Nicolae BĂCIUŢ: Aproape / Departe prefață la volumul „Gânduri printre rânduri” de Silvia Urdea

Silvia Urdea îmi era cunoscută din primii mei ani „vetrişti”, numărându-se în anii optzeci printre autorii redutabili ai revistei târgu-mureşene Vatra, unde a colaborat cu cronici literare, recenzii, despre proza acelor ani.

La Târgu-Mureş, Silvia Urdea a ajuns în 1965, după absolvirea Facultăţii de Filologie din Cluj-Napoca, fiind repartizată ca asistent universitar la Institutul Pedagogic de 3 ani din Târgu-Mureș, secția filologie, ceea ce vorbeşte de la sine despre calităţile tânărului dascăl. Evoluţia sa a fost una ascendentă, obţinând titlul de Doctor în Filologie, la Universitatea din Iaşi, cu o teză despre proza lui Anton Holban, sub îndrumarea prof. dr. doc. Constantin Ciopraga, pe care, în colecţia celebră în epocă, „Universitaria”, o publică la Editura Minerva, în 1983, sub titlul Anton Holban sau interogația ca destin, după ce, în 1981 a publicat un mănunchi din publicistica lui Octavian Goga, Pagini publicistice, în colecția „Restituiri”, coordonată de Mircea Zaciu.

După desfiinţarea Institutului Pedagogic de la Târgu-Mureş, şi-a continuat activitatea la Filiala Academiei din Târgu-Mureș, în calitate de cercetător științific, ocupându-se de presa transilvăneană din perioada interbelică, finalizând câteva studii. Până la plecarea definitivă din ţară (august 1990) şi stabilirea în SUA, prezenţa sa publicistică a fost mai degrabă discretă, fiind una dintre vocile critice pe care le-a pierdut şi revista Vatra şi istoria literară, după ce autoarea îşi câştigase şi notorietate şi autoritate. Şederea în SUA nu a ţinut-o însă departe de preocupările sale literare, extinse şi în sfera eseistică şi în cea publicistică, colaborând la ziarul Lumea liberă, editat de Cornel Dumitrescu, la revista Foaie, editată de Romeo Stana, la  Lumea românească, apărând sporadic la Grand Rapids, editat sub îngrijirea lui Mihai Gheorghiu, la Art-Emis, la Curentul internațional USA, editat în Sterling Heights, Michigan, de Ștefan Străjeri, și la Vatra veche, editată la Târgu-Mureș, sub direcția lui Nicolae Băciuț.

Colaborarea la revista Vatra veche a fost pentru mine nu doar onorantă, ci şi recuperatorie, pentru că, într-un fel, Silvia Urdea aparţine acestui spaţiu geografic şi spiritual. Pe de altă parte, Silvia Urdea, după cinci ani petrecuţi la New York şi încă aproape douăzeci şi cinci la Michigan, a ră-mas mereu racordată la literatura română şi la realităţile româ-neşti, pe care le-a privit şi cu nostalgie, dar şi cu ochi critic.

De altfel, şi plecarea din ţară a fost un gest de atitudine, după un lanţ de dezamăgiri şi evenimente care i-au pus sub semnul întrebării aspiraţiile fireşti de împlinire personală.În ultimii ani, şi-a canalizat energiile spre acele orizonturi spre care a privit încă din adolescenţă, trăind parcă o a doua tinereţe, fiind foarte prezentă cu articolele sale în diverse publicaţii şi, mai mult, în 2014, a strâns între coperţi şi o parte a roadelor sale publicistice, în volumul „Arc peste timp”, apărut la Editura Anamarol, coordonată de Rodica Elena Lupu.

Disponibilităţile Silviei Urdea se dovedesc a fi extinse, ea aplecându-se cu profesionalism atât asupra faptului de cultură, cât şi asupra vieţii politice internaţionale, fiind un analist de mari profunzimi şi intuiţii pertinente.

O notă de distincţie a poziţiei Silviei Urdea este patriotismul său luminat, unul de mare vibraţie şi sinceritate, într-o preocupare constantă faţă de destinul neamului şi ţării sale. Avantajul judecăţilor sale a venit şi din distanţa – şi la propriu şi la figurat, geografică şi emoţională – faţă de evenimentele analizate. O detaşare care o scuteşte de umori şi partizanate de orice fel. Principiul suveran care guvernează judecăţile sale de valoare: adevărul şi numai adevărul, fiindcă numai adevărul ne va salva şi ne va aduce mântuire.

„Gânduri printre rânduri” e o carte prin care Silvia Urdea ne-a convins încă o dată că, vorba lui Nichita Sănescu, patria sa e limba română şi că fiinţa sa aparţine pământului… de acasă.

–––––––-

Nicolae BĂCIUŢ

Târgu Mureș

Octombrie 2018

George ANCA: Ahimsa Eliadeană

Ahimsa Eliadeană

Ierusalim

A Pierde

Pasărea Brâncuși

Naufragiu Baudelaire

Anonimul lui Rembrandt

Depoziții

Ahimsa eliadeană

        Abia se înfiinţă nebunia-lacrimă. Thomas făcu cercul. Fiecare ceva, eu cântai, Astăzi s-a născut Hristos, Mesia chip luminos, Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi. Toţi pe Dumnezeu, cu amen, cu namaste. Jesus, the greatest embodyment of the non-violence, L.S. Gandhi. O lacrimă de-a Platei, Elisa, ikebaneza, indoneziano-australianul Effendi. Cercul omenirii-Crăciun în auditoriumul Palatului Păcii Copiilor din Rajsamand pe deal mai înalt ca Golgota. Thomas făcuse rugăciunea. Subhash – om, shanti, om. Tamilezul, să-i scriu de Dragoş Pâslaru (facem mişcare, acum ori mai pe urmă). Ce biruitor creştinism, la o adică. Ce zile ne-or mai veni după naştere, în atât adânc. Educaţia yoga, Mirceo. Nici asta nu e de Diwali. De rugat ne rugarăm la lacrimă. Acum plictisul. Mă scăldasem şi pătura yoga numai praf, cenuşă în cap, Eliade, nu mahapranam.

        Mult m-a potrivit o soartă, mamă moartă, m-a născut creştin în artă. Culoarea e în orient, linia în vest. Ne culcă pe ureche. Mă tăvălesc în nisipul verde al deşertului. Mi se bulboacă sângele. (N-)am de murit. Crăciuniţe-ahimse. Îl salutaşi pe Hristos frăţeşte. Nu ne pare rău. De bine ce ne pare, o lacrimă. Vieţi zidite în ce alegere, tolerantă, purificatoare, ahimsa. Cu Mahavir cunoscându-mă, cu Isus născându-mă, crucea aşteptând-o.

        Acharya Tulsi a recomandat să nu se aplaude, că sunt microbi în aer şi pot fi ucişi. În schimb să se ridice mâinile, copaci răsfiraţi rotindu-se în aer.

        Mi-am serbat în gând – cum am spus şi Tatăl Nostru la masă -, 30 de ani de când am venit în India. Acum eram la Indore, cu Plata şi fata, ba ne întorsesem. Crăciun indian şi atunci, neamule. Cum să se fi întâmplat altfel acum. Măcar şi italiencele, evreii, jainii, ţările tot Bangladesh. Ce lumânare luminoasă. Apa din analiză. Masut Rana de Kazi Anwar Hussain, cu ţigani mistici din România. Cu măicile nu ştiu ce să mă fac, ba o ahimsa de crizanteme. Coroana labirintului pedeapsă pe ducă odată cu noi.

        Ahimsa jainilor mi s-a aninat de o poematizare. Bătrâni şi ne-am mai relaxa pe viaţă, nu deţinuţi ca sub sovietici. Islam înseamnă pace Vasile Lovinescu. N-avem cunoştinţe să ne convertim, precum Miguel şi uite Thomas, Nicu., trebuindu-ne creştini într-o gheţărie a arşiţei de peste iarnă.

        Gabriela, că-n India c’e tutto. A ne vedea indianitate din nesfârşitele indianităţi, poezii de dragoste jaine, rajsamandiene.

        Ahimsa-Memna/Mioriţa, Spaţiul mioritic, comparaţia cu Mahabharata. Colind de crăciun. Mama, maica Domnului. Deal-vale, troheu-anushtub. Violence of man against god. Hyperion. I belong to Jain sect.

        Mahapragya primeşte în camera 13, unde dormisem sub decibeli. Sadhus. Intraţi care n-aţi fost. Măturaţi desculţenia. După Thomas, cu policolor, îi ofer şi eu dar galben, Cenuşa lui Eliade. Primeşte. Alb? Îmi dă voie să-l traduc. Mă face ambasador ahimsa pentru România/Sud-Estul Europei.

        Manoj, din Hyderabad, vrea literatură română (ascultase Mioriţa-Ahimsa şi fusese la worksop-ul meu, primul, nu şi la al doilea).Să se intereseze de Prabhu Vydiasagar Dyal, să-mi spună şi mi de amintirea lui postumă, dacă se face ceva, semnez şi eu. I-am dat Cenuşa lui Eliade şi ultimul prosop. Musulmanul fundamentalist din Sri Lanka a vrut documentaţie Mioriţa, i-am recomandat Mircea Eliade, The Vanishing God. Fusese în Bulgaria şi Ungaria.

        Zalmoxe şi Isus, cu ahimsa, ne făcură pe daci/români prea ospitalieri cu invadatorii. De ajutor fir-ar India. La ieşirea de la Mahapragya, Thomas că face masă rotundă la Atena, să mă duc şi eu, că el e eretic, că n-am să-i dau o carte cu Eliade, o văzuse la Mahpragya, a fost ultima, i-am zis, adevărat.

        Muni Kumar Shrman fu benjaminul. Întrebase atât de senin unde e România. Are vecini Bulgaria, Serbia, Ungaria, Ucraina, Moldova. E lângă Rusia. Rusia e şi lângă India. În Rusia avem 25 campusuri, şi în Moldova. Ce ţări sunt în Europa de East? I le spun, România e a şaptea din Europa, până intră Ucraina. Bine, eşti ambasadorul lui Mahapragya în România. Se cucereşte lumea nu ştiind-o.

        Cred că îmi sunt încurcate şi orele. În orice caz, e nor. Sunt primul afară. O fi în 28. Fac revelionul de unul singur în camera 13.. Uliţa spre palat e abrubtă, cer scuteriştii de zece ori mai mult.. I-am zis în ’77 unui yogin de Eliade şi e l m-a întrebat, which swami. Aseară, dându-i lui His Holiness pe Eliade, nu l-a mai refuzat la culoare. Ce faci, iarno, nu mai arzi? Pe prânz, în yarzi cu barzi. Ultima yoga, cel puţin. Secret India, 1934, Paul Brunton citat la meditaţie.

        Blajinii sunt jainii de se ştiau yoginii pierdui cu versuri crinii. Am greul subiectului pe nebunia sectului. În tradiţia sud-indiană, dacă moare soţul unei femei tinere, primul bărbat cu care are voie să se căsătorească este fratele mamei, unchiul ei. Nu şi în nord. Apropo de diversitate şi relativitate. Tradiţia religioasă îţi arată calea spre fericire.

        Părăduim litere de nisip. Le laşi cu spatele la cămilă. În medina Rabatului, discul kuranic audiam. Să ne fi întristând acum despărţirea de jaini?

        Cine ne mai povesteşte secta, pas către mokşa? Secta prazului, obrazului. Vrei să controlezi pe altul şi-ţi pierzi propriul control. Trupul nu e al meu. Soldaţi la frontiere. Sunt prieten cu toate fiinţele. N-am viaţă-n mine dacă nu mor un pic nonviolent, restul ghilotină. Între atâtea limbaje scriu automat spre neînţelegerea niciunuia, cu dialectele misteriozităţii sectare. De unde punctuaţie, că să nu ne lăcomim, să nu ucidem incoerenţa. Mă vărs în întunericul auditoriumului, câte miliarde de Indii cu tot atâtea populaţii de raze. Romanul ahimsa nu se pricepe Rajsamand. Mai tari vor fi fiind bastoanele celor ce-l joacă pe Gandhi. N-am epică, dar coincidenţa hazului, acolo, o Indie cu teme de ţără nonviolentă, între mari. Plato, eşti jaină din dragoste de animale. Profesorul de sanscrită se declară între Gita şi ahimsa, alţii între Zalmoxe şi Hristos.

        Cu bătrânii, m-o lăsa inima. Cu fata, în tren. Am coborât într-o gară să merg aproape la o gazdă, nu ştiu ce să iau. Am uitat să mă întorc. Am pierdut trenul. N-aveam bani să plătesc gazda. I-am explicat, făcea feţe. A apărut fata şi s-a rezolvat. În Rajsamand am scris poeme pe apucate, improvizaţii printre meditaţii. Angela recomandă pe evreica din Ancona pentru tratamente de fertilitate. Cod liber în creierii Rajasthanului, cu Benazir moartă. Violenţă şi-n cea mai mică entitate.Contemplarea compasiunii. Intrăm în somn. Copii de 3-4 ani condamnaţi la yoga.

          Mă gândesc să te scriu de când nu te ştiam. Ce răsurar roz meditat Jaipur. În pace mai mult Benazir, ne-a ţinut tăcerii ei Rupini. Funeralii anticipate. Ahimsa eliadeană din swami în swami.

Ierusalim

*

          Depresie în jur, nici Shakespeare. Să-mi fi muiat mâinile în Dunăre, ca fata, în Nistru. Mergi pe vârfuri. Pulbere-Dunăre-Lautreamont. Nici lor nu le e limpede. Mi-a spus şi ăsta că nu se sinucide. De credincios. Ai chicotit la ciorile din tablou. Ieri am făcut o conferinţă metapoetică. Lume atenta. Gazda a zis – minunatul discurs. Nu mă împuşcară, vezi.

          Welcome to Elsinore. In so profound abysm. God, how mine eyes throw gazes to the east. Ce poezii nebunilor şi paji, femeile pe moarte, ca în Raj. M-ai ucis. Ei,da, ce-s eu, Shakespeare? Marea Moartă aşteaptă Sfântul Mormânt. Copii muriră de Purim, noi ne ducem la Ierusalim, la al doilea sabat în Ierusalim. Shalom, Jerusalem! Sarea înoată moartea. Cine vrea apă?

          Vă datorez o lumânare. Mi-a dat, de zece şekeli, ieri opt, azi nouă lumânări. Te duci de 11 ori la bere şi o dată la sfântul mormânt. Fire-am piele de căprioară de mai nainte rescrisă, recurşi cu apa lemnului pe rămasul intact al pietrei. Îmi placi, Mediterano. Turuiam tatăl nostru mai ca pe ram-ram. Semne de pace explozivă biblic. Speriaţi-vă. Două leagăne în nemişcare.

*

          De s-ar şti vreodată despre ce e vorba. Şi dacă războiul ne vrea în persoană. Desfacerea pomenii în autopsie. Descompusu-m-am în Ierusalim în semn de alte semne, cum vom fi lichidaţi sau lăsaţi de aceeaşi sămânţă. M-am retras.

          Drama se face cămaşă. Furia creşte unghiile. Edentata cerşeşte patru şekeli pe engleză. Bere Macabee. Ruşi furioşi-unghioşi. 180 de păcate-şekeli lipsă. Ochi deschişi în apă – sentimentul mamei. Lunecasem pe stânci proptindu-mi capul într-o văgăună, are you all right, yes, are your sure? Viaţa devine poveste de furturi în pielea goală.

          Soldaţii apărură în hotel ca asigurările de sănătate produse de Tomer în pustiu. Bătrân cu tichiuţă, în poarta casei Ben Gurion. Ne poartă marea pânzele albe. Parcul Spiegel, pămătuful Abesalom. Regress approach. L’illuminateur. Lupta cea mare, retradusă. Cât trăiesc, pierd bariu. Vis uitat. Milhama. Dacă începe cu 9, nu eşti din Tel Aviv. Am vrut să intru, n-aveam tichie. Am luat trei beri Macabee, rest 8 + 10 + 20 + 100, ajuns în cameră, caut să dau o datorie de 20, nimic, bine a zis Ben Gurion, când nu avem hoţii noştri nu putem fi ţară serioasă.

          Nu e sfântă până n-a venit încă Mesia. Eşti evreu, nu, l-am cunoscut pe Ilie Grinberg, prieten cu Ceauşescu. Am intrat în mare după ea, şi am făcut temperatură. Când m-am măritat eu la Moineşti, nu ştiam că trebuie să-mi fie teamă că sunt evreică, şi nemţii ziceau zigoineri despre români, că nu ştiau să facă ce ziceau ei, eu ştiam germană şi traduceam, nu mă mai lăsau, Frau, vino şi ajută-ne. Fata trebuie să tragă de băieţi, o fecioară e ipohondră, tu eşti în 22, Reveca în 23 şi Yaşar în 24 noiembrie. Dacă pune mâna pe tine, pune pe tinere, şi dacă pune, eşti invitatul meu, astea vorbesc de nu te mai spală Iordanul.

          Pe Jabotinski, motociclist întins pe spate, cu scuterul peste picioare, capul şi cămaşa în sânge. Îl ocolesc maşinile, doi îl feresc, lume puţină. Deodată mişcă. Nu e mort. Chiotul şuierător al salvării, fetele cu targa. Îi scot băieţii casca, au ridicat scuterul, genunchii în triunghiuri ţepene. Două perne ca de box, vârâte dedesubt, targă tare pe targa moale, glisat, suit, la vedere, anchilozat – exact cum eram eu când am venit prima oară în Israel. Eu trebuia să fiu în locul lui. Nu spune. În aceeaşi clipă erau sute, spun ce-am simţit. Şi eu am căzut cu bicicleta în Berkley.

*

          Îmi dă o zi noaptea. M-aş da vieţii ne de pe lumea asta. Pe alţii, duşmănia de noi îi propulsează. Vă cunoaşteţi după alegerea cobailor. Mă trage de mânecă manuscrisul în persoană, sculpturalizat, Eli Ino, dacă inox e culoare, neasemănare-n zenit, chip şi asemănare în persoană. Cine mai intră în rugăciune? Dumnezeu, străinul cel mai mare.

          Ai văzut soldaţii? Nu mă mai impresionează nimic. Măreţi faţă de civili. De la ONU. Does man progress in discarnate life? Nu poţi despărţi masa Ierusalimului de energie. Când eşti numai spirit, eşti toţi la un loc. Unde este Iisus acum? E acolo unde este Dumnezeu, peste tot şi nicăieri. Haiducii făceau o faptă rea şi una bună. Piaza rea nu văzuse soldaţii, eu da, i-am auzit vorbind nemţeşte, câte-o vorbă în engleză, ce mai, the Impending New Age of interplanetary exploration. Tabăra militară aproape goală, cu încăperi neumblate, de castru, dacă nu buzzattiene a la Masada.

          I-or fi închis botul câinelui, că nu se mai aude, a sosit frizeriţa să-l tundă. Când îmi rânjeau şi mie stâncile căzând, iar cel ce m-a întrebat are you all right, yes, are you sure? înotase înaintea mea şi eu tocmai nu-l lăsasem să ajungă pe dig tot înainte, o tăiasem peste stânci. Nu cumva tot el era dansatorul indigen, înalt, pus pe contra româno-ruşilor mişculanţi? Îi crescuse doar chelia, nu m-oi fi bunghit data trecută.

          Măcar şi cazarma goală adineauri, misiune sabbathică, eram în Ierusalim, săptămâna trecută. Ca şi acum aproape trei ani, ne-am plimbat pe corso-ul pustiu vinerei, spre 11 noaptea. Oraşul se popula cu tineri şi amintiri meridional-biblice. Voi acolo tundeţi. Ne întoarcem, încet-încet, la câinii noştri, chiar dacă povestirea asta, neaparţinându-mi, mă poate întoarce ea prin părţi contrapuse, între privelişti de pe plăci tectonice lunecânde, în de ele. Veniţi de pe Saturn, ziceai. Nadine, şi ea, că poate facem o bucată de drum împreună, până-n America, sau să rămân eu la Chicago, ea continuând, singură, până la L. A.

*

          Congeografii de predispoziţii. Cum mi-aş fi ţinut repiraţia, potopindu-mă când mantric în Tatăl nostru, când mării-mormânt-sfântului pe bătăile inimii cu mamă. Până şi ima ima strigau copiii pe plajă, şi ei. Eu, în apă, în aer de smirnă, de-l înnebunea, ca pe dracu’, pe palmier (Tomer), cât să ridiculizeze pe fălosul călugăr grec ori scara de la stau quo, mai simpatizant, altfel, cu kopţii şi chelarul musulman.

          Ambasadorul Tripathi mi-a trimis filmul Gandhi de Attenborrough, pe casetă, în ajunul căderii de la putere a Partidului Congresului – Janata zindabad, altfel, cum şi funcţionasem sub Morarji – plus revenirea Indirei, totuşi – da’ acum prea s-a pupat în piaţa Ti An Men Elţân cu Li Peng, seamănă a cauză efect. Regele părăsit, Ilaşcu părăsit, ţara părăsită. Ce le rămâne tinerilor, prin cine?

          Bogdan l-a spălat, pe bunicu-său, fără ca ăl bătrân să-şi dea seama, de ramolit. Acum asistă la tunsoare. Eu am misiunea să nu dau drumul motanului, că-l irită pe Bulă. Mâncasem o ceapă – atunci s-o fi pripăşit pe canapea, surd, empatizând vibratoriu cu fratele câine. Trena verde bate orice nuntă.

          Mai nicio glumă în literatura mea. Umor de nevoie, văicăreli contextuale, refuzul direcţiei. Nici raţiune, nici delir. Amalirism dolorist. Pretextualism fractal-clepsidric. Din Zarand, oi trece şi prin Fălticeni. Vară de păcate, visul frunzişurilor în floare. Când nu-ţi vine, n-ai timp să scrii, iar când, totuşi, îţi dai drumul, cum nu te mai interesează subiectul, nici pierderea labirintică nu te mai adie decât a la fie ce-o fi.

          Dublul era de grup, cu obsesia zecelui în unu, cu paralelul, 20. Câte combinaţii şi acoperire, pe psihoză rămasă, de filaj-turnătorie în foc continuu, destructivism. Revers înnobilat, pe-o panoplie de agată, tomuri de comptains, roire de ţânţari, Sfinţii Apostoli. Aţi tuns şi telejurnalul, fetelor – mai bine, ne-om uita în alte părţi, poate chiar pe la Popescu. M-am uitat cu religiozitate la frunze. Chiar iarna parcă înfrunzeam ramurile din ochi, ori găseam paralelul bătrâneţii în tării. Toată săptămâna n-am avut loc în pustiu, nici în mine. M-au purtat, săraţi, destui soldaţi.

*

          De ce trebuia să ajung a doua oară în ţara lui Israel? Jidanule, zice Liviu, şi, repede, o săptămână în Zarand. Cioara-n tei. Perechea ta de stăncuţe, în plop? Plaja Tela Aviv-ului cum aş mai uita-o? Spre neuitare şi dublajul esoteric. Scrisul frumos nu m-a găsit, dacă m-o fi căutat. De la contele Nelidov la Vâşinski.

          Cheia însoţirilor spre Ierusalim ţi-am povestit-o abia acum, cât că şi acum trei ani o văzusem: icoana naşterii, cu stea, în iesle, cu Maria şi Iosif, el şi cu baston, cu aure, cu pruncul cel mai de lumină, înfăşăţel. Era la urcarea din locul cu candelă al naşterii, prin altar, mare, rară. Eu n-o mai ştiu decât din casa părintească, de i-am spus zilnicele rugăciuni ale copilăriei. Ce premii, ce habotnicie, ce scrisuri din Mu să mă mai comute la relele tulburări rituale?

          Oi fi spus de zeci de ori Tatăl Nostru în Bethleem şi pe Golgota. Data trecută eram schilod şi m-am deznodat, acum ajunsesem întreg şi mi-era să nu mă frâng. L-am comparat pe Iov cu Arjuna. Icoana ne aduce Ierusalimului. M-am născut în lumina naşterii din icoană. Am trăit cum a dat icoana. Frică ne-a fost până la gândul lui Dumnezeu.

          Ia-mi abulia. Pierde-mă în pierderea frunzelor. Piesele cele scrise n-au cum te împinge în scenă. Nemişcarea ta, şi la mine. Dezbară muzica în muţenie.

          Gyr. Blestem Vitleem Ierusalim Heruvim Troii strigoii. Piatra mă înfulecă. Ne aşteaptă-n luceafăr Iisus. Vedenii gardienii.

          Necomutat nadir. Ştampilă fără tuş. Blestem convertibil în naştere-moarte. Noduri atârnând de nadir nativ. Stând de vorbă mormânt la mormânt. Hanuman zboară cu un munte în apărarea lui Rama. În peşterile de la Marea Moartă, păstorul îşi face aripi de pergamente scrise mare vie. Masca deşertului, meditaţia la nimic, meditaţia măştii, nimicul deşertului.

*

          Ocult golit, kenotic. Nu sunt postmodernist? Ba da, Puşi (GB, 1980). Oprise în faţă la La Calu. Nu deschid sticla de vin de la el. Mâine. Secretul să stea în tine cum îţi stă sângele-n vine, Florentine. Eram jos, în ultimul orizont, la punctul cel mai adânc. Mitică, arde mina. A falsificat poeziile, nu respira. Norocul meu a fost cu Romică şi al lui Romică cu mine. S-o ucidem pe Latifa pentru a salva poporul. Da, răspunse cu glas stins naşul Ion. Scris mai vizibil, mai pline rândurile. Ceaţă neagră cu sclipiri verzi. Arde gheaţa, Hristo.

          Comunicare prin vise, uiţi ce scrii despre altcineva, cum ar fi citit. Nu ne mai auzirăm de ani. Retenţie psiho. Nicolaide s-a luat de Kusturiţa. Cine e Nicolaescu? Ch’io mi scordi di te. Realitatea e comică, da’ lumea se crispează. Cum ai merge pe gheaţă. Popor masochist, leprezentat, merry wives, deleni-văleni. Superstiţia macho de cuviinţă. Moartea tatălui, Dumnezeu-Hristos. Nimeni la busturi. Moartea cărţilor. Caietele, miile de pagini, cin’ să le scaneze, pe ce lectură, descifrare? Cazul să mai despart steno de asteno.

          Mantre onirice cosmosului cameral, în cer cu Shaun Davey, în iad cu Downey, hai dislexie. Bereta proprie, neitaliană, numai pe scenă şi-n localuri, nu la radio, un folclor. Şi castrat şi birjărea contele rus la şosea. Înscrisuri, telegraf, berbera Piaf. Ai lui Sică, diegeză mai aproape de lumea lui Caragiale, o singură femeie care contează, placa turnantă. În domeniul teatral sunt mai ai dracului ca în literatură. Lumea l-a plăcut că e frumos. Matilda nu-l pomenise în scris şi la telefon, cât că scrisul o fi al lui şi o semnase numai pe ea. Vine în baston, a-şi citi strigăte-mantre din puşcărie.

          Să nu mă refuzi, dau un şpriţ. Dă-mi amănunte, patru personaje se cănăstec, unul dintre ei e poet, restul, copie după natură. Scrisei 2,5 p., blocată tasta, terminate bateriile Duracell. Nu pot nici trimite. Îl sun. Mă duc după baterii. Mă întorc, adaug un final, cum femeile îl ucid numeric, amazoane. Răaspude că a râs, Bergson, să mai scriu două – făcusem corp 16 – cu amănunte de canastă. Plata, că absurd, bineînţeles. Partea a doua, cu sculptură, inventez administraţia canastei, repreyentată de Tanda, fără Prist.

*

          Peştii nu mă însetară, îi înecai în ceai. Manifesto necitit, cine l-o fi pastişat. Că l-am semnat în prefaţă, să scriu şi la piesă, în compensaţie, anonim, indent. A murit el Burebista şi nu am plâns. Mingiarii. Antigen australian. Leo Tenguma. Gabriel Cadis. I-au fost atribuite mai multe sedative.

          Corectură onirică de grup. Exerciţii gnomice pentru ochi. Nimeni să nu vadă, să n-audă, uit tot. Basilica plină, femei pe stânga, bărbaţi pe dreapta, clopote. Fragmentarea conduce la circulaţia transnaţională suboptimă. Profesionişti transfrontalieri. Fertilizarea încrucişată a ideilor. Lignina. Centenar Ilie Cleopa, Bram Stocker. Un rictus care nu e în regulă. Dacă n-ar fi suferinţa.

          Mantra minţii exilate în creanga de aur. Nedeia, aliteraţie a Indiei. Bebe înfăşurat într-un steag cu chipul lui Eminescu. Spirală negativă. Nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiul. Sunt băiatul căpitanului. De-aţi fi văzut Ozana. Să procedeze aşa ceva. Azi e cu bani, mâine e gratis. Ia cu lămâie, bea cu sifon. La ordinul bocancilor roşii. A murit că aşa au vrut ruşii. The global struggle. Moş Martin. Dar ce scriem pe bannere? Diaspora subterană. O ţară k afară. Salvează lumea cu un like. Nu este de controversat despre recursul la violenţă. Vizitaţi-ne mai repede.

          Când ne scăpaţi de ăştia. Cel puţin o jumătate de drum împreună. Bulevardul Lascăr Catargiu este blocat, bulevardul Ana Ipătescu este, la fel, blocat (nume nou, nume vechi). Fură prin rotaţie. Tom la Acenture, în China. Libertate pentru Swoboda. Tot mai multe petarde. Aceste zile minunate. Arme Albe. Orban se crede Voican. Soluţia Islanda. Jimenez, Marcos, Fujimori. Cu revolverele în ham. O feerie. Il treno dei desideri nei miei pensieri all incontrario va (Adriano). I traveled each and ev’ry highway (Frank). Hera I am in the land of the morning star (Scorpions).           Ascensiunea radicalilor. Toate mulţimile sunt iraţionale. Nu-şi poate permite să mai aştepte. Antisistemism la modă. Legea interesului de stat în Italia. Sânmărtean, politicos cu vilegiaturiştii, n-a fost cancer, a rămas alăptarea. Copiii lui Kaufmann. Pierdut bolnavul. M-a sunat din dubă. Mineri îmbrăcaţi în jandarmi. Soarele mineral. Pancarte nescrise. Iniţiere alawită, fraternitatea lui Hyperion. Tradus la o comandă blitz chiar de mine. Să nu mă mai sfădească baba că apar la televizor.

          Ou roşu. O schinare de lovele. Legalizaţi iarba. Poporul vă cunoaşte mai bine. Suflă-mi în cimpoi. Vocile sunt groase. Marchează banul gros. Treponema palladium. Toate alegerile sunt anticipate, şi cele spontane. Doar şerpii s-au apropiat. Nimic nou în lupta cu poporul. Rămâi la subiect, nu divaga. Mănânc seminţe, că e plictiseală. Nimic legitim. Cocălarul legumă. Ce naiba se întâmplă? Nu are zvâc. Oul zburător. Ţară, nu coafor.

          Pluteam în fum, alkyon stone, până mă văzurăţi. Se lăţi vestea. Hai prin nori şi stânci, la o platformă de oracol. Terenul meditaţiei alergat interior, lansarea levitanţilor în mers decolant. Bravo, retardule. Tu eşti prototipul turnătorului comunist de pe vremea comunismului. Totalitarismul este evident în media. Butthead. Am făcut o grămadă de greşeli ortografice când am văzut ce tupeu are tipa. A dat gata juma de Bucureşti. Piatra beţivă. Guzganii eunuci. Dacă nu aveai nume de maşină nu te lua.

Peştii nu mă însetară, îi înecai în ceai. Manifesto necitit, cine l-o fi pastişat. Că l-am semnat în prefaţă, să scriu şi la piesă, în compensaţie, anonim, indent. A murit el Burebista şi nu am plâns. Mingiarii. Antigen australian. Leo Tenguma. Gabriel Cadis. I-au fost atribuite mai multe sedative.

          Corectură onirică de grup. Exerciţii gnomice pentru ochi. Nimeni să nu vadă, să n-audă, uit tot. Basilica plină, femei pe stânga, bărbaţi pe dreapta, clopote. Fragmentarea conduce la circulaţia transnaţională suboptimă. Profesionişti transfrontalieri. Fertilizarea încrucişată a ideilor. Lignina. Centenar Ilie Cleopa, Bram Stocker. Un rictus care nu e în regulă. Dacă n-ar fi suferinţa.

          Mantra minţii exilate în creanga de aur. Nedeia, aliteraţie a Indiei. Bebe înfăşurat într-un steag cu chipul lui Eminescu. Spirală negativă. Nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiul. Sunt băiatul căpitanului. De-aţi fi văzut Ozana. Să procedeze aşa ceva. Azi e cu bani, mâine e gratis. Ia cu lămâie, bea cu sifon. La ordinul bocancilor roşii. A murit că aşa au vrut ruşii. The global struggle. Moş Martin. Dar ce scriem pe bannere? Diaspora subterană. O ţară k afară. Salvează lumea cu un like. Nu este de controversat despre recursul la violenţă. Vizitaţi-ne mai repede.

          Când ne scăpaţi de ăştia. Cel puţin o jumătate de drum împreună. Bulevardul Lascăr Catargiu este blocat, bulevardul Ana Ipătescu este, la fel, blocat (nume nou, nume vechi). Fură prin rotaţie. Tom la Acenture, în China. Libertate pentru Swoboda. Tot mai multe petarde. Aceste zile minunate. Arme Albe. Orban se crede Voican. Soluţia Islanda. Jimenez, Marcos, Fujimori. Cu revolverele în ham. O feerie. Il treno dei desideri nei miei pensieri all incontrario va (Adriano). I traveled each and ev’ry highway (Frank). Hera I am in the land of the morning star (Scorpions).           Ascensiunea radicalilor. Toate mulţimile sunt iraţionale. Nu-şi poate permite să mai aştepte. Antisistemism la modă. Legea interesului de stat în Italia. Sânmărtean, politicos cu vilegiaturiştii, n-a fost cancer, a rămas alăptarea. Copiii lui Kaufmann.

A pierde

*

          (Intonaţie) Bună ziua (în 30 intonaţii). Paşte, calule, iarbă verde. A venit tramvaiul. Blindleistung. Ce-am avut (nimic) şi ce-am pierdut (tot).

          Din pierdere, pe zăpadă: Mefisto, la Muntele Nebun. Fugi, Argillan! Zgomotul îl trezi pe Tripitaka. Infern, 1954, p 222 – Parpanghel sbură pe urma lui. Beowulf cu-a sa viaţă a plătit. Abdiel contra Satan. Ora Aurora.

          Andromaha, Hecuba, Elena bocesc pe Hector şi oasele nescrumite încap în aur. Down-under, erosul supravieţuirii permutat în iniţiere. Rik omeric cu Budai, nobil austru. Târgovişte-Troia(Isarâk)-Kurukshetra. Satyrikon gitan, operă bufă. Nu şi-au dat seama că e taică-meu. Skanda. Yuddha-kanda. Ulis cu Diomed în tabăra traţienilor. Olimpischer Fruhling.

          Morţii zăpezii, aumbră. Indiliada. Sunase regina cealaltă, de la potop. Şagă genocidară. Iohosemprevoglia. Mihai Gramatopol: „un plat Petru Creţia, un absolut inacceptabil Florea Fugaru care confunda pe Homer cu Budai-Deleanu”. Puşi l-a văzut de mai multe ori mâncând la scriitori. Ţeapă Catavolinos. Bar Abbas. Zăpada-rasă-albă. Hora pe scut. Nu venişi de mladă verde?

          În filmul îngheţului, se pune în vedetă scrisul Paradise Lost. În Anatolida, Abel încercând să-şi trezească fratele, Cain, din somn: ‘Mai bine jos despoţii! De jos, din rădăcină / Să moară tirania!’ răcneşte, se răpede, / Ia furios măciuca şi capul drept în două / Lui Abel îi despică. Tot Heliade: O, Milton, treci la rându-ţi! John Milton, scăpat de puşcărie, dar orbit, şi-a dictat, la 60 de ani, Paradise Lost (1667) şi totuşi a fost acuzat de plagiat. Din Rai pierduţi, pân’ om mai ortoman / Ne-ntoarce-n locul binecuvântat. Cine să mai aibă ochi pentru Paradise Regained? I who ere while the happy Garden sung, / By one Man’s disobedience lost, now sing / Recovever’d Paradise to all mankind.

*

          (Mache) Toarasi, pai nu vedeti ca astia nen vatza sa facem ca iei ! Pai da, ca noi ie la ordinu lor ! Cine ia adus pa malagambisti la putere, nu americanii ? Siacum nen vatza sa fim cuminti, casa nu sa sparie aia de la FMiu si sa nu le mai dea bani la malagambisti !
Toarasi, americanii astia nea pacalit de doo ori, odatan 44 si odatan 89 !
Daca vreti sa ne mai pacaleasca, odata , naveti decat, da sa stiti ca chinejii nu nea pacalit niciodata Iei ie singurii care ne mai puate scuate dinca catun care nea bagat malagambistii ! Sa stiti ! Ca daca vine 2 milioane da chineji la noi, ca sa copenseze peia dea plecat in Spania si Italia, pai noi in doi ani ne revenimim ! Sa vedeti dumneavoastra de no fi asa! Traiasca poporu chinez frate cu poporu roman !Asa sa nea jute Hu Jintao ! Semneaza: Mache Psderie Abasador Estraordinar si Plindapotential al Republicii Populare Chineze la ziare.com

          Toarasi, sane fie rusine, finca ungurii sa strans 100000 da unguri ! Si noi nu ien stare nici sa ne strangem, ca sa nu mai spun ca si aia care sa strans, sa luat la bataie n3iei ! Pai iaz vazut voi peia la unguri ca sa batut intre iei ? Nu ! Pai sia tunci, ce vreti sa spuneti can Bucuresti nu ie unguri ? Ba sa stiti ca ie ! Da aia isi vede da treaba lor, ca nu cred i,o cai plateste aia de la Budapesta casa fie cuminti ! Asa ca cel mai bine ie tot cu chinejii ! ii punem sa aduca pestisoru ala da aur care indeplineste 3 dorinte, face zidu sil umple cu apa ! Si cu asta, am scapat da tuate grijile ! Sa traiti !Asa sa nea jute Hu Jintao !

* Continue reading „George ANCA: Ahimsa Eliadeană” →

Mioara HUSUSAN: Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni” volumul 3, Editura SINGUR

Motto:

“Iubite cetitoriu, multe prostii ăi fi cetit, de când ești. Cetește, rogu-te, și ceste și, unde-i vedè că nu-ți vin la socoteală, iè pana în mână și dă și tu altceva mai bun la ivală, căci eu atâta m-am priceput și atâta am făcut“

  Ion Creangă

 

O carte este precum un castel, trebuie să-i parcurgi culoarele ca să-i poți descoperi tainele.  Volumul 3 din seria Antologiei – Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni nu face excepție de la acest lucru.

Fiecare autor prin harul dăruit de Bunul Dumnezeu dezvăluie unele dintre comorile sufletului sau. La 100 de ani de la Marea Unire din 1918, an de referință pentru poporul român, înainte de a fi uniți prin ceea ce facem, trebuie să fim uniți prin ceea ce exprimăm. Unitatea unui popor stă în primul rând în cunoașterea istoriei, în respectarea limbii române, în iubirea pentru neamul românesc. Cetățenia română însă nu o găsim doar în buletin, ci și în suflet.  A vorbi despre unitate în aceste vremuri înseamnă a crede în ea și a face ceva pentru a duce la desăvârșirea acestui lucru. Pentru a rămâne un popor unit, am învățat de-a lungul timpului, că iubirea și respectul arătată oamenilor de lângă noi ar putea împlini acest vis. Vom știi oare să depășim obstacolele istoriei? Vom ști să apreciem valorile?

Antologia „Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni” vol 3 pornește de la ideea unei ferestre în timp. Fereastră de la care privim trecutul și viitorul prin clipa prezentă. Un pod creat prin alăturarea autorilor clasici de cei contemporani prin exprimarea cuvintelor.  Printre versurile găsite aici, se va simți dorul de satul natal, dorul de părinți, de moși și strămoși, dorul de cele întâmplate în istoria acestui neam. România este România pentru toți cei care simt românește Fiecare autor prin harul cu care a fost înzestrat a lăsat prin versul personal o amprentă unică către unitatea acestui tărâm numit România.

Mulțumesc autorilor pentru dorința de a participa printre rânduri la sărbătoarea noastră națională – 100 de ani de la Marea Unire –  și au lăsat o piedică în calea uitării pentru cei ce vor veni, iar ție cititorule îți doresc să găsești frumosul din cuvânt.

Așa cum am susținut și în prima Antologie frumosul învinge și cunoaște lumina. Lumina tiparului și a lecturii. Lumina timpului ce le va dăinui sau nu. Timpul același prieten și dușman tăcut al fiecăruia. Timp care fuge „Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni”!

————————————–

Mioara HUSUSAN

Slimnic

3 noiembrie, 2018

Octavian MIHALCEA: Peceți luminoase

Poemele lui Dumitru Ichim fundamentează perpetua căutarea a Adevărului, apropierea de cele sacre, inexpugnabile. Astfel ne aflăm pe drumul ce are ca finalitate contopirea cu Fiinţa, cu Numele Focului mereu invocat. Asistăm la integrarea în fecunda atmosferă care învăluie esenţiala problematică proprie acestor maximale pătrunderi în lumea Esenţei. Decriptând mai întâi misterele contingenţei, putem accede în arealul subtil unde primează criteriul diferenţei de nivel ontologic. Aici, sacrul nu mai poartă aparenţa unui misterium tremendum ci se înfăţişează eclatant, conform regulilor Transcendenţei: „Şi mie îmi este dor de zborul pur/ fără de aer, fără aripă,/ fără de umbră din nou ca să fiu,/ numai luminii spunându-i numele,/ fără ieri, fără mâine, fără târziu/ totul atât de rotund,/ însă pe muche de clipă”.  În lumina acestor adevăruri putem înţelege mai uşor traseele existenţiale pământene.

Chiar şi negativitatea are rolul ei bine integrat în cadrul logicii supramundane, greu de pătruns în stadiul nostru de fiinţe aflate considerabil sub influenţa unei durate relative: „…şi deodată cele văzute şi nevăzute/ s-au transformat în ceasuri:/ ceasuri de foc, de aer, de apă/ ceasuri de jder, ceasuri de frasin/ Poveştile se strâmbau în ceasuri de faianţă/ şi toate păsările dădeau ocol unui imens cadran./ pretutindeni ceasuri, ceasuri, ceasuri…// Nu mă preschimbaţi în orologiu,/ rogu-mă vouă cu izvoare şi biserici de lemn!/ Braţele mele nu le pot îndrepta spre orele nopţii.//”.  Pentru elevare, se impune evadarea din universul opacităţii şi căutarea neîntreruptă, aflarea pe Cale, reamintirea.

Versurile propuse de Dumitru Ichim oglindesc înaltele precepte religioase, sublimarea artistică invitându-ne la ample introspectări soteriologice. E vizată refacerea metafizicelor legături primordiale şi treptata reamintire a bazelor fiinţării. Natura perisabilă ce caracterizează materia contribuie la complexitatea procesului de pătrundere a tainelor, suferinţa umană purtând o misterioasă pecete în tot acest demers iniţiatic: „Crezi tu?/ Cred, Doamne ajută necredinţei mele/ şi dacă poţi,/ să nu mă mai pândească/ nici iarba şi nici steaua,/ iar peste florile-mi de gheaţă,/ ce vor să Te cunoască,/ trage la noapte, când mă rog,/ ca pe-un amin – perdeaua//”.  Fiorul divin, consubstanţial omenescului, va trebui să primeze în raport cu atât de cronicizatele drame ce compun   imprevizibila condiţie umană. Cu toate că uneori seamănă cu o vale a scurtei plângeri, parafrazându-l pe Teodor Pâcă, semnele imaculatei spiritualităţi sunt peste tot.

Oamenii trebuie doar să aibă puterea de a le recunoaşte. Urmărim idealul redempţiunii, integrator. Nelogodirea invocată de Dumitru Ichim e starea de la care trebuie să plecăm pe calea dobândirii darului Christic: „Veniţi de luaţi lumină!/ toată lumea se închină./ Inimi – clopotele bat/ că Hristos a înviat./ Îngerii în ceruri cântă/ către Născătoarea  Sfântă/ bucuria ce-au aflat/ că Hristos a înviat./ Ziua Paştelui vă fie/ sănătate, bucurie/ şi cu noi cântaţi frumos/ Azi a înviat Hristos!//”. Toată această căutare a fundamentelor e învăluită de Dumitru Ichim cu adierea pregnantă a verbului poetic. Acesta poate ilustra şi dureroase frământări existenţiale aflate neabătut pe drumul aflării Adevărului: „Mi s-a rătăcit inima/ atât de departe/ că tare mi-e frică/ dar nu de prăpastie -/ că am căzut destul,/ şi nici de moarte -/ că i-am dormit destul în pătul -/ ci de Tine//”.  Prin re-întemeierea sacramentală, omul îşi află Rostul, bucuria comuniunii întru Logos.

––––––––– 

Octavian MIHALCEA

octombrie 2018

București

Emilia STROE-ȚENA: Elena Buică – O invizibilă punte între Delta Dunării și Halifax

Motto:

„Scrisul e o emoţie aleasă, învăluită în curăţenia cu care păşim în biserică”

Elena Buică

     Scriitoarea româno-canadiană Elena Buică-Buni, formată la şcoala clujeană a responsabilităţii şi a unei profunde şi vaste culturi, autoare a 15 volume „apărute până la cei 85 de ani”, cum singură mărturiseşte în Capitolul I – „Lumina din cuvânt – Gânduri la 85 de ani”, din mai ampla lucrare În pas cu timpul, abordează o tematică variată în proza sa, printre care şi notele de călătorie, impresiile turistului instruit, doritor de cunoaştere, un alt tip de cunoaştere decît cea livrescă.

Este un exemplu de urmat şi un model de moralitate, demnitate şi entuziasm cînd vorbeşte despre felul în care vede viaţa la aceşti ani – totul sub semnul înţelepciunii şi al unei lumini interioare neîntâlnite până atunci: „Acum văd viaţa ca pe o tablă de şah, urmărind cu luciditate şi calm fiecare mişcare. Fiind o fire solară, mă străduiesc ca şi în anii care vor urma, să îmi păstrez zâmbetul, optimismul şi puterea de a privi obiectiv realitatea” (op. cit.)

Un alt clujean, de data aceasta un profesor universitar, medicul Octavian Fodor, la împlinirea vârstei de 60 de ani, însă, în pragul pensionării, vorbea în memorabila şi splendida sa carte intitulată sugestiv „În căutarea unor permanenţe”, apărută la editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1980, despre sine ca despre o persoană care „a trecut de vârsta maximelor iniţiative şi caută să mai valorifice, în baza unor judecăţi mai temperate. (…) Cunoaşte bine semnificaţia simbolică a simfoniei despărţirii (Haydn). Nici dramă, nici melodramă; înţelegere calmă şi lucidă a situaţiei de fapt şi a perspectivelor.” (op. cit, p.9).

Am făcut această comparaţie, păstrând proporţiile, pentru că atât domnul profesor doctor Fodor, cât şi doamna  scriitoare Elena Buică-Buni au în comun seriozitatea şi maturitatea gândirii la o vârstă mai înaintată, ceea ce le conferă respect şi apreciere. Dacă pentru medicul O. Fodor, vârsta la care se referea era de 60 de ani, pentru doamna Buică-Buni, vârsta la care face vorbire însăşi este de-a dreptul singulară şi capătă însuşiri de reper: 85 de ani.

Una dintre cele mai frumoase imagini despre senectute ne este oferită mai jos: „Senectutea îşi are incontestabil valorile ei. Ea poate fi o vârstă eliberată de dorinţa aurului şi a averii pe care să le înlocuiască cu mireasma fânului cosit, cu frumuseţea macilor înfloriţi, cu doine ascultate în fapt de seară pe pragul casei bătrâneşti, cu seninul cerului şi oceanul de stele, cu puritatea albului zăpezilor şi treptat cu toate minunile simple care dau vieţii sensul cel mai profund. Senectutea te eliberează de gânduri ascunse, de calcule impure, lăsându-ţi loc pentru armonie, echilibru, măsură în tot ce faci” (op.cit.).

Seninătatea cu care autoarea priveşte azi lumea este echivalentă cu zâmbetul înţelept, al omului pe deplin matur,cu o vastă experienţă umană şi culturală. Iată ce spune dumneaei: „Zâmbesc astăzi vieţii cu recunoştinţă pentru că mi-a oferit, spre încheierea destinului meu pământean, un complex de împrejurări ce mi-au permis a mă apleca asupra scrisului aducător de picuri de lumină din izvorul bucuriei curate şi înălţătoare. Zâmbind vieţii, am încercat să mă înalţ prin scrieri dincolo de clipă, să explorez cu sufletul şi mintea adâncuri de nepătruns şi să-mi potrivesc paşii pentru a pătrunde în viitor”.(op.cit.)

Prozele scurte, eseurile intitulate „Nevoia de model”, „Farmecul lucrurilor simple”, „Parfumul scrisorilor de odinioară” refac o altă latură a portretului doamnei Elena Buică-Buni, anume cea nostalgică, visătoare, meditativă, poetică. Autoarea se bucură cu suflet de copil în faţa frumuseţilor mărunte, întâlnite la tot pasul şi cel mai adesea, neobservate sau ocolite de noi. Ne îndeamnă să ne entuziasmăm şi noi, asemenea dumneaei: „Dacă avem capacitatea de a pătrunde mai adânc în esenţa lucrurilor, putem observa că magia există în această lume, deşi pare ascunsă sub mici forme de viaţă, de sănătate… putem trăi fiorul unui gând răzleţ, sau al relevării unui adevăr demult cântat, putem să alegem şi să decidem şi câte alte minunăţii, sau pur şi simplu să savurăm gustul şi deliciul unei ceşcuţe de cafea. Sunt atâtea dovezi că magia există peste tot în lumea asta, dăruită nouă, pământenilor” (Farmecul lucrurilor simple).

Capitolele  III şi IV – „Prin România Mamă” şi „La pas prin Canada” cuprind două dintre cele mai bine realizate note de călătorie, sau jurnale de impresii: „Clipe de lumină trăite cândva în Delta Dunării” şi „O vacanţă în Halifax”. Prima este o povestire admirabilă a unor zile de vacanţă petrecute de autoare, împreună cu fiica sa, pe atunci o copiliţă sub 10 ani, în deltă; povestirea fascinează printr-un stil pe cât de concis şi laconic, tot pe atât de elegant, de realist, presărat cu nuanţe de umor fin. Nu lipsesc momentele de suspans, anumite „secrete” care îl ţin captiv pe cititor, anumite lucruri aşezate parcă de la sine, sub o  stea norocoasă şi extrem de avantajoasă pentru cele două turiste, mamă şi fiică, un fel de „sesam, deschide-te!” – cum singură spune autoarea.

Faptul că scriitoarea este luată drept inginer de către şeful de gară din Tulcea, mai ales pentru că s-a folosit de numele unei persoane bine cunoscut de acesta şi, probabil, de tot personalul gării, această mască poartă şi o notă comică, un umor natural, firesc, necontrafăcut şi întreţine o atmosferă veselă, destinsă. Aceeaşi schimbare de rol o percepe şi căpitanul vasului de lux pe care se îmbarcaseră atât ele două turiste, cât şi delegaţia de oaspeţi germani, pentru care totul trebuia să arate exmplar: „Căpitanul era nedezlipit de noi. Vorbeam de una-alta, dar mai ales de frumuseţile ce se perindau înaintea ochilor. Deodată îl aud spunând: «Dumneavoastră aveţi un vocabular şi o imaginaţie cum nu am mai întânit până acum la alţi ingineri. Câte versuri ştiţi! Am mai auzit pe la ceva artişti, dar nu la ingineri; dar parcă nimeni nu s-a bucurat văzând aceste frumuseţi aşa cum vă bucuraţi dumneavoastră»”. (op. cit.). Acest miraj provocat de dedublarea personajului-autor conduce către un spaţiu magic, la fel de plin de mister, mai ales când i se dezvăluie identitatea familiei gazdă, de la Mila 23, o familie de lipoveni, al cărei fiu le putea plimba cu barca pe Dunăre pe cele două turiste, fără teama care o bântuia pe mamă, cum că ar putea cădea în apă. Fiul nu era altul decât  Ivan Paţaichin!

Iar acum, spaţiul magic şi labirintic al atmosferei orientale din „O mie şi una de nopţi”, devine un spaţiu literar sobru, concis, cu trimiteri la reverie romantică, dar şi la imagini simboliste, în care plantele luxuriante ale deltei pluteau pe ape, păsările zburau speriate oarecum de prezenţa umană, iar „clipocitul vâslelor” era asemenea unei muzici create de păsările-soliste: „Urmăream plutirea lentă a plaurilor de la care nu îmi puteam lua ochii până când nu dispăreau din raza mea de vedere, admiram forme atât de diferite, chiar curioase uneori ale copacilor aplecaţi spre ape, tresăream la zborul săgetat al păsărilor surprinse de prezenţa noastră, priveam luciul apei, vegetaţia deltei, zborul planat al păsărilor căutându-şi mâncarea.(…) Admiram ascunzătorile unor viziuni, măiestria cu care unele păsări îşi făceau cuibul, uneori chiar în legănarea plantelor mai înalte crescute în apă, sau pe crengile unor copaci aplecaţi spre apă. Largul zării te făcea să crezi că şi tu eşti gata să-ţi iei zborul. Clipocitul vâslelor parcă era o muzică ritmată pe fondul căreia se auzeau soliştii-păsările deltei sau câte un salut al altui pescar. Mirosul specific deltei, stropii de apă ce te răcoreau, ritmul uşor legănat al bărcii, mişcarea vălurită a apei, toate te ţineau într-o lume care, deşi o vedeai cu ochii, ţi se părea totuşi că e un vis. Tablourile naturii se schimbau repede într-o succesiune care nu îţi dădea răgaz să răsufli. Uneori mergeam pe canale mici, întortocheate, ale căror frumuseţi te răscoleau. Vedeam în fiecare zi răsăritul şi apusul soarelui. Răsăritul parcă mă încărca de energie, apusurile mă fascinau şi îmi dădeau un fel de beţie, ca după o cupă de băutură uşor alcoolizată. Niciunul nu semăna cu altul, căci nici peisajul nu era acelaşi. Toate astea îţi dădeau senzaţia că eşti puternic şi că eşti gata să zbori şi tu. Era o ieşire din timp şi spaţiu într-o lume despre care nu mai ştiai dacă e adevărată sau e vis. Aveam presimţire că nu voi mai gusta din aceste frumuseţi (şi aşa a şi fost!) şi mă bătea gândul cum să fac să mai amân puţin plecarea. Dar şi cum ce e frumos are un sfârşit, poate că îl simţim trecând mai repede ca altele. Şi ziua plecării a sosit în chip nemilos”. Acest poem în proză dedicat frumuseţilor fără pereche ale deltei este deopotrivă realist şi impresionist, construit în mod aproape paradoxal cu fraze şi cuvinte simple, smulse din registrul limbii vorbite, dar care au o puternică încărcătură emoţională şi imagistică, astfel încât cititorul să fie pus în situaţia de a trăi el însuşi ceea ce autorul i-a transmis prin mesajul descrierii peisajului. Doi critici şi teoreticieni francezi din sec. al XX-lea, anume Rolland Barthes şi Jean Starobinsky, fac o retorică aparte a actului lecturii, trimiţând către cultura şi imaginaţia cititorului, în mod egal necesară în actul creaţiei, ca şi scriitorul sau emiţătorul de informaţie însuşi. Putem vorbi astfel de o lectură plurală, adică polivalentă sau multiplă, după cum un cuvânt polisemantic îşi dezvoltă sensurile şi înţelesurile asemenea razelor soarelui. Sau, aşa după cum Orfeu o căuta pe Euridice în Infern, tot astfel cititorul descoperă sensurile ascunse ale operei literare, numai că, acesta nu le pierde, ci le scoate la lumină, la suprafaţă. Şi ne mai putem aminti, tot pe această linie de idei, de nu mai puţin celebrul Maurice Blanchot, care, în Spaţiul literar, ne introduce în lumea purificată a operei şi imaginii literare, căreia noi, cititorii, îi admirăm sensurile, dar le şi îmbogăţim, scoţându-le din perimetrul închis, asemenea unui cavou, pentru a le arunca în lume, pentru a le da viaţă. A rămas în memoria noastră acel: „Lazare, veni foras!” – adică „Lazăre, vino afară!” – pe care Mântuitorul Iisus Hristos i-l adresează lui Lazăr, înviindu-l; tot astfel, procedăm noi, cititorii, publicul, mai mult sau mai puţin instruit sau cunoscător în materie de literatură, atunci când citim sau contemplăm o operă de artă, medităm asupra bogăţiei sale semantice. Lazăr cel biblic este echivalentul sensurilor şi înţelesurilor multiple ale operei de artă.

Revenind la textul doamnei Elena Buică-Buni, referitor la descrierea peisajului deltei, putem afirma fără tăgadă, că, din cuvintele şi expresiile sau sintagmele simple folosite de domnia sa, precum: „plutirea lentă a plaurilor”, „zborul planat al păsărilor”, „legănarea plantelor”, „largul zării”, „clipocitul vâslelor”, „stropii de apă”, „mişcarea vălurită a apei”, „ritmul uşor legănat al bărcii”, autoarea creează mai întâi în mintea şi sufletul cititorului o imagine plastică vie, autentică, în care accentul cade pe ideea de unduire, pentru ca apoi, să o sublinieze într-o imagine esenţializată, bazată pe farmecul unei lumi desprinse de contingent, lumea imaginarului şi a visului: „… toate te trimiteau într-o lume, care, deşi o vedeai cu ochii, ţi se părea totuşi că e un vis”.

Înţelegem acum, poate mai bine, pasiunea doamnei Elena Buică-Buni pentru acea metaforă „viaţa ca un vis”, purtată şi plimbată în literatura universală, de la baroc şi romantism, până târziu, la Eminescu şi Sadoveanu, scriitorii preferaţi de domnia sa, şi nu numai. Cuvântul vis, cu întreaga sa polisemie, creator de o mare libertate de imaginaţie, este prezent de câteva ori, însoţit şi de cuvântul zbor ; împreună conduc la ideea de desprindere din lumea terestră, cotidiană, de intrare într-un alt spaţiu , acela literar, accesibil doar iniţiatilor: „Toate astea îţi dădeau senzaţia că eşti puternic şi că eşti gata să zbori şi tu. Era ca o ieşire din timp şi spaţiu într-o lume despre care nu mai ştiai dacă e adevărată sau e vis”. (op. cit.) Iar această „ieşire din timp şi spaţiu” ne trimite cu gândul la fascinantele teorii pe această temă ale savantului român în materie de religii şi mituri, Mircea Eliade, scriitor şi eseist la fel de valoros în: „Secretul doctorului Honigherger”, „Nopţi la Serampore”, „La ţigănci”, „Şarpele”, sau „Încercarea labirintului”, „Traité d’histoire des religions”, „Le Mythe de l’éternel retour”.

Meandrele povestirii doamnei Buică-Buni ne conduc spre două relatări, una mai plină de suspans decât cealaltă, pentru că are în sine şi germenul deznodământului, al înlăturării măştii de „inginer”, purtată de-a lungul firului epic şi dată de unul din personaje. Prima relatare se referă la dorinţa căpitanului de pe vas de a iniţia un concurs de imaginaţie, în care „doamna inginer”, adică autoarea, să-şi etaleze spontaneitatea, după ce îi uluise pe cei de pe vapor cu erudiţia sa literară. Pentru frumuseţea textului, îl voi reproduce integral: „Doamna inginer, se adresează mie, puteţi să ne spuneţi pe loc o idee care să ilustreze imaginaţia dumneavostră şi pe care să o spuneţi spontan, fără să vă gândiţi prea mult, adică imediat ce am încetat eu ? ” „Da, îi răspund. Îmi imaginez că în această noapte fiica mea şi cu mine vom dormi pe acest vas şi vom simţi mirosul apei, legănarea valurilor, vom privi cerul, luminile oraşului, umbrele oamenilor mergând la rosturile lor. Îmi imaginez că patul va fi sub nivelul apei şi că pe hublou vom vedea apa vălurind. Legănarea uşoară a vaporului îmi va aminti de Eminescu (şi recit câteva versuri din Luceafărul). Mă va trimite gîndul la marile călătorii în jurul lumii. Mi s-ar părea că văd întinsul nesfârşit al apelor oceanelor, că am plecat pe calea apelor ca să văd lumea cea largă, aş simţi bucuria revederii pământului”. (…) „Apoi am creat un viu dialog cu alţi călători ce înconjurau Pământul în acelaşi vas cu mine. Şi tot depănam firul imaginaţiei… Forţa tinereţii dădea melodie cuvintelor şi înflăcărare ochilor. Mâinile parcă povesteau şi ele. Ei mă ascultau cu încântare. Când am terminat, căpitanul a sărit cu vorba: „Ce v-am spus, aţi văzut ? Inginerul a adăugat apoi: Crezi că nu ai putea să îi oferi o astfel de noapte pe acest splendid vas ? E riscant, dar pentru doamna inginer, risc.” (op. cit.) Fraza: „Forţa tinereţii dădea melodie cuvintelor şi înflăcărare ochilor” trimite la o adevărată imagine simbolistă, în care pictura şi poezia, cuvintele şi ochii se unesc într-o sinteză muzicală, amintindu-ne parcă de Verlaine: «De la musique avant toute chose».”

Şi, continuând naraţiunea, autoarea ne spune că riscul căpitanului pentru a îndeplini dorinţa doamnei „inginer” s-a materializat cu „o noapte rarisimă”, după cum mărturiseşte dumneaei: „Căpitanul ne-a dus pe furiş într-o cabină din care vedeam şi auzeam clipocind apa prin hublou mai sus de capetele noastre. În rest, totul a fost aşa cum descrisesem, poate că şi mai frumos, fiindcă acum fantezia era liberă.” Urmează momentul deznodământului, cerut de unul din personajele povestirii, dl. inginer – cu adevărat inginer – care, la masa luată la un restaurant de lângă gară, unde toată lumea s-a simţit în largul său, acesta o solicită pe autoare să povestească ceva „ieşit din comun.” Iată textul, plin de umor, de frumuseţe, dar şi nostalgie după fericirea lăsată în urmă şi intrată deja în amintire: „Inginerul îi spune şefului de gară: «„Vreţi să vă facă o demonstraţie pe loc? Doamna inginer, se adresează el mie, puteţi să ne spuneţi ceva care să fie mai ieşit din comun?» Da, zic eu, acum pe loc. Iată ce vă poate amuza şi chiar surprinde: nu sunt inginer, nu vin din Bucureşti şi nu ştiu nimic despre dl Buşilă. Dar nu am apucat să închid bine gura, că i-am şi văzut sărind în sus şi zicând: «Cum, cum, ce spuneţi? Luaţi-ne mai uşor!» Da, am continuat eu, văzându-i uluiţi, am avut o vacanţă de vis, cu mai nimic cheltuială, în care norocul a fost de partea noastră, dar mai ales pentru că am pomenit cuvântul fermecat BUŞILĂ, căruia îi rămânem îndatorate şi îi închinăm cele mai frumoase gânduri şi mulţumiri, precum şi celorlalţi care ne-au ajutat. De la Cluj sau din alte colţuri ale ţării sau ale lumii, vă vom trimite ilustrate din când în când, ca semn de mulţumire şi de preţuire pentru această excursie ieşită din comun şi pentru încrederea pe care mi-aţi acordat-o. Aceste întâmplări, oameni şi locuri le vom păstra sub pleoape şi în suflet pentru tot restul vieţii. Cândva, poate voi încerca să scriu măcar câteva rânduri despre aceste întâmplări mai neobişnuite, deşi ştiu că niciodată acestea nu vor putea fi la înălţimea frumuseţilor acestor zile.” (op. cit.)

Într-un pur stil eminescian, autoarea leagă noţiunea de „noroc”, sub semnul căreia pune tot şirul de evenimente pe care le-a trăit în deltă, de aceea de „fericire”, pe care o transcrie cu majuscule şi de sintagma „clipe de lumină”, regăsită chiar în titlu: „Le-am povestit apoi cu de-amănuntul tot firul întâmplării. Atunci s-a pornit veselia şi mai mare. «Acum, le spun eu, norocul acestor zile s-a încheiat aici şi vă mulţumim. Puteţi să vă mândriţi că aţi adus cu adevărat FERICIREA în sufletele noastre pe timp de o săptămână, căci un sejur ca acesta este irepetabil şi inegalabil.»” (op.cit.)

Nu trebuie să neglijăm structura compoziţională a întrgii povestiri; ea începe cu amintirile din ţara-mamă, România, alcătuită de Dumnezeu „ca (pe) un mănunchi de frumuseţi”; aceste amintiri au „ceva ce scormone pe fundul sufletului şi reînvie icoane ale locurilor şi oamenilor”. Partea finală aduce aceleaşi omagiu oamenilor care i-au arătat încredere şi i-au oferit ajutor, de data aceasta, referindu-se strict la cei din Delta Dunării, rămânând, aşa cum mărturiseşte,  „o pagină plină de lumină în viaţa mea”. În această construcţie concentrică, în care sfârşitul se aşează peste început, ambele păstrându-şi calitatea, povestirea devine asemenea unui album, ale cărei zile sufleteşti se îmbibă de nostalgia timpului scurs, nepierdut însă, pentru că este regăsit în artă: „În albumul sufletesc unde păstrez cele mai frumoase imagini, zilele din Delta Dunării, locurile şi oamenii ei au un spaţiu special şi un parfum aparte”. (op.cit.)

Celelalte note de călătorie, referitoare la Canada, intitulate sugestiv şi metaforic „La pas prin Canada – O vacanţă în Halifax”, evidenţiază în acelaşi stil sobru, obiectiv, laconic cu care ne-am obişnuit deja, frumuseţile unui continent, unui pământ nou, oferite atât de civilizaţie, cât şi de natură. Distanţa care separă cele două istorisiri, atât în timp, cât şi în spaţiu, este foarte mare. Prima se referă la anii ’60,în România, Delta Dunării, – a doua – la anul 2017, Canada, Halifax… Nr. de km. este aproape incomensurabil. Însoţită de fiica sa, dar şi de două prietene de familie, Elena Buică-Buni a pornit într-o excursie, tot de o săptămână, în Nova Scoţie, la Halifax, capitala, pentru a cunoaşte direct o serie de locuri văzute în fotografii.

Comentariile sunt mai reţinute, mai puţin întovărăşite de entuziasmul anilor ’60, întrucât, aşa cum mărturiseşte autoarea, „pe timpul începutului înserării zilelor ce mi  s-au dat, în vara anului 2017, (…) în această etapă de viaţă înţelesurile şi trăirile sunt mai profunde.” (op. cit.) După o Privire generală, scrierea se continuă cu:„Farul din Peggy’s Cove”,  Întâlnire cu vasul de croazieră «Queen Mary2»; Muzeul Maritim al Atlanticului: amintirea Titanicului; Explozia devastatoare din Halifax; Cimitirul victimelor Titanicului; Muzeul Emigraţiei din Canada; Citadela Hill; Mareea cea mai mare din lume; Grădina Publică din Halifax; Portul Confederaţiei. Toate aceste subcapitole prezintă descrieri ale locurilor deosebit de interesante sub aspectul informaţiei, dar şi al trecerii acestora prin filtrul de trăiri personale ale autoarei. Aceasta spune că nu  va putea uita curând „numeroasele atracţii culturale şi naturale ale Halifaxului”; de la farul din Peggy’s Cove, care le-a întâmpinat pe cele 4 turiste cu o „privire prietenoasă”, trece apoi la vasul de croazieră „Queen Mary 2”, considerat cel mai mare pachebot din lume, în 2004, când a fost construit  şi îi dă referinţele de lungime, (345 m), înălţime (72m), greutate(151 200 tone); beneficiarul celei mai noi tehnologii în navigaţie. Apoi despre amintirea Titanicului, muzeul şi cimitirul victimelor Titanicului, autoarea scrie rânduri emoţionante: „Emoţia cu care au făcut primii paşi  ne-a însoţit tot timpul vizitei, ba chiar şi după ce am ieşit, căci povestea incredibilă prin tragismul ei continuă să uimească şi să emoţioneze şi astăzi.” (op. cit.) Sau: „Grija şi compasiunea pe care canadienii o arată pentru întreţinerea mormintelor îţi impun respect pentru această ţară şi oamenii ei. Ne-a înduioşat profund când am văzut flori proaspete şi jucării la mormâtul unui copil care avusese doar 13 luni. Timp de 100 de ani, nu s-a ştiut numele copilului. Oamenii de ştiinţă canadieni, în anul 2002, au reuşit, pe baza analizei ADN, să identifice rămăşiţele pământeşti ale băieţelului Eino Panula şi să găsească membri din familia lui, acum aflaţi în Finlanda. Impresionaţi de asemenea gest, oamenii vin la mormântul băieţelului cu flori şi jucării…” (op.cit.)

Despre Muzeul Emigraţiei, autoarea are iarăşi cuvinte de laudă. Încearcă un profund sentiment de respect faţă de canadieni, de grija pe care aceştia o acordă tuturor oamenilor care, fie le calcă pământul ca simpli turişti, fie aleg să-şi ducă viaţa acolo, să o ia de la început, aşa cum a fost şi cazul doamnei Elena Buică-Buni: „Vizitând acest muzeu, te simţi profund răscolit în faţa atâtor mărturii, unele aflate la limita suportabilităţii sau chiar dincolo de aceasta. Aici totul este autentic, credibil şi  cu atingere de suflet. Am admirat grija pe care  o au canadienii pentru păstrarea istoriei în limitele adevărului, având mereu ca obiectiv principal – OMUL.” (op.cit.)

În Mareea cea mai mare din lume, autoarea îşi aminteşte cu drag de lecţiile de geaografie ale doamnei profesoare Stănică, căreia îi imortalizează chipul, „după aproape 70 de ani”, când vede în direct ce înseamnă mareea, având încă la bază noţiunile învăţate de la doamna profesor Stănică: „Îmi venea în minte cum ne spunea că mareea se formează pe suprafaţa oceanelor, odată cu rotirea Pământului în jurul axei sale şi e influenţat de Lună. Uneori , în apropierea coastelor şi în golfurile lungi, înguste şi puţin adânci, pot atinge aproape 20 de metri, precum în Golful Fundy din Canada” (op.cit.) Turistul – narator notează în continuare impresiile sale unice când s-a plimbat „pe fundul oceanului”: „Am ţâşnit din maşină cu mare nerăbdare şi în curând am coborât într-un canal adânc de aprox. 20 metri şi am ajuns pe prundiş. Mergeam alături de vasele din port care se odihneau şi ele pe prundişul fundului apelor oceanului dispărut, acum aflându-se în reflux. (…) Am stat şi ne-am plimbat pe fundul oceanului până ne-am săturat, apoi am urcat la nivelul caselor din jur (…)”  (op.cit.)

Doamna Elena Buică-Buni este constantă în simţiri şi gândire, este aceeaşi care ne-a făcut să vibrăm la frumuseţile deltei şi impresiile lăsate de aceasta; acum, contemplând momentul umplerii cu apă a canalului, momentul fluxului, revine după ani şi ani, la vechile imaginii romantice, în care visul face casă bună cu realitatea cea mai stringentă:  „După mai multe ore, canalul era iarăşi plin, de parcă nimic nu se întâmplase. Îţi venea să te freci la ochi, aveai impreia că te-ai desprins de realitate, că ceea ce ai văzut cu câteva ore în urmă e doar un vis ce s-a spulberat”. (op. cit.) Grădina Publică din Halifax îi prilejuieşte autoarei înălţătoare momente de admiraţie, considerând-o un adevărat „colţ de Rai”,iar pentru canadienii „care, prin munca lor, ştiu să facă viaţa mai frumoasă”, aceasta are în continuare aceleaşi sentimente de respect şi preţuire. Apoi urmează Podul Confederaţiei, o minune arhitectonică, construit între anii 1993-1997, având o lungime de aprox. 13 km, o lăţime de 11 m, o înălţimede 60 m, pe unde trec navele pe sub el, fiecare picior al podului fiind prevăzut cu un scut de cupru, în formă conică, pentru ca sloiurile de gheaţă să fie impinse în sus când se izbesc de con şi apoi să se spargă sub propria greutate. El face legătura între provincia Brunswic cu insula Prinţul Edward, supranumită şi „Insula Grădină”. Călătoria pe acest pod, realizată în 12 minute, cu maşina desigur, este descrisă de autoare tot prin intermediul simţirilor, al unor impresii unice: „Senzaţia pe care ţi-o creează călătoria pe acest pod este una mai deosebită. Înconjurat numai de ape, înainte şi înapoi, la stânga şi la dreapta, ai impresia că pluteşti pe ape, iar nemărginirea albastrului ce te înconjoară îţi strecoară în inimă un fior”. (op.cit.)

Nu putem să nu ne reamintim noaptea de pe vapor, din deltă, când clipocitul apei făcea să-i tresalte inima de atâta frumuseţe şi armonie. Privind însă imaginea podului peste strâtoarea Northumberland, sentimentul care ne încearcă nu este chiar un simplu”fior”, cum spune doamna Buică, ci mai degrabă de panică, datorată oceanului înconjurător unit cu cerul. Plimbarea se încheie într-adevăr, la pas, prin capitala Charottetown, oraş cu arhitectură victoriană, ca şi Grădina Publică din Halifax, pentru care autoarea are numai cuvinte de admiraţie. şi cum aceasta vorbea în Farmecul lucurilor simple despre cum „să savurăm gustul şi deliciul unei ceşcuţe de cafea”, cele 4 turiste s-au delectat după o masă la o terasă, cu „o cafea bună la o cofetărie franţuzească”, îmbinând partea englezească cu cea franţuzească, ambele fiind specifice culturii şi civilizaţiei canadiene.

Comparând la început celor două personalităţi,domnul profesor doctor Octavian Fodor şi scriitoarea Elena Buică-Buni, acum canadiancă, am ales câteva rânduri şi gânduri de la fiecare, privind testamentul spiritual, ceea ce rămâne pentru viitorime, după momentul „marii treceri”. Există o viziune comună parcă, la ambele personalităţi; şi chiar cuvinte. Domnul profesorul O. Fodor spune în Note pe o filă de carnet: „Se lasă cortina… Vine noaptea… Căldura şi viaţa părăsesc cele ce înainte erau însufleţite. E frig. Cum e dincolo de cortină după stingerea reflectoarelor? Cum se împreună somnul şi neantul? Ce a fost această trecere? (…) Ce este dincolo? Îţi dai seama când te reîntorci. (…) Înţelepciune. «Gama oamenilor este destul de largă. Sunt unii care nu ştiu ieşi la liman.» Cluj – Napoca, 7 iunie 1976 Octavian Fodor” (din vol. O. Fodor, „În căutarea unor permanențe”)

Doamna Buică, la 85 de ani, de pe alte meridiane, face din „toiagul bătrânețelor fizice” un toiag al scrisului, un toiag ce a înflorit precum cel biblic, al lui Aaron: „Pentru acesta, toiagul este scrisul. Scrisul este singura mea forţă care mi-a rămas la fel, înainte de a face pasul în neant, căci nimeni nu poate ocoli trecerea în alte dimensiuni ale existenţei, acolo unde timpul şi spaţiul nu există. Scrierile mă scot din starea de sine şi mă transpun într-o altă lume, mă feresc de îndoieli, îmi dau forţa fermătătoare a vieţii, mă ajută să las liberă calea de a vibra în voie”. (Gânduri la 85 de ani „Lumina din cuvânt” –  vol. „În pas cu timpul”)

–––––––

Emilia STROE-ȚENA

Alexandria, septembrie 2018

 

Constantin TEODORESCU: Maria-Daniela Pănăzan și poetul Dumitru Ichim

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

În sfârşit, o carte despre poezia lui Dumitru Ichim(1), o carte ieşită din „responsabilitatea primei modelări de sinteză a unui univers liric atât de original”(2). Pentru mine este „o mare satisfacţie”, o contribuţie importantă la definirea vocabularului sacralităţii. Demersul eseistic porneşte din convingerea că „Temele şi motivele religioase, simbolurile şi metaforele revelatorii se închid şi se deschid cititorului într-un tumult de frumuseţe copleşitoare”(3) şi constată revelarea sacrului în creaţia poetică, ceea ce îmi aminteşte de cuvintele lui Lucian Blaga: „… sentimentul religios, indiferent de obiectul spre care este îndreptat, nu se poate concepe fără sentimentul sacrului”(4).

Cercetarea eseistică se dezvoltă pe motivele şi simbolurile poeziei lui D. Ichim.
Cartea cuprinde secvenţele: Poezia începuturilor (care poartă pecetea timpului ca „totalitate semnificativă”(5) ; Poeme tanka şi poeme haiku sau Grădina cu îngeri a fiinţei; Marile sărbători creştine şi trăirea în ritmul liturgic al vieţii; Coordonatele spaţiului liric: grădina cu livadă, calea iubirii; Ipostaze lirice definitorii: îngerul, îndrăgostiţii, Mirele şi mireasa, regina, dreptul Iov; Peisagistică literară unică: apa, cireşul şi mărul, crinul, melcul; Poezia-rugăciune; Concluzii, fiind o cercetare aplicată care descoperă imaginea „structurii lirice moderne”(H. Friedrich) în creaţia unui mare poet.

Organizarea consistentă demonstrează expresia unei viziuni: înţelegerea motivelor care animă poetul prin convergenţe tradiţionale, moderniste şi postmoderniste în constituirea unui univers liric bogat în semnificaţii, de o mare densitatea a expresivităţii, cu valenţe cognitive şi constante liturgice.

Maria-Daniela Pănăzan nu rămâne la simpla decodificare a simbolurilor şi metaforelor. Prin deschiderile culturale şi estetice, literare şi lingvistice propuse de poet, autoarea pătrunde în semnificaţii creştine şi general umane, stabilind elemente funcţionale în poeme: formele spaţiului liric, ipostaze lirice, elemente de peisagistică literară. Toate acestea se constituie, fără îndoială, în concepte ichimiene urmărite în eseul monografic cu precizia informaţiei şi cu profunzimea analizei, prin care descoperă o patetică ardere culturală creativă, o îndrăzneaţă împlinire a valorilor cu dimensiune de simbol în convieţuire artistică pe baza unor „afinităţi elective”.

În „Notă asupra ediţiei” se precizează: „Am păşit în templul divin al poeziei lui Dumitru Ichim cu multă sfială. Şi am rămas în rugăciune, realizând cu adevărat că mă aflu în faţa uneia dintre cele mai profunde şi originale creaţii lirice prin care autorul devine o voce excepţională în literatura română de azi.”

La sugestia cărturarului şi scriitorului N. D. Petniceanu, încă la prima vizită în Canada, am căutat familia de poeţi Ichim, apoi, prin stabilirea în Kitchener, devenit membru al Cenaclului literar Florica Baţu Ichim, m-am bucurat de o sinceră prietenie, care m-a determinat să văd, în dumnealor, o autentică pasiune pentru cuvântul românesc, o îndrăzneaţă împlinire a valorilor, dimensiune de simbol, convieţuire artistică pe baza unor simţiri comune.

Eseul este o (re)construcţie a.existenţei unei lumi trecute în creaţie lirică, cu aspect monografic, care pătrunde adânc în ramele monografice ale portretului poetului propus de Savatie Baştovoi: „Atemporal ca Shakespeare, fără a părea o icoană; îndurerat ca Voiculescu, fără a fi un militant; zbuciumat ca Arghezi, fără a-şi pierde credinţa; ermetic şi muzical ca Barbu, fără a fi sedus de joc, Dumitru Ichim, acest nume prea puţin cunoscut din pricina smereniei autorului, este, prin aceste sonete, ultimul mare poet român în viaţă carte se înscrie în cea mai solemnă tradiţie a poeziei moderne universale”(6).

Venind cu o bogată experienţă în cercetarea poeziei religioase(7), Maria-Daniela Pănăzan descoperă în poetul Dumitru Ichim o fiinţă cu viaţă de preot şi o creaţie. Cu alte cuvinte un întreg, deoarece analiza estetică nu putea fi fragmentară. Astfel se va vorbi despre paradigma Dumitru Ichim, un original complex tradiţional-modern în care sufletul poeziei supravieţuieşte trecerii timpului, dacă există asumarea rolului de profet.
Se surprind cu fineţe originalitatea mijloacelor de exprimare ale unui magician al cuvântului şi structurile adânci ale semnificaţiei lirice.

Semnificaţia existenţei în lume este iubirea. Poet modern, Dumitru Ichim depăşeşte înţelegerea iubirii, prin cunoaştere şi trăire, ca mod caracteristic de existenţă. Iubirea e originea creaţiei. Se recuperează existenţa umană a timpului prin poezie
Calea transcendenţei din timpul universal e arta. Prin artă e ceea ce putem fi mai departe.

Neîndoielnic, locul lui Dumitru Ichim este între marii poeţi români. Merită mai mult decât îi acordă această primă carte de cercetare valoroasă.

–––––––––––––-
(1) Pănăzan, Maria-Daniela, Poezia lui Dumitru Ichim. Eseu monografic, Prefaţă de Anca Sîrghie, Editura CronoLogia, Sibiu, 2o17

(2) Ibidem, Prefaţa Acrobaţia imaginarului în poezia lui Dumitru Ichim, de Anca Sîrghie, p. 6

(3) Ibidem, p. 134

(4) Blaga, L., Despre gândirea magică, Editura Garamond, Bucureşti, 1992, p. 167

(5) Tohăneanu, G. I., Dicţionar de imagini pierdute, Ed. Amarcord, Timişoara, 1995, p. 189

(6) Vezi Prefaţa volumului de versuri, Ichim, Dumitru, Tu ştii că te iubesc, 150 de sonete prefaţate şi ilustrate de Savatie Baştovoi, Ed. Cathisma, Bucureşti, 2017

(7) Pănăzan, Maria-Daniela, Poezia religioasă românească. Analize şi comentarii eseistice, Editura CronoLogia, Sibiu, 2017 (prima ediţie la editura Reîntregirea din Alba Iulia, în 2006

––––––––––––

Constantin TEODORESCU

Kitchener, Canada

25 octombrie 2018

Rexlibris Media Group: Spectacolul ,,Accidentul” la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila

Vineri, 2 noiembrie 2018

ora 17:30

avem onoarea de a vă invita la

spectacolul „ACCIDENTUL” (Fragmente dramaturgice)

după romanul lui Mihail Sebastian

 

în adaptarea scenică și regia măiastră a lui

Andrei Sochircă (artist al poporului, Republica Moldova)

 

Acest spectacol, realizat cu participarea extraordinară a actorilor:

Claudia Motea (România/ Canada/ UAP)

și

Andrei Sochircă (Teatrul Național „Eugene Ionesco” Chișinău),

în parteneriat cu

Asociația Culturală Libris Brașov,

este un eveniment teatral care face parte din repertoriul

Festivalului Internațional „Mihail Sebastian” din Brăila (ediția a VI-a),

festival organizat de

Federația Comunităților Evreiești din România – Cultul Mozaic

și susținut de Ministerul Culturii și Identității Naționale.

 

Vă așteptăm cu multă iubire la:

Teatrul ”Maria Filotti” Brăila,

sala Avantgarde,

să cinstim memoria unui mare scriitor interbelic,

Mihail Sebastian!

 

Carmen BRĂGARU: Muzica lui Paul Polidor în casa familiei Tarkovski

Într-o după amiază de octombrie mieros, neaşteptat de cald, mă îndrept spre casa familiei Tarkovski din cartierul de sud-vest al Moscovei. În faţa acestei spectaculoase toamne aurii, toţi copacii fac parcă reverenţe adânci, cu crengile până la pământ. Nimic nu pare să se fi schimbat: aceeaşi linişte în părculeţul din faţa blocului, aceeaşi voce caldă răspunde la interfon, aceeaşi bucurie sinceră a revederii mă întâmpină în prag. Printr-o fericită coincidenţă, întâlnirea de anul acesta s-a nimerit chiar de ziua Marinei Arsenievna. În timp ce o ascult povestind despre ce a mai scris de când nu ne-am văzut, completată mucalit din când în când de soţul său, regizorul Aleksandr Gordon, mă umplu din nou de atmosfera tarkovskiană ce irumpe din fiecare obiect al apartamentului: din portretul tatălui, poetul Arseni Tarkovski, privind din ramă sever-scrutător prezentul, din fotografia mărită a fratelui, celebrul regizor Andrei Tarkovski, din puzderia de poze din care te urmăresc ochi de copii şi nepoţi cu chipuri de îngeraşi, din oglinzile devenite simbol în filmele fiului şi amintirile fiicei.

Vine rândul meu să povestesc ce mai e nou prin România şi să despachetez darurile, mereu tradiţionale, căci acestea sunt preferate: urcioare, farfurii smălţuite, linguri de lemn încrustat sau ştergare cusute în roş-alb-negrul nostru specific. Şi tot ca de fiecare dată Marina Arsenievna se bucură copilăreşte de fiecare obiect în parte, aşezându-l deja cu ochii minţii în colţul menit. Aproape toate suvenirurile româneşti primite de-a lungul anilor -îmi mărturiseşte – au fost duse la casa de vacanţă de la Tarusa. Aşa încât, ori de câte ori mergem acolo, să vă avem aproape. În acea clipă faţa i se luminează a zâmbet şi mă întreabă: „Ce face iubitul nostru poet român?”. În prima clipă, ca orice român aflat în străinătate, mă gândesc la Eminescu, dar nu mă dumiresc de întrebare. Apoi, din amănuntele date de ambii interlocutori într-un glas, mă lămuresc cu uimire că se referă la Paul Polidor, pe care îl cunoscuseră cu câţiva ani în urmă prin intermediul profesorului Dumitru Balan. Micul grup de români fusese atunci într-un turneu la Moscova şi Reazan unde se întâlnise cu iubitori de muzică şi poezie. Paul Polidor îi fermecase atunci pe toţi cu melodiile interpretate, compuse pe versuri de Eminescu şi Esenin. Soţii Tarkovski-Gordon primiseră la despărţire un CD pe care îl duseseră tot în „colţul” românesc de la Tarusa şi pe care, în atmosfera rustică a încăperilor, îl ascultă de fiecare dată când poposesc acolo, nesăturându-se de sonurile calde ale vocii cantautorului(1) român şi de superbele versuri potrivite atât de bine cu linia melodică(2). Îi ascult uluită şi nu-mi vine să cred că, la mii de kilometri depărtare, Eminescu şi Esenin, înfrăţiţi de glasul lui Paul Polidor, răsună pe colindele blânde şi prin văile străbătute molcom de râul Oka.

————————————–

(1) Corect: compozitor-interpret

(2) Discul conţinea muzică de Paul Polidor pe versuri de: Serghei Esenin, Mateja Matevski, Mihail Sinelnikov, George Coşbuc, Miljurko Vukadinović, Grigore Vieru, Bahtiar Vahabzade, Anna Ahmatova; aranjamentul muzical şi interpretarea în limbile rusă, română şi sârbă – Paul Polidor

–––––––––

Dr. Carmen BRĂGARU

București, octombrie 2018

Mioara HUSUSAN: Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni” volumul 2, Editura SINGUR

Iată-ne din nou împreună. Anul trecut într-o primă antologie, iar acum în an centenar în a doua. Pentru români anul 1918 este un an de referință. Cetățenia română însă nu o găsim doar în buletin ci și în suflet. Ne aflăm cu toții în 2018, anul în care se sărbătoresc 100 de ani de la Marea Unire. Toată lumea vorbește despre unitate, speranță și liniște, însă unitatea unui popor, constă în primul rând în unitatea sufletelor libere, în cunoașterea istoriei, în respectarea și prețuirea limbii române, în iubirea pentru neamul românesc. Ca să rămânem un popor unit, am învățat că iubirea și respectul pentru cei de lângă noi, ne-ar putea împlini visul. Oare mai știm să prețuim valoarea? Vom putea depăși obstacolele istoriei? Totul depinde de noi. Cum ne raportăm la ceilalți și ce putem face noi pentru o asanare morală… Antologia – ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni” volumul 2 pornit de la ideea unei ferestre în timp, însoțește autorii contemporani alături de autori clasici prin cuvânt. Fiecare autor vine printr-o fereastră a timpului și își așterne slova spre bucuria cititorului. Printre versurile ce le veți găsi aici, veți da mâna cu cei ce locuiesc în diverse colțuri ale lumii, au văzut alte culturi, vorbesc poate chiar altă limbă, dar în inima lor sunt români!

România este România, pentru toți cei care simt românește.

Pentru a putea sărbători 100 de ani de unitate, trebuie să învățăm cu fiecare clipă din viața noastră să sărbătorim unitatea de a fi! ,,Veșnicia s-a născut la sat” spune Lucian Blaga. În poeziile din această antologie în mod sigur veți simți printre rânduri dorul. Fiecare autor prin harul cu care a fost înzestrat a lăsat prin versul personal o amprentă unică către unitatea acestui tărâm numit România  Mulțumesc autorilor pentru dorința de a participa printre rânduri la sărbătoarea noastră națională – 100 de ani de la

Marea Unire – și au lăsat o piedică în calea uitării pentru cei ce vor veni, iar ție cititorule îți doresc să găsești frumosul din cuvânt.  Așa cum am susținut și în prima Antologie frumosul învinge și cunoaște lumina. Lumina tiparului și a lecturii. Lumina timpului ce le va dăinui sau nu. Timpul același prieten și dușman tăcut al fiecăruia. Timp care fuge ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”!

 –––––––––––––

Mioara HUSUSAN

Slimnic

Noiembrie, 2018

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: În curând o antologie online cu titlu ,,100 de ani România”

În curând o antologie online cu titlu ,,100 de ani România” va purta gândurile dumneavoastră, tema fiind legata de ,,Centenarul Marii Uniri”.

Doritorii pot participa gratuit, fiecare având dreptul până la 3 pagini, în care să se regăsească o scurta prezentare și câteva texte.


Antologia va fii cunoscută în cercurile de colaborare :


-Revista Logos și Agape,
-Radio Led Force România.
-Radio Nice Romania


Va așteptam cu textele pe conturile Emanuela Burcea Femeia Umbră și Ciobanu Alexandru-Eusebiu sau adresa vitrinacuoglinziziarul@gmail.com , pana la data de 3.11.2018.

Antologia apare sub egida Revistei Vitrina cu Oglinzi.

——————————-

Alexandru-Eusebiu CIOBANU