţia gnoseologică a artei teatrale “este nu numai analizatoare, ci şi de sinteză, şi de definire.“, iar puterea teatrului de a “reflecta viaţa, are şi o funcţie puţin recunoscută până azi, de detector şi de lămuritor al realităţii – mă refer la realitatea istorică, la realitatea momentului.(…) Când un teatru reuşeşte să însemne în activitatea sa acest lucru, el este un teatru modern (…).”

Teatrul are, pe lângă funcţiile sale de ordin estetic, ludic, gnoseologic (precum aminteau Toma Caragiu şi Liviu Ciulei), terapeutic şi o funcţie de esenţă vădit interculturală, dar şi una de tip comunitar, iată. Cum se poate demonstra lesne aceste două laturi definitorii ale sale? Nu altcumva decât prin însăşi ajustarea piesei respective de teatru la un alt tip de cultură decât cel în care a fost iniţial creată. Timpul de desfăşurare a acţiunii spectacolului poate fi unul mitic sau unul real, iar raportarea la modele singulare a devenit deja, în toată cavalcada experimentelor teatrale diverse de azi, o condiţie sine qua non a reprezentativităţii sale în context cultural glocal, am putea spune, ca o sinteză necesară între global şi toposul autohton. În ceea ce priveşte funcţia comunitară, Victor Ioan Frunză mărturisea, mai mult decât elocvent, în acest sens, următoarele: “Cred foarte mult în teatrul care are o componentă comunitară extrem de puternică. Cred într-un teatru al Cetăţii. Când vorbesc de teatru comunitar vreau să spun că teatrul ar trebui să se simtă al comunităţilor care au nevoie de teatru. Să ştii că faci pentru cineva… Iar accesibilitatea e o valoare care trebuie luată în calcul. Nici absolutizată, dar nici scoasă din ecuaţie. Noi trebuie să avem cui vorbi. Că în momentul ăsta numărul sălilor de teatru este ridicol de mic ne arată că teatrul şi oamenii de teatru nu fac presiuni ca această artă să aibă locuri de exprimare.” Iată multiplele faţete ale unei arte scenice la a cărei temelie au aşezat câte o cărămidă generaţii şi generaţii de creatori de spectacol şi de mesaj în acelaşi timp în spaţiul cultural românesc, spectacolul de teatru autohton integrându-se cu uşurinţă în marele ansamblu al teatrului universal (a se vedea montarea shakespeariană „Hamlet” cu Ion Caramitru în rol principal, unde, interpretarea personajului principal, Hamlet, a fost declarată de critica internaţională de teatru drept cea mai bună interpretare actoricească la nivel mondial a secolului al XX-lea).

Faptul că dintotdeauna societatea a fost una „a spectacolului”, după cum afirma regizorul Andrei Şerban într-un interviu acordat criticului de teatru Monica Andronescu, şi, mai cu seamă că Omul în sine ca actor social este împovărat zilnic de necesitatea (sau de ipocrizia) de a-şi schimba permanent, cu conştienţă sau dimpotrivă, propriile măşti în diverse situaţii de comunicare la care este supus – şi Continue reading „Magdalena ALBU: Arta teatrală – Spațiu de comunicare interumană” →

Eleonora SCHIPOR: Conferința ASCIOR-Buzău ne-a unit pe toți

Iată că am ajuns la Buzău. Înainte de asta fusesem la Conferința de la Suceava dedicată celor 80 de ani ai Societății Scriitorilor bucovineni, ce s-a desfășurat în sala mare a bibliotecii județene „I. Gh. Sbiera”. Am venit la invitația directorului acestei prestigioase instituții culturale d. Gabriel Cărăbuș. De fapt au venit mulți reprezentanți ai Societăților românești din regiunea Cernăuți.

În după amiaza acelei zile împreună cu doamna Maria Ștefureac, bibliotecară-șefă a bibliotecii din satul Pătrăuții de Jos am plecat cu trenul spre Buzău. Deși a avut întârziere din cauza unei neprevăzute defecțiuni, la gara feroviară ne așteptau domnul Nicolae Mușat cu șoferul unei mașini și cu încă un domn care sosise la Conferință de la Covasna.

Am fost conduse la hotelul „Pietroasa” cel mai bun hotel al orașuluiu, având condiții foarte bune pentru cazare.

Conferința a început a doua zi în piața centrală a orașului, în fața primăriei. S-au adunat cei care veniseră primii. O scurtă alocuțiune a rostit d. Nicolae Mușat, președintele fondator al Asociației ASCIOR, dar și arhimandritul Andrei Caramalău, exarhul mănăstirilor din Basarabia.

În Sala consiliului județean Buzău au debutat lucrările primei conferințe a ASCIOR-ULUI cu o scurtă cuvântare a domnului președinte N. Mușat. Dar și cu binecuvântarea preotului pr. Dr Mihai Milea, a pr. prof. dc. Aurelian Damian și a Arhimandritului Andrei Caramalău din Basarabia.

De asemenea printre membri Prezidiului lucrărilor Conferinței s-au aflat și au rostit alocuțiuni d. Ambasador de la București Mihail Florescu, d. dr. Ștefan Sofronovici, președintele filialei ASCIOR-Chișinău, și doamna ec. dr. Angelica Stănciuloiu, director integrare europeană ASCIOR.

 

Rând pe rând vorbitorii, oameni de aleasă cultură, inteligență, amabilitate, au vorbit pe scenă despre importanța unei asemenea activități, a scurtei, dar deja fructuoasei activități ASCIOR, despre cele 8 filiale deschise și care activează deja: Tulcea, Mizil, București, Timișoara din România, cât și Cernăuți, Soroca, Orhei, Chișinău din afara granițelor.

Am cunoscut astfel scriitori, ziariști, profesori, juriști, economiști, doctori, ingineri, tehnicieni, antreprenori, activiști atât în cadrul Asociației ASCIOR, cât și din alte Asociații, Reuniuni, Societăți, grupuri etc. Unii dintre ei au recitat sau citit versuri proprii, au venit cu mari emoții. Astfel i-am cunoscut pe inimoasa doamnă Diana Ciugureanu-Zlatan, vicepreședinta ASCIOR-Chișinău, președinta Uniunii Scriitorilor de Limbă română de la Chișinău din care fac și eu parte, le-am revăzut și admirat pe minunatele doamne care au fost la Cernăuți, Angelica Stănciuloiu și Olga Grigorov, ultima fiind și președinta filialei Tulcea, care a sosit însoțită și de vicepreședintele acestei filiale, scriitorul Tănase Carașca, care ne-a donat și câteva cărți. Am primit două cărți de la d. Marius Vlăsceanu, președintele ASCIOR-Mizil, l-am ascultat pe teoloigul Mihai Nagy Attila, un domn secui de naționalitate, care s-a trecut la credința creștin-ortodoxă, pe doamna Paulina Georgescu, secretar general ASCIOR, pe inimoasa doamnă Floarea Damian, vicepreședintă ASCIOR și mulți alții. N-a putut fi prezent din motive obiective, președintele filialei ASCIOR-Cernăuți tânărul Vladimir Acatrini, exact în aceste zile este la sesiunea de la Kiev, susține doctoratul. În fața celor prezenți am vorbit eu personal și în prima și în a doua zi, am dăruit celor prezenți cărți proprii, iar copiilor reviste „Făgurel” editate sub egida Ligii tineretului român din Cernăuți, condus de jurnalistul Vitalie Zâgrea, cât și ziarul „Concordia”, unde doamna Doina Bojescu, redactor-șef al acestei publicații, secretara filialei ASCIOR-Cernăuți, a publicat un frumos articol despre deschiderea acestei filiale la Cernăuți.

Nu puteau să lipsească de la o asemenea sărbătoare și formații sau artiști care ne-au umplut sufletul de bucurie prin evoluările lor. Au cântat, au recitat, ne-au adus bucurie tuturor. A cântat eleva Maria Trandafir, Mizil, a recitat elevul Negoiță Mario, liceul de Arte Buzău, grupul vocal folcloric „Slănicul” condus de profesorul Ion Zota din comuna Lopătari, județul Buzău, grupul vocal folcloric „Sirețelul” din regiunea Cernăuți, condus de profesorul Gh. Stratulat, a susținut un microrecital Diana Hristisean, vicepreședinta ASCIOR-Chișinău, ca spre fine să ne cânte și să ne încânte cu vocea sa, dar și cu discipolii pe care-i instruiește, talentata doamnă Ofelia-Florica Haranguș, interpretă de muzică populară din Buzău. Momente de adevărată  dragoste de neam, tradiții, cultură ne-au dăruit acești copii, dar și cei maturi care-i instruiesc.

Organizatorii au avut grijă ca prin intermediul unor firme din Buzău, prin tragere la sorți, să li se ofere copiilor și adulților  câteva premii și bonuri în valoare de 200-250 lei.

A doua zi în sala amfiteatru a muzeului județean Buzău s-au luat unele hotărâri și s-a adoptat rezoluția primei conferințe a Asociației ASCIOR, au mai fost luări de cuvânt, evoluări artistice. Ne-au mai încântat auzul cu instrumentele lor muzicale profesorul și instrumentistul Traian Popescu  cu discipolii săi.

Astfel s-a desfășurat (am expus doar foarte pe scurt) prima Conferință Națională pentru Civilizație Creștină, ASCIOR-2018, „Uniți prin credință”.

Nemaivorbind de revistele „Orizonturile bucuriei” care ne-au fost înmânate, de brevetele de participare, iar vorbitorilor și Medalia jubiliară a Asociației respective.

În după amiaza celei de a doua zi am fost conduse, cele două doamne din regiunea Cernăuți într-o excursie nemaipomenit de frumoasă. Am văzut un fenomen unic în Europa Vulcanii noroioși, dar și sculpturile din piatră de la Măgura, am vizitat și ne-am închinat la mănăstirea Ciolanu, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Datorăm acest lucru artistei Ofelia Florica Haranguș și soțului ei, domnului Marian Rădulescu, cărora le suntem din suflet recunoscătoare.

Sincere mulțumiri aducem domnului Laurențiu Dragomir de la App Protecția Patrimoniului din București pentru că avut grijă de procurarea biletelor de călătorie tren. Personal îi aduc cele mai sincere mulțumiri poetei creștine din Timișoara d. Mariana Gurza, datorită căreia am făcut cunoștință cu domnul Nicolae Mușat, cu doamna Diana Ciugureanu, iar cunoștința noastră a dat rezultate bune. Avem o Filială ASCIOR la Cernăuți, am devenit membră a USLR din Moldova, am publicații în mai multe reviste și almanahuri din România. Dumnezeu s-o binecuvânteze pentru acest gest de adevărată omenie și spiritualitate românească.

Acum la final, aș vrea să-i mulțumesc încă odată, deși se pare că o să-i fiu totdeauna recunoscătoare, minunatului om, dc. inginer Nicolae Mușat pentru munca enormă depusă, pentru efortul deosebit, pentru omenia, atenția, grija, curajul, amabilitatea, înțelegerea de care a dat și dă dovadă. Fie ca Bunul Dumnezeu și Sfânta Fecioară Maria să-i răsplătească înaltele sale calități omenești acum și întotdeauna.

Doamne ajută să ne mai întâlnim, să putem organiza împreună asemenea activități necesare și binevenite.

———————————-

 Eleonora SCHIPOR,

profesoară superioară, prim-vecepreședinta filialei ASCIOR-Cernăuți, membră a Uniunii Bibliotecarilor bucovineni, a USLR, a Uniunii jurnaliștilor din Ucraina

23 octombrie, 2018

Paul LEIBOVICI: Casa de pe Colina Doamnei

Citind înlănțuirea de povestiri a scriitoarei Francisca Stoleru am reflectat asupra modului de îmbinare a evenimentelor istorice care au avut loc în estul Europei, pe teritoriile ocupate de armatele hitleriste. Țări precum România a căror regimuri dictatoriale au fost formate din partide antisemite, precum cel al legionarilor.

Un guvernământ, poate mai pro-hitlerist a fost în Polonia. Soarta minorității evreiești a depins într-o măsură destul de mare de modul cum erau executate dispozițiile primite de la Centru (citește:fascist) .

,,Colina Doamnei ,,este un simbol al suferințelor în general și a generaților de evrei din țările împrăștierii- în mod special. Pământurile blestemate și-au găsit drept centru ,,Colina,, -un miez plin de frământări de-a lungul generațiilor, un pământ care nu a cunoscut liniștea, în ciuda  așa zisei prosperități. De-a lungul  generațiilor – acest pământ străbun, precum stă scris în Biblie, a stat sub stăpâniri străine: Romanii, Imperiul Otoman, Mandatul Englez.

Împletirea suferințelor evreilor din țările împrăștierii, speranța acestora la revenirea pe pământul strămoșesc –aceasta e simbolizată armonic de suferințele până la moarte a celor care au stăpânit ,,Colina Doamnei,, .  Momentele de ,,fericire,, ,,bogăție,, erau doar visuri care se spulberau în vuietul nebunesc al unor vremi tulbure. Generații după generații au împodobit Casa de pe Colină cu cele mai prețioase mobile, covoare, tablouri cât și arborii, grădina cu flori de sezon deținătoare de parfumuri fine. Toate îmbătau simțurile proprietarilor. Înconjurați de slugi credincioase, patronii se lăsau legănați în bogățiile materiale-vremelnice. Cel care clădise prima vilă a fost un comerciant bogat Ybrahim –cu cele trei neveste.

Departe de ,,Pământul Sfânt,, unii dintre evrei se lăsau și ei amăgiți de ,,viața îmbelșugată,, dar masele-slugile erau în suferință. Și când a început să se reverse puhoiul murdar –antisemitismul-evreii au devenit o ,,masă, ,,o victimă,, . Atunci Dorohoieni au fost mânați, precum vitele  spre lagărul ,,Transnistria,, unde bolile, jaful, mizeria și foametea și-au pus pecetea.

Diversitatea tablourilor-scenelor zugrăvite cu dibăcie scriitoricească, poartă lectorii prin medii diferite, cu personaje excelent prezentate. Francisca Stoleru –este o scriitoare echilibrată, o pictoriță desăvârșită a mediului în care eroii își desfășoară acțiunea. Chiar din primele pagini, tabloul orașului Haifa cu personajele arabe precum Ybrahim, negustorul și cele trei neveste –un tablou zugrăvit cu măiestrie. Tablou care are darul de a introduce cititorii în atmosfera vremilor îndepărtate. Frază  după frază, pagini în care eroii romanului –oameni cu mentalități diferite, dau glas rând  pe rând sentimentelor, atât prin acțiunile lor,prin limbajul de care se folosesc, creând o atmosferă în ritm crescendo, dar bine echilibrat. Nu intenționez să repovestesc vreo scenă, rezervând bucuria lecturii celor care, sunt sigur că nu vor lăsa din mână excelentul roman. Amintesc doar, câteva din personajele viguroase. Eroul David –tânărul răzvrătit împotriva părintelui său, care a luat calea emigrării spre  Israel-educat fiind de organizația sionistă. Familia   de evrei polonezi își caută un adăpost ,deoarece hitlerismul-antisemitismul luând proporții au pornit –lipsiți de orice posibilități materiale spre o altă lume. David și de asemenea mica grupare de evrei polonezi sunt simbolurile suferințelor,presiunilor sociale din acele vremuri tulbure. Capitol după capitol suntem lectori devotați,lectori care nu putem lăsa –pe mai târziu- paginile următoare. Urmărind cu interes evoluția povestirilor, trăirea personajelor suntem frământați, interesați de drumul acestora. Asistăm  și adesea trăim noi însăși fiecare moment, numeroasele frământări a personajelor. Ne antrenăm atât în conflictele,  suferințele lor dar și în relaxările pe care scriitoarea ni le oferă. Fie scenele din kibuț, fie cele din Anglia sunt bine echilibrate, atrăgătoare. Francisca Stoleru-a căror lucrări literare le-am gustat de-a lungul anilor, a atins prin acest roman o operă cu adevărat de superioară clasă literară.

Sunt absolut sigur că lectorii romanelor D-nei Stoleru, au bucuria de a aprecia acest roman ,,Casa de pe Colina Doamnei,, ca fiind o realizare literară de o deosebită ținută artistico-literară.

Menționez de asemenea, faptul că romanul a fost editat la Iași,

Editura ,,24 de ore,, în condiții grafice de o deosebită calitate. Criticul Ioan Holban, scriind o prefață în care subliniază activitatea literară a scriitoarei Francisca Stoleru.

———————-

Paul LEIBOVICI

Ashkelon, Israel

22 octombrie 2018

Galina MARTEA: „Educația – sinteză a credinței, culturii și științei” – proiect consacrat Centenarului Unirii

Un proiect literar consacrat marelui eveniment – Centenarul Unirii. Un proiect literar de o importanță aparte pentru poporul român din Basarabia, acesta însumând în sine aspecte despre educația omului prin credință, cultură, știință. Apărută recent la Editura Pontos din Chișinău, coordonatorii fiind Virgil Mândacanu (dr. hab., prof. univ., savant, scriitor, ziarist, membru al Sfatului Ţării-2) și Daniela Vacarciuc (dr., profesor de istorie, directorul liceului Vasile Alecsandri din Chișinău), antologia științifică-literară „Educația – sinteză a credinței, culturii și științei” este o continuare a lucrării „Unirea în destinul româ­nilor basarabeni”, publicată în anul 2017 la aceeași editură, obiectivul fiind același – Centenarul Unirii. Cu un cuprins de 724 pagini, monografia în cauză este completată din texte alese a mai multor autori (studii, articole, interviuri), iar subiectele sunt orientate către un singur scop și anume: în a deștepta poporul din Basarabia, poporul român din Basarabia, pentru ca acesta să înțeleagă mai bine care este realitatea existentă din cadrul țării și, nemijlocit, ca acesta să conștientizeze corect care sunt cele mai sacre valori naționale/ culturale/  sociale/ morale și, negreșit, valori de reîntregire a neamului românesc. Prin mesajul de deschidere, Virgil Mândâcanu, coordonatorul proiectului, face referință la un fragment scris de B.P.Hasdeu: „Credinţa e mai presus de ştiinţă, voinţa e mai presus de inteligenţă. Iată de ce credinţa şi voinţa singure stăpânesc lumea, stăpânesc şi vor stăpâni totdeauna”. Cuvinte extraordinar de frumoase, cuvinte care inspiră sentimente de venerație și provoacă omul în realizarea cât mai multor acțiuni nobile. Ulterior, Virgil Mândâcanu, fiind mereu stăpânit de ideea reîntregirii neamului românesc și de respectul deosebit față de cultura română, scrie: „… Desigur, avem de înfruntat enorme obstacole geopolitice, de opoziţie, et­nice…, dar cheia şi forţa motrice a apropierii şi realizării Reîntregirii este totuşi educaţia noastră!”, continuând să spună următoarele: „… rămânerea noastră în urmă, în special în do­meniul învăţământului, menţinându-l în subdezvoltare şi periferizare, va cere mari eforturi pentru creşterea noastră la nivelul învăţământului românesc după reîntregire. Vom parcurge un drum anevoios de revenire la ceea ce este acum Învăţământ românesc-european de succes”. Punând accentul forte pe segmenul educației, Domnia Sa relatează: „Nu-i secret că învăţământul în România e mult mai calitativ, competitiv şi propune mult mai multe oportunităţi celor ce în­vaţă… Pentru a ne apropia de nivelul culturii, ştiinţei şi credinţei ce domină în învăţământul românesc trebuie mai întâi să recunoaştem şi să apreci­em nivelul nostru…”. Sunt puse în relief idei fenomenale, pătrunse de spiritul autocriticii, ce cheamă la extinderea cunoștințelor prin educație și instruire, desigur, fiind raportate la învăţământul românesc. Vom menționa cu multă onoare, Virgil Mândâcanu este intelectualul care posedă o pregătire temeinică în domeniul științelor educative și instructive, și, totodată, este intelectualul care pledează constant pentru formarea cât mai civilizată a omului în dezvoltare. Domnia sa este omul cu un intelect uman desăvârșit, iar morala creștină și cea socială este un exemplu demn de urmat.

Structurată în douăsprezece capitole, prefață, notă introductivă, anexe, lucrarea „Educația – sinteză a credinței, culturii și științei” cuprinde tematici foarte importante ce reflectă modul actual de viață al populației din Basarabia, fiind examinate aspectele culturii, instruirii, educației, ambianței sociale, relațiile socio-umane, etc.; iar componentul Unirii/ Reunirii este transpus de autori în cel mai detaliat mod în capitolul „De ce nu ne merge bine în Ţară?”. Prefața cărții este realizată de marele publicist și savant Valeriu Dulgheru (dr. hab., prof. univ., savant, scriitor, ziarist), partea introductivă incluzând un citat scris de Actriţa Oana Pellea: „Ce destin… să-ţi moară ţara când împlineşte 100 de ani… de neiubire moare ţara asta… de nepăsare. Neiubire este să asişti pasiv la moartea ţării tale” (Despre destinul României). Sub influența acestui citat, Valeriu Dulgheru scrie în continuare: „Într-adevăr, ce destin! Ţara trece în acest An Centenar poate prin cele mai grele clipe de după 89’. Societatea e divizată. Ramu­rile puterii se află în război. Ata­curile asupra uneia dintre cele mai mari cuceriri ale democraţiei româneşti – Justiţia, se înteţesc. Parlamentul adoptă legi care să-i prote­jeze pe penali. Cu toate acestea, sunt sigur că societatea românească este destul de matură ca să iasă demnă din acest război fratricid… O situaţie mult mai dramatică avem în Basarabia. Societatea este divi­zată pe criterii geopolitice: pro-Vest (pro-România) şi pro-Est… E trist să moară visul Reunirii când Ţara împlineşte 100 de ani! Dar pericolul acestei catastrofe este unul iminent. În Basarabia nu mai exis­tă dreptate, justiţie, instituţii, alegeri libere sau luptă politică corectă…”. În prelungire Domnia Sa ne vorbește despre importanța și utilitatea acestei lucrări, totodată aducând mulțumiri neobositului profesor, patriot şi pe­dagog Virgil Mândâcanu, care a reușit să pună în lumină această antologie. În contextul dat trebuie să semnalăm că monografia respectivă a fost editată cu ajutorul financiar al Înalt Preasfântului Petru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Ierarh al Plaiurilor.

O lucrare cu adevărat necesară poporului basarabean, poporului român din Basarabia. O lucrare despre învăţământ şi educaţie, despre cultură și credință, despre idealul național și despre tot ceea ce poate contribui la schimbarea mentalităţii omului în condițiile când acesta este manipulat de diverse orientări politice ce sunt împotriva românismului. La această temă atât de dureroasă pentru românii basarabeni, Virgil Mândâcanu (precum ca și alți autori) își exprimă sentimentele de revoltă în eseurile „Politica externă a Rusiei, de pe vremea lui Petru I nu se schimbă”, „De ce Rusia nu-şi schimbă geopolitica agresivă faţă de Republica Moldova?”, „Educaţia politică a poporului forţa motrice a luptei pentru Reîntregirea Ţării”, „Dezastrul învăţământului naţional ideologizat”, „Rolul credinţei, culturii şi ştiinţei în cunoaştere”, „Tragedia învăţământului basarabean îndepărtat de credinţă” și multe alte studii literare. Prin multitudinea de autori prezenți în această monografie se regăsesc savanți, scriitori, pedagogi și istorici cu renume, iar cele scrise de domniile lor sunt realități care există, cu adevărat, în viața poporului basarabean. Sunt formulate descrieri ce relatează istoria poporului basarabean din trecut și prezent. Despre problemele recente și actuale ale societății basarabene ne vorbește: Valeriu Dulgheru, cu eseurile „Cine e marele rău în Basarabia?”, „Agonia oligarhilor şi geopolitica”, „Dezvoltarea ştiinţei în spaţiul românesc”, altele; Ion Ciutac, cu eseurile despre „Sfatul Ţării şi clasa politică după Independenţă”, „Drama resemnării noastre”; Mihai Patraș despre „Adversarii reîntregirii neamului românesc” și „Despre situaţia şi evoluţia învăţământului românilor din Imperiile Rus şi Austro-ungar; Anatol Petrencu despre „Noi vrem să ne unim cu Patria-mamă România. Şi trebuie să ne unim!”; Nicolae Dabija despre „Reunirea nu e doar problema Basarabiei”, „Un război pierdut”, „Dumnezeu în captivitate”, etc.; Petru Grozavu despre „Frica de unire”, „Mai, fără Ribbentrop şi Molotov”; despre „Testamentul lui Grigore Vieru”; Galina Martea despre „Basarabia – destin sub crucea infernului”, „Intelectualitatea basarabeană – victimă a regimului social”, alte; Daniela Vacarciuc despre „Alexandru Moșanu. Frumuseţea naţiunii române prin Marele Patriot”; Valerian Grosu despre „Timpul istoric sau ieşirea din timp”; Vasile Pavel despre „Fondator al lingvisticii integrale”; Angela Mândâcanu despre „Ștefan cel Mare cere socoteală”; Alecu Reniță despre „Ion Ungureanu. Omul Unirii Ion Ungureanu”; Nicolae Cojocaru despre „Centenarul Marii Uniri ne îndeamnă spre reunire”; Mihai Morăraș în dialog cu Gheorghe Ciocan ne vorbesc despre „Consorţiul universitar – o frăţească întrunire academică”; Virgil Mândâcanu dialoghează cu Aurelian Silvestru despre „Să revenim la învăţământul românesc”; Ioan Găină despre „Alexie Mateevici. Prorocul cărui ducem vecinic dor”; Eugenia Manea-Cernei despre „Constantin Brâncuși. Brânduşe pentru Constantin Brâncuşi” și „Leonida Lari. Nu e nicio moarte care ar muri-o…”; Anatol Caraman despre „Odă lui Brâncuși”; Teodor Popovici despre „Bisericile privatizate de socialişti”; Ion Cuzuioc despre „Grigore Vieru. Cu poetul Grigore Vieru acum 47 de ani” și „Ecologia sufletului şi al mediului ambiant – chezăşia sănătăţii”, alte; Ana Sârbu despre „Transcendenţa mnemică”, „Gravitaţia din interiorul timpului” și „Epoca post-teoriei”, etc.; Octavian Moșin despre „Formarea şi dezvoltarea valorilor moral-sociale prin educaţie creştină”, „Familia în lumina moralei creştin-ortodoxe” și „Rolul bisericii în promovarea asistenţei sociale”; Virgil Mândâcanu dialoghează cu Serghei Boldirescu despre „La ce ne putem aştepta îndepărtând religia de şcoală?”; Ana Gheorghiță despre „Educaţia religioasă în şcoală”; Claudia Partole despre „Să creşti fără ajutorul Bunului Dumnezeu e rătăcire…”, „Educaţia prin şi pentru credinţă”; Maria Şalaru despre „Vasile Militaru. Vasile Militaru şi „Divina Zidire” Biblia în versuri”; Ion Găină despre „Educaţia prin cultura credinţei”; Andrei Petruș despre „Educaţia prin artă „eminesciana plastică” a lui Ion Daghi”; Iurie Colesnic despre „Educaţia pentru cultura urbanistică sau omul şi epoca lui”; Larisa Ungureanu despre „Educaţia prin arta teatrală”; Romeo Şcerbina despre „Apostolatul culturii medicinale şi spiritualitatea”; Ion Gălușcă despre „Apostolatul lecturii şi ţinta educaţiei”; Alexandra Tănase despre  „Apostolatul educaţional în formarea individualităţii elevului”; Liudmila Pădureț despre „Educaţia prin cultura vestimentară”; Iulius Popa despre „Dereneu, Aadova şi… mitropoliile noastre”; Andrei Strâmbeanu despre „Apa din Fântâna Albă are gustul Unirii”; Larisa Silvestru despre „Prometeu” – liceul care face istorie”; Liviu Dascăl despre „Şcoala Waldorf în Moldova” și „Perspectiva pedagogiei Waldorf în Moldova şi în lume”; Marcela Mardare  despre „Ştefan Andronic. Un destin împlinit prin Har şi Dăruire”; Ştefan Sofronovici despre „Basarabia și Bucovina”; și despre multe altele în care autorii atacă probleme de ordin social, politic, instructiv-educativ, economic etc., expunând în așa mod realitatea prezentă în cadrul societății basarabene de astăzi. Descrieri destul de adevărate care, la rândul lor, provoacă tristețe, supărare, durere.

Obiectivul principal al acestei lucrări este de a produce efecte cât mai pozitive în schimbarea mentalității omului ce trăiește în societatea basarabeană. Autorii proiectului, prin subiectele abordate, au încercat să pună accente clare pe situația existentă, dar mai ales, pe pericolul real ce amenință securitatea și dezvoltarea civilizată a poporului, concomitent, metodele de cercetare fiind bazate în totalitate pe segmentul educației și a culturii, aspecte spirituale care la ziua de azi sunt în mare dezechilibru, deoarece există prea multe dezacorduri între păturile sociale, clasa intelectuală, politică și de guvernare; societatea fiind lipsită de armonie, de respect și sentimente umane decente – O societate plină de dușmănie, discordie și răutate între concetățeni. Toate acestea au condus la situația existentă ce este plină de incultură, educație insuficientă, dezvoltare umană/ socială/ economică/ politică la un nivel înspăimântător și insuportabil. Pierderi irecuperabile pentru o societate umană, nemaivorbind de atitudinea umilă, smerită a basarabeanului în fața clasei dominante – clasa puterii care produce cele mai multe nelegiuiri și injustiție socială. În concluzie, revenim la cele scrise de Virgil Mândâcanu în nota introductivă: „Chestiunea edu­caţiei în Basarabia constă nu numai în optimismul pierdut al celor influ­enţaţi de duhul rău. După 31 august 1991, din cauza clasei politice, care a devenit din ce în ce tot mai antinaţională, trădătoare şi condusă din umbră, optimismul devine muribund! Optimismul cel naţional, cel trezit în 1991, a fost stopat şi de către deideologizarea, politizarea educaţiei din interese politice, adormit de forţele antinaţionale, de interesele geopolitice ale marilor puteri şi ale co­zilor de topor avansate la conducere… Dar iată că Centenarul Unirii ne trezeşte aşa cum n-a făcut-o niciun alt eveniment după 1991, trezeşte societatea din somn! Cine nu recu­noaşte astăzi că noi toţi suntem vulnerabili? Afectaţi de crimele comise de aleşii poporului timp de 26 de ani, îngroziţi de starea lumii, de inte­resele celor ce vor războaie, cuceriri, dezmembrări… lumea începe să înţeleagă că nimic altceva nu ne poate salva decât deşteptarea şi Unirea cu Ţara de la care am fost rupţi cu forţa… Trezirea deja a început. Anul 2018 este Anul de Aur, când deşteptân­du-ne vom auzi chemarea Celui de Sus – Uniţi-vă în Marea Românie!… Tocmai acum e timpul cel mai potrivit să scriem această carte, când spunând adevărul, vom fi nu numai auziţi, dar şi înţeleşi”. Cuvinte și idei prețioase în adresa unui popor, în adresa propriului popor. O lucrare ce merită a fi lecturată și înțeleasă cu întreaga totalitate a proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului – conștiința, cugetul, gândirea, spiritul.

———————————-

Galina MARTEA

Olanda

21 octombrie, 2018

Cea mai veche scriere din lume este cea de la Tărtăria!

Ce poate fi mai plăcut decât să vezi nume mari ale arheologiei și istoriei internaționale spunând că prima scriere din lume este cea de la Tărtăria și că cea mai veche civilizație este cea care s-a format la noi, de-a lungul Dunării?

Ei bine, regizorul Leonardo Tonitza a reușit un lucru extraordinar: să filmeze artefacte senzaționale cum ar fi Amuletele de la Tărtăria, Tăblițele din plumb din Tezaurul de la Sinaia, Codexul Rohonczi, Biblia lui Wulfilla, Gresia de la Cosăuți și multe altele și, în același timp, să obțină interviuri de excepție de la  importanți cercetători străini și români în legătură cu cea mai veche scriere și cea mai veche civilizație din lume.

Potrivit regizorului, primul documentar al trilogiei ‘”Niascharian”, cel pe care îl puteți viziona mai jos, este un film dedicat celei mai vechi scrieri din lume și continuității sale ca și scriere sacră pe parcursul a cca. 8 milenii, în teritoriul actual al României.

Cu speranța că acest film va fi pentru toți românii o sursă de revelații, iar pentru detractorii istoriei noastre o palmă zdravănă peste ceafă, vă invit să vă petreceți o oră și 17 minute alături de oameni care au lucruri importante să vă împărtășească.

Vizionare cu folos!

Mulțumiri D-lui Victor Ravini pentru acest material!

Volumul „LA POARTA DIVINITĂȚII” de Maria Filipoiu

 
LA PORȚILE RAIULUI 
Volumul „LA POARTA DIVINITĂȚII” de Maria Filipoiu 
Editura ePublishers-București, 2017 
 
    Poeta Maria Filipoiu, activă în lumea literară (colaborează la 12 reviste literare) a debutat în volum în deplină maturitate, cu 2 volume în acelaşi an (și la aceeaşi editură): Tradiţii creştine şi ritualuri populare româneşti – poeme, şi Expresii populare și trăiri proverbiale – versuri. În ciuda titlurilor, care ar trimite la studii etnografic-culturale, e vorba de poezie, într-o formă arhaizantă, cu parfum folcloric. Celelalte volume au apărut în ultimii 3 ani. Iar cel de care ne ocupăm, La Poarta Divinităţii (ePublishers, 2017) conservă maniera stilistică. În curs de apariţie, alte două volume cu aceeaşi marcă tematică, dar ieşind din aria de versificaţie – rezonanţă populară. Ambele promit a conţine forme tot clasice, dar o zonă pretenţioasă a clasicului: sonete şi rondeluri. De altfel, în volumul recenzat, există două sonete. Nu m-ar mira ca în anii următori poeta să ofere, păstrând tematica, o culegere de hai-ku.
De ce-mi permit această extrapolare ipotetică? Pentru a sugera că alegerea formei pseudopopulare e conştientă şi asumată. Esenţialul discursului poetic al Mariei Filipoiu e identificarea unei maniere de expresie de profundă originalitate a unui monolog reflexiv, cu substrat filosofic. E mult spus? Tehnic, poate. Dar într-un sens larg, colocvial, tezaurul gândurilor nu doar acumulate, ci autostructurate coerent, poate păstra termenul definitoriu al acestui substrat.
De ce adaug prefixul pseudo-aprecierii că forma e populară? Poezia din acest volum este un complement definit al poeziei populare. În locul naivităţii – sobrietatea responsabilă, în locul epicii – monologul reflexiv, în locul ludicului – seriozotatea cu nuanţe didactice, epitet folosit de Horia Gârbea în prefaţă. Dar două entităţi complementare nu presupun doar contraste. Relaţia de complementaritate cere aforţiorii o bază comună. Iar baza comună, în cazul în speţă, e profunzimea. Poezia populară, de sorginte folclorică a deventit profundă prin distilare sedimentată, poezia Mariei Filipoiu din volumul discutat şi în două dintre celelalte pe care le-am citit, îşi etalează profunzimea tocmai prin decizia, înrudită cu cea a lui Arghezi şi a şcolii de la Târgovişte de a debuta târziu. La un moment anume ales, în care scriitorii erau deja constituiţi.
      Raportarea la divinitate, din poezia Mariei Filipoiu diferă de zbaterea şi îndoielile poetului credintei şi tăgadei. Pentru poetă, divinitatea e o certitudine apriorică, o stare supremă, un spaţiu eterat, unde elaboratul şi tenacele proces reflexiv ce constituie scheletul ideatic al demersului poetic permite cristalizarea. Semnificativ e că divinitatea nu e un partener de dialog spiritual, diferă de dumnezeire. Dumnezeu este, totuşi, pomenit, în ipostaza clasică, explicitând rostul volumului şi citând, ca piatră fundamentală, dictonul „Nihil sine Deo”, în versiunea românească.
       Volumul este structurat pe 3 capitole inegale. Chiar dacă limbajul şi forma sunt, în bună măsură, omogene, substanţa poetică e concentrată în primul capitol, al cărui titlu încorporează titlul volumului însuşi: „Sufletul la poarta Divinităţii”. Poeta însăşi etalează tematica acestui capitol: socială, spiritual-religioasă, de dragoste şi de dor, închinate Divinităţii, cuvântului şi spiritului creativ (pag. 14).
Prezenţa unei astfel de poezii e justificată de legea inerentă şi necesară a echilibrului. O extremă echilibrând altă extremă. Dar poezia, care precumpăneşte azi proza, oferă spectatorului un spectru foarte larg şi complet. Fiecare gust e servit.
     Dacă poezia cu parfum retro a Mariei Filipoiu e o dovadă de curaj, cere, oare, receptarea ei o formă de curaj cititorului oarecare? Cred că da. Un curaj compelmentar cerut de receptarea fracturismului, dar de aceeaşi natură. Cititorul afin largii zone non extreme a spectrului ofertei poetice n-are nevoie de curaj. Acesta e adaptabil nativ.
    Orice cronică de poezie e determinată să respecte o cutumă, dacă nu o regulă: afirmaţiile importante trebuie ilustrate cu citarea unor versuri. Voi reduce respectarea acestei cutume/reguli la un minimum minimorum, dintr-un singur motiv. Prefaţa lui Horia Gârbea, ca de obicei lapidară, concentrată şi organizată în logică strânsă, citează 4 strofe plus un distih la un total de mai puţin de 4 pagini.
Reţin, aşadar, doar:
      Înmoi ramura copacului
      În lacrimi de cerneală
     Să ducă în rădăcina lui
     O lumină siderală.
     („Radăcini de lumină” – pag. 61)
   Rostul alegerii acestei strofe e dublu. Pe de o parte se detaşează întrucâtva de versificaţia baladescă şi pune în valoare o imagine (lacrimi de cerneală) interesantă.
Pe de altă parte e unul din rarele cazuri de imperfecţiune a prosodiei, în rest respectată cu consecvenţă. Căci prosodia reprezintă furcile caudine ale versificţiei rimate şi cu atât ai mult în forma cu rezonantă folclorică.
Din acest capitol care e centrul de greutate al volumului, am mai reţinut poezia în acrostih ce reproduce titlul – „Lumina sufletului”
      Capitolul II – „Făclii de gând pe calea eterntăţii” – este generos. Cele 15 poeme sunt în memoriam unui areopag: Vasile Voiculescu (al doilea sonet din volum şi o odă), Nina Cassian, Mircea Albulescu (ca actor şi ca poet), Claudiu Constantin Vulpescu (erou în Afghanistan), atentatele de la Bruxelles, victimele din Paris, victimele din clubul Colectiv. Ultimele poezii evocă memoria bunicilor şi a mamei poetei.
Vasile Voiculescu a fost medic. Dincolo de afinitatea pe care poeta o resimte, alegându-l ca model, faptul că ea însăşi a urmat o carieră medicală, va fi jucat un anume rol.
De altfel lui îi dedică volumul, iar mottoul e un distih dintr-o poezie de Vasile Voiculescu.
Un loc aparte, demn de subliniat, îl ocupă, în acest capitol poezia „Dezrădăcinare de neam”, dedicată zilei Limbii Române:
       De limba română dezrădăcinaţi,
       Prizonieri în imperiu nedorit,
       Din neam românesc au fost rusificaţi
       Să ducă dorul de graiul moştenit.
     În fine, ultimul capitol, al treilea, are un titlu simbolic: „Încheiere pentru un nou început” și conţine doar 2 poezii: „Mai lasă-mă, moarte!” (parodie) şi „Rugi pentru eternitate” (baladă pe ultimul drum). Aceasta din urmă ar fi meritat, poate, în mai mare măsură subtitlul de parodie, deoarece foloseşte cel mai bine din întregul volum forma baladesc-folclorică. A treia şi ultima poezie a acestui foarte scurt capitol, intitulată „Mulţumiri”, ca o ars poetica a autoarei:
     Intru în lăcaş de suflet
     S-aprind candelă de cuget;
Adresând mulţumirile:
    Celor care mi-au citit
    Gândul în vers zămislit.
Volumul se încheie cu o fişă ce conţine date despre activitatea literară (cum se şi intitulează acest ultim element al cuprinsului): volume, antologii, premii literare.
Volumul e girat de Horia Gârbea, cu un fragment din propria prefaţă, pe coperta a patra. Vom încheia, deci, recenzia cu finalul sintetic al prefeţei: „În încăpătorul Rai post-modernist accesul se poate face printr-o infinitate de porţi, uşiţe, sărind pervazuri şi pârleazuri către o făgăduinţă dorită fierbinte sau acceptată cu resemnare. Maria Filipoiu şi-a găsit, indiscutabil, propria ei poartă.” (Horia Gârbea)
      Maestru al valorificării cuvintelor înzestrate cu încărcătură literară, scriitorul propune o expresivă grilă de lectură a volumului, prin prisma interpretării proprii a titlului acestuia – „Poeta din fața porții” (prefață)
 2 iulie 2018                                        Radu-Ilarion Munteanu
                                                              (scriitor și critic literar – USR) 
 
 
Articol publicat în:
Revista „Spații culturale”,  nr.61 /noiembrie-decembrie, 2018
Revista „Destine literare” 
 
 

RUGĂ ÎN LACRIMĂ

(sonet)

 

Mâinile în rugă unite cuminți

Îmi înalță gând din sufletul înfrânt,

Cu lacrimile uscate în cuvânt

Prin zori ascultând recviemul de sfinți.

 

Îmi plec genunchii obosiți spre pământ,

Să aprind lumină stinșilor părinți,

Ce-n poarta cerului așteaptă smeriți,

Judecata și voia Tatălui Sfânt.

 

Lacrima-n rugă primește răsplată

Din candelă cu foc de gând aprinsă,

De-a lumina drum spre cerească poartă.

 

În sufletul cu fereastră deschisă,

Viața și moartea revendică soartă,

Când feștila lumânării e stinsă.

 

 

OFRANDE SPIRITUALE

 

Cu sufletul mă risipesc în gânduri,

Prin toamne ruginite și brumate,

Când razele din ochi se scurg în rânduri,

De-a lumina priviri întunecate.

 

Pe aripile speranței mă agăț

Cu brațele de gânduri plutitoare,

Când suflet flămând privește la ospăț,

Râvnind ofrande imateriale.

 

Îngenunchez și cu mâini de gând adun

Firimituri în marama unui nor,

Pe masa Divinității să le pun;

C-au fot purtate în suflet călător.

 

Aromele pe gânduri impregnate,

Din privire se scurg în călimară;

Iar cuvintele în condei răscoapte

Îmi duc rodul toamnei în primăvară.

 

Divinității voi duce rodire

De ofrande uscate pe cuvinte,

Pentru a gândului însuflețire;

Să rodească-n ramuri înmugurite.

 

Ofrande în poem las moștenire

Cu mir din candela sufletului meu,

De-a lumina cărări de veșnicire

În rug binecuvântat de Dumnezeu.

 

Prin geana timpului privind în suflet,

Văd înflorit copacul poeziei.

Cu beteală de cuvinte leg buchet,

Să îl duc în Edenul veșniciei.

 

La umbra gândului îmi adăpostesc

Belșugul roadelor spirituale

Din copacul destinului pământesc

Și Domnului le duc în osanale.

 

Dar ascultând un recviem îngeresc,

Să-mi fie daruri binecuvântate,

Pe labirintul visului mă trezesc

Și văd ofrande pe slove pictate.

 

RUGI PENTRU ETERNITATE 

 (baladă pe ultimul drum) 

 

Cu pană de gând

Aștern lăcrimând,

Roua ochilor

Din sacru izvor

În poezie,

Ca hrană vie.

Când pe gând privesc,

Idei șlefuiesc

Și le fac veșmânt

Țesut din cuvânt.

Golgotă urcând

Cu chip tremurând

Și cu suflet frânt,

Către Domnul Sfânt,

Văd pe Maica Sa,

Maica Precista;

Îi las pe stele

Rugile mele,

Să-mi dea har ceresc

În grai îngeresc;

De-a slăvi mai mult,

Cartea de-nceput,

Cartea cărților

Și-a străbunilor

În care am scris,

Din coșmar sau vis,

Viața lui Iisus.

Pe file i-am pus

Tradiții sfinte

De neam iubite

Și-n vremi purtate

Cu pietate.

Le iau pe drum greu,

Către Dumnezeu,

Izvor să-mi fie,

Dar și făclie.

La Maica Sfântă,

Suflet cuvântă;

Iar când mi-ascultă

Ruga-n lăută,

Mă-nțelepțește

Și-nvrednicește

Să mă rog Ție

În pribegie,

Unic Dumnezeu,

Ziditorul meu;

Că viață mi-ai dat

Și mi-ai luat păcat.

La Domnul trimit

Sufletu-mi smerit,

Pentru minune

În rugăciune.

Să mi-l învețe

Sfinte povețe,

În genunchi va sta,

Spunându-i ruga:

Te rog, Preasfinte,

Ca pe-un Părinte!

În suflet frumos

Dă-mi har credincios

Și-n gând sihastru,

Cu foc de astru

Să-mi lași lumină

Din stea divină,

Ce-a vestit demult

Pe Hristos născut

Din Tată ceresc

Și chip femeiesc,

Maica Fecioară,

Credinței scară!

Venind pe Pământ,

Om din Duhul Sfânt,

Te mai rog să-mi dai

Loc la Tine-n Rai!

De-o fi să plătesc

Păcat omenesc,

Dau loc pământesc

Pentru plai ceresc.

Din soartă crudă

Voi lăsa trudă

Și bucurie

În poezie,

Spre a străbate

Eternitate,

Cu gându-n carte.

De-a fi salvate

Idei pictate

Și luminate

De privirea mea,

Când în ochi ardea

O rază de stea

Ce-n lacrimi curgea

Viața să-mi scrie

Spre veșnicie,

Luminează-mi drum

Pentru zbor postum!

Eu îți mulțumesc

Și-n rugi te slăvesc

Tată Creator

Și-Atotțiitor!

 

MAI LASĂ-MĂ, MOARTE! 

(satiră) 

 

Nu mă mai urmări, Moarte,

Să răpești sufletul meu!

Mai stai o vreme, departe,

Până când te-oi chema eu!

 

Mereu ți-ai făcut plăcerea

Cu secera-n neamul meu.

Te rog, mai lasă-mi vederea

În har de la Dumnezeu!

 

Lasă-mi sufletul de copil

Și mir în călimară!

Renunță la planul ostil,

Ce gându-mi înfioară!

 

Nu-mi lua visuri minunate,

Destinate celor dragi!

De-mi iei sufletul din carte,

Grele păcate îți faci!

 

Te mai rog să îmi lași rază

De lumină-n ochii mei,

Până ce gându-nnoptează

În ostatice idei!

 

Nu te pricopsești cu mine,

Iar povara-ți va fi grea

Cu proiectele de mâine

Strânse-n conștiința mea!

 

Îți dau tot ce-am agonisit,

Dar mai lasă-mă-n viață;

Să-mi pot duce la bun-sfârșit,

A ochilor speranță!

 

Mai bine să te odihnești,

Decât să îți rupi spate,

Cărându-mi sacii cu povești,

Ce sunt neterminate!

 

În veci voi fi a ta, Moarte,

Să-ți spun povești, ca să uiți

Suflete nesecerate;

De-a trăi ani buni și mulți!

 

Toți știm că tu nu ai suflet

Să simți ce e durerea;

Nici nu știi ce mare-i regret,

Când pe chip lași tăcerea.

 

În viață lasă-mă, Moarte,

Să mai zăresc lumină!

Pe cuvintele pictate

Să simți parfum de smirnă.

–––––––––-

Maria FILIPOIU

Continue reading „Volumul „LA POARTA DIVINITĂȚII” de Maria Filipoiu” →

Gheorghe A. Stroia în dialog cu Aurelia Grosu

1. Pentru fiecare dintre noi familia, părinții, originile, locurile natale, prietenii, sunt extrem de importante, căpătând de-a lungul vieții conotații sacre. Pentru ca cititorii să vă cunoască mai bine, ați putea să-mi oferiți câteva detalii autobiografice, cu alte cuvinte… cine sunteți?

      Numele meu ar putea fi al unui metal prețios  sau al unui ținut regesc , un  nume cu o semnificație puternică ca mine, un nume sonor de Soare sau Lumină.Sunt o femeie care a răzbit prin viață luptându-se , căzând după multe bătălii cu ea și ridicându-se din valurile înspumate ca dintr-un vis plin de nuanțe întunecate.

     Mă numesc Aurelia Grosu, născută în ținuturile vechi ale Dobrogei, o Dobroge bătrînă ca și timpul, o Dobroge istorică, dar îmbietoare în felul său unic.  În prima mea carte ” Ești mai puternic decât crezi – Dacă am putut eu poți și tu ”, publicată în anul 2013, editorul meu mă caracteriza astfel:

     ” Aurelia Grosu are o experiență didactică de 40 de ani în învățământul primar și ajută copiii cu dizabilități, profesând în ultimii 10 ani în învățământul special. Însă această identitate profesională spune prea puțin despre un om care și-a construit o remarcabilă filosofie a vieții, în urma confruntării cu situații limită, care de multe ori păreau insurmontabile. Cu o tenacitate și o perseverență ieșite din comun, Aurelia Grosu ne face martori la un veritabil exercițiu de credință, prin care avem ocazia să ne reîntâlnim cu propriul nostru potențial nevalorificat. Ceea ce ne va surprinde și — în același timp — ne va inspira de fiecare dată este munca asiduă și angajamentul mereu reînnoit, care i-au permis autoarei să facă pasul de la o experiență personală spre o atitudine cu adevărat luminoasă în fața vieții.

      După  o lungă luptă cu depresia, după  multe suferinte de tot felul, la vârsta de 56 de ani, când viața părea că nu mai vine cu o surpriză plăcută, care să schimbe traiectoria vietii sale, Aurelia face un imens salt cuantic și spiritual , încât uimește țara prin reușita ei remarcabilă: în patru ani lansează cinci cărti care circulă în toată lumea și care motivează, ridică, resetează gândirea cititorilor ei, ajută copiii cu nevoi speciale, inițiază ateliere cu părinții, merge la școli și susține copiii pentru a deveni scriitori, e invitată frecvent la televiziuni etc. Este un om care a învins moartea și mentorează mii de oameni. Este femeia de care Dumnezeu s-a atins în mod supranatural, binecuvântând-o și făcând-o folositoare pentru alți semeni ai săi.”

     Sunt absolventă a Liceului Pedagogic ”Costache Negri” din Galați, am doi copii mari, Cristian Alexandru și Maria Cristina și un nepot de 16 ani, sunt împlinită că Dumnezeu mi-a arătat misiunea, o fac cu responsabilitate și pasiune și sper să ajut prin cărțile și acțiunile mele pe cei ce au nevoie de vorbe de duh, consiliere, ajutor spiritual.

  1. Vârsta școlarității este unică pentru fiecare om – ne formăm deprinderi pentru viață, unii dintre noi chiar și pentru scris. Care e cea mai frumoasă amintire prin care vă face plăcere să rememorați acele vremuri?

      Grosu Aurelia:  

     Prispa casei din Măcin va fi scena amintirilor mele eterne. Acolo am dat frâu liber fetiței care cânta cu ”chisoiul de usturoi” și făcea spectacole ziua în amiaza mare de uimea toți trecătorii, acolo era ”piscina”unde mă bronzam vara, acolo a fost locul unde îmi puneam un șorț în față și vindeam pepenii aduși de la cariera de piatră din Munții Măcinului, unde tatăl meu era un cioplitor în granit recunoscut și foarte priceput, un om care a iubit din suflet grădinăritul. Casa părintească va rămâne actrița principală a existenței mele și mă va urmări până în eternitate. Va rămâne leagănul amintirilor nostalgice și dulci ca mierea .

      

      Revăd cu ochii minții roșiile cât un cap de bebeluș sau vinetele uriașe, îmi amintesc castroanele de salată mereu pline ochi de chestii bio, revăd coloanele pline cu căpsuni din grădina noastră și prăjiturile apetisante făcute de mama ca să ne arate cât ne iubește pe mine și fratele meu. Mă urcam pe acoperișul casei și făceam plajă, privind de sus strada principală a orașului. Cocoțată pe tabla fierbinte de pe casă, cu  o sticlă de apă lângă mine, citeam sau cântam în timp ce mă înnegream. Copilăria a fost presărată de momentele mele artistice pline de cântece pe care le învățam foarte repede din cărțulii mici cu cântări din repertoriul vremii anilor 60-70.  La vârsta de patru ani, am redat perfect cântecul  ”Marea ”  interpretat, pe atunci, cu măiestria unui glas impecabil, de inconfundabila  Margareta Pâslaru.

      La radiodifuziunea locală, am mers cu educatoarea și colegii de la grădiniță ca să vedem cum se transmit emisiunile radiofonice. Așa mi-am făcut debutul în muzică, chiar dacă eram o pitică inimoasă și îndrăgostită de muzica ușoară, care mi-a încântat o mare parte din viață.  Îmi este dor de serbările la care participam cu clasa sau la spectacolele de muzică ușoară de la Casa de Cultură din Măcin, la care luam parte cu drag și pasiune. Acolo m-am format ca om , fiindcă mama mea era o femeie care nu te prea lăsa să te culci pe o ureche. Veșnic îmi dădea de lucru în casă, în curte, la școală etc. Am învățat de nota 10 și premiul întâi,nu cred că aș fi îndrăznit să iau mai puțin cu o mamă atât de exigentă.

      Ideea este că mi-a plăcut mai mult cântecul decât literatura, nu m-am gândit că voi ajunge scriitor,  ceea ce denotă că Dumnezeu nu ține seama de planurile omului, ci doar de ale Sale. Îmi aduc aminte de după-amiezele de vară cand petreceam timp cu mama pe o pătură așezată pe cimentul din curte și ea făcea reparații la diverse obiecte de îmbrăcăminte, iar eu mă tot foiam în jurul ei. Îmi reamintesc printre gânduri de prima mea iubire nevinovată, acolo, în Măcin,  unde am cunoscut un băiat care mirosea a gogoși, fiindcă mama lui era vânzătoare la magaziunul de patiserie din centrul orașului.

    Sunt multe momente care îmi trezesc și emoții plăcute și mai puțin benefice pentru sănătatea mea emoțională, ceea ce mă face să le aduc în prim-plan doar pe cele dragi sufletului meu.

     O copilărie fără multă tehnică, în aer liber, într-o gospodărie bine îngrijită, cu doi părinți care s-au străduit cum au putut să ne poarte de grijă atât mie, cât și fratelui meu mai mic.

      Sunt recunoscătoare că a fost așa cum a îngăduit Dumnezeu să fie acest moment al existenței mele!

  1. Scrisul este cel mai probabil o flacără pe care fiecare scriitor încearcă să o mențină vie. Dar… cum foc fără scântei nu se poate, spuneți-ne, când a apărut pentru dumneavoastră scânteia scrisului?

     Grosu Aurelia:

    Scrisul e ceva care vine din interiorul meu, o eliberare şi un mod în care mă pot face auzită, fiindcă am o experienţă care îmi oferă subiecte vaste pe care le pot despacheta şi din care putem învaţă lecţii preţioase de viaţă!            

   Sunt omul care mă pun la dispoziţia celorlalţi, pentru a-i învăţa şi a-i îndruma în mod corect, să nu repete greşelile generaţiilor trecute şi cred cu toată inima că noi, românii, avem nevoie de o resetare majoră în modul de a gândi şi în dezvoltarea personală a fiecărui cetăţean din ţara noastră.  

   Scrisul este un dar și o misiune dată de Dumnezeu atât de târziu, încât le-am apucat cu mare responsabilitate.  Dumnezeu vorbește românilor, El are  ceva măreț de transmis cititorilor mei, am fost mâna Lui și cred că sunt o femeie binecuvântată, care a primit ceea a cerut .

     Sper să fiţi de acord că este o reală nevoie de schimbare în România!

     Datorită vocației de învățător mi-am format o caligrafie și gândire ordonată, știindu-se că cele două sunt strâns legate ca două surori gemene. Susțin introducerea în școli a acestei cenușărese a programelor școlare românești.  În anul 2012, am primit cadou un calculator mai vechi de la o prietenă care nu îl folosea. Așa a început aventura vieții mele, un moment unic care mi-a deschis larg porțile cunoașterii și transformării personale, fiindcă exact de acest lucru aveam nevoie. Aveam cam 54 de ani și lumea virtuală mi-era complet necunoscută. Acel aparat uzat  mi-a dat  șutul necesar pentru a mă descoperi pe mine și lumea de dincolo de monitor. Am intrat în atmosfera  fascinantă a dezvoltării personale și spirituale, care mi-a influențat puternic gândirea și mi-a schimbat radical mentalitatea mea negativă și rigidă, mică și fără viziune pentru viitor. 

     Așa am conceput cele cinci cărți, creând subiecte bazate pe o temelie clară și puternică, pe o alternanță perfectă între spiritualitate și antrenament mental, pe o împletire fericită între credința în Dumnezeu și aplicarea valorilor morale atât în dimensiunea interioară, cât și în cea exterioară ființei mele.

       3.Scrisul ne definește. Care credeți că este motivul pentru care ați început să scrieți și ce anume vă motivează să o faceți și acum? Mai mult, care credeți că vă este atuul,  ce aduc nou scrierile dumneavoastră?

         Grosu Aurelia:

         Este o poveste de viață simplă, dar inedită. Nimic nu vine decât la timpul potrivit..Mi-a apărut șansa să mă apuc de scris deodată, fără să îmi fi dorit acest lucru vreodată.Voiam să cânt, voiam să fac afaceri, orice,  numai  nu să scriu. Dar Cineva ne schimbă planurile după Voia Sa, independent de voința noastră. Profesam meseria de dascăl de peste 30 de ani și nimic nu prevestea apariția unei schimbări neobișnuite în  drumul linear al vieții mele. Eram mereu în rugăciune și căutam ceva nou pentru evoluția mea. Spuneam :

” Ce să fac ,Doamne, cu viața mea?”

       Am cunoscut doi tineri antrenori, unul din Dej și altul din Galați, am lucrat câteva ședințe de coaching cu ei și astfel s-a cristalizat  ideea că ar fi nimerit să povestesc într-o carte experiențele de viață personală și cum am trecut prin ele,  pentru a fi de folos și altora care se confruntă cu situații dificile sau furtunoase..Nu am acceptat de la început, habar nu aveam cum se face o carte, mă gândeam că am nevoie de bani mulți (ceea ce s-a adeverit), mă gândeam că cine sunt eu ca să public și cine mă va citi, eram confuză, dar tinerii insistau.

      În 4 iunie 2013, am început prima mea lucrare care s-a transformat într-un produs final exact după 4 luni, iar în 11 decembrie 2013 am participat la prima lansare de carte din viața mea, la Biblioteca V.A.Urechia din Galați, într-un cadru de mare frumusețe și eleganță. Cerusem lui Dumnezeu să îmi dea o misiune clară și deodată, El mi-a oferit-o.  

      Iată ce scriu la finalul lucrării  ”Ești mai puternic decât crezi”- Dacă am putut eu, poți și tu:

   ” Un vis s-a împlinit! Această carte simplă, pe înţelesul tuturor, a fost scrisă în timp record, cu pasiune şi muncă, în perioada verii anului 2013. Concentrarea maximă pe scop şi disciplina zilnică au dat rezultate. În mai puţin de două luni am scris-o cu dragoste, recunoştinţă şi bucurie. Nu am ştiut în ce intru. După ce am terminat de scris, am aflat că acesta abia era începutul. Nu am ştiut niciodată drumul unei cărţi de la scriere până la cititori. Dar am început să acţionez, căutând, întrebând, cerând sfaturi. Lumea mea singuratică a început să primească oameni noi, editori, tipografi, scriitori, oameni cu care nu m-am gândit că voi lua contact, deoarece din „închisoare“ nu am avut perspectiva nouă care mi s-a deschis acum. Şi sunt recunoscătoare! În fiecare dimineaţă mă trezesc mulţumind. Şi repet prin casă, prin autobuz, la şcoală, înainte de culcare, oricând, cuvântul „Mulţumesc!“

Orice poveste de succes începe cu cineva care asimplu spus: orice lucru mare începe cu ceva mic. Dacă nu eşti dispus să începi de jos, nu poţi începe deloc!

Lui Dumnezeu îi place să folosească lucruri despre care noi credem că sunt neînsemnate. El a folosit prânzul unui băiat ca să hrănească mulţimile de oameni flămânde, El a folosit o praştie pentru a-l doborî pe uriaşul Goliat, El a folosit o mână de lut pentru a reda vederea unui orb. El m-a luat pe mine din pat, dintr-o agonie mentală şi m-a vindecat, dându-mi viziunea de a vă împărtăşi şi vouă lucrările Lui în viaţa mea şi în viaţa altora.  El a folosit un loc de muncă neînsemnat, bani puţini  sau o idee mică pentru a mă binecuvânta. „Norii“ mici de pe cer sunt indicatorii a ceea ce va veni, ei sunt canale pe care El a hotărât să le folosească.

        Când El promite ceva, nu are nevoie de niciun lucru mare pentru a îndeplini promisiunea. Oamenii îşi fac planuri, au vise, au scopuri, au multe cunoştinţe corecte şi bune, dar cred că aş cere mai degrabă planuri pe care El să le poată binecuvânta.

       Am fost atrasă în 101 direcţii, dar când am hotărât să-i dau Lui toate direcţiile mele, El a ales-o pe cea mai bună. Pe drumul meu, am căutat fericirea în mod greşit. Am căutat să primesc, în loc să dăruiesc. Când am realizat acest lucru, am început să schimb tactica. Am zâmbit, am încurajat, am dat, dar am şi primit multe binecuvântări. Şi mă simt mereu binecuvântată în felurite moduri. Dragostea pentru Dumnezeu este rădăcina, dragostea pentru ceilalţi, este rodul exprimat prin încurajare, răbdare, facere de bine, smerenie, generozitate, seninătate, blândeţe şi sinceritate.

      „Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul (puterea şi calitatea sa), prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună de nimic, decât să fie lepădată afară.“ Sarea este asemenea dragostei; ea poate vindeca, curăţa, conserva, poate îmbogăţi, dar este nefolositoare când e ţinută în solniţă şi nu este presărată în jur. Dragostea este puterea vieţii, ea trebuie să fie motivul  pentru care ne trezim în fiecare dimineaţă. Fiecare zi poate să devină interesantă şi plină de sens dacă ne vedem ca pe nişte agenţi ai lui Dumnezeu, aşteptând în umbră să presărăm sare peste vieţile lipsite de gust pe care le întâlnim. Când colega mea, Mariana, o femeie tânără cu doi copii, un băieţel şi o fetiţă oarbă din naştere, a ales să se aşeze frumos îmbrăcată în cada din baie , să ia multe somnifere ca să moară, m-am îngrozit la gândul că sunt pe lume atâţia oameni deznădăjduiţi, care nu mai au nicio speranţă şi nu pot face faţă presiunilor sociale, emoţionale şi psihice. M-am întrebat când am aflat de moartea ei zguduitoare, de ce Dumnezeu a îngăduit ca ea să moară şi pe mine m-a salvat. Nu am înţeles de ce Mariana şi Dorin ( un coleg de școală) au murit prin sinucidere, iar eu am fost salvată. Mult timp m-au frământat tot felul de întrebări la care nu am găsit răspuns. Doar în vara aceasta am aflat răspunsuri clare, cercetând multe lucruri din trecut şi am înţeles că planurile lui Dumnezeu nu sunt şi planurille noastre.

      După ce am primit viziunea scrierii acestei lucrări, Dumnezeu mi-a descoperit un cântec creştin care m-a însoțit toată vara. Scriam şi ascultam melodia minunată.

      Iată versurile şi mesajul cântecului:

De multe ori în urma mea, prin gestul meu necugetat,

Rănit-am oameni, rănit-am oameni

Dar nu prin arme sau cuţit,

Ci prin ceea ce-am vorbit,

Am dărâmat templul care trebuia zidit.

Vreau ca gura mea de acum să rostească

Tot ce-aduce un zâmbet pe faţă

Tânjesc să iubesc ca şi Dumnezeu

Vreau să-nvăţ să leg o rană

Să conduc privirea oarbă,

Către Ceruri, nu pot uita că şi eu am fost condus cândva de Sfântul Miel.

Aş vrea ca rănile să leg,

Celor ce-n drumul vieţii merg,

Fără speranţă, fără speranţă,

Am fost şi eu cândva,

Dar Iisus m-a salvat

Şi m-a condus către Cer

Ca să fiu cu El acolo… Sus.

    Misiunea de a lega răni şi a fi de ajutor oamenilor a venit în timpul scrierii acestei cărţi. Vreau să ajut, să lucrez pentru oamenii care nu îşi găsesc Calea. Dacă pe mine m-a scos din negura depresiei, dacă pe mine m-acondus zilnic către ceea ce sunt astăzi, cu siguranţă El va conduce fiecare om disperat şi deznădăjduit. Am trecut prin văi adânci, prin locuri pustii, sufletul mi-a fost gol şi răvăşit, oamenii m-au dispreţuit şi judecat, dar… bucuria a luat locul tuturor acestor poveri şi acum sunt UN OM ÎNTREG!

      La încheiere, am o rugăminte pentru cei care au ajuns până la sfârşitul lecturii. Dăruiţi cartea mai departe altora, dăruiţi-o cu dragoste. Faceţi să circule mereu această carte. Nu puteţi anticipa cine se va regăsi aici şi va învăţa ceva. Nu puteţi şti ce răni veţi lega şi cine va fi ridicat prin toate mărturiile de aici.”

       ”Ești mai puternic decat crezi ” este emblema unei cărti de dezvoltare personală si spirituală, prin care orice cititor va simți prezenta lui Dumnezeu în viața mea. Este modul meu de a Îl prezenta pe Cel care a stat alături de mine în ”valea umbrei morții”, în cele mai grele situații prin care am trecut de-a lungul timpului, o carte care poate ridica, încuraja, susține pe cititorul ei , o carte care prezintă, în întuneric, poți primi fascicule de Lumină, cum poți fi înconjurat de armate de îngeri, cum pentru viața ta se dau lupte la nivel spiritual și cum poți experimenta victoria măreață a unui nou început.

      Atuul meu rămâne gloria lui Dumnezeu peste viața mea și misiunea pe care ați descoperit-o în încheierea cărții mele de debut. Voi continua să ajut , să încurajez, să lupt pentru vindecarea omenirii de rău și suferință. Toate cărțile sunt inspirate de Duhul lui Dumnezeu, fie că este o carte de înțelepciune, fie că este o carte pentru părinți, fie că este o carte dedicată femeilor de pretutindeni.

    Sufletul meu este împlinit, fiindcă știu că nu am trăit degeaba pe acest Pământ…

––––––––––––

Aurelia GROSU

Un fragment din cartea lui Gheorghe A. Stroia care poartă numele: ”Interviuri cu scriitori români contemporani – În dialog cu inima.”

Vasilica GRIGORAȘ: Lansare de carte la Biblioteca Municipală „Mihai Ralea” din Huşi

Mijloc de octombrie blând, calm şi luminos. De dimineaţă am plecat spre Huşi, „oraşul dintre vii”. Razele soarelui despletea uşor canavaua ceţii, aceasta pierzându-şi consistenţa unduios şi elegant. Patina toamnei a atins frunza viilor şi şi-a pus straşnic amprenta pe frunzele copacilor de pretutindeni. Pe şevaletul pădurii din dealul Dobrinei, toamna ghiduşă a răsturnat cu artă cutia cu acuarele dintr-o gamă largă de culori. Verdele verii abia mai licărea din loc în loc.

Pentru oraşul Huşi este o toamnă rodnică. De data aceasta, în oraş e mare sărbătoare. În anul Centenarului Marii Unirii, huşenii se întâlnesc să celebreze Centenarul Colegiului Naţional „Cuza Vodă”. Printre multe alte activităţi culturale, educaţionale, artistice se numără la loc de cinste lansarea cărţilor: „Poetical Bridges = Poduri lirice” (vol 1, 2016 şi vol. 2, 2018), Editura Scripta manent, Napier (NZ), antologator, editor şi traducător Valentina Teclici şi „Răsfrângeri critice” de Lina Codreanu, Editura Detectiv Literar, 2018.

Antologia „Poetical Bridges = Poduri lirice” este un proiect al poetei şi scriitoarei Valentina Teclici, apărut în ediţie bilingvă (română – engleză). Fiecare volum include 12 poeţi români şi 12 neozeelandezi. Un act de cultură unic, prin care editoarea a dorit construirea unor poduri poetice, spirituale între autorii de aici şi cei de la antipozi. Şi, chiar a reuşit să realizeze acest lucru.

Amfitrionul evenimentului a fost renumitul eminescolog, prof. dr. Theodor Codreanu. Cu participarea unui public numeros, într-o atmosferă caldă şi tonică în aceeaşi măsură, poeta Ana Urma şi poeta Ana Anton au vorbit despre volumul 1 al Antologiei „Poduri lirice”, iar poetul şi scriitorul Ioan Gh. Pricop şi poeta, scriitoarea Dorina Stoica despre volumul 2. Menţionez şi faptul că poemele vorbitorilor au fost incluse în volumele respective. Scriitoarea Lina Codreanu a făcut mai multe aprecieri pertinente despre Antologie, iar la volumul 1 a publicat o cronică în mai multe reviste. În încheierea prezentării Antologiei, Valentina Teclici a dezvăluit misterul ideii de a edita o asemenea carte, scopul apariţiei editoriale şi a prezentat câţiva dintre poeţii neozeelandezi, exprimându-şi bucuria deplină faţă de modul în care a fost primită cartea, atât în România, cât şi în Noua Zeelandă.

Despre volumul de critică literară „Răsfrângeri critice”, semnat de prof. Lina Codreanu au vorbit poetul şi scriitorul Petruş Andrei şi poetul şi scriitorul Ioan Gh. Pricop, reliefând talentul analitic, înţelegerea profundă a creaţiei unor autori, ale căror cărţi au fost recenzate. Criticul literar Lina Codreanu abordează întru analiză şi comentariu mai multe genuri literare: poezie, proză, critică literară.

O rază de lumină culturală la această întâlnire de suflet a fost şi participarea prof. dr. Petru Ioan de la Facultatea de filosofie, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, fiu al oraşului Huşi.

Atât dr. în sociologie Valentina Teclici, cât şi prof. Lina Codreanu s-au bucurat de aprecieri unanime, felicitări şi urări de noi succese. Ne alăturăm şi noi cu toată căldura şi preţuirea.

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Huși

19 octombrie, 2018

Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA: Ofertă de carte (27) – Octombrie 2018

Stimate destinatar,

Așa cum știți deja, începând cu data de 25 mai 2018, se va aplica regulamentul UE privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestora. Va informăm că adresa dumneavoastră de e-mail nu au fost și nici nu va fi folosită în alt scop decât acela de a vă ține la curent cu noutățile editoriale ale parohiei noastre. Dacă doriți să primiți sau să nu mai primiți în continuare vești în acest sens, vă rugăm să ne  dați un semnal și, în funcție de acesta, vom păstra sau vom șterge adresa Dvs.

 

Cu cele mai bune gânduri,

Pr. Al. Stănciulescu-Bârda

 

Vă rugăm să ne permiteți să vă prezentăm  lucrările pe care le avem disponibile în stocul parohiei noastre. Ne exprimăm, totodată, speranța,  că ele vor găsi ecoul cuvenit în sufletul Dvs. și ne veți face comenzi, atât pentru nevoile Dvs.  spirituale, cât și ale celor dragi.

 

Parohia noastră pune la îndemână tuturor cărți ziditoare de suflet, de literatură, de istorie, filozofie și din alte domenii, tocmai în această perioadă, când, pe toate canalele de informație, suntem bombardați cu  tot felul de produse menite să ne îndepărteze de Dumnezeu. Cărțile propuse de parohia noastră pot fi hrană pentru sufletul Dvs., dar și un cadou fericit, pe care îl puteți oferi celor din jurul Dvs. Se cheltuiesc sume enorme pentru tot felul de daruri ce se fac celor dragi, deși multe sunt doar simbolice și de circumstanță. Noi vă punem la dispoziție cărți, care să fie un prieten de nădejde pe drumul către Dumnezeu, atât pentru Dvs., dar și pentru cel ce le primește ca dar din partea Dvs.  O scurtă privire asupra listei de mai jos v-ar convinge de seriozitatea ofertei noastre. Ele sunt achiziționate de la centrele eparhiale, de la diferite edituri, care s-au remarcat prin seriozitatea și competența publicațiilor în domeniile menționate mai sus.

 

Înțelegem că această activitate de răspândire a publicațiilor religioase creștine ortodoxe face parte din însăși misiunea noastră de a răspândi, cu timp și fără timp, cuvântul lui Dumnezeu. Datorită acestei lucrări, putem să desfășurăm și o serie de activități misionar-pastorale în parohie, de ajutorare a unor familii și persoane aflate în dificultate, donații de cărți în parohie, gratuitatea serviciilor religioase și multe altele.

      

Vă mulțumim cordial celor care ați comandat deja cărți. Vă mulțumim celor care ne-ați încurajat, celor care ne-ați îndrumat. Vă mulțumim și celor care nu ne-ați răspuns. Din toate am înțeles că doriți să avem lucrări cât mai bune, cât mai ziditoare de suflet și cât mai diverse. Ne străduim să împlinim această dorință a Dvs. Sperăm că prezenta ofertă să fie mult mai interesantă. Regretăm, însă, că stocurile sunt foarte mici, iar stocurile de la capitolul ,,Micul anticariat” se reduc în cele mai multe cazuri la câte un singur exemplar.

      

Trimitem cărți și în străinătate, dacă ne sunt solicitate, cu precizarea că taxele poștale revin cumpărătorului. Pentru trimiterile în țară taxele poștale sunt suportate de parohie.

     

Precizăm, de asemenea, că publicăm, de două ori pe lună, ,,Scrisoare pastorală”, pe care o trimitem gratuit tuturor familiilor din parohie, cât și la câteva sute de persoane din afara parohiei, prin poștă sau pe e-mail. Daca va interesează, comunicați-ne și vă putem trimite și Dvs. această publicație a noastră gratuit. Găsiți acolo multe lucruri care v-ar putea interesa.

              

În cazul în care mesajul nostru nu vă interesează sau vă deranjează, vă rugăm să ne scuzaţi, eventual să ne daţi un semn, ca să ştergem pentru totdeauna adresa Dvs. din evidenţele noastre. Oricum, să dea Dumnezeu ca acesta să fie singurul necaz al Dvs., altele să nu mai aveți.

              

Aşadar, avem disponibile următoarele lucrări:

  1. Cărți recent apărute:                 

  1. Pr. Prof. Dr. Al. Stănciulescu-Bârda, Studii și documente privind Istoria României. Vol. III. Banatul, Craiova, Editura Sitech, 2013, 631 pag., 50 lei;           

Cartea cuprinde 1073 documente inedite din perioada 1780-1886 privitoare la Banat, provenind din cancelariile bisericești, politice, militare și administrative din Vârșeț, Karloviț, Viena, Buda, Pesta, Sibiu, Timișoara, cât și un manuscris bănățean, – variantă locală din 1804 a lui Supllex Libellus Valachorum – , descoperit la Biblioteca Academiei Române din București. Primul volum din această serie a apărut în 2003 și în el au fost analizate aspectele istorice desprinse din aceste documente. Volumul al II-lea a apărut în  2010 și în el erau analizate aspectele juridice(drept internațional, administrativ, civil, penal, medicină legală etc.), cât și cele de drept canonic. Documentele în discuție prezintă însă aspecte mult mai variate, care ilustrează viața românilor bănățeni din perioada respectivă. Sunt pagini emoționante, care vorbesc despre Răscoala lui Horea, revoluția franceză, revoluția de la 1848, numeroasele războaie austro-turcești, austro-franceze, epidemiile de ciumă și de holeră, care au decimat populația Europei acelei vremi. În ele surprindem starea materială și spirituală a românilor, relațiile lor cu autoritățile politice, militare și bisericești, cu celelalte naționalități conlocuitoare. Nu lipsesc nici documentele care ne vorbesc de renașterea conștiinței naționale, de lupta românilor pentru  afirmare politică, bisericească, culturală și socială. Găsim aici o adevărată cronică a noutăților editoriale ale vremii, apariția și răspândirea publicațiilor românești din Banat și Transilvania, care și-au adus din plin aportul lor la progresul poporului român. Găsim aici figurile unor mari luptători pentru drepturile românilor, apariția și dezvoltarea școlilor, asitenței medicale și multe altele. Astăzi, când apar tot mai puține volume de documente, cartea noastră este o noutate binevenită în spațiul cultural românesc și sperăm că ea va fi bine receptată de cititori, de cercetători, de toți iubitorii de cultură ți de istorie românească. În cazul în care vor exista solicitări, vom reedita primele două volume. Raportat la prețurile actuale, primul volum ar costa 15, 00 lei, iar al doilea   aprox. 40 lei. Așadar, primim înscrieri și la acelea.

  1. Prof. C. Negreanu, Istoria proverbului românesc, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 160 pag., format A5, hărtie offset, copertă policromă,  16 lei.

Constantin Negreanu a inițiat o adevărată școală de paremiologie în Mehedinți. El însuși și-a luat doctoratul cu o teză despre proverbele românești, a editat câțiva ani o revistă de paremiologie, a organizat și condus patru simpozioane naționale de paremiologie, a reeditat vechi culegeri de proverbe românești, a publicat numeroase articole și studii în țară și străinătate despre proverbele românești și era pe punctul de a obține aprobările necesare pentru a înființa la Tr. Severin o secție a Academiei Române pentru studiul proverbelor. Suflul morții l-a smuls dintre noi și proiectele lui au rămas neîmplinite. Prin strădaniile şi generozitatea lui NEGREANU se realizase ceva în Mehedinţi. Ceva trainic, ceva ce trebuia să dureze! Dar aripile lui NEGREANU s-au frânt înainte de vreme şi, odată cu el, din păcate, s-au ruinat şi proiectele ce le iniţiase. Aripa morţii a bătut păstorul şi s-au risipit oile. Azi toate realizările, proiectele şi visele lui NEGREANU au rămas amintire, au devenit ele însele istorie. Au rămas exemplu şi au devenit reproş pentru cei ce nu au mai continuat opera începută. NEGREANU a pus temelia. Aceasta nu trebuia să rămână un zid părăsit, ci zidirea trebuie să continue. în această temelie NEGREANU a zidit însuşi sufletul şi tinereţea lui şi tocmai de aceea am convingerea că zidirea nu se va surpa. Publicarea cărţii de faţă sperăm să fie un semn în acest sens.

  1. Gheorghe Duncea, Tudor Vladimirescu, aşa cum l-am cunoscut,  Bârda, 2015, 150 pag., 6 lei;   

Gheorghe Duncea a fost căpitan al lui Tudor Vladimirescu. Este unul dintre prietenii cei mai apropiați ai lui Tudor Vladimirescu. Au fost împreună de la vârsta de cinci ani. Au fost colegi de școală, tovarăși în afaceri, în armată, în lupte. Lucrarea de față cuprinde însemnările scrise de autor la câteva zile după asasinarea lui Tudor, când Duncea însuși se aștepta să fie prins și executat. Este un text scris ,,cu limbă de moarte”, pentru a se ști de către urmași lucruri necunoscute din biografia marelui erou. Însemnările lui s-au păstrat ,,la căpriorul unei case” din Prejna, au fost transcrise de un urmaș al său, au fost publicate în reviste din perioada interbelică sub formă de serial  și văd acum pentru prima dată lumina tiparului sub formă de carte. Lucrarea este însoțită de un studiu introductiv semnat de Pr. Stănciulescu-Bârda.   Ne facem o datorie de conștiință din publicarea acestui manuscris și sperăm că el va intra în circuitul științific și-n atenția istoricilor și a marelui public.

  1. Nicolae Iorga, așa cum l-au cunoscut, Bârda,  Editura Cuget, 2012, 272 pag., 20 lei;

Lucrarea este rodul unor căutări desfășurate în ultimii treizeci de ani. Nenumărate scrisori și mesaje am adresat de-a lungul celor trei decenii către toți cei ce l-au cunoscut pe marele savant. Am publicat anunțul în multe reviste și ziare și rezultatul s-a concretizat în această carte. Întâlnim aici  amintiri despre Nicolae Iorga semnate de foști studenți, secretari, prieteni, apropiați ai săi din țară și din străinătate, precum Nicolae Bocancea, Traian Cantemir, Alexandru Ciorănescu, Alexandru Ciurea, Ioan Cociu, Gheorghe Cunescu, Nicolae Fuiorea, Ieremia B. Ghita, Nicolae Grigoraș, Gheorghe Iliescu-Izvoare, Constantin Pavel, Alexandru Petrescu, M. Petrescu-Dâmbovița, Ion Larian Postolache, Alexandru Predescu, Ioan Rămureanu, Petru Rezuș, Constantin Robescu, I. I. Rusu, Stela  Serghie, Dan Simonescu, Ene Stanciu, Haralambie Teodoru, Gh. Vețeleanu, D. Bălașa, I. C. Chițimia, Rodica Ciocan-Ivănescu, Gheorghe  Hrușcă, Ioan T. Ionescu, I. Ionescu, C. Lodovescu, Gh. Ruscanu, Maria Schmidt, Ilie Grămadă, Aurel Bordenache, Emilia Comișel, Gunther Schuller, Alexandru Andronic, A. Mihăescu, Iosif E. Naghiu, Nicolae Petrescu, Gheorghe Șinca, Haralambie Teodoru,  Teodor Costescu, Gh. Dumitrescu-Bistrița,George Magherescu, Mircea Iosif, Gh. Paschia, Em. D. Petrescu, Gh. Popescu, Jozsi  Sandor, Virgil Medan, Antonie Plămădeală și mulți alții. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat ideea de a aduna aceste amintiri inedite, dar regret că ideea mi-a venit mult prea târziu. S-ar fi putut aduna mult mai mult material! Asta este!

  1. Pr. D. Bălaşa, Dacii de-a lungul mileniilor, Bârda, Editura ,,Cuget Românesc”, 286 pag., format A5, hărtie offset, copertă policromă,  20 lei.

Parcurgând cărţile Părintelui Dumitru Bălaşa dedicate istoriei dacilor, sesizezi cu uşurinţă că sunt scrise de un mare patriot şi deţin ele însele o mare doză de patriotism, care te copleşeşte. Datorită cărţilor Părintelui Dumitru Bălaşa, dacii îşi regăsesc vadul în istorie, în ciuda celor ce-au făcut tot ce le-a stat în putinţă să-i facă să dispară de pe scena ei. Părintele Dumitru Bălaşa este un învingător, fiindcă a plecat dintre noi cu  convingerea că a făcut ceea ce trebuia să facă în calitate de român, de creştin şi de preot. Chiar dacă unele dintre tezele şi ipotezele pe care le propune vor fi contestate, poate infirmate, despre autor se va vorbi mult de aici înainte, cărţile sale vor fi tipărite şi retipărite, cititorii vor găsi în ele mereu prospeţimea informaţiilor documentate, iar dacii vor reveni mereu în conştiinţa acestora şi datorită istoricului Dumitru Bălaşa.

  1. Pr. D. Bălașa, Marele atentat al Apusului papal împotriva poporului român, Bârda, Editura ,,Cuget Romanesc”, 150 pag., format A5, hartie offset, tipar offset, coperta policroma, plastifiata, 16 lei. 

Editura noastră a publicat cartea regretatului părinte Dumitru Bălaşa, Marele atentat al Apusului papal împotriva poporului român. Ea reprezintă o noutate în domeniu, în sensul că urmăreşte contactele pe care le-a avut poporul român pe o perioadă de cea. două milenii cu Occidentul, cât şi implicaţiile pe care le-a avut scaunul papal, mai precis papa, cu aceste contacte româno-occidentale. În spatele unor evenimente cruciale din istoria românească s-au vehiculat interese ale papalităţii de expansiune şi prozelitism în spaţiul românesc. Părintele Dumitru Bălaşa apelează pentru justificarea susţinerilor sale la o bibliografie impresionantă şi la reinterpretarea unor documente şi cronici de epocă mai mult sau mai puţin cunoscute în lumea ştiinţifică românească. Autorul este conştient de importanţa filonului dacic în spiritualitatea românească şi tocmai de aceea tratează poporul român drept popor „daco-român”. Conştiinţa descendenţei româneşti din trunchiul traco-dacic îl aveau şi popoarele occidentale cu care românii au intrat în contact de-a lungul vremii şi acest lucru le-a făcut să aibă o politică în mare parte ostilă, menită să împiedice realizarea idealului românesc de „Dacia Continue reading „Alexandru STĂNCIULESCU-BÂRDA: Ofertă de carte (27) – Octombrie 2018” →