Categorie: Cultură

Roni CĂCIULARU: Un succes de zile mari „Ca la Tǎnase”

Autor când mergeam cu elegantul autocar „organizat” de economistul Moni Șainştein, conducǎtor al HOR-ului (Uniunea Originarilor din România), pe drumul de la Petah Tikva la Tel Aviv, mi s-a pǎrut cǎ particip la o cǎlǎtorie frumoasǎ, interesantǎ, iar timpul trecea pe nesimțite. Lumea discuta cu patos, cu drag şi admirație, cu emoție şi, da, îmi permit sǎ spun, cu sufletul la gurǎ, despre Teatrul de Estradǎ, cǎtre care ne-ndreptam. E vorba de Teatrul „Constantin Tănase”, continuator al marilor tradiții pozitive ale artei româneşti, atât de legatǎ şi de unii mari şi talentați creatori evrei. Existǎ, de fapt, o legǎturǎ, pe cât de fireascǎ, pe-atât de profundǎ, între marii artişti ai Teatrului „Constantin Tǎnase” şi publicul sǎu român de aici, din Israel.

Esențialmente vorbind, noi suntem un public constant, aici şi acum, aşa cum am fost şi acolo, în România tinereții noastre, sau cum suntem şi în timpul vizitelor ce încǎ le facem, cu patimǎ şi dor… La deschiderea cortinei în seara de sâmbǎtǎ, 3 noiembrie, la sala arhiplinǎ a „Beit Zionei America” prologul, înconjurat de paiete, de dansatoare si dansatori, dar şi de mu- zicǎ bunǎ, mǎ rog, „Ca la Tǎnase”, a umplut scena prin emoționanta recitare a deschizǎtoarei spectacolului, frumoasa actriță Ana Maria Donosă.

Erau, în esențǎ, aceleaşi idei din autobuzul lui Moni Șainştain, aveau aceeaşi cǎldurǎ şi admirație, dar de data asta ele erau adresate publicului care, la intrare, încǎ se mai bǎtea (desigur, doar o parte!) pentru „un loc în plus!” Pe scenǎ urmau sǎ fie – şi au fost şi încǎ cum au fost! – marele ARȘINEL, alături de spumosul şi impu- nǎtorul Vasile Muraru şi steaua strǎlucitoare a Teatrului „C. Tǎnase”, Valentina Fǎtu. Era marea trupǎ, de excepție, a unui Teatru şi gen artistic unic în lume: REVISTA. Și nici nu ştii când, dar totul devine cântec, dans şi voie bunǎ. Însǎ, vedeți dumneavoastrǎ, astea toate sunt pânǎ…! Doar pânǎ…, dragii mei amici, voi cei care n-ați reuşit sǎ participați şi de astǎ datǎ la un minunat spectacol „Ca la Tǎnase!”. Pǎcat!

Dar iatǎ, pentru voi scriu; şi recunosc cǎ gestul meu de-a fi cu capul plecat peste literele computerului, se asociazǎ şi cu o sincerǎ reverențǎ pentru marii artişti români, de pe scena acelei excelente seri. Deci am vorbit doar de ceea ce a fost pânǎ la un moment dat: cuplete, satirǎ, umor, muzicǎ şi dans… Eram în Tel Aviv sau ne aflam la Bucureşti? Eram nişte oameni mai în vârstǎ (unii!), sau ne reîntâlneam cu propria noastrǎ tinerețe? Era realitatea zilelor noastre sau, pur şi simplu, nostalgie? Minunații aceia de pe scenǎ, ei fǎceau şi desfǎceau stǎrile noastre sufleteşti. Asta, cred cǎ mǎ ințelegeți, pânǎ!…

… Și deodatǎ, aceeaşi scenǎ fǎrǎ decor, acelaşi spațiu de teatru muzical bun şi frumos, devine vrajǎ – acesta e cuvântul! şi sunt fericit cǎ l-am scris, cǎci iatǎ, apare un om, un artist, un vrǎjitor al scenei – apare în ropote de aplauze: E MARELE ARȘINEL!

Cum sǎ-i subliniezi oare grandoarea şi naturalețea, imensa lui capacitate de a-ți intra în suflet, de a te înnobila, de a te face mai sensibil la tot ce e frumos şi bun, de a te emoționa prin sinceritate şi mesaj nobil?! Peste anii lui de glorie, fuge gândul meu şi întreabǎ: oare ce lǎsǎm în urmǎ? Iar Arşinel, actorul ǎsta colosal, lasǎ în urma unei vieți – suntem cam de-o vârstǎ, maestre! – Arşinel lasǎ în urma sa nişte suflete fericite, nişte oameni cu lacrimi în ochi – de bucurie şi emoție curatǎ, cu trǎiri profunde şi renaşteri. Oameni buni: Renaşteri!

Un mare artist, unic în felul sǎu, sub lumina reflectoarelor! Și scena nu mai e scenǎ, e altceva, e un spațiu ce are o vibrație caldǎ şi profund omeneascǎ! O masǎ, douǎ scaune. Actorul şi-o femeie. Apoi alta, şi încǎ una… Și Arşinel, adicǎ muntele acela de talent, atât de om, ridicǎ banalul la valoarea lui adevǎratǎ, adicǎ sus, în sfere cereşti, de suflet frumos şi bun şi-adevǎrat. Simplu, cald, dar şi grandios:

„Ce faci astǎ searǎ tu?/ Poți sǎ-mi dai un Rendez-vous/ Ca sǎ mergem într-o cârciumioarǎ?…/ Ne va zice din țambal/ Un țigan sentimental/ Când n-o mai fi nimeni în local…/ Si în zori/ In trǎsurǎ spre Sosea/ Fericit, în sfârşit/ Am sǎ-ți spun/ Iubirea mea!/ Ce faci astǎ searǎ tu/ Poți sǎ-mi dai un Rendez-vous?!/ Spune doar atâta:/ Da sau NU”…

Și miracolul continuǎ, sala cântǎ, râde şi danseazǎ, împreunǎ cu superbele dansatoare din jurul lui Arşinel, nişte femei ce-l înconjoarǎ tandru şi fermecate, fermecând!… Apoi, alte minunate melodii, cuplete, scheciuri de satirǎ, anecdote. Și reflectorul trece, lunecând şi rupând clipe, peste pulpe dezgolite, cǎci aşa e la Estradǎ, nu poți fi melancolic, vesel sau incisiv, decât doar un pic şi treci mereu la altceva, mai frumos, mai distractiv, mai atractiv.  Și iatǎ-l pe Vasile Muraru, ca-ntotdeauna un imens artist. Și ǎsta e un car de talent, iar lângǎ el e Zâna Zânelor din Teatrul acesta bucureştean, sau din orice scenǎ; care se preface, în prezența ei, într-un cadru de cristal, cu strǎluciri diamantine.

Desigur, asta se-ntâmplǎ sub famecul acestui inegalabil talent numit Valentina Fǎtu. Sunt acestea clipe de delectare, lumea fredoneazǎ, sala-i în delir, succesul Marelui Teatru explicǎ din plin „bǎtǎlia” pentru bilete de la intrare. Și nu pot sǎ mǎ apropii de finalul acestor însemnǎri, fǎrǎ a descrie bucuria întregii sǎli din centrul Tel Aviv-ului, salǎ cu sute şi sute de locuri. E bucuria declanşatǎ de Show-ul dat de Gabriel Dorobantu, care vine şi el la noi, în Israel, de peste 25 de ani. Vine cu acelaşi farmec, mereu mai strǎlucitor! Aceleaşi aplauze şi „bis”-uri mereu, pentru acest arhi tect al cântecului bun, pǎtrunzǎtor, cuceritor. Artǎ, oameni buni! Artǎ adevǎratǎ!

De fapt, avem prilejul sǎ ne referim la artǎ şi artişti adevǎrati. Artişti care se manifestǎ şi azi în buna traditie creatǎ de Constantin Tǎnase, Ion Antonescu-Cǎrǎbuş, Mircea Crişan, Maria Tǎnase, Vasile Tomazian, N. Stroe, Radu Zaharescu, Horia Cǎciulescu, Puiu Călinescu, Nicu Constantin, Cristina Stamate, Al. Lulescu, Gigǎ Petrescu, Nicolae Nitescu, Luigi Ionescu, Florin Dorian, Nicuşor Constantinescu, Bițu Fǎlticineanu, Ion Vasilescu, Elly Roman, Aurel Giroveanu, Gherase Dendrino, Henri Mǎlineanu, Edmond Deda, Sergiu Malagamba, George Voinescu, marea Stela Popescu, şi-atâtia altii, care au fǎcut viata unor oameni, chiar şi a noastrǎ, mai bunǎ, mai frumoasǎ.

Cu prilejul turneului anterior în Israel, efec- tuat de acest mare şi serios Teatru românesc, mǎ adresam public şi direct directorului:

„Domnule Arşinel (…) ati promis de pe scenǎ cǎ veti reveni o datǎ la doi ani. Veniti mai des! Noi vǎ aşteptǎm. Noi, copiii noştri, poate şi nepotii!”. Nu pot încheia, nici de astǎ datǎ, altfel!” Și asta pentru cǎ, şi unii, şi altii, artişti şi spectatori, ne-am tinut de cuvânt. Ne-am revǎzut! Spectacolul la care m-am referit mai sus înseamnǎ, în esentǎ, iubire şi pretuire!

Dar, permiteti-mi să spun cǎ nici iubirea şi nici recunoaşterea valorilor nu înseamnǎ nimic, dacǎ nu existǎ nişte oameni exceptionali, care ştiu sǎ facǎ din vis şi dorintǎ – realitate! O realitate de care ne bucurǎm şi noi, azi. Mǎ gândesc – o scriu cu greu, cǎci public în ziarul ei, dar n-am încotro, deoare- ce adevǎrul e mai puternic decât jena mea – mǎ gândesc la Doina Meiseles, care are farmecul de a şti sǎ deschidǎ tot felul de uşi, atunci când trebuie şi acolo unde trebuie. ?i mai ştie Doina Meiseles sǎ obtinǎ ce trebuie, la momentul oportun! Nu e putin!

De fapt, nu poti fi mare ziarist, numai cu un condei bun! Dar ea, Doina Meiseles – este! Cǎci scrie cu har, editeazǎ presa de limbǎ românǎ, învinge şi înfǎptuieşte! Turneul despre care am vorbit mai sus se datoreazǎ – şi el! – abilitǎtii şi muncii creatoare a ziaristei de prim rang, de aici, de la noi! Alǎturi de ea se aflǎ şi un impresar-artist, Liane Herman, un fel de fac- totum, super inimos, hiper sufletist, suprarealist, şi care se dovedeşte ancorat în realitatea practicǎ mai bine decât multi altii!

Le mulţumim amândurora, fǎrǎ sǎ uitǎm, desigur, un mare prieten al Israelului, doamna primar general al Bucureştiului, Gabriela Firea! La revedere, prieteni din România! Și vǎ asteptǎm mereu!

––––––––-

Roni CACIULARU

Revista Jurnalul Săptămânii (Tel Aviv)

noiembrie 2018

Cristian Petru BĂLAN: Prof. Dr. Aurel Sasu – Dicţionarul biografic al literaturii române

Prof. Dr. Aurel Sasu – autorul celei mai complete lucrări de lexicografie literară publicată vreodată în cultura română („Dicţionarul biografic al literaturii române” (DBLR) )

„Dicţionarul biografic al literaturii române” (DBLR), redactat în două volume (vol. I: literele A-L, vol. al II-lea: literele M-Z), este primul dicţionar al scriitorilor români având, cu mici excepţii, portretele tuturor scriitorilor de limbă română din ţară şi din străinătate.

În toamna anului 2006, la editura „Paralela 45”, în seria „Marile dicţionare”, a apărut cel mai complet dicţionar biografic (concentrat) al scriitorilor români publicat vreodată în cultura română, o lucrare de excepţie, pe cât de bine documentată, pe atât de necesară şi valoroasă, rod al unei munci titanice şi ambiţioase depusă de cunoscutul critic, istoric literar şi traducător Aurel Sasu (n. 1943), profesor la Facultatea de Litere a Universităţii „Avram Iancu” din Cluj-Napoca (din 2000 şi decan din 2002), doctor în filologie al Universităţii din Cluj, lector de limbă şi civilizaţie românească la University of Washington din Seatle (Statele Unite), Resident Scholar (1991) la Multicultural History Society of Ontario (Toronto, Canada) şi Visiting Scholar la Northrop Frye Center, Victoria University (1993, Toronto, Canada), fost Bursier Fulbright, în 1998, la Georgetown University din Washington DC, laureat a numeroase premii, printre care Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române pe 1994 si premiul „Opera Magna” al Uniunii Scriitorilor (1995) ş.a.

Critic şi istoric literar prolific, cu o uriaşă putere de muncă, profesorul Aurel Sasu este autorul a numeroase cărţi şi studii de specialitate, printre care lucrări teoretice din domeniul problemelor de retorică şi hermeneutică, studii de sociologie a romanului românesc, lucrări lexicografice, bibliografii critice adnotate, studii de psihologie literară, dar în primul rând cunoscut fiind în calitate de coordonator şi autor, în colaborare cu Mircea Zaciu şi Marian Papahagi al marelui „Dicţionar al scriitorilor români”, publicat în patru volume între 1995-2002 (continuând pe cel în două volume din 1985); coautor, cu aceiaşi colegi, al „Dicţionarului esenţial al scriitorilor români” (2001), autor al „Dicţionarului scriitorilor români din Statele Unite şi Canada” (Buc., 2001) şi a numeroase traduceri din engleză în limba română. Toate cărţile profesorului Sasu, fără excepţie, au fost primite elogios de criticii literari din ţară şi din străinătate, autorul fiind răsplătit nu numai cu premii, dar şi cu invitaţii la colocviile internaţionale de litertură din SUA, Moscova, Varşovia şi Toronto.

Proiectul unui „Dicţionar biografic al literaturii române” a existat, desigur, mai demult şi chiar a fost anunţat în presa literară şi în publicaţii de mare tiraj după încheierea seriei de patru volume ale „Dicţionarului scriitorilor români” (1995-2002), dintre care ultimele două volume au fost elaborate exclusiv de profesorul Sasu, datorită dispariţiei celorlalti coautori, Mircea Zaciu şi Marian Papahagi. Chiar dacă în procesul de elaborare a acestui mare DBLR, în care sunt descrisi 2.301 scriitori pe 1.778 de pagini, au fost folosite şi datele strânse de cei 54 de colaboratori, o parte dintre articole, cu adăugirile şi îndreptările necesare, au fost reproduse sub semnăturile lor, toate celelalte articole, din sus-numitul „Dicţionar biografic”, peste 800 la număr, aparţin în exclusivitate profesorului Aurel Sasu, autorul principal.

„O utilă noutate a „Dicţionarului…” este însăşi clasificarea „Biografiei generale”, în care găsim menţionate, în ordine alfabetică, toate enciclopediile şi dicţionarele literare apărute în România, de-a lungul timpului, toate istoriile literare românesti, toate studiile de istorie şi critică literară şi toate volumele de interviuri apărute vreodată la noi în ţară, lista tuturor acestor titluri fiind extrem de lungă, de bogată şi impecabil prezentată, pe criterii cronologice. Ea vine în ajutorul tuturor cercetătorilor filologi, critici şi istorici literari.

O altă mare noutate, o adevărată premieră editorială, este faptul că mai toti scriitorii prezentaţi sunt afişaţi cu portretele lor, multe chipuri fiind total necunoscute cititorilor români. Procurarea fotografiilor şi dreptul de a fi reproduse nu s-a făcut fără serioase eforturi şi nebănuite dificultăţi.

Prima grijă a autorului a fost, desigur, să nu lipsească din „Dicţionar” numele importante ale literaturii române contemporane, iar aducerea la zi a informaţiei pentru anii 1990-2003 a presupus, după propria-i mărturie, „un imens efort documentar, nu lipsit de renunţări şi insuccese…”. Pe de altă parte, ar fi nedrept să omitem două esenţiale precizări ale distinsului profesor, ambele fiind de ordin financiar: „Dicţionarul biografic a fost realizat fără contribuţia vreunei instituţii române de cultură” – aşadar, fără sponsorizări, cum se obişnuieste, de obicei, corolarul fiind un rod al colaborărilor nemijlocite: „De la simpla corespondenţă cu sutele de autori, până la tehnoredactare, iconografie, cercetarea documentară, listarea întregului material (mai multe mii de pagini) şi transpunerea cărţii pe suport electronic, totul s-a făcut prin efort financiar propriu.” Oare câţi scriitori şi autori mai recurg la asemenea sacrificii în zilele noastre?

Bogata experienţă didactică şi de autor biografic prolific, i-a dictat însă profesorului Aurel Sasu să-şi concentreze acumularea informaţiei în concepte informaţionale precise, comunicând cititorului esenţa datelor biobibliografice, ocolind amănuntele şi digresiunile inutile. În selecţia numelor de autori s-a avut în vedere sugestiile şi solicitările din presa literară, adăugându-se ultimele date, aduse la zi, din publicaţiile tuturor scriitorilor clasici ori în viaţă, operaţie deosebit de pretenţioasă şi dificilă, dată fiind avalanşa extraordinară a apariţiilor din puzderia de edituri existente în prezent şi de numărul mare al debutanţilor, între aceştia, pe lângă noile nume ale multor autori români şi din Republica Moldova, fiind incluşi cam toţi scriitorii de la noi de naţionalitate maghiară, germană, sârbă şi ucrainiană. Cât priveşte scriitorii exilaţi, expatriaţi, autoexilaţi etc., nu se face nici o discriminare între poziţia acestora şi activitatea celor din ţară, iar numărul celor din această categorie, incluşi în dicţionar, nu este deloc insignifiant. Dimpotrivă.

Continue reading „Cristian Petru BĂLAN: Prof. Dr. Aurel Sasu – Dicţionarul biografic al literaturii române” →

Victor TEIȘANU: Un catehism poetico-epic

Despre Nicolae Dabija am scris în câteva rânduri, subliniind de fiecare dată lejeritatea sa de veritabil prestidigitator în mânuirea limbii române. Noul volum, „Așchii de Cer” (Editura pentru Literatură și Artă, Chișinău, 2018), reconfirmă cu asupra de măsură această abilitate. Avem de-a face cu o lucrare-mozaic, adunând între coperți fragmente („așchii”) de cele mai diverse proveniențe. Sunt 599 de „așchii”, unele sub forma narațiunii, mai extinse, altele, compuse din cuvinte puține, cu aspect aforistic. Se circumscriu unor zone care, prin definiție, nu prea consonează : politică, artă, filosofie, religie, istorie, medicină, educație, democrație și dictatură, sat și oraș, copilărie și maturitate sau senectute. Toate unite însă printr-o haină stilistică inconfundabilă și mai ales prin acea ubicuă atitudine de empatizare sau polemizare cu subiectul.

Așadar, poziționarea lui Nicolae Dabija față de „așchiile” sale este bivalentă: critică, dacă vorbim de ceva care încalcă standardele etice ale scriitorului, sau elogioasă, când subiectul abordat se încadrează în aceste standarde. E limpede însă că autorul se simte confortabil și ca moralist, în buna tradiție a termenului. Astfel, criteriul moral devine hegemonic, dictând tonul discursului. Încât și vocabula așchie se încarcă de emoții cu semn pozitiv : „Nu există Neam mai frumos pe lume ca această așchie de Neam românesc care m-a înfiat”, afirmă Nicolae Dabija relativ la Basarabia. Dar o face cu durerea imposibil de vindecat că pământul din stânga Prutului continuă să fie o „așchie de țară în afara Țării”. Când se numesc „așchii de cer”, atunci cu siguranță este sugerată, în contul lor, o valoare spirituală.

Însă problema Basarabiei rămâne permanent pe tapet, devenind obsesivă. Indiferent pe unde ne-ar purta la un moment dat harul său iscoditor, Nicolae Dabija se întoarce întotdeauna la istoria mutilată a străvechiului teritoriu românesc înstrăinat. Sistematic, aceasta va fi prisma prin care sunt priviți și judecați contemporanii, dar și înaintașii, cu toate faptele lor. Carența morală a prezentului, ne spune scriitorul, vine mai cu seamă din anihilarea credinței și etosului creștin, săvârșită în lunga perioadă de ocupație bolșevică și atee: „Ce tristă istorie am avut, dacă la 1665 Chișinăul avea 17 biserici, iar acum, după 350 de ani de zidiri bisericești, sunt doar 16!”.

Apărând sacralitatea ființei, ca sursă de libertate și speranță, autorul nu ezită câtuși de puțin să combată totuși festivismul și excesele îndoielnice din sfera ortodoxiei basarabene. Exemplul ales este elocvent: cum în stânga Prutului se acceptă atât stilul vechi cât și cel nou al calendarului, înseamnă că cele 183 de sărbători oficiale, dublându-se, dau cifra de 366, ceea ce, să recunoaștem, e cam mult pentru un singur an.

Drama Basarabiei cotropite și supuse unui regim de teroare ocupă în carte un spațiu semnificativ. Referințele sunt în majoritate despre anii sumbri de după 1940, cu deportări, deznaționalizare și genocid. Aici găsim pagini memorialistice de impresionantă consistență și diversitate faptică. Din multitudinea de secvențe, unele aflate la limita senzaționalului, se încheagă un tablou tulburător, cu ființe umane și destine pulverizate de malaxorul politic, într-o amețitoare sarabandă tragică. Întâmplările avute în vedere se întrec în accente zguduitoare, egalând adesea spectaculozitatea romanelor de aventuri. Spre a le feri de barbaria ocupantului sovietic, preotul și locuitorii unui sat, în deplin consens, au ascuns odoarele, icoanele și cărțile bisericești în scorbura stejarului multisecular din curte. De-acolo bunurile au fost recuperate, de către supraviețuitori, abia după 1990. Într-un lagăr din Siberia, iarna, din cauza pământului înghețat, sicriele cu morți erau duse la pădure și fixate cu sfori în rămurișul copacilor, la adăpost de atacul sălbăticiunilor. Imaginea sutelor de sicrie legănate noaptea de vânt ar putea inflama până și cea mai palidă imaginație. Sau povestea câinelui Bobu, care-și așteaptă, fidel, timp de 9 ani stăpânii deportați în ghețurile arctice, apărând gospodăria de neaveniți și murind apoi fericit, imediat după revederea cu sărmanii întorși din gulag. În aceeași notă și istorioara cu mărul ajuns întâmplător pe masa unor deportați: fructul este privit de toți ca o minune cerească și sacrificat ritualic într-o zi de duminică, spre a fi dăruit copiilor.

Din capitolul ororilor n-ar putea lipsi episodul cu fetița de șase ani, surdomută, deportată și ea peste Urali, lângă cei maturi, deoarece „calomniase puterea sovietică”. Dar este o atrocitate care le întrece în cruzime pe toate celelalte: aflăm că la 22 iunie 1941, când armata română trecea Prutul, la Ivdel, închisoarea siberiană pentru basarabeni, au fost împușcați, ca răzbunare, o mie de oameni dintre deținuți. Alți o mie, când românii au intrat în Chișinău ; încă o mie, când trupele noastre au trecut Nistrul. Și tot așa, alte mii când s-a cucerit Odesa, ori s-a ajuns în Crimeea, apoi la Stalingrad și la Cotul Donului.

Dincolo de ferocitatea torționarilor, reflectând de fapt specifice metehne totalitare, cititorul va putea savura cu voluptate pagini narative de maximă acuratețe estetică. Nicolae Dabija pare adesea un magician al combinațiilor sintactice, generatoare de insolite metafore. Îi reușesc de minune invențiile cu aspect de calambur, ori numeroasele panseuri de factură ontică și filosofică, alcătuite din două enunțuri aparent disjunctive, precum: „Mai ușor poți împăca doi regi care se ceartă de la un regat, decât două femei care se ceartă de la un bărbat”. Sau: „Când ești așteptat undeva cu drag, chiar dacă întârzii, ajungi totdeauna la timp”.

Câteva excelente cugetări dau seamă despre măreția și superioritatea spiritului în comparație cu materia: „Prin faptul că se reflectă într-o băltoacă, soarele nu devine mai murdar, nici băltoaca mai curată”, ori „Cei care scuipă spre Cer nu pot murdări Bolta, oricât și-ar opinti flegma”. Tot așa cum o amară experiență istorică produce cugetări nu tocmai onorante pentru făcătorii de revoluții, când în fond acestea „se rezumă, până la urmă, nu la visul sclavului de a fi liber, ci la visul sclavului de a fi stăpân și de a avea, la rându-i, sclavii săi”.

Amintirile copilăriei, sau evocarea părinților și bunicilor, dar mai ales a mamei Cristina, sunt momente de grație pentru poetul și prozatorul care sălășluiesc armonios în ființa lui Nicolae Dabija. Efluvii nostalgice în tandem cu sentimentul paradisului pierdut, dar dăinuind fabulos în memorie, ca și amprenta vremii care curge implacabil, se unesc într-o construcție narativă rezistentă. Rafinamentul elaborat și vibrația trăirii neîngrădite par a nu se stânjeni reciproc. Așa cum nici șarjele ironice și umorul abundent, revărsându-se peste tot precum o lavă incandescentă, nu afectează echilibrul aproape clasic al edificiului, în pofida faptului că zidarul este un iremediabil romantic.

Artist care surprinde necontenit prin mobilitatea spiritului, Nicolae Dabija, mereu disponibil la dialog chiar și cu prezumtivii inamici, oferă aici importante și necesare clarificări literare, ținând de doctrină și paradigmă. Din multele pagini pe această temă, mustind de inteligență și fantezie, se rețin sinceritatea și esența morală a mecanismului său de creație. Ni s-ar părea de asemenea impardonabil să omitem sclipitoarele sale interpretări din universul biblic. Este, din acest punct de vedere, un redutabil tâlcuitor, plin de imaginație și capabil de asocieri surprinzătoare. Toate aceste glose ale sale au drept corolar o mai adecvată viziune asupra faptului teologic, constituindu-se, la sfârșit, într-o folositoare cateheză. Dar Așchii de Cer, în integralitatea volumului, cu cele 599 secvențe epico-poetice, prin generalizarea observației și consecvența traseului moral, ar putea însemna pentru cititorul onest un prețios catehism de viață și literatură.

–––––––-

Victor TEIȘANU

7 noiembrie 2018

Dărăbani, Botoșani

Ben TODICĂ: Benedictus

(I) (1) SINUCIDERE

 

Vezi tu că eu am fost complet singur, aveam tot ce-mi trebuie, material, aveam emisiunea la radio care îmi aducea un fel de satisfacţie profesională şi de a contribui, însă eram singur, iar comunitatea nu(ts), nu răspundea cumva muncii mele, să dea telefoane, să spună le-a plăcut, nu le-a plăcut, să-njure, să felicite. Şi făceam asta de ani de zile şi de fiecare dată mă întorceam acasă într-o casă goală, mă aşezam pe marginea patului şi stăteam până se întunecă afară şi mă gândeam la rostul vieţii. Ce rost au astea toate, să fii singur. Dar vezi tu că muncind să-ţi câştigi existenţa şi să contribui şi la muncă voluntară, la munca asta artistică cerând un efort deosebit şi timp, într-un fel te izolează de o viaţă reală, adică, la urma urmei, eu trăiam într-o lume virtuală. Şi într-o zi am zis că nu mai are rost şi am simţit că nu mai are sens nimic în jurul meu şi am zis că o soluţie ar fi poate sinuciderea.

Şi mă şi imaginam deja pe un scăunel cu o frânghie legată de gât, deja umblam după ele în gândul meu prin casă, prin garaj. Şi când am fost decis s-o fac, sună telefonul, care mă deranjează de la drumul meu şi chiar am vrut să-l ignor, sau poate-l ignoram dacă telefonul nu insista, fiind în altă cameră. Şi m-am dus cu intenţia să-l deconectez. Şi, punând mâna pe el, am răspuns într-un fel automat. Înăuntru o voce de doamna cu un accent, vorbea în engleză, de sârboaica am dedus eu, care mă întreabă dacă eu sunt dl Benedictus de la radio şi mă roagă să nu mă supăr dar că a auzit despre mine de la o familie şi c-ar vrea să se întâlnească cu mine să stăm de vorbă.

Mi-a spus că e austriaca, are doi copii, c-a avut recent un accident de maşină în care soţul i-a murit, că au o fabrică de pâine, că are mici probleme şi ar vrea să mă cunoască să stea de vorbă cu mine… Are nevoie de ajutorul meu, dacă pot s-o ajut. Bineînţeles că n-aveam eu chef să ies din casă la ora aia, că eram pornit pe un alt drum. Însă ea a insista ca să ne întâlnim acum şi am zis că haide s-o ajut, să văd ce vrea, şi pe urmă…

Şi mi-a dat întâlnire într-o suburbie la vreo zece km de casă, în Charlston, la jumătatea drumului, la un McDonald’s. Zic, cum o să vă cunosc? Dar ea avea o voce, cum am zis, de femeie de ţară, un accent sârbesc, un om mai simplu, nu elevat. Şi ea mi-a zis, nu-ţi fă probleme, eu o să te recunosc pe tine, mă aştepţi în parcare şi doar ieşi din maşina să te văd. Pentru că ea mi-a văzut poză la familia respectivă şi mă cunoaşte.

M-am urcat în maşina mea Nissan Gazel şi m-am oprit în parcarea din Charlston, de la McDonald’s. Am stat şi am aşteptat, afară, mă uitam la fiecare maşină care intră şi fiecare persoană care ieşea îmi imaginam că aia e persoana şi încercam dinainte să prezic sau să deduc ce probleme avea, cum s-o ajut. Arătarea şi felul să sugereze de ce natura să fie ajutorul meu.

Şi la un moment dat apare în parcare un BMW decapotabil alb şi o puştoaică de vreo 18-19 ani, superbă, care parchează lângă maşina mea. Bineînţeles că eu m-am uitat peste ea, mai departe, aşteptăm o femeie necăjită, femeia din telefon. Gagica asta se dă jos din maşină şi vine ea la mine, în loc să intre în McDonald’s. Şi-mi spune, d-stra sunteţi Ted Benedictus? La care, automat, m-am gândit ce drac de ajutor să-ţi dau eu ţie, când eu sunt un pârlit, iar tu cu maşina asta luxoasă şi figura, corpul, arătarea ta poţi să fuţi o juma de stradă, să te umpli de bani şi să-ţi rezolvi problemele oricât de mari ar fi.

Şi ea mă invită înăuntru, dacă am timp, să stăm la o cafea… Şi începe să-mi povestească problema ei. Că ceva timp în urmă a avut un accident de maşină şi i-a murit soţul şi că a rămas singura împreună cu business-ul şi copiii şi că umblă să caute să găseasc pe cineva cu care să-şi unească viaţa şi că a auzit că sunt cinstit şi stau singur. Şi îmi propune să vadă dacă vreau să ne cunoaştem. Ce drac să-i zic! Asta era o întorsătură nu ştiu cum. Ciudată. BMW. Frumuseţea asta din faţă, Vernusu’, business-ul, ea are bani, nu trebuie să facă nimic.

Acum juma de oră căutam frânghia prin casă. Şi îi zic, bine, o să ne cunoaştem şi dau să plec, să mă ridic. Mai îmi dai telefon şi vedem, nu ştiu când eşti tu liberă, când sunt eu liber. Dar îmi zice, nu, acum vreau să vin cu tine acasă, să văd cum stai, este posibil? Pentru că nu vreau ca să-ţi dau timp să te pregăteşti tu să mă primeşti. Vreau să-l cunosc pe adevăratul tu. Este posibil?

Ok, n-am nimic de ascuns, poţi să vii. Şi a zis, uite, tu mergi în faţă şi eu te urmez. Şi-am adus-o acasă, am intrat, am aprins luminile, i-am dat voie să inspecteze casă, i-am arătat cum stau. A fost impresionată de cantitatea de muzică şi varietatea pe care o aveam, i-am arăta şi poze de familie, cum a cerut. Cercetă cu mult interes tot. Bineînţeles că nu-mi trecea nimic prin cap pentru că pentru mine era oricum un sfârşit de drum.

Şi pe urmă i-am pus nişte muzică, am servit o cafea, una-alta, şi cu o încântare cumva s-a apropiat de mine şi mi-a spus că sunt ceea ce îşi doreşte. Şi mai un pahar de vin, mai un dans, am început să ne sărutăm, şi-am început să ne dezbrăcăm şi să stingem lumina, muzică, şi nu-mi venea să cred cum o tipă cu un corp, un copil, aparent, ca arătare, practic, şi frumoasă, sigur că ne-am încleştat şi am făcut dragoste, şi bineînţeles că pe urmă am început iar să bem şi să stăm de vorbă dezbrăcaţi în pat, la un pahar de vin, şi, la un moment dat, îmi spune că-i place foarte mult de mine şi nu ştiu ce, şi că vede că sunt un om foarte onest, cinstit. Zice că ar vrea să-mi destăinuie ceva, dar nu ştie cum reacţionez.

M-am schimbat dintr-odată la 90 de grade, mi s-a urcat sângele la cap şi i-am zis, te pomeneşti că tu nu eşti măritată şi n-ai nici copii, şi că eşti fata cuiva, că poţi să ai 17 ani sau 18 ani, şi mă poţi băga în belea. Ea a zis, nu-i asta, m-a asigurat că nu e problema asta. Şi mi-a dat mai multe ghesuri (guessings, guess) să vadă dacă ghicesc, să vadă, hai, care-i problema pe care o am?

Şi când a văzut că sunt aşa de îngândurat şi serios, a zis că nu poate să-mi spună – mâine, s-a sculat, s-a îmbrăcat şi a plecat.

(I) (2) MICHELLE PFEIFER II

Copilul bătea la uşă. Tipul l-a văzut prin vizor şi s-a întors înapoi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ea, din dormitor, îl întreabă, cine e, dragă, la uşă. Nu e nimeni.    O fetiţă de câţiva anişori se rostogoli pe perna în partea cealaltă continuându-şi somnul. El a stins lumina.

A doua zi de dimineaţă, el o luă de gât şi începu să ţipe. Dumnezeii mă-tii, să nu-l mai prind pe fi’tu, să faci ceva, ce trebuie să-ţi car eu cozile, şi începu s-o lovească violent cu pumnii, era fost boxer. Cu fata umflată şi plină de lacrimi, Michelle se aranjă în oglindă, având o senzaţie de vomă, gândindu-se cu durere la un alt avort, şi plecă la lucru.

La Fabrica de vopsele din Sinaia nu erau nişte condiţii prea grozave ca muncitoare pentru o femeie care fusese odată campioană de şah la tineret a României şi directoarea cinematografului din Ciudanoviţa. Eu îi scrisesem în mai multe rânduri, în cinci ani de când eram în Occident şi ea ezită mereu de frică să nu-i iau copilul. Copilul de la uşa a fost fructul primei noastre iubiri, iar ea era hăituită de situaţia în care ea era încolţită de ideea că eu o să-i iau copuilul şi n-o să-l mai vadă niciodată, iar tâmpitul de lângă ea nu-l acceptă în casă. Fetiţa din pat era a lor, făcută cu boxerul, asta o ţinea prada sau înlănţuita, îi ţinea spiritul ei liber, c-ar fi vrut să zboarte, dar n-avea unde.

Eu îi scriam scrisori adresându-mă fiului meu, iar ea îmi răspundea la ele ca şi cum ea era fiul meu. Aici a fost momentul când eu am iertat totul şi aş fi dorit-o înapoi, dar acum era prea târziu. În vest, după ce m-am maturizat un pic, ieşind de sub vraja tradiţională, am realizat că totul nu e decât un joc copilăresc chestia cu gelozia, iar cei cinci ani de viaţă petrecuţi împreună erau de neegalat în comparaţie cu un rahat din asta de gelozie sexuală.

Deodată se auzi o sirenă puternică în toată fabrica şi lumea se întrebă înnebunită ce se întâmplă. Ea era căzută jos ca o pasăre, cu fruntea descreţită, senină, ca o pasăre care şi-a luat zborul spre ceruri sau spre libertate. Se otrăvise. S-a sinucis. Acum copilul era al meu, nu mai era singur şi fetiţa era a boxerului, dar amândoi orfani de mama.

(I) (3)

A doua zi, Sinuciderea m-a invitat la restaurant. Dansăm înlănţuiţi şi recitam versuri în limba romana, dacă ai şti tu ce-ţi spun, nemţoaico, n-or fi atât de dulci chiuiturile elveţiene, fata îţi radiază sub hipnoză stihurilor mele, o hipnoză dublă, că, de fapt, eu eram hipnotizat ca un şoricel în ochii şarpelui, totul sclipea în jurul ei şi a feţei sale. Eram pe scena ei… Era în control. Eram paralizat ca de şarpe. Ea controla totul în jurul ei şi făcea să strălucească. Era o hipnoză.

Pe urmă ne aşezăm la masă şi îmi spune viaţa ei. Sigur, pentru că eram şi eu curios, ce vrea să-mi povestească, de ce-i e frică de reacţia mea dacă îmi spune adevărul. Mi-a zis că are doi copii. Sunt pe picioarele lor, să nu mă sperii la propunerea ei de a-şi uni viaţa cu mine, cumva, ştii. N-o să duc lipsă de nimic, are două fabrici de pâine, una în Australia şi una în Elveţia, numai să fiu loial. Soţul a iubit-o foarte mult şi ea l-a iubit pe el, dar viaţa merge înainte şi…

Şi ne-am ridicat şi am plecat în parcare şi, sărutându-ne, am început s-o dezbrac de atâta elegantă de pe ea, de parcă dezbrăcăm împăratul Franţei, spre sâni, ca pe drumul de ea forjat deja în noaptea trecută. Actul ăsta odată iniţiat era întrerupt de zgomotele trecătorilor, mame cu copii, nu era o parcare mică. În momentul în care eram împletiţi pe calea asta euforică, depuierea ei fiind în trepte, cu fiecare parcă desfăceam o ceapă de fiecare dată având o senzaţie extraordinară, şi pe urmă mai apărea un zgomot din afară care ne distrăgea şi mai generă un strop de adrenalină în sângele nostru, era un fel de dragoste cu sare şi piper.

Dar natura parcă era în favoarea noastră, care ca o floare de lotus a-nvaluit toată maşina şi toate direcţiile într-o perdea groasă de ceaţă şi acum, ca să ne protejeze, să ne dăm drumul, ne vedeam protejaţi vizual şi nu ne mai interesa ce e afară. Am început s-o dezbrac mai adânc, am lăsat scaunul meu jos şi, sărutând-o, am trecut-o uşor peste schimbătorul de viteze în poalele mele. Cu hainele frunzărite pe ea, arata ca o lebădă.

Acum să descriu actul sexual, cum i-am înfipt-o. S-a lăsat cu ochii închişi, şi şi-a dat drumul în jos ca să nu piardă niciun rând din boabele ştiuletelui care a futut-o aseară. Ia uite ce fericită sunt, parcă-mi spunea Sinuciderea, şi tu voiai să pleci după frânghie în garaj. Şi nu ne mai săturam. Da’ tu ştii că chestiunea asta cu ţinerea futaiului atâta de mult… Cu atâta adrnalina futaiul tine cât vrea dumnezeu, aici chinezii sun meşteri. Ca futaiul nu este numai datul din cur, e mult mai complex. Am dus-o la maşină şi a plecat acasă.

(I) (4)

Noi facem tolstoism din postmodernism. Ne pitulam într-o măreţie tolstoiană. Kareniana era pe urmele mele? M-a luat pe mine pentru că sunt un băiat bun şi cei din jur au convins-o să vadă şi alte laturi ale unui bărbat decât cele după care alergau puştoaicele Sinaiei, calităţi pe care nu le aveau toţi. Îi plăcea de mine pentru că eram inocent, băiat din Ciudanoviţa, nu din oraş rafinat, ea era mai versată, vindea cravate la fabrică, iar unchi-său era mare goangă la partid în închisoare. Toţi care o cunoşteau pe Michelle îi spuneau Fatsa.

Eram căsătoriţi de cinci ani şi tocmai sosisem din delegaţie de la Feldioara, la uzina R, de prelucrare a minereului de uraniu, din care Ceauşescu voia să obţină bomba atomică, viitorul României, zicea el. Şi, printre altele, jucându-mă cu fiul meu, care avea cinci anişori, îmi spune că mămica se joacă cu nenea sub plapumă în patul celălalt şi că pe el îl lăsa singur în patul ăsta să doarmă. Şi-atunci mi-a atras atenţia, am devenit curios, am zis că nu vorbeşte el bine. Dar răutatea din om nu te lasa, ştii, că dacă treceam cu vederea, poate că era în viaţă, şi eram împreună, dacă nu insistăm să spună copilul mai mult, poate era tăticul, nu, era altcineva…

Şi pe urmă am luat-o pe ea la întrebări şi i-am tras o palmă, până mi-a spus că e un fost prieten din copilărie şi a venit să lucreze şi el la mină, că n-a putut să scape de el, nu ştiu ce. Am aflat şi pe urma l-am cunoscut pe tipu’ şi ne-am luat la bătaie. Chestiunea este ca tipu’ a fost un laş, a scos cuţitul şi m-a tăiat. Nevastă-mea a fugit acasă, era la o vecină unde se framânta de ce o să urmeze, iar eu am fost dus cu salvarea la spital.

Sigur că a doua zi a venit la mine la spital ca o văduvă tristă, îmbrobodita, şi atunci poate că era momentul s-o iert. Dar cum eram în salon cu încă opt persoane sau zece, aia cunoscând de-acum povestea ăstuia tăiat din pat, au început să strige după ea, curvo, s-o umilească. Ce, ţi-ai adus ibovnicul ca să-ţi omoare bărbatul? Sigur că ea mi-a lăsat plasa, îmi adusese nişte fructe, eu priveam în tavan cu ochii înlăcrimaţi, ea s-a întors şi a părăsit salonul, păşind drept, plângând cu demnitatea muntencei care înfrunta umilinţă pe care o merită cumva.

Asta era un moment pentru care o admir, în care era înconjurată de toţi lupii care o huiduiau, din care orice persoană ar fi plecat văicărindu-se sau ţinându-se de pereţi. Şi din momentul ăsta ne-am întâlnit doar la tribunal. Ea a rămas acasă cu băiatul şi eu m-am mutat la părinţi. Eram de-o seamă, aveam 25 de ani.

M-am cerut din nou acasă, unde erau radiaţii. Viaţa spre moarte, după fiecare intrare în mina mureai câte o zi, era o moarte lentă, ca la o mie de metri adâncime nu poţi să găseşti o groapă mai adâncă decât asta, cavou de coşciug.

După ce tribunalul i-a dat copilul ei, pentru că în România copiii se dădeau mamei până la vârsta de 11 ani, neţinându-se cont de partea vinei, şi-abia la 11 ani copilul este întrebat unde vrea să stea, cu tata, sau cu mama, asta m-a pus pe liber să pot pleca în jurul Pământui. Judecătoarea sau avocata care m-a apărat pe mine era soţia inginerului Iulian Topală, un om cu mare viitor pentru industria minieră românească, ale cărui invenţii şi inovaţii eu le filmăm în subteran şi le prezentăm la conferinţele naţionale şi internaţionale pentru promovarea tehnologiei miniere româneşti în străinătate.

Bine, că acum ce să intru la ruşi, pentru că ruşii au plecat la ei şi au luat, deci, tehnologia pe care ruşii au folosit-o în exploatarea minieră, ei nu au mai vrut să o mai livreze României, şi atunci România a fost obligată să-şi formeze din frânturi şi rămăşiţe de la ruşi să-şi creeze propria lor tehnologie pentru exploatarea minieră. Şi, fii atent, odată cu căderea lui Ceauşescu, speranţele şi proiectele şi visele acestui inginer Topala, prăbuşindu-se, el s-a spânzurat de clanţa de la uşa dormitorului, unde l-au găsit soţia şi copiii întorcându-se acasă.

Copil fiind, găsisem în garajul flotilei de basculante un şofer spânzurat cu cureaua de la ventilator pentru că îşi prinsese femeia futându-se în pat cu altul. Era nemţoaica gagică. Mai şi plănuisem, cu o gagică unguroaică, cum să-l omorâm pe bărbatu-său. Ca să vezi cât de proastă e lumea şi ei aveau doi copii frumoşi. Şi bunicul meu, pădurar din Moldova, tot din curvăraie, l-au prins în pădure şi l-au bătut cu patul puştii până şi-a scuipat plămânii. Toţi de la uraniu, în afară de bunicu’.

(I) (5)

Continue reading „Ben TODICĂ: Benedictus” →

Vasile FILIP: Autoportret în cuvinte

Cu sau fără voia lor şi indiferent de maniera în care îşi construiesc opera, scriitorii îşi dezvăluie şi propriul portret spiritual. Reuşita depinzând de dimensiunile şi de profunzimea implicării, sinceritatea şi onestitatea dăruirii sporind în chip hotărâtor şi valoarea demersului literar. Opera este autorul, autorul este opera lui – cum s-a mai spus şi s-a mai scris în nenumărate rânduri, cu aceleaşi sau cu alte cuvinte.

Doar interviul face… opinie separată, el devenind un… caz particular în care intervievatul este „silit” să-şi dezvăluie, uneori până în detaliu, identitatea. În bună măsură, totul stă în calităţile de… investigator pe care le posedă cel ce pune întrebările. În situaţiile normale, indiscreţia nu este un păcat, ci un stimulator, mărturisirile directe şi sincere constituindu-se în tuşe esenţiale în alcătuirea unui autoportret nu doar credibil, ci şi demn de admiraţie. Iar mărturisitorul îşi asumă ipostaza unei… odăi cu interiorul în afară….

Vavila Popovici a publicat, începând cu anul 1993 şi până către sfârşitul lui 2018, patruzeci şi cinci de cărţi. Între acestea – poezie, proză, publicistică – şi una de interviuri: „Dialoguri îndrăgite” (2013). Luna noiembrie a anului 2018 a mai adăugat o  a doua carte de interviuri – „Întrebări şi răspunsuri” – apărută la Editura Singur din Târgovişte, un oraş de care autoarea este legată cu nevăzute dar durabile fire, adunate într-un ghem al frumoaselor aduceri-aminte.  Târgovişte, care, iată, alături de Turnul Chindiei şi de Crizantema de aur, aşează şi cartea – „cea mai de folos zăbavă…” Cuvine-se cu adevărat să aducem, prin urmare, bine meritatele laude şi localităţilor de mai mici dimensiuni geografice, dar cu o viaţă spirituală în măsură să-i stimuleze şi pe cei cu… nasul mai presus. Târgovişte, şi Piteşti, şi Alexandria, şi Adjud, şi Bârlad, şi Botoşani, şi Dor Mărunt, şi Vama pot fi considerate modele. În mod sigur şi multe altele încă.

Volumul pe care îl au în atenţie aceste însemnări însumează optsprezece interviuri. Optsprezece mărturisiri făcute nu numai în faţa celui ce formulează întrebările, ci şi (mai ales) a cititorilor. Precum şi a unui duhovnic dăruit cu haruri divine, aş îndrăzni să afirm. Pe parcursul acestora, Vavila Popovici îşi rememorează biografia, într-o manieră emotiv-raţională subsumată sincerităţii. Bucuriile şi tristeţile nu sunt părţi separate ale fiinţei; ele alcătuiesc întregul în mod armonios şi convingător. „Cred în confesiunea prin rememorare la care trebuie să se adauge introspecţia şi analiza, atât cât poate fiecare dintre cei care scriu, după cunoştinţe şi simţăminte. Chiar dacă confesiunea pleacă de la subiectivitate, ea transcende caracterul personal al comunicării şi reprezintă, de cele mai multe ori, eul colectiv”.

După ce, în mărturisirile ce preced interviurile, Vavila Popovici îşi însuşeşte afirmaţia lui Dostoievski – „Pasiunea este mărturia entuziasmului” – titlurile reluate în cuprins pot fi, ele însele şi fără a forţa lucrurile, transcrise într-un text relevant, cuprinzător şi cursiv. „Poezia – respiraţia lui Dumnezeu”, dar, „din păcate, editorii nu vin întotdeauna în sprijinul autorilor locali”, pentru că „Premiile literare se dau după criterii politice, regionale, clientelare, lobbystice”. Cu toate acestea, „scriitoarea Vavila Popovici rămâne cu sufletul la Bucovina”, „Am iubit şi iubesc mult ţara mea frumoasă – România”, dar, până la urmă,… „l-a sedus pe unchiul Sam”, „Cucerind America”, într-un perpetuu „… dialog cu… inima”.

În răspunsurile la întrebările din interviurile cuprinse în această deosebit de interesantă carte, Vavila Popovici nu se rezumă la propria persoană – biografie, viaţă personală, activitate profesională, miracolul literaturii (al artelor, în general), cunoaşterea lumii în raport cu destinul învolburat şi nu întotdeauna rod al propriei voinţe ş.a. Ea valorifică într-o bună măsură acumulările şi asimilările tezaurizate prin pasiunea cunoaşterii, dragostea de carte fiind una din dominante. „Nu scriu numai să-mi umplu timpul, după cum ar putea spune unii, ci cred în scopul nobil al scrisului, al literaturii, acela de a-i ajuta pe semeni să simtă mai puternic ceea ce este cu adevărat frumos şi bun în viaţă şi să respingă urâtul şi răul care invadează acum, mai mult ca oricând, această lume.” Şi, mai departe, într-un alt interviu, scriitoarea detaliază ideea: „Trebuie să avem grijă faţă de cultura, tradiţia poporului nostru, să ne străduim să cultivăm limba română şi spiritul românesc, deoarece cultura noastră nu aparţine doar spaţiului românesc, ea este prezentă în multe alte ţări ale lumii”.

Îndemnul de mai înainte reverberează şi ca o chemare, poate chiar asemenea unui strigăt de alarmă, autoarea observând cu îngrijorare ceea ce tot românul care a învăţat ceva carte bagă lesne de seamă. Cultura naţională – ca bun internaţional – limba maternă îndeosebi, se află în primejdia stricării. Ascultaţi cum se vorbeşte în public, la diverse întruniri (politice mai ales), pe la televiziunile promotoare ale analfabetismului, asemenea şi radiourile, citiţi presa, inclusiv pe cea cultural-literară şi veţi avea tresăriri de spaimă. Din păcate, chiar şi persoane care au strâns câte o brumă de ştiinţă de carte se exprimă – vorbit sau scriptic – cu grave greşeli, de tot felul. Şi o fac cu seninătate… În schimb, câte unii (destul de mulţi) se dau cel puţin bilingvi, presărând cuvinte sau expresii englezeşti, care, adese, şi acelea sunt ca vai de ele.

Intervievată de o elevă  de la şcoala nr. 11 „Mihai Eminescu” din Piteşti, componentă a colectivului de redacţie al revistei „Aripi”, Vavila Popovici răspunde, condensat, dar sugestiv, la o întrebare privitoare la „preferinţele în domeniul lecturii”: „Mi-au plăcut multe cărţi! M-a atras mai mult genul liric (…) în general m-a atras literatura romantică (…) Dar şi genul epic m-a atras”. După care numeşte, ca într-un compendiu de istorie literară, mai mulţi scriitori români, lista fiind completată cu nume celebre din literatura universală, cele mai multe ale unor poeţi. Şi formulează un îndemn: „Când întâlniţi versurile acestor poeţi, citiţi-le!” Da, aşa este, fiindcă pasiunea lecturii se dezvoltă citind… Nu avem în faţă un joc de cuvinte, ci un adevăr axiomatic, similar celui mai… prozaic: „Pofta vine mâncând…”

Cu toate că prima copertă a acestei valoroase cărţi înfăţişează un peisaj de toamnă, – copaci desfrunziţi în ceaţă deasă – substanţa induce un fior al tinereţii neofilite de valurile şi de vânturile vremilor şi ale vremurilor. Un autoportret senin, aşa cum transpare şi din chipul de pe coperta a patra al autoarei. Şi nu la tinereţea biologică mă refer, ci la expresia meditativă. Ochii minții văd şi dincolo de ceea ce toată lumea vede, iar speranţa pâlpâie ca o aripă necăzătoare…

—————————–

Vasile FILIP

Iaşi, România

11 noiembrie, 2018

Claudia MOTEA: Lansare de carte – „Jurnalul unui trăsnit” de Mircea M. Ionescu

COMUNICAT- Lansare de carte LIBRIS EDITORIAL – „JURNALUL UNUI TRĂSNIT” de MIRCEA M. IONESCU la Librăria Cărturești Carusel București

Marți, 6 noiembrie 2018, ora 18.00, avem deosebita plăcere de a vă invita  la Librăria Cărturești Carusel (strada Lipscani nr 55, Centrul Istoric, București), unde va avea loc lansarea cărții lui MIRCEA M. IONESCU, JURNALUL UNUI TRĂSNIT, apărută la LIBRIS EDITORIAL.

La acest eveniment și-au anunțat prezența personalități ale vieții cultural-artistice românești, iar invitații care vor vorbi despre opera Maestrului Mircea M. Ionescu sunt: Marinela Țepuș, director Teatrul Nottara, Ovidiu Ioanițoaia, director Cotidianul ”Gazeta Sporturilor”, Ioan Cristescu, director Muzeul Național al Literaturii Române, Gheorghe Geo Popa, secretar de stat în Ministerul Culturii și Identității Naționale, Dr. Virgil Nițescu, director cabinet MCIN.

Actrița Claudia Motea, președinte UCP, departament Artele Spectacolelor, va modera frumosul eveniment ce poartă semnătura prestigioasei Asociații Culturale Libris Brașov.(www.libris.ro)

Vă așteptăm cu multă iubire pentru a cinsti un act de cultură națională care are ca motto de suflet românesc #Respect yourself, Oferă-ți timp pentru lectură!

–––––––

Claudia Motea

GM International Artiscan

Telefon: +(40) 736 941 943

International ARTISCAN

Iubește Arta din Tine! 

Gheorghe Constantin NISTOROIU – Mari filozofi creștini ortodocși: Lucian Blaga

   „Lucian Blaga e cea mai mare surpriză culturală a fenomenului românesc de după război.”

(VASILE BĂNCILĂ)

 

   Problema trăirii integral creştineşte este mult mai simplă şi mult mai complexă decât apologia scrisă, dat fiind faptul că de regulă Gânditorul prin scris se raportează îndeosebi la latura teoretică a culturii, la câmpia destul de întinsă a spiritualităţii, nu la Muntele cunoaşterii de unde ţâşneşte spiritualitatea religioasă ca un izvor sacru, puternic, cristalin, tumultos, nesecat, păstrător de Legendă, de Doină, de Ancestral, înfrăţit de o puzderie de afluenţi, de convergenţe metafizice, de supra extazieri mistice, de supra arderi isihaste, a raportării la o spiritualitate pe care ţi-o doreşti fără a fi însuşit-o practic, mărturisind-o cu toate valenţele şi cu toate izvoarele ce se prăvălesc în fiinţa ta ca un Nistru, ca un Prut, Ca un Siret, ca un Olt, ca un Mureş, ca un Jiu, ca un Argeş, ca o Bistriţa, ca o Ozana, ca o Mare albastră sau Neagră în reflux, ca o furtună a Dorului la Vîrful cu Dor, ca o cascadă a Religiosului din Kogaionul carpatin, ca o culme everestă a devenirii în sferele de azur serafice.

   Pe aripile acelor sfere celeste se aşterne o trăire suavă care îmbrăţişează sublimul.

   Cu fiecare licăr al trăirii suave a spiritului ţâşneşte în inimă flăcările puterii aprinse.

   „De cîte ori o putere nouă ţîşneşte în noi ni se tulbură sufletul ca apa unei fîntîni în care s-a desfundat un izvor nou…” (Lucian Blaga, Zări şi Etape. Ed. Minerva, Bucureşti-1990, p. 10)

   Sufletul trăitorului, al mărturisitorului creştin ortodox fie el ţăran, poet, sacerdot, artist, teolog sau filosof, nu se tulbură când harul, miracolul pătrunde în inimă ca un izvor ce înnoieşte viaţa, ci se aprinde, se înteţeşte, se înfioară, se extaziază, se înalţă, se purifică, se îndumnezeeşte.

   În această perpetuă surprindere celestă şi cuprindere angelică Inima se cuminecă.

   Inima este floarea serafică care înnobilează apele sufletului precum nufărul lacul.

   „În copilărie, cînd am văzut întîia oară nişte nuferi pe undele unui lac, nu credeam că sunt flori care cresc din apă, ci îmi închipuiam că nişte flori se oglindesc de pe ţărm în lac. Atîtea flori cresc din apele tăcute ale sufletului nostru şi-şi dezvăluiesc petalele pe luciul conştiinţei noastre: ele cresc din noi, dar noi le credem oglindiri din lumea din afară.” (Lucian Blaga, Zări şi Etape, op. cit., p. 12)

   Adâncimea gândirii spiritual-transcendentale, a reflectării metafizice şi a cugetării mistice a Gânditorului gândirii sale mistico-metafizice, a Creştinului ortodox dacoromân prin excelenţă trebuie să fie direct proporţională cu înălţimea azurului la care aspiră, la care pătrunde, cu care se întrepătrunde, la care se raportează trăirea sa pentru Neamul său binecuvântat ocrotit de Proniatorul, pentru lumea care se mai află încă sub armonia Creaţiei divine, dar şi ca iubire serafică pentru Dumnezeu.

   În Pantheonul Marilor Filosofi Români Creştini Ortodocşi al cărui studiu destul de elevat îl cercetez, îl elaborez, îl aprofundez sub un ciclul destul de inspirat am ajuns şi la ardeleanul fiu de preot, licenţiat şi în Teologie, Lucian Blaga.

      După trecerea rapidă prin apele Academiei Teologice „Andrei Şaguna”-Sibiu, probabil răsfăţat graţie tatălui său care era Protopop la vremea aceea, s-a aruncat în vâltoarea Filosofiei şi Biologiei ştiind că între ele există totuşi contraziceri majore elaborate teoretic de cei ce au voit-o prin prisma raţiunii lor ateo-ştiinţifice şi nu prin apropieri creştin-ortodoxe pe care le-a îmbrăţişat şi expus genial metafizicianul nostru, doctorul Nicolae Paulescu.

   Ca şi cum aceste contraziceri ateo-ştiinţifice l-au bine dispus, a dispus să continue studiile post universitare în cadrul Universităţii din Viena, unde doar Brazii falnici ai Ortodoxiei dacoromâne n-au putut fi nici îndoiţi, nici frânţi.

   Lucian Blaga a fost ataşat-consilier de presă la Varşovia, Praga, Berna, subsecretar de stat la Externe, ambasador în Portugalia, profesor la Universitatea din Cluj şi membru al Academiei Române.

   Trebuie să precizez însă, încă de la începutul acestui studiu, dar cu destulă mâhnire şi compătimire că Lucian Blaga a fost/ s-a dorit un Filosof creştin, dar a încurcat metafizica filosofiei în sine cu mistica creştinismului ortodox, dând prioritate uneia şi subordonând-o pe cealaltă. „Metafizica e expresia şi afirmarea veşnic reînnoită a unui mod existenţial care ţine constitutiv de fiinţa omenească.” (Lucian Blaga, Trilogia Cosmologică Diferenţialele Divine Aspecte Antropologice Fiinţa Istorică, Ed. Humanitas, Bucureşti-1997, p. 20)

   Pentru a porni la această înfruntare-confruntare tricosmologică trebuia musai să-l consulte pe anticul dac Sf. Dionisie Areopagitul sau să-l aprofundeze pe neegalatul Vasile Băncilă cu care a avut o elevată corespondenţă epistolară, dar n-a făcut-o nici într-un caz şi nici în celălalt riscând şi greşind totul.

   Neînţelegând nici consubstanţialitatea ortodoxiei cu românismul a rămas un gânditor gneseologic, punând în locul Atotcreatorului Dumnezeu, Atotcreatorului Logos, pe Marele Anonim, care prin Censura Sa Transcendendă ne permite doar o cvasi-cunoaştere, iar Taina Hristică, elementul de comuniune harică, de coslujire îl preface în mister.

   Gânditorul gneseologic nu face un pas spre cunoaşterea apofatică, precum creştinul ortodox mărturisitor, slăvitor şi slujitor, ci rămâne în impas.

   Lucian Blaga neavând ca Temelie şi Stâlp al Culturii spiritual religioase cele două elemente fundamentale: dacoromânismul şi ortodoxia care sunt într-o perpetuă comuniune, a riscat mult întrupându-se celor mai mari şi mai absolute naturi sensibile de cercetare: Poezia, Filosofia şi Teologia care au o singură Osie: Ortodoxia Hristică.

   Poezia, Filosofia şi Teologia de fapt se cercetează ca exerciţiu de stil, de creaţie şi har, dar ele se trăiesc însă cu intensitatea şi plenitudinea marii Iubiri cereşti.

   Întruparea religiosul în spiritualitatea etnică a unei naţiuni milenare are loc deodată cu naşterea acelei etnii. Dovadă faptul că spiritualitatea protodacă a fost dintru început monoteistă şi ontologic profetic precreştină.

   Creştinismul ortodox n-a făcut alceva decât să-şi revendice tronul dinastic al spiritualităţii geto-dace care s-a circumscris Evangheliei, Ortodoxiei lui Hristos, ca izvor de existenţă, de trăire, de creaţie, de înomenire, de înălţare, de transcendent.

   Spiritualitatea protodacă nu s-a pierdut, dar şi-a urmat Calea Regală întru Hristos.

   Spiritualitatea protodacă purtătoare a matricei stilistice a etnicităţii sale milenare înfiindu-se spiritualităţii Duhului Sfânt, a devenit astfel religioasă şi nemuritoare, adică spiritualitate românească ortodoxă.

   Ortodoxia fiind ramura aristocrat-divină a Dacoromânismului milenar şi veşnic.

   Tratând lucrarea Religie şi Spirit, poetul, filosof şi teolog Lucian Blaga face o distincţie ilogică afirmând că: „Ortodoxia este o religie care a fost asimilată de spiritualitatea românească, originea ei fiind grecească şi bizantină.” (Lucian Blaga, Religie şi Spirit, p. 181, apud, Dumitru Stăniloae, Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de Creştinism şi Ortodoxie. Ed. Paideia, Bucureşti, p. 7)

   Imperiul bizantin n-a fost grecesc ci traco-dacoromân, prin urmare matricea stilistică bizantină este înrudită, frăţească cu fiinţa stilistică a dacoromânismului.

   „Fiinţa umană, spune Lucian Blaga, simte o înclinare sau necesitatea de-a participa, într-un fel sau altul, cu toate facultăţile şi aptitudinile sale la ordinea dată odată cu revelarea ultimelor elemente sau coordonate ale misterului existenţei. Metafizica participă, preponderent sau exclusiv pe calea <<cunoaşterii>> la ordinea pe care omul şi-o revelează. Prin religie fiinţa umană se autototalizează în faţa ordinei ce şi-o revelează, adică fiinţa umană participă la ordinea în chestiune cu cunoaşterea, cu afectele, cu voinţa, cu presimţirea, cu intuiţia, cu imaginaţia şi cu tot fondul subconştient al dorinţelor şi speranţelor, al erosului său, mai mult, cu tot felul de a gândi raţional şi iraţional, mai mult chiar, cu tot felul său de-a gândi şi de-a simţi magia.” (Lucian Blaga, Religie şi Spirit, p. 181, apud, Dumitru Stăniloae, Poziţia domnului Lucian Blaga…, p. 11)

   O vorbă înţeleaptă a Ţăranului filosof român spune: „Dacă tăceai filosof rămâneai!”

 

   Dacă Lucian Blaga rămânea la domeniul Poeziei, poate se remarca şi ca un veritabil Filosof, dar s-a grăbit să cuprindă mai multe pierzând Sensul. Adică totul.

   Toate cele trei domenii serafice: Poezia, Filosofia, Teologia au natură divină şi aparţin ca spirit religios Creştinismului ortodox, chiar dacă se întrepătrund şi cu Tradiţia monoteistă a spiritului protodac, profetic, sibilin, ca izvor de creaţie arhaic, ca filosofie ancestrală, ca spiritualitate metaautohtonă.

   Poziţia privind non apartenenţa lui Lucian Blaga la Creştinism, Ortodoxie şi Românesc a făcut-o marele Teolog Părintele Dumitru Stăniloae, cu autoritatea sa copleşitoare care, a remarcat de fapt echivocul consubstanţial al autocontrazicerii filosofului ardelean şi ca atare eu nu voi relua vreo atitudine diferită.

   Peste Ardeal s-au abătut de-a lungul timpului milenar multe năvăliri, multe încercări, multe ispitiri, multe controverse, multe neamuri pretins creştine, multe cutremure spirituale precum: Şcoala Ardeleană ori Uniaţia, dictate, asupriri, terori hortiste, doriri hegemonice, sfâşieri politice, puzderii de secte, tentaţii papistaşe etc.

  Românul ca să rămână în rădăcinile Tradiţiei sale creştine trebuie să fie pururea Stejarului care în faţa furtunilor se înfige mai puternic în pământul sfânt al Gliei sale.

   Altfel, smulgându-şi rădăcinile milenare nemuritoare rămâne cu rătăcirile muritoare.

   Înzestrat cu talent de scriitor, cu o remarcabilă gândire, fiul de preot ardelean şi-a împovărat creaţia printr-un efort filosofic gnostic, nedefinit ca esenţă, definit ca dilemă, ca o plăsmuire ce iradia din adâncul său lăuntric sbuciumat de mister, făcând din fiecare pas al cunoaşterii un impas al necunoaşterii: „Voinţa Marelui Anonim, ca efort, nu e îndreptată spre creaţie, ci are ca obiectiv tocmai prevenirea unei prea mari amplori generatoare.” (Lucian Blaga, Trilogia Cosmologică Diferenţialele Divine Aspecte Antropologice Fiinţa Istorică…, p. 31)

   Neconlucrând cu dreapta credinţă, cu harul, nefiind în comuniune-cuminecare cu Iisus, faptele îi ies anapoda, alunecând pe topogamul panteismului, susţinând că Cosmosul n-a fost creat din „nimic”, ci este o emanaţie a Marelui Anonim. „Actele creatoare ale Marelui Anonim nu sunt nici acte creatoare din nimic, nici acte aplicate asupra unui material dat. Actele Marelui Anonim se numesc mai mult impropriu <<acte creatoare>>, căci ele sunt în esenţă <<acte reproductive>>.” (ibid., p. 30)

   Maestrul Lucian Blaga în loc să se îndrepte spre finalismul energiilor necreate ale Sfintei Treimi Dumnezeeşti, iconomia lor prin cele Şapte Taine în comuniunea cu Omul, cu Natura, s-a apropiat de fatalismul diferenţialelor divine, fărâmiţându-le în entităţi mai mici decât atomul, ce navighează în Totul divin ca nişte structuri virtuale.

   A căzut din hazard în haos sau invers. Păcat! Mare păcat!

   După ce şi-a aşezat în luminişul cugetului Poemele luminii şi-a cioplit cei drept neregulat Pietre pentru templul meu, apoi în loc să calce pe Paşii profetului,  ca să sărute poala lui Zamolxe, pentru a se afla În marea trecere, cu Lauda somnului, a purces La cumpăna apelor, înnotând La curţile dorului, nebănuind Nebănuitele trepte, care pot fi izbăvitoare precum Lacul Vitezda cu Tulburarea apelor, luminându-şi chipul ca Daria, lăsând în istorie ca pildă, Fapta, pe Crucea Golgotei pentru a primi Învierea, sau jertfa supremă ca Meşterul Manole, zguduit de Cruciada copiilor, şi-a adus aminte de marele tribun Avram Iancu, care a încercat salvarea moţilor într-o Arcă a demnităţii precum a biblicului patriarh cu Arca lui Noe.

   În milostivirea Sa, Dumnezeu i-a trimis o călăuză de esenţă „tare” în persoana lui Vasile Băncilă, spre a nu-l pierde definitiv. Acesta pitrocindu-l din nou, om şi operă l-a asociat totuşi cu o energie românească purtătoare a unei viziuni protodace.

   Vasile Băncilă îl rebotează în filosofia creştin-ortodoxă asociind caracterul ontologic al metafizicii lui Lucian Blaga cu viziunea cosmică mistico-metafizică a Ţăranului dac, din care ţâşnesc ancestral şi nemuritor toată filosofia şi toată înţelepciunea noastră.

   Scânteile aurei sale au strălucit în discursul de la Academia Română când a fost ales membru şi s-a înnobilat prin Elogiul satului românesc: „Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie. Sunt fiu de preot-toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescenţa, întâia tinereţe până la vârsta de douzeci şi atâţia ani, le-am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului la sat. Sufletul, în straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-au format deci sub înrâurirea acelor puteri anonime… Copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un câştig… Copilăria mi se pare singura poartă deschisă spre metafizica satului, spre acea stranie şi firească în acelaşi timp metafizică, vie, adăpostind în inimile ce bat subt acoperişele de paie, şi oglindită în feţele bântuite de soartă, dar cu ochii atârnaţi de cer. Mi-aduc aminte: vedeam satul Lancrăm-Sebeş aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor.” (Discursul Oratoric Românesc, ediţie îngrijită de Adrian Săvoiu, Ed. Coresi, Bucureşti, p. 173-175)

   Fericiţi purtători ai numelor Sfinţilor Arhangheli Voievozi Mihail şi Gavriil:

    

   Mihai Viteazul, Mihail Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Mihail Sturdza, Mihail Delcea, pr., Mihail Săulescu, Mihail Celarianu, Mihai Dragodan, Mihai Timaru, Maica Mihaela Iordache, Maica Mihaela Portase, Mihai Rădulescu-Vâlcea, Mihai Rădulescu-Bucureşti, Mihai Buracu, Mihai Lungeanu, pr., Mihai Niţă, martir,  Mihai Enescu, pr., martir, Mihai Bădescu, pr., Mihai Codreanu, Mihai Posada, Mihai Prepeliţă, Mihai Cimbru, Gabriel Constantinescu, Gabriel Artur Silvestri, scriitor Gabriel Stănescu, Gabriel Bălănescu, pr., Gavril Relea, pr.,  Gavril Zob, pr., Gavrilă Ion Ogoranu, Gabriel Victor Gârdan, pr., dr., Gabriel Valeriu Basa, pr., dr. ş.a.    

 

   Tuturor purtătorilor sfintelor nume întru mulţi ani binecuvântaţi!

 

           * Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

* Fond de carte, arhiva Mircea Morărescu-Doblen Germania.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

8 noiembrie, 2018

Rexlibris Media Group: Pașcu BALACI – Portret literar 2018

Nume și  prenume:

BALACI, Nelu Pașcu

Data  și locul nașterii: 8 mai l956, satul Șebiș de Beiuș, județul Bihor

Studii:

  • liceale la Liceul „Samuil Vulcan”  din Beiuș, 1971- 1975
  • universitare: Facultatea de drept din Cluj-Napoca, promoția 198l
  • Debut: poezii  în revista școlară a Liceului din Beiuș:  Pagini de ucenicie, l97l
  • Consilier juridic  la Marghita  (l981-l986), Oradea  (l987- l988)
  • Redactor la revista Flacăra București (l989- l991)
  • Publicist comentator la ziarul Crișana,Oradea, (l992-l996)
  • Avocat din anul l997 și până în prezent în cadrul  conducerii  Baroului Bihor unde deține funcția de  censor
  • Președinte al Cenaclului literar Barbu Ștefănescu Delavrancea al Baroului Bihor din  l998
  • Doctor al Universității „Babeș – Bolyai”, Facultatea de istorie filosofie, cu teza: Arbitraj international asupra problemelor litigioase din sud-estul Europei. Provincia Kosovo
  • Cetățean de onoare al comunei Telciu pentru piesa FLUIERUL DE OȚEL, consacrată martiriului lui Tănasă Todoran, tras pe roată în 1763 la Salva, județul Bistrița- Năsăud
  • Invitat de onoare la prima ediție a Festivalului EUROPA NOVA, consacrat limbilor sud-est europene, organizat de  Ambasada României și Ambasada Republicii Moldova, septembrie  2013, Bruxelles, pentru prezentarea în limba franceză a pieselor de teatru publicate

Activitate literară:

Autorul a publicat:

Poezie în  revistele  Familia, Steaua, Tribuna, Viața românească, Orizont, Luceafărul, Flacăra, Poesis, Nord literar, Crișana, Aurora, Cele Trei Crișuri, Al cincilea anotimp, Caietele Oradiei, Lumea românească, Tribuna, Orient latin, Confluențe Literare, Prolitera, Singur ș.a.

Reportaje în: Familia, Flacăra, Tribuna, Crișana, Crișana Plus, Al cincilea anotimp, Expres, Luceafărul de dimineață, ș.a.

Teatru în: revista lunară Teatrul  nr l2/l987, Aurora nr l/l993, Almanahul revistei Viața românească, l985, almanahul revistei Viața Românească , l988, Orient Latin nr 2/200l, Teatrul azi nr 4-5/ l997, Drama,  decembrie 20l0, Familia, 2015, revista Confluențe Literare, ediția 1489/1490 28-29 ianuarie 2015. .

Cărți  publicate:

  • 50 de sonete, editura Dacia, Cluj Napoca, l994, postafață de Ion Simuț
  • Muntele osândiților, teatru, editura Dacia, Cluj Napoca, l995
  • Când îngerul aduce cheia, sonete, Editura Anotimp, Oradea, l998
  • Poeme, editura Anotimp, Oradea, l999
  • Sonetele către Iisus, editura Dacia, Cluj Napoca, 2000
  • Sonetele către Iisus, ediția a II-a, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002
  • Sonetele grecești, editura Dacia, Cluj Napoca, 2002
  • O călătorie în Grecia, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2004
  • Viața lui Iisus în treizecișitrei de tablouri, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2004
  • Cruciada, teatru, Editura Cartea Românească, București, prefață de Mircea Ghițulescu (Cartea a apărut cu sprijinul Ministerului Culturii și Cultelor), 2004
  • Slăvește suflete al meu pe Domnul, sonete, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2007
  • Fluierul de oțel, teatru, prefață de prof. dr. Nicolae Edroiu, membru corespondent al Academiei Române, postafață de Mircea Ghițulescu, Editura  Risoprint, Cluj  Napoca, 2008
  • Penelopa se mărită, teatru, Editura Palimpsest, București, 2008
  • Secvențe pariziene, Editura Convex, Oradea, 2009
  • Sonetele germane, Biblioteca revistei Familia, Oradea, 2009
  • Epistole din Șebiș, sonete, Editura Dacia XXI, Cluj Napoca,  2010
  • Tunul de cireș, teatru, editura  Primus, Oradea, 2011
  • O călătorie în Italia, Biblioteca revistei Familia, Oradea,  2012
  • Scrisorile secrete ale tovarăşului Ivan din Ştei către iubita sa din Moscova (roman epistolar), Biblioteca revistei Familia, Oradea, 2013
  • Jeanne  d΄Arc, (limba franceză) Editura EuropaNova,Oradea-Bruxelles, 2013
  • Franz Joseph, (limba engleză), Editura EuropaNova, Oradea-Bruxelles,2013
  • Das Mysterium Jesu, (limba germană), Editura EuropaNova, Oradea-Bruxelles, 2013
  • Euroshima, (limba germană),  Editura EuropaNova, Oradea-Bruxelles, 2013
  • Executioners, I want  to live!,  teatru, (limba engleză) , Editura EuropaNova, Oradea-Bruxelles, 2013
  • Le canon en cerisier, teatru, (limba franceză) Editura EuropaNova, Oradea-Bruxelles, 2013
  • Cartea de uraniu, Biblioteca revistei Familia, Oradea, 2014
  • sută  de ani de pace sau A fost foarte frumos, mi-a părut foarte bine… (teatru), Biblioteca revistei Familia, Oradea, 2015
  • Regina  și Martirii, teatru, Editura Aureo,  Oradea, 2015
  • Martirii Beiușului și Unirea cea Mare, teatru , Editura Aureo, 2017
  • De la Beiuș la Bruxelles, Editura Aureo, Oradea, 2017

Reprezentări teatrale:

  • O boală care nu se vindecă decât aici, Casa de cultură a studenților, Cluj  Napoca, l978, regia Rodica Radu de la Teatrul Național Cluj Napoca
  • Naufragiul sau Cine este Penelopa?, Casa de cultură a studenților, Cluj  Napoca, l980, regia Rodica Radu de  la Teatrul Național Cluj Napoca
  • Banii n-au miros, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași, 5 decembrie 2004, regia  Ovidiu Lazăr
  • Victima și călăul, Teatrul de Stat Oradea, 2008, regia Adrian Moraru
  • Victima și călăul, Teatrul de Nord Satu Mare, 2011
  • Penelopa se mărită, Teatrul pentru copii şi tineret Cernavoda,  martie 2008, regia  Victor Ignat, artist emerit al Republicii Moldova

Reprezentări radiofonice:

 

  • Banii n-au miros, Teatrul Național Radiofonic, București, 3 și 4 ianuarie l998
  • Muntele osândiților, Teatrul Național Radiofonic, București, l4 februarie 2000
  • Muntele osândiţilor, Radio Cluj, 2010.

Spectacole lectură cu piesele: 

  • Fluierul de oțel,  1 decembrie 2008, (cu Virgil Ogășanu  și  Adela Mărculescu)
  • Umbra, interpret Mircea Albulescu,
  • Penelopa se mărită

toate având loc  în Sala Oglinzilor la sediul  Uniunii Scriitorilor din România.

  • Spectacol lectură cu piesa istorică TUNUL DE CIREȘ,  Institutul Cultural Român, București, mai 2013
  • Spectacol lectură cu piesa EVA HEYMAN sau MOARTEA CELEI MAI TINERE REPORTERIȚE DIN LUME, la Teatrul Evreiesc de Stat, București, 29 iunie 2018

***

Paşcu Balaci este doctor  al Universității BABEȘ-BOLYAI din Cluj Napoca, Facultatea de istorie-filosofie, catedra de relații internaționale și studii europene  cu teza intitulată ARBITRAJ INTERNATIONAL ASUPRA PROBLEMELOR LITIGIOASE DIN SUD- ESTUL EUROPEI.PROVINCIA KOSOVO, teză susținută în 22 septembrie 2012 în sala Ferdinand a Institutului de istorie, conducător de doctorat prof .univ. dr. Vasile Vese. Teza a fost  distinsa cu calificativul MAGNA CUM LAUDAE prin diploma  de doctor  nr 1002/ 23.02.20l3, seria H nr. 0013777,  eliberată de către  Ministerul  Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului  în domeniul  Relații internaționale și studii europene și înmânată în sala AULA MAGNA a Universității Babeș-Bolyai de către domnul rector, academician și profesor universitar dr. Ioan Aurel Pop în data de 23 februarie 20l3

  1. Cetățean de onoare al comunei Telciu, județul Bistrița – Năsăud, din luna august 20l2, pentru publicarea piesei istorice FLUIERUL DE OȚEL , consacrată martirului erou Tănase Todoran, tras pe roată în l2 noiembrie l763 pe același platou Mocirla de lângă Salva unde a ținut în 10 mai 1763 o cuvântare de protest pentru nerespectarea drepturilor românilor în fața batalioanelor de grăniceri ce urmau să depună jurământul de credință față de împărăteasa Maria Thereza

  1. Diplomă de excelență pentru creații literare remarcabile, acordată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Cabinet Secretar de Stat și Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Bihor, 5 februarie 2010
  2. Diploma de excelență a protopopiatului ortodox român Huedin, „în semn de prețuire pentru promovarea culturală și spirituală a personalității Părintelui protopop Aurel Munteanu (10 septembrie 1940), martir al neamului românesc”

  1. Diploma și Medalia Emanuil Gojdu pentru calitatea de luptător al cauzei recuperării patrimoniului Fundației Gojdu (187l- 2008), acordate de Baroul Bihor, Comitetul „Pro Gojdu” Oradea, Asociația română pentru Ex Libris, 2l februarie 2008

  1. Diploma și Medalia Bicentenarului Emanuil Gojdu (1802- 2002), pentru premiera de la Marghita, joi 24 noiembrie 2005, a piesei de teatru istoric și alegoric „Banii n-au miros” în montarea Teatrului  Național „Vasile Alecsandri” din Iași, „pentru contribuția exemplară la promovarea culturii, limbii și literaturii române”, acordate de  Fundația Emanuil Gojdu Sibiu – filiala Oradea & Biblioteca Județeană „Gheorghe Șincai” Bihor, noiembrie 2005

  1. Diploma Primăriei municipiului Beiuș „Pentru contribuția adusă la dezvoltarea culturală a Țării Beiușului”, 2005

  1. Diploma de merit a Primăriei Municipiului Marghita și Consiliului local al municipiului Marghita „Pentru valoarea artistică, contribuția marcantă la dezvoltarea culturală a municipiului Marghita și eforturile depuse pentru promovarea valorilor românești”, 24 noiembrie 2005

  1. Diploma pentru cea mai bună piesă „Banii n-au miros”, acordată de Uniunea Scriitorilor din România, Consiliul județean Prahova, Radio România Cultural, prezentată la a III-a ediție a Colocviului Național de Dramaturgie Bușteni-Sinaia, 5-7 mai 2004

  1. Premiul celei de-a XV-a ediții a Festivalului Primăvara studențească, l980, Cluj Napoca pentru spectacolul cu piesa Naufragiul, regia Rodica Radu de la Teatrul Național Cluj Napoca

  1. Premiul „Ioan Bușiția” al Departamentului ASTRA Beiuș pentru volumul 50 de sonete, l994

  1. Premiul „Ionel Teodoreanu” pentru piesa de teatru Război între români, la prima ediție a Concursului Național de Creație Artistică „Nihil sine Deo”, Brașov, 1999

  1. Diploma și Premiul I la poezie la concursul artistic din cadrul etapei județene Bihor a Festivalului „Cântarea României”, ediția a VI-a, 1985-1987

  1. Diploma și Premiul Studioului RTV Cluj pentru creație originală, (teatru), piesa istorică Muntele osândiților sau Horea Rex Daciae, 1986

  1. Diploma și Premiul I la concursul interjudețean de creație în domeniul reportajului literar și fotoreportajului „Alexandru Sahia”, Călărași – Mînăstirea

  1. Premiul I și Titlul de laureat la concursul de poezie din cadrul etapei republicane a festivalului ”Cântarea României”, 1987

  1. Mențiune pentru piesa „Umbra” la Săptămâna Teatrului Scurt, ediția a X-a, Oradea, 2-8 octombrie 1995

  1. Diploma de nominalizare la Premiul de Excelență al Primăriei Municipiului Oradea și Consiliului Local al Municipiului Oradea în domeniul  Literatură, 2007

  1. Diploma de excelenţă pentru creaţii literare remarcabile cu ocazia împlinirii vârstei de şaizeci de ani acordată de Direcţia judeţeană pentru cultură Bihor, Oradea, 18 mai 2016

  1. Marele Premiu la Festivalul internaţional de poezie LUCIAN BLAGA, Lancrăm – Sebeş, 2017

  1. Cetăţean de onoare al oraşului Ştei, judetul Bihor, pentru anul 2017, pentru cărţile de poezie dedicate exploatărilor de uraniu din zonă: Scrisorile secrete ale tovarăşului Ivan din Ştei către iubita sa din Moscova (roman epistolar), Cartea de uraniu (sonete) şi Zborul clandestin al unui rus îndrăgostit de la Ştei la Moscova şi retur (sonete)

–––––––

Noiembrie 2018

Nicolae BĂCIUŢ: Aproape / Departe prefață la volumul „Gânduri printre rânduri” de Silvia Urdea

Silvia Urdea îmi era cunoscută din primii mei ani „vetrişti”, numărându-se în anii optzeci printre autorii redutabili ai revistei târgu-mureşene Vatra, unde a colaborat cu cronici literare, recenzii, despre proza acelor ani.

La Târgu-Mureş, Silvia Urdea a ajuns în 1965, după absolvirea Facultăţii de Filologie din Cluj-Napoca, fiind repartizată ca asistent universitar la Institutul Pedagogic de 3 ani din Târgu-Mureș, secția filologie, ceea ce vorbeşte de la sine despre calităţile tânărului dascăl. Evoluţia sa a fost una ascendentă, obţinând titlul de Doctor în Filologie, la Universitatea din Iaşi, cu o teză despre proza lui Anton Holban, sub îndrumarea prof. dr. doc. Constantin Ciopraga, pe care, în colecţia celebră în epocă, „Universitaria”, o publică la Editura Minerva, în 1983, sub titlul Anton Holban sau interogația ca destin, după ce, în 1981 a publicat un mănunchi din publicistica lui Octavian Goga, Pagini publicistice, în colecția „Restituiri”, coordonată de Mircea Zaciu.

După desfiinţarea Institutului Pedagogic de la Târgu-Mureş, şi-a continuat activitatea la Filiala Academiei din Târgu-Mureș, în calitate de cercetător științific, ocupându-se de presa transilvăneană din perioada interbelică, finalizând câteva studii. Până la plecarea definitivă din ţară (august 1990) şi stabilirea în SUA, prezenţa sa publicistică a fost mai degrabă discretă, fiind una dintre vocile critice pe care le-a pierdut şi revista Vatra şi istoria literară, după ce autoarea îşi câştigase şi notorietate şi autoritate. Şederea în SUA nu a ţinut-o însă departe de preocupările sale literare, extinse şi în sfera eseistică şi în cea publicistică, colaborând la ziarul Lumea liberă, editat de Cornel Dumitrescu, la revista Foaie, editată de Romeo Stana, la  Lumea românească, apărând sporadic la Grand Rapids, editat sub îngrijirea lui Mihai Gheorghiu, la Art-Emis, la Curentul internațional USA, editat în Sterling Heights, Michigan, de Ștefan Străjeri, și la Vatra veche, editată la Târgu-Mureș, sub direcția lui Nicolae Băciuț.

Colaborarea la revista Vatra veche a fost pentru mine nu doar onorantă, ci şi recuperatorie, pentru că, într-un fel, Silvia Urdea aparţine acestui spaţiu geografic şi spiritual. Pe de altă parte, Silvia Urdea, după cinci ani petrecuţi la New York şi încă aproape douăzeci şi cinci la Michigan, a ră-mas mereu racordată la literatura română şi la realităţile româ-neşti, pe care le-a privit şi cu nostalgie, dar şi cu ochi critic.

De altfel, şi plecarea din ţară a fost un gest de atitudine, după un lanţ de dezamăgiri şi evenimente care i-au pus sub semnul întrebării aspiraţiile fireşti de împlinire personală.În ultimii ani, şi-a canalizat energiile spre acele orizonturi spre care a privit încă din adolescenţă, trăind parcă o a doua tinereţe, fiind foarte prezentă cu articolele sale în diverse publicaţii şi, mai mult, în 2014, a strâns între coperţi şi o parte a roadelor sale publicistice, în volumul „Arc peste timp”, apărut la Editura Anamarol, coordonată de Rodica Elena Lupu.

Disponibilităţile Silviei Urdea se dovedesc a fi extinse, ea aplecându-se cu profesionalism atât asupra faptului de cultură, cât şi asupra vieţii politice internaţionale, fiind un analist de mari profunzimi şi intuiţii pertinente.

O notă de distincţie a poziţiei Silviei Urdea este patriotismul său luminat, unul de mare vibraţie şi sinceritate, într-o preocupare constantă faţă de destinul neamului şi ţării sale. Avantajul judecăţilor sale a venit şi din distanţa – şi la propriu şi la figurat, geografică şi emoţională – faţă de evenimentele analizate. O detaşare care o scuteşte de umori şi partizanate de orice fel. Principiul suveran care guvernează judecăţile sale de valoare: adevărul şi numai adevărul, fiindcă numai adevărul ne va salva şi ne va aduce mântuire.

„Gânduri printre rânduri” e o carte prin care Silvia Urdea ne-a convins încă o dată că, vorba lui Nichita Sănescu, patria sa e limba română şi că fiinţa sa aparţine pământului… de acasă.

–––––––-

Nicolae BĂCIUŢ

Târgu Mureș

Octombrie 2018

George ANCA: Ahimsa Eliadeană

Ahimsa Eliadeană

Ierusalim

A Pierde

Pasărea Brâncuși

Naufragiu Baudelaire

Anonimul lui Rembrandt

Depoziții

Ahimsa eliadeană

        Abia se înfiinţă nebunia-lacrimă. Thomas făcu cercul. Fiecare ceva, eu cântai, Astăzi s-a născut Hristos, Mesia chip luminos, Lăudaţi şi cântaţi şi vă bucuraţi. Toţi pe Dumnezeu, cu amen, cu namaste. Jesus, the greatest embodyment of the non-violence, L.S. Gandhi. O lacrimă de-a Platei, Elisa, ikebaneza, indoneziano-australianul Effendi. Cercul omenirii-Crăciun în auditoriumul Palatului Păcii Copiilor din Rajsamand pe deal mai înalt ca Golgota. Thomas făcuse rugăciunea. Subhash – om, shanti, om. Tamilezul, să-i scriu de Dragoş Pâslaru (facem mişcare, acum ori mai pe urmă). Ce biruitor creştinism, la o adică. Ce zile ne-or mai veni după naştere, în atât adânc. Educaţia yoga, Mirceo. Nici asta nu e de Diwali. De rugat ne rugarăm la lacrimă. Acum plictisul. Mă scăldasem şi pătura yoga numai praf, cenuşă în cap, Eliade, nu mahapranam.

        Mult m-a potrivit o soartă, mamă moartă, m-a născut creştin în artă. Culoarea e în orient, linia în vest. Ne culcă pe ureche. Mă tăvălesc în nisipul verde al deşertului. Mi se bulboacă sângele. (N-)am de murit. Crăciuniţe-ahimse. Îl salutaşi pe Hristos frăţeşte. Nu ne pare rău. De bine ce ne pare, o lacrimă. Vieţi zidite în ce alegere, tolerantă, purificatoare, ahimsa. Cu Mahavir cunoscându-mă, cu Isus născându-mă, crucea aşteptând-o.

        Acharya Tulsi a recomandat să nu se aplaude, că sunt microbi în aer şi pot fi ucişi. În schimb să se ridice mâinile, copaci răsfiraţi rotindu-se în aer.

        Mi-am serbat în gând – cum am spus şi Tatăl Nostru la masă -, 30 de ani de când am venit în India. Acum eram la Indore, cu Plata şi fata, ba ne întorsesem. Crăciun indian şi atunci, neamule. Cum să se fi întâmplat altfel acum. Măcar şi italiencele, evreii, jainii, ţările tot Bangladesh. Ce lumânare luminoasă. Apa din analiză. Masut Rana de Kazi Anwar Hussain, cu ţigani mistici din România. Cu măicile nu ştiu ce să mă fac, ba o ahimsa de crizanteme. Coroana labirintului pedeapsă pe ducă odată cu noi.

        Ahimsa jainilor mi s-a aninat de o poematizare. Bătrâni şi ne-am mai relaxa pe viaţă, nu deţinuţi ca sub sovietici. Islam înseamnă pace Vasile Lovinescu. N-avem cunoştinţe să ne convertim, precum Miguel şi uite Thomas, Nicu., trebuindu-ne creştini într-o gheţărie a arşiţei de peste iarnă.

        Gabriela, că-n India c’e tutto. A ne vedea indianitate din nesfârşitele indianităţi, poezii de dragoste jaine, rajsamandiene.

        Ahimsa-Memna/Mioriţa, Spaţiul mioritic, comparaţia cu Mahabharata. Colind de crăciun. Mama, maica Domnului. Deal-vale, troheu-anushtub. Violence of man against god. Hyperion. I belong to Jain sect.

        Mahapragya primeşte în camera 13, unde dormisem sub decibeli. Sadhus. Intraţi care n-aţi fost. Măturaţi desculţenia. După Thomas, cu policolor, îi ofer şi eu dar galben, Cenuşa lui Eliade. Primeşte. Alb? Îmi dă voie să-l traduc. Mă face ambasador ahimsa pentru România/Sud-Estul Europei.

        Manoj, din Hyderabad, vrea literatură română (ascultase Mioriţa-Ahimsa şi fusese la worksop-ul meu, primul, nu şi la al doilea).Să se intereseze de Prabhu Vydiasagar Dyal, să-mi spună şi mi de amintirea lui postumă, dacă se face ceva, semnez şi eu. I-am dat Cenuşa lui Eliade şi ultimul prosop. Musulmanul fundamentalist din Sri Lanka a vrut documentaţie Mioriţa, i-am recomandat Mircea Eliade, The Vanishing God. Fusese în Bulgaria şi Ungaria.

        Zalmoxe şi Isus, cu ahimsa, ne făcură pe daci/români prea ospitalieri cu invadatorii. De ajutor fir-ar India. La ieşirea de la Mahapragya, Thomas că face masă rotundă la Atena, să mă duc şi eu, că el e eretic, că n-am să-i dau o carte cu Eliade, o văzuse la Mahpragya, a fost ultima, i-am zis, adevărat.

        Muni Kumar Shrman fu benjaminul. Întrebase atât de senin unde e România. Are vecini Bulgaria, Serbia, Ungaria, Ucraina, Moldova. E lângă Rusia. Rusia e şi lângă India. În Rusia avem 25 campusuri, şi în Moldova. Ce ţări sunt în Europa de East? I le spun, România e a şaptea din Europa, până intră Ucraina. Bine, eşti ambasadorul lui Mahapragya în România. Se cucereşte lumea nu ştiind-o.

        Cred că îmi sunt încurcate şi orele. În orice caz, e nor. Sunt primul afară. O fi în 28. Fac revelionul de unul singur în camera 13.. Uliţa spre palat e abrubtă, cer scuteriştii de zece ori mai mult.. I-am zis în ’77 unui yogin de Eliade şi e l m-a întrebat, which swami. Aseară, dându-i lui His Holiness pe Eliade, nu l-a mai refuzat la culoare. Ce faci, iarno, nu mai arzi? Pe prânz, în yarzi cu barzi. Ultima yoga, cel puţin. Secret India, 1934, Paul Brunton citat la meditaţie.

        Blajinii sunt jainii de se ştiau yoginii pierdui cu versuri crinii. Am greul subiectului pe nebunia sectului. În tradiţia sud-indiană, dacă moare soţul unei femei tinere, primul bărbat cu care are voie să se căsătorească este fratele mamei, unchiul ei. Nu şi în nord. Apropo de diversitate şi relativitate. Tradiţia religioasă îţi arată calea spre fericire.

        Părăduim litere de nisip. Le laşi cu spatele la cămilă. În medina Rabatului, discul kuranic audiam. Să ne fi întristând acum despărţirea de jaini?

        Cine ne mai povesteşte secta, pas către mokşa? Secta prazului, obrazului. Vrei să controlezi pe altul şi-ţi pierzi propriul control. Trupul nu e al meu. Soldaţi la frontiere. Sunt prieten cu toate fiinţele. N-am viaţă-n mine dacă nu mor un pic nonviolent, restul ghilotină. Între atâtea limbaje scriu automat spre neînţelegerea niciunuia, cu dialectele misteriozităţii sectare. De unde punctuaţie, că să nu ne lăcomim, să nu ucidem incoerenţa. Mă vărs în întunericul auditoriumului, câte miliarde de Indii cu tot atâtea populaţii de raze. Romanul ahimsa nu se pricepe Rajsamand. Mai tari vor fi fiind bastoanele celor ce-l joacă pe Gandhi. N-am epică, dar coincidenţa hazului, acolo, o Indie cu teme de ţără nonviolentă, între mari. Plato, eşti jaină din dragoste de animale. Profesorul de sanscrită se declară între Gita şi ahimsa, alţii între Zalmoxe şi Hristos.

        Cu bătrânii, m-o lăsa inima. Cu fata, în tren. Am coborât într-o gară să merg aproape la o gazdă, nu ştiu ce să iau. Am uitat să mă întorc. Am pierdut trenul. N-aveam bani să plătesc gazda. I-am explicat, făcea feţe. A apărut fata şi s-a rezolvat. În Rajsamand am scris poeme pe apucate, improvizaţii printre meditaţii. Angela recomandă pe evreica din Ancona pentru tratamente de fertilitate. Cod liber în creierii Rajasthanului, cu Benazir moartă. Violenţă şi-n cea mai mică entitate.Contemplarea compasiunii. Intrăm în somn. Copii de 3-4 ani condamnaţi la yoga.

          Mă gândesc să te scriu de când nu te ştiam. Ce răsurar roz meditat Jaipur. În pace mai mult Benazir, ne-a ţinut tăcerii ei Rupini. Funeralii anticipate. Ahimsa eliadeană din swami în swami.

Ierusalim

*

          Depresie în jur, nici Shakespeare. Să-mi fi muiat mâinile în Dunăre, ca fata, în Nistru. Mergi pe vârfuri. Pulbere-Dunăre-Lautreamont. Nici lor nu le e limpede. Mi-a spus şi ăsta că nu se sinucide. De credincios. Ai chicotit la ciorile din tablou. Ieri am făcut o conferinţă metapoetică. Lume atenta. Gazda a zis – minunatul discurs. Nu mă împuşcară, vezi.

          Welcome to Elsinore. In so profound abysm. God, how mine eyes throw gazes to the east. Ce poezii nebunilor şi paji, femeile pe moarte, ca în Raj. M-ai ucis. Ei,da, ce-s eu, Shakespeare? Marea Moartă aşteaptă Sfântul Mormânt. Copii muriră de Purim, noi ne ducem la Ierusalim, la al doilea sabat în Ierusalim. Shalom, Jerusalem! Sarea înoată moartea. Cine vrea apă?

          Vă datorez o lumânare. Mi-a dat, de zece şekeli, ieri opt, azi nouă lumânări. Te duci de 11 ori la bere şi o dată la sfântul mormânt. Fire-am piele de căprioară de mai nainte rescrisă, recurşi cu apa lemnului pe rămasul intact al pietrei. Îmi placi, Mediterano. Turuiam tatăl nostru mai ca pe ram-ram. Semne de pace explozivă biblic. Speriaţi-vă. Două leagăne în nemişcare.

*

          De s-ar şti vreodată despre ce e vorba. Şi dacă războiul ne vrea în persoană. Desfacerea pomenii în autopsie. Descompusu-m-am în Ierusalim în semn de alte semne, cum vom fi lichidaţi sau lăsaţi de aceeaşi sămânţă. M-am retras.

          Drama se face cămaşă. Furia creşte unghiile. Edentata cerşeşte patru şekeli pe engleză. Bere Macabee. Ruşi furioşi-unghioşi. 180 de păcate-şekeli lipsă. Ochi deschişi în apă – sentimentul mamei. Lunecasem pe stânci proptindu-mi capul într-o văgăună, are you all right, yes, are your sure? Viaţa devine poveste de furturi în pielea goală.

          Soldaţii apărură în hotel ca asigurările de sănătate produse de Tomer în pustiu. Bătrân cu tichiuţă, în poarta casei Ben Gurion. Ne poartă marea pânzele albe. Parcul Spiegel, pămătuful Abesalom. Regress approach. L’illuminateur. Lupta cea mare, retradusă. Cât trăiesc, pierd bariu. Vis uitat. Milhama. Dacă începe cu 9, nu eşti din Tel Aviv. Am vrut să intru, n-aveam tichie. Am luat trei beri Macabee, rest 8 + 10 + 20 + 100, ajuns în cameră, caut să dau o datorie de 20, nimic, bine a zis Ben Gurion, când nu avem hoţii noştri nu putem fi ţară serioasă.

          Nu e sfântă până n-a venit încă Mesia. Eşti evreu, nu, l-am cunoscut pe Ilie Grinberg, prieten cu Ceauşescu. Am intrat în mare după ea, şi am făcut temperatură. Când m-am măritat eu la Moineşti, nu ştiam că trebuie să-mi fie teamă că sunt evreică, şi nemţii ziceau zigoineri despre români, că nu ştiau să facă ce ziceau ei, eu ştiam germană şi traduceam, nu mă mai lăsau, Frau, vino şi ajută-ne. Fata trebuie să tragă de băieţi, o fecioară e ipohondră, tu eşti în 22, Reveca în 23 şi Yaşar în 24 noiembrie. Dacă pune mâna pe tine, pune pe tinere, şi dacă pune, eşti invitatul meu, astea vorbesc de nu te mai spală Iordanul.

          Pe Jabotinski, motociclist întins pe spate, cu scuterul peste picioare, capul şi cămaşa în sânge. Îl ocolesc maşinile, doi îl feresc, lume puţină. Deodată mişcă. Nu e mort. Chiotul şuierător al salvării, fetele cu targa. Îi scot băieţii casca, au ridicat scuterul, genunchii în triunghiuri ţepene. Două perne ca de box, vârâte dedesubt, targă tare pe targa moale, glisat, suit, la vedere, anchilozat – exact cum eram eu când am venit prima oară în Israel. Eu trebuia să fiu în locul lui. Nu spune. În aceeaşi clipă erau sute, spun ce-am simţit. Şi eu am căzut cu bicicleta în Berkley.

*

          Îmi dă o zi noaptea. M-aş da vieţii ne de pe lumea asta. Pe alţii, duşmănia de noi îi propulsează. Vă cunoaşteţi după alegerea cobailor. Mă trage de mânecă manuscrisul în persoană, sculpturalizat, Eli Ino, dacă inox e culoare, neasemănare-n zenit, chip şi asemănare în persoană. Cine mai intră în rugăciune? Dumnezeu, străinul cel mai mare.

          Ai văzut soldaţii? Nu mă mai impresionează nimic. Măreţi faţă de civili. De la ONU. Does man progress in discarnate life? Nu poţi despărţi masa Ierusalimului de energie. Când eşti numai spirit, eşti toţi la un loc. Unde este Iisus acum? E acolo unde este Dumnezeu, peste tot şi nicăieri. Haiducii făceau o faptă rea şi una bună. Piaza rea nu văzuse soldaţii, eu da, i-am auzit vorbind nemţeşte, câte-o vorbă în engleză, ce mai, the Impending New Age of interplanetary exploration. Tabăra militară aproape goală, cu încăperi neumblate, de castru, dacă nu buzzattiene a la Masada.

          I-or fi închis botul câinelui, că nu se mai aude, a sosit frizeriţa să-l tundă. Când îmi rânjeau şi mie stâncile căzând, iar cel ce m-a întrebat are you all right, yes, are you sure? înotase înaintea mea şi eu tocmai nu-l lăsasem să ajungă pe dig tot înainte, o tăiasem peste stânci. Nu cumva tot el era dansatorul indigen, înalt, pus pe contra româno-ruşilor mişculanţi? Îi crescuse doar chelia, nu m-oi fi bunghit data trecută.

          Măcar şi cazarma goală adineauri, misiune sabbathică, eram în Ierusalim, săptămâna trecută. Ca şi acum aproape trei ani, ne-am plimbat pe corso-ul pustiu vinerei, spre 11 noaptea. Oraşul se popula cu tineri şi amintiri meridional-biblice. Voi acolo tundeţi. Ne întoarcem, încet-încet, la câinii noştri, chiar dacă povestirea asta, neaparţinându-mi, mă poate întoarce ea prin părţi contrapuse, între privelişti de pe plăci tectonice lunecânde, în de ele. Veniţi de pe Saturn, ziceai. Nadine, şi ea, că poate facem o bucată de drum împreună, până-n America, sau să rămân eu la Chicago, ea continuând, singură, până la L. A.

*

          Congeografii de predispoziţii. Cum mi-aş fi ţinut repiraţia, potopindu-mă când mantric în Tatăl nostru, când mării-mormânt-sfântului pe bătăile inimii cu mamă. Până şi ima ima strigau copiii pe plajă, şi ei. Eu, în apă, în aer de smirnă, de-l înnebunea, ca pe dracu’, pe palmier (Tomer), cât să ridiculizeze pe fălosul călugăr grec ori scara de la stau quo, mai simpatizant, altfel, cu kopţii şi chelarul musulman.

          Ambasadorul Tripathi mi-a trimis filmul Gandhi de Attenborrough, pe casetă, în ajunul căderii de la putere a Partidului Congresului – Janata zindabad, altfel, cum şi funcţionasem sub Morarji – plus revenirea Indirei, totuşi – da’ acum prea s-a pupat în piaţa Ti An Men Elţân cu Li Peng, seamănă a cauză efect. Regele părăsit, Ilaşcu părăsit, ţara părăsită. Ce le rămâne tinerilor, prin cine?

          Bogdan l-a spălat, pe bunicu-său, fără ca ăl bătrân să-şi dea seama, de ramolit. Acum asistă la tunsoare. Eu am misiunea să nu dau drumul motanului, că-l irită pe Bulă. Mâncasem o ceapă – atunci s-o fi pripăşit pe canapea, surd, empatizând vibratoriu cu fratele câine. Trena verde bate orice nuntă.

          Mai nicio glumă în literatura mea. Umor de nevoie, văicăreli contextuale, refuzul direcţiei. Nici raţiune, nici delir. Amalirism dolorist. Pretextualism fractal-clepsidric. Din Zarand, oi trece şi prin Fălticeni. Vară de păcate, visul frunzişurilor în floare. Când nu-ţi vine, n-ai timp să scrii, iar când, totuşi, îţi dai drumul, cum nu te mai interesează subiectul, nici pierderea labirintică nu te mai adie decât a la fie ce-o fi.

          Dublul era de grup, cu obsesia zecelui în unu, cu paralelul, 20. Câte combinaţii şi acoperire, pe psihoză rămasă, de filaj-turnătorie în foc continuu, destructivism. Revers înnobilat, pe-o panoplie de agată, tomuri de comptains, roire de ţânţari, Sfinţii Apostoli. Aţi tuns şi telejurnalul, fetelor – mai bine, ne-om uita în alte părţi, poate chiar pe la Popescu. M-am uitat cu religiozitate la frunze. Chiar iarna parcă înfrunzeam ramurile din ochi, ori găseam paralelul bătrâneţii în tării. Toată săptămâna n-am avut loc în pustiu, nici în mine. M-au purtat, săraţi, destui soldaţi.

*

          De ce trebuia să ajung a doua oară în ţara lui Israel? Jidanule, zice Liviu, şi, repede, o săptămână în Zarand. Cioara-n tei. Perechea ta de stăncuţe, în plop? Plaja Tela Aviv-ului cum aş mai uita-o? Spre neuitare şi dublajul esoteric. Scrisul frumos nu m-a găsit, dacă m-o fi căutat. De la contele Nelidov la Vâşinski.

          Cheia însoţirilor spre Ierusalim ţi-am povestit-o abia acum, cât că şi acum trei ani o văzusem: icoana naşterii, cu stea, în iesle, cu Maria şi Iosif, el şi cu baston, cu aure, cu pruncul cel mai de lumină, înfăşăţel. Era la urcarea din locul cu candelă al naşterii, prin altar, mare, rară. Eu n-o mai ştiu decât din casa părintească, de i-am spus zilnicele rugăciuni ale copilăriei. Ce premii, ce habotnicie, ce scrisuri din Mu să mă mai comute la relele tulburări rituale?

          Oi fi spus de zeci de ori Tatăl Nostru în Bethleem şi pe Golgota. Data trecută eram schilod şi m-am deznodat, acum ajunsesem întreg şi mi-era să nu mă frâng. L-am comparat pe Iov cu Arjuna. Icoana ne aduce Ierusalimului. M-am născut în lumina naşterii din icoană. Am trăit cum a dat icoana. Frică ne-a fost până la gândul lui Dumnezeu.

          Ia-mi abulia. Pierde-mă în pierderea frunzelor. Piesele cele scrise n-au cum te împinge în scenă. Nemişcarea ta, şi la mine. Dezbară muzica în muţenie.

          Gyr. Blestem Vitleem Ierusalim Heruvim Troii strigoii. Piatra mă înfulecă. Ne aşteaptă-n luceafăr Iisus. Vedenii gardienii.

          Necomutat nadir. Ştampilă fără tuş. Blestem convertibil în naştere-moarte. Noduri atârnând de nadir nativ. Stând de vorbă mormânt la mormânt. Hanuman zboară cu un munte în apărarea lui Rama. În peşterile de la Marea Moartă, păstorul îşi face aripi de pergamente scrise mare vie. Masca deşertului, meditaţia la nimic, meditaţia măştii, nimicul deşertului.

*

          Ocult golit, kenotic. Nu sunt postmodernist? Ba da, Puşi (GB, 1980). Oprise în faţă la La Calu. Nu deschid sticla de vin de la el. Mâine. Secretul să stea în tine cum îţi stă sângele-n vine, Florentine. Eram jos, în ultimul orizont, la punctul cel mai adânc. Mitică, arde mina. A falsificat poeziile, nu respira. Norocul meu a fost cu Romică şi al lui Romică cu mine. S-o ucidem pe Latifa pentru a salva poporul. Da, răspunse cu glas stins naşul Ion. Scris mai vizibil, mai pline rândurile. Ceaţă neagră cu sclipiri verzi. Arde gheaţa, Hristo.

          Comunicare prin vise, uiţi ce scrii despre altcineva, cum ar fi citit. Nu ne mai auzirăm de ani. Retenţie psiho. Nicolaide s-a luat de Kusturiţa. Cine e Nicolaescu? Ch’io mi scordi di te. Realitatea e comică, da’ lumea se crispează. Cum ai merge pe gheaţă. Popor masochist, leprezentat, merry wives, deleni-văleni. Superstiţia macho de cuviinţă. Moartea tatălui, Dumnezeu-Hristos. Nimeni la busturi. Moartea cărţilor. Caietele, miile de pagini, cin’ să le scaneze, pe ce lectură, descifrare? Cazul să mai despart steno de asteno.

          Mantre onirice cosmosului cameral, în cer cu Shaun Davey, în iad cu Downey, hai dislexie. Bereta proprie, neitaliană, numai pe scenă şi-n localuri, nu la radio, un folclor. Şi castrat şi birjărea contele rus la şosea. Înscrisuri, telegraf, berbera Piaf. Ai lui Sică, diegeză mai aproape de lumea lui Caragiale, o singură femeie care contează, placa turnantă. În domeniul teatral sunt mai ai dracului ca în literatură. Lumea l-a plăcut că e frumos. Matilda nu-l pomenise în scris şi la telefon, cât că scrisul o fi al lui şi o semnase numai pe ea. Vine în baston, a-şi citi strigăte-mantre din puşcărie.

          Să nu mă refuzi, dau un şpriţ. Dă-mi amănunte, patru personaje se cănăstec, unul dintre ei e poet, restul, copie după natură. Scrisei 2,5 p., blocată tasta, terminate bateriile Duracell. Nu pot nici trimite. Îl sun. Mă duc după baterii. Mă întorc, adaug un final, cum femeile îl ucid numeric, amazoane. Răaspude că a râs, Bergson, să mai scriu două – făcusem corp 16 – cu amănunte de canastă. Plata, că absurd, bineînţeles. Partea a doua, cu sculptură, inventez administraţia canastei, repreyentată de Tanda, fără Prist.

*

          Peştii nu mă însetară, îi înecai în ceai. Manifesto necitit, cine l-o fi pastişat. Că l-am semnat în prefaţă, să scriu şi la piesă, în compensaţie, anonim, indent. A murit el Burebista şi nu am plâns. Mingiarii. Antigen australian. Leo Tenguma. Gabriel Cadis. I-au fost atribuite mai multe sedative.

          Corectură onirică de grup. Exerciţii gnomice pentru ochi. Nimeni să nu vadă, să n-audă, uit tot. Basilica plină, femei pe stânga, bărbaţi pe dreapta, clopote. Fragmentarea conduce la circulaţia transnaţională suboptimă. Profesionişti transfrontalieri. Fertilizarea încrucişată a ideilor. Lignina. Centenar Ilie Cleopa, Bram Stocker. Un rictus care nu e în regulă. Dacă n-ar fi suferinţa.

          Mantra minţii exilate în creanga de aur. Nedeia, aliteraţie a Indiei. Bebe înfăşurat într-un steag cu chipul lui Eminescu. Spirală negativă. Nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiul. Sunt băiatul căpitanului. De-aţi fi văzut Ozana. Să procedeze aşa ceva. Azi e cu bani, mâine e gratis. Ia cu lămâie, bea cu sifon. La ordinul bocancilor roşii. A murit că aşa au vrut ruşii. The global struggle. Moş Martin. Dar ce scriem pe bannere? Diaspora subterană. O ţară k afară. Salvează lumea cu un like. Nu este de controversat despre recursul la violenţă. Vizitaţi-ne mai repede.

          Când ne scăpaţi de ăştia. Cel puţin o jumătate de drum împreună. Bulevardul Lascăr Catargiu este blocat, bulevardul Ana Ipătescu este, la fel, blocat (nume nou, nume vechi). Fură prin rotaţie. Tom la Acenture, în China. Libertate pentru Swoboda. Tot mai multe petarde. Aceste zile minunate. Arme Albe. Orban se crede Voican. Soluţia Islanda. Jimenez, Marcos, Fujimori. Cu revolverele în ham. O feerie. Il treno dei desideri nei miei pensieri all incontrario va (Adriano). I traveled each and ev’ry highway (Frank). Hera I am in the land of the morning star (Scorpions).           Ascensiunea radicalilor. Toate mulţimile sunt iraţionale. Nu-şi poate permite să mai aştepte. Antisistemism la modă. Legea interesului de stat în Italia. Sânmărtean, politicos cu vilegiaturiştii, n-a fost cancer, a rămas alăptarea. Copiii lui Kaufmann. Pierdut bolnavul. M-a sunat din dubă. Mineri îmbrăcaţi în jandarmi. Soarele mineral. Pancarte nescrise. Iniţiere alawită, fraternitatea lui Hyperion. Tradus la o comandă blitz chiar de mine. Să nu mă mai sfădească baba că apar la televizor.

          Ou roşu. O schinare de lovele. Legalizaţi iarba. Poporul vă cunoaşte mai bine. Suflă-mi în cimpoi. Vocile sunt groase. Marchează banul gros. Treponema palladium. Toate alegerile sunt anticipate, şi cele spontane. Doar şerpii s-au apropiat. Nimic nou în lupta cu poporul. Rămâi la subiect, nu divaga. Mănânc seminţe, că e plictiseală. Nimic legitim. Cocălarul legumă. Ce naiba se întâmplă? Nu are zvâc. Oul zburător. Ţară, nu coafor.

          Pluteam în fum, alkyon stone, până mă văzurăţi. Se lăţi vestea. Hai prin nori şi stânci, la o platformă de oracol. Terenul meditaţiei alergat interior, lansarea levitanţilor în mers decolant. Bravo, retardule. Tu eşti prototipul turnătorului comunist de pe vremea comunismului. Totalitarismul este evident în media. Butthead. Am făcut o grămadă de greşeli ortografice când am văzut ce tupeu are tipa. A dat gata juma de Bucureşti. Piatra beţivă. Guzganii eunuci. Dacă nu aveai nume de maşină nu te lua.

Peştii nu mă însetară, îi înecai în ceai. Manifesto necitit, cine l-o fi pastişat. Că l-am semnat în prefaţă, să scriu şi la piesă, în compensaţie, anonim, indent. A murit el Burebista şi nu am plâns. Mingiarii. Antigen australian. Leo Tenguma. Gabriel Cadis. I-au fost atribuite mai multe sedative.

          Corectură onirică de grup. Exerciţii gnomice pentru ochi. Nimeni să nu vadă, să n-audă, uit tot. Basilica plină, femei pe stânga, bărbaţi pe dreapta, clopote. Fragmentarea conduce la circulaţia transnaţională suboptimă. Profesionişti transfrontalieri. Fertilizarea încrucişată a ideilor. Lignina. Centenar Ilie Cleopa, Bram Stocker. Un rictus care nu e în regulă. Dacă n-ar fi suferinţa.

          Mantra minţii exilate în creanga de aur. Nedeia, aliteraţie a Indiei. Bebe înfăşurat într-un steag cu chipul lui Eminescu. Spirală negativă. Nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiul. Sunt băiatul căpitanului. De-aţi fi văzut Ozana. Să procedeze aşa ceva. Azi e cu bani, mâine e gratis. Ia cu lămâie, bea cu sifon. La ordinul bocancilor roşii. A murit că aşa au vrut ruşii. The global struggle. Moş Martin. Dar ce scriem pe bannere? Diaspora subterană. O ţară k afară. Salvează lumea cu un like. Nu este de controversat despre recursul la violenţă. Vizitaţi-ne mai repede.

          Când ne scăpaţi de ăştia. Cel puţin o jumătate de drum împreună. Bulevardul Lascăr Catargiu este blocat, bulevardul Ana Ipătescu este, la fel, blocat (nume nou, nume vechi). Fură prin rotaţie. Tom la Acenture, în China. Libertate pentru Swoboda. Tot mai multe petarde. Aceste zile minunate. Arme Albe. Orban se crede Voican. Soluţia Islanda. Jimenez, Marcos, Fujimori. Cu revolverele în ham. O feerie. Il treno dei desideri nei miei pensieri all incontrario va (Adriano). I traveled each and ev’ry highway (Frank). Hera I am in the land of the morning star (Scorpions).           Ascensiunea radicalilor. Toate mulţimile sunt iraţionale. Nu-şi poate permite să mai aştepte. Antisistemism la modă. Legea interesului de stat în Italia. Sânmărtean, politicos cu vilegiaturiştii, n-a fost cancer, a rămas alăptarea. Copiii lui Kaufmann.

A pierde

*

          (Intonaţie) Bună ziua (în 30 intonaţii). Paşte, calule, iarbă verde. A venit tramvaiul. Blindleistung. Ce-am avut (nimic) şi ce-am pierdut (tot).

          Din pierdere, pe zăpadă: Mefisto, la Muntele Nebun. Fugi, Argillan! Zgomotul îl trezi pe Tripitaka. Infern, 1954, p 222 – Parpanghel sbură pe urma lui. Beowulf cu-a sa viaţă a plătit. Abdiel contra Satan. Ora Aurora.

          Andromaha, Hecuba, Elena bocesc pe Hector şi oasele nescrumite încap în aur. Down-under, erosul supravieţuirii permutat în iniţiere. Rik omeric cu Budai, nobil austru. Târgovişte-Troia(Isarâk)-Kurukshetra. Satyrikon gitan, operă bufă. Nu şi-au dat seama că e taică-meu. Skanda. Yuddha-kanda. Ulis cu Diomed în tabăra traţienilor. Olimpischer Fruhling.

          Morţii zăpezii, aumbră. Indiliada. Sunase regina cealaltă, de la potop. Şagă genocidară. Iohosemprevoglia. Mihai Gramatopol: „un plat Petru Creţia, un absolut inacceptabil Florea Fugaru care confunda pe Homer cu Budai-Deleanu”. Puşi l-a văzut de mai multe ori mâncând la scriitori. Ţeapă Catavolinos. Bar Abbas. Zăpada-rasă-albă. Hora pe scut. Nu venişi de mladă verde?

          În filmul îngheţului, se pune în vedetă scrisul Paradise Lost. În Anatolida, Abel încercând să-şi trezească fratele, Cain, din somn: ‘Mai bine jos despoţii! De jos, din rădăcină / Să moară tirania!’ răcneşte, se răpede, / Ia furios măciuca şi capul drept în două / Lui Abel îi despică. Tot Heliade: O, Milton, treci la rându-ţi! John Milton, scăpat de puşcărie, dar orbit, şi-a dictat, la 60 de ani, Paradise Lost (1667) şi totuşi a fost acuzat de plagiat. Din Rai pierduţi, pân’ om mai ortoman / Ne-ntoarce-n locul binecuvântat. Cine să mai aibă ochi pentru Paradise Regained? I who ere while the happy Garden sung, / By one Man’s disobedience lost, now sing / Recovever’d Paradise to all mankind.

*

          (Mache) Toarasi, pai nu vedeti ca astia nen vatza sa facem ca iei ! Pai da, ca noi ie la ordinu lor ! Cine ia adus pa malagambisti la putere, nu americanii ? Siacum nen vatza sa fim cuminti, casa nu sa sparie aia de la FMiu si sa nu le mai dea bani la malagambisti !
Toarasi, americanii astia nea pacalit de doo ori, odatan 44 si odatan 89 !
Daca vreti sa ne mai pacaleasca, odata , naveti decat, da sa stiti ca chinejii nu nea pacalit niciodata Iei ie singurii care ne mai puate scuate dinca catun care nea bagat malagambistii ! Sa stiti ! Ca daca vine 2 milioane da chineji la noi, ca sa copenseze peia dea plecat in Spania si Italia, pai noi in doi ani ne revenimim ! Sa vedeti dumneavoastra de no fi asa! Traiasca poporu chinez frate cu poporu roman !Asa sa nea jute Hu Jintao ! Semneaza: Mache Psderie Abasador Estraordinar si Plindapotential al Republicii Populare Chineze la ziare.com

          Toarasi, sane fie rusine, finca ungurii sa strans 100000 da unguri ! Si noi nu ien stare nici sa ne strangem, ca sa nu mai spun ca si aia care sa strans, sa luat la bataie n3iei ! Pai iaz vazut voi peia la unguri ca sa batut intre iei ? Nu ! Pai sia tunci, ce vreti sa spuneti can Bucuresti nu ie unguri ? Ba sa stiti ca ie ! Da aia isi vede da treaba lor, ca nu cred i,o cai plateste aia de la Budapesta casa fie cuminti ! Asa ca cel mai bine ie tot cu chinejii ! ii punem sa aduca pestisoru ala da aur care indeplineste 3 dorinte, face zidu sil umple cu apa ! Si cu asta, am scapat da tuate grijile ! Sa traiti !Asa sa nea jute Hu Jintao !

* Continue reading „George ANCA: Ahimsa Eliadeană” →