Iacob CAZACU-ISTRATI: O pagină dedicată Centenarului Unirii

Pe urmele strămoşilor

 

Mândru merg prin puhava ţărână

Pe unde au paşit străbunii mei,

Şi-i aud din veacuri cum îngână

Baladele cântate în trecut de ei.

 

Semănat- au viaţă – paradis

Şi au tors legendele prin ani,

Cu bucurii, nevoi anii i-au nins

Şi cu slavă de oşteni şi de ţărani.

 

Roade  au cules pe  plaiul  meu

Munteni,  codreni   şi  ardeleni,

Şi  au  cântat  la bine  şi la greu

Aşa, cum e primit la moldoveni.

 

Mândru merg prin puhava tărână

Torcând  şi  eu legendele prin  ani,

Şi mă mândresc cu Patria Română

Şi cu strămoşii mei, dacii avani…

 

Eminescu către…noi 

  

Priviţi spre Europa cu gândul la Unire?!

Dar nu vedeţi un lucru simplu azi,

Că Ţara-i condamnată  la  pieire,

Voi, rătăciţi  prin  lume  ca  nomazi.

 

Nici prin străini nu vă-mpăcaţi cu fraţii,

Iar  viaţa  trece…trece – urmele  rămân…

Invidiaţi  pe  unii  şi-i urâţi pe alţii,

N-aveţi credinţă sfântă în sufletul păgân.

 

Lăsaţi trufia şi minciuna blestemată

Şi coborâţi din nori pe acest pământ,

Amintiţi-vă, că-aveţi o mamă şi un tată,

O Ţară şi un Neam, o Doină şi un Cânt.

 

Acum a  sosit  ceasul!  Hai!  Ca fraţii

Să ne unim hotarul, nu lăsaţi pe mâine,

Să  plângă  iarăşi Codrii  şi  Carpaţii…

Unire, lume! Deşteaptă-te române!

 

Și dacă-a fi…

 

Și de  dacă-a fi să plec chiar mâine,

Doar pentru una n-aș pleca,

Vreau să termin cu viața cea de câine,

Să nu mă simt străin în casa mea.

 

Să rup acele lanțuri ce mă leagă

De-acel sistem tâlhar și antichrist,

Ce-a otrăvit o națiune-ntreagă

Cu metastazele de cancer comunist.

 

Mi-i plină inima și sufletul de ură,

Cum de-am răbdat cei șaptezeci sărmani,

Să-mi lumineze Luciferul în bătătură,

Întunecându-mi mintea cu minciuni atâția ani?…

 

Nu pot să plec în altă lume mâine,

Nici mai târziu, pân- nu mă voi spăla

De-acei, ce-mi mâncă sfânta pâine

Și limba- mi ponegresc în țara mea.

 

Chiar de voi urca în ceruri către zei,

Voi fi cu sufletul și inima-mpăcată.

Continue reading „Iacob CAZACU-ISTRATI: O pagină dedicată Centenarului Unirii” →

Gheorghe Andrei NEAGU: Aventurile unui kakanez în Pokerania (pseudonuvelă)

DICTIONAR ONOMASTIC KAKANEZ

– Moleşal şi Somneşal (generali ai Pokeraniei)

– Mitomatician (ministrul ştiinţelor)

– Mitocanician (şeful academiei)

– Patronarhul (şeful statului)

– Beliviu (şeful justiţiei popeşti)

– Draconii (şlujbaşii episcopatului)

– Guvidam (şeful lacurilor şi bunurilor lor)

– Aquanam (şeful apelor)

– Aminam (şeful colivelor după morţi şi al testamentelor)

– Jurăstrîmb (avocat)

– Dormitori (demnitari de stat)

– Siniştrii (miniştrii episcopatului din Pokerania)

– Ofraieri (ofiţeri inferiori, gradele I, Ii, IIII)

– Sufraieri ( ofiţeri superiori)

– Pokerini (monedele episcpopatului)

– Quintari (şefii departamentului de bunuri)

– Cacealmar (şeful propagandei bisericeşti)

– Lingator (şeful diplomaţiei episcopale)

– Prolixişti (poliţai)

– C.S.M. ( comisia pentru stîrpit muşte

– C.F.D.S. (consorţiul falsificator de date statistice)

– A.C.A.C. (Aparatul central al apucătorilor de gulere)

– C.R.S.B. (Consiliul rudelor ştiute sau bănuite)

– Sfîrlici Trică, martor

– Trepăduş Precupeţul, martor

– Ion Fărăcarte

– Jakobi Minciunel

– Ziţa Muscărea

– Vera Buzecreţi

– Barbutania (ţinut al episcopatului)

– Rişcania (alt ţinut al episcopatului)

– Chibiţoi (chelner)

– Documentele războiului pierdut

– Formularul morţilor

– Act de împărţirea coliviei

––––––––––––––––

Pokerania

Trăsura imensă cît un rădvan, trasă de cîţiva cai puturoşi se opri brusc scîrţîind. Între graniţele celor două ţări exista o fîşie lată de cîţiva zeci de metri, o aşa-zisă zonă neutră între Tarocania şi Pokerania, între care membrii celor două ţări aveau imense legături de afaceri. De fapt nu se putea vorbi despre o activitate intensă în această zonă. Aici doar grănicerii Pokeraniei şi locuitorii Tarocaniei puteau efecuta un schimb util de păreri şi idei sub formă de insulte porcoase şi de cele mai multe ori de mijloace materiale.  Şi asta se întîmpla mai ales datorită faptului că locuitorii Pokeraniei nu se bucurau de aceaşi libertate  ca cei din Tarocania care şi aceştia la rîndul lor nu se puteau compara cu libertăţile şi mai mari ale locuitorilor vecini din Kakania. Şi asta se datora în primul rînd regimurilor politice diferite din cele trei ţări.

Călătorul nostru, străbătuse printre alte ţinuturi şi cele ale Kakaniei şi Tarocaniei pregătindu-se pentru a face acelaşi lucru şi în Pokerania. Coborî din trăsură cu tovarăşii de drum îndreptîndu-se spre clădirea vameşilor pokeranieni. Cu ziduri puternice, vopsite în culori albe şi roşii, clădirea vămii îţi atrăgea atenţia prin barele masive ce călăuzeau călătorii printr-un labirint de puncte de control, pe cît de dese pe atît de înspăimîntătoare. Călătorii după ce au fost ciupiţi, gîdilaţi, ciocăniţi cu cele mai perfecţionate şi mai ultrasensibile mecanisme, la fiecare punct de control, au intrat în clădirea propriu-zisă a vămii. Cîte o duzină de vămeşiţe şi tot atîţia vameşi, invitau plini de o politeţe prefăcută pe călători separîndu-i după sexe şi introducîndu-i în birouri separate, Aici după ce-i dezbrăcau în pielea goală îi gîdilau şi îi pişcau din nou cu aparate şi mai moderne, în vreme ce hainele le erau studiate la macroscoape la mai toate cusăturile, îi declarau apţi de a intra sau nu în ţinut.

În sfîrşit, după ce s-au confiscat cîteva ghiuluri turceşti, icoane şi ceasuri ruseşti, cărţi kakaneze, hopină şi başiş, fură lăsaţi liberi. La plecare li se înmînă un formular denumit „Act de împărţirea coliviei” precum şi un „Formular al morţilor” cu instrucţiuni precise de folosire. Înarmaţi pînă în dinţi, grănicerii pokeranezi, se îndreptară cu toţii în clădirea vămii împărţind fără ruşine aproape sub ochii călătorilor ce se urcaseră deja în trăsură aşteptîndu-şi surugiul să plece, ghiulurile şi obiectele confiscate. De fapt, Pokeranezii de rînd ştiau vilele somptuoase în care locuiau vameşii. De aceea erau posturile lor  atît de rîvnite cu toate bătăliile ce se dădeau între aceştia şi oamenii lui Beliviu ministrul trebilor dinăuntru.

Trăsura gonea pe drumul desfundat, dintre hîrtoape, tot mai adînc în ţinutul Pokeraniei. La fiecare pas, ţinuturi întinse şi bogate îţi clăteau privirile. Pokerania nu era o ţară prea mare, ba chiar destul de mică, în comparaţie cu ţinuturile de tradiţie de pe pămînt. Forma de organizare era ecleziastică, avînd drept şef al statului pe excelenţa sa, domnul Patronarh, şef al statului, şef al marelui consiliu episcopal, comandant suprem al ofraierilor, (ofiţeri inferiori) şi sufrăierilor (ofiţeri superiori), comandant suprem al forţelor bărbate, doctor în afara cauzei în ştiinţe ecleziastice, în ştiinţa horoscoapelor şi prezicător şef al tuturor fenomenelor pămînteşti. Am enumerat aici doar cîteva din domeniile în care excelenţa sa Patronarhul obişnuia să fie consultat dînd indicaţii adeseori în toate domeniile vieţii. Unele guri rele s-au şi grăbit să latre fie în Tarocania fie în Kakania, dar văzîndu-se neluate în seamă s-au liniştit uşor luînd cîte o piatră în gură.

Patronarhul în tot ce făcea se sprijinea pe slujbaşii măreniţi, ce purtau înaltul titlu de draconi şi se găseau în fiecare ţinut al Pokeraniei, în cele mai luxoase clădiri, cu tot confortul pe care niciodată nu l-ar fi visat la sfîrcul mamei lor vreodată. Draconii se cunoşteau între ei, aveau un cartonaş albicios, găurit, drept semn al distincţiei. Cu cît gaura făcută de ei era mai mare cu atît gradul  era mai mic. Cîţiva iniţiaţi spuneau că prin aceste găuri, fiecare dracon privea în miezul problemei ce o avea de rezolvat. Şi pe măsură ce postul era mai mare, gaura se făcea tot mai mică. Aşa se face că şeful draconilor unui ţinut, avea cartonul aproape întreg  şi privea în miezul problemelor doar prin găuricea lăsată de un ac fin de broderie. Gurile rele iar vorbesc că draconii iau paralele de pomană, dar din experienţa mea aş putea spune că nu au dreptate.

Trăsura mergea mai departe şi călătorii din ea sătui de starea de somn în care zăcuseră din belşug, începură să sporovăiască:

– Sînteţi străin de părţile acestea.

– Din Kakania! fu răspunsul scurt al străinului.

– Oooo! Din Kakania! N-am fost niciodată pînă acolo. Am auzit o mulţime de lucruri frumoase despre Kakania. Îmi daţi voie să mă prezint. Sînt Vera Buzecreţi, iar dumneaei este Ziţa Muscărea una dintre cele mai bune piretene din Pokerania.

– Mergem la Pokereşti, capitala episcopului nostru, zise cealaltă înclinîndu-şi uşor capul de bucle oxigenate în direcţia străinului. Apoi tot ea continuă:

– Dumneavoastră unde mergeţi?

– Tot la Pokereşti, răspunse străinul.

– Cu ce probleme? îl întrebă un cetăţean robust, roşu la faţă, cu ceafa plină de transpiraţie.

– Dar ce vă interesează? replică străinul vădit indispus de interesul subit stîrnit de persoane sa preailuştrilor călători.

– Chiar de ce vă interesează? Ciripiră la unison şi cele două proaspete cunoştinţe.

Atunci individul scoase în faţa lor un cartonaş albastru cu o gaură potrivită la mijloc. Cele două pokeroniste îngălbeniră, iar străinului kakanez nici măcar nu i se păru amuzant cartonaşul cu gaura în mijloc.

– Ce-mi arăţi dumneata porcăria aia fără să ţi-o cer! încercă el să iasă din încurcătură nedumerit de semnele disperate şi de muţenia celor două frumoase pokeraneze.

– Sînt un înalt demnitar al apucăturilor de guler şi de mult încerc să văd scopurile ascunse cu care ai venit dumneata în Pokerania iubită, zise apucătorul de gulere uşor iritat.

– Asta nu te priveşte pe dumneata, chiar de eşti un înalt demnitar al apucăturilor de gulere, îi răspunse străinul hotărît.

Continue reading „Gheorghe Andrei NEAGU: Aventurile unui kakanez în Pokerania (pseudonuvelă)” →

Roni CĂCIULARU: Un succes de zile mari „Ca la Tǎnase”

Autor când mergeam cu elegantul autocar „organizat” de economistul Moni Șainştein, conducǎtor al HOR-ului (Uniunea Originarilor din România), pe drumul de la Petah Tikva la Tel Aviv, mi s-a pǎrut cǎ particip la o cǎlǎtorie frumoasǎ, interesantǎ, iar timpul trecea pe nesimțite. Lumea discuta cu patos, cu drag şi admirație, cu emoție şi, da, îmi permit sǎ spun, cu sufletul la gurǎ, despre Teatrul de Estradǎ, cǎtre care ne-ndreptam. E vorba de Teatrul „Constantin Tănase”, continuator al marilor tradiții pozitive ale artei româneşti, atât de legatǎ şi de unii mari şi talentați creatori evrei. Existǎ, de fapt, o legǎturǎ, pe cât de fireascǎ, pe-atât de profundǎ, între marii artişti ai Teatrului „Constantin Tǎnase” şi publicul sǎu român de aici, din Israel.

Esențialmente vorbind, noi suntem un public constant, aici şi acum, aşa cum am fost şi acolo, în România tinereții noastre, sau cum suntem şi în timpul vizitelor ce încǎ le facem, cu patimǎ şi dor… La deschiderea cortinei în seara de sâmbǎtǎ, 3 noiembrie, la sala arhiplinǎ a „Beit Zionei America” prologul, înconjurat de paiete, de dansatoare si dansatori, dar şi de mu- zicǎ bunǎ, mǎ rog, „Ca la Tǎnase”, a umplut scena prin emoționanta recitare a deschizǎtoarei spectacolului, frumoasa actriță Ana Maria Donosă.

Erau, în esențǎ, aceleaşi idei din autobuzul lui Moni Șainştain, aveau aceeaşi cǎldurǎ şi admirație, dar de data asta ele erau adresate publicului care, la intrare, încǎ se mai bǎtea (desigur, doar o parte!) pentru „un loc în plus!” Pe scenǎ urmau sǎ fie – şi au fost şi încǎ cum au fost! – marele ARȘINEL, alături de spumosul şi impu- nǎtorul Vasile Muraru şi steaua strǎlucitoare a Teatrului „C. Tǎnase”, Valentina Fǎtu. Era marea trupǎ, de excepție, a unui Teatru şi gen artistic unic în lume: REVISTA. Și nici nu ştii când, dar totul devine cântec, dans şi voie bunǎ. Însǎ, vedeți dumneavoastrǎ, astea toate sunt pânǎ…! Doar pânǎ…, dragii mei amici, voi cei care n-ați reuşit sǎ participați şi de astǎ datǎ la un minunat spectacol „Ca la Tǎnase!”. Pǎcat!

Dar iatǎ, pentru voi scriu; şi recunosc cǎ gestul meu de-a fi cu capul plecat peste literele computerului, se asociazǎ şi cu o sincerǎ reverențǎ pentru marii artişti români, de pe scena acelei excelente seri. Deci am vorbit doar de ceea ce a fost pânǎ la un moment dat: cuplete, satirǎ, umor, muzicǎ şi dans… Eram în Tel Aviv sau ne aflam la Bucureşti? Eram nişte oameni mai în vârstǎ (unii!), sau ne reîntâlneam cu propria noastrǎ tinerețe? Era realitatea zilelor noastre sau, pur şi simplu, nostalgie? Minunații aceia de pe scenǎ, ei fǎceau şi desfǎceau stǎrile noastre sufleteşti. Asta, cred cǎ mǎ ințelegeți, pânǎ!…

… Și deodatǎ, aceeaşi scenǎ fǎrǎ decor, acelaşi spațiu de teatru muzical bun şi frumos, devine vrajǎ – acesta e cuvântul! şi sunt fericit cǎ l-am scris, cǎci iatǎ, apare un om, un artist, un vrǎjitor al scenei – apare în ropote de aplauze: E MARELE ARȘINEL!

Cum sǎ-i subliniezi oare grandoarea şi naturalețea, imensa lui capacitate de a-ți intra în suflet, de a te înnobila, de a te face mai sensibil la tot ce e frumos şi bun, de a te emoționa prin sinceritate şi mesaj nobil?! Peste anii lui de glorie, fuge gândul meu şi întreabǎ: oare ce lǎsǎm în urmǎ? Iar Arşinel, actorul ǎsta colosal, lasǎ în urma unei vieți – suntem cam de-o vârstǎ, maestre! – Arşinel lasǎ în urma sa nişte suflete fericite, nişte oameni cu lacrimi în ochi – de bucurie şi emoție curatǎ, cu trǎiri profunde şi renaşteri. Oameni buni: Renaşteri!

Un mare artist, unic în felul sǎu, sub lumina reflectoarelor! Și scena nu mai e scenǎ, e altceva, e un spațiu ce are o vibrație caldǎ şi profund omeneascǎ! O masǎ, douǎ scaune. Actorul şi-o femeie. Apoi alta, şi încǎ una… Și Arşinel, adicǎ muntele acela de talent, atât de om, ridicǎ banalul la valoarea lui adevǎratǎ, adicǎ sus, în sfere cereşti, de suflet frumos şi bun şi-adevǎrat. Simplu, cald, dar şi grandios:

„Ce faci astǎ searǎ tu?/ Poți sǎ-mi dai un Rendez-vous/ Ca sǎ mergem într-o cârciumioarǎ?…/ Ne va zice din țambal/ Un țigan sentimental/ Când n-o mai fi nimeni în local…/ Si în zori/ In trǎsurǎ spre Sosea/ Fericit, în sfârşit/ Am sǎ-ți spun/ Iubirea mea!/ Ce faci astǎ searǎ tu/ Poți sǎ-mi dai un Rendez-vous?!/ Spune doar atâta:/ Da sau NU”…

Și miracolul continuǎ, sala cântǎ, râde şi danseazǎ, împreunǎ cu superbele dansatoare din jurul lui Arşinel, nişte femei ce-l înconjoarǎ tandru şi fermecate, fermecând!… Apoi, alte minunate melodii, cuplete, scheciuri de satirǎ, anecdote. Și reflectorul trece, lunecând şi rupând clipe, peste pulpe dezgolite, cǎci aşa e la Estradǎ, nu poți fi melancolic, vesel sau incisiv, decât doar un pic şi treci mereu la altceva, mai frumos, mai distractiv, mai atractiv.  Și iatǎ-l pe Vasile Muraru, ca-ntotdeauna un imens artist. Și ǎsta e un car de talent, iar lângǎ el e Zâna Zânelor din Teatrul acesta bucureştean, sau din orice scenǎ; care se preface, în prezența ei, într-un cadru de cristal, cu strǎluciri diamantine.

Desigur, asta se-ntâmplǎ sub famecul acestui inegalabil talent numit Valentina Fǎtu. Sunt acestea clipe de delectare, lumea fredoneazǎ, sala-i în delir, succesul Marelui Teatru explicǎ din plin „bǎtǎlia” pentru bilete de la intrare. Și nu pot sǎ mǎ apropii de finalul acestor însemnǎri, fǎrǎ a descrie bucuria întregii sǎli din centrul Tel Aviv-ului, salǎ cu sute şi sute de locuri. E bucuria declanşatǎ de Show-ul dat de Gabriel Dorobantu, care vine şi el la noi, în Israel, de peste 25 de ani. Vine cu acelaşi farmec, mereu mai strǎlucitor! Aceleaşi aplauze şi „bis”-uri mereu, pentru acest arhi tect al cântecului bun, pǎtrunzǎtor, cuceritor. Artǎ, oameni buni! Artǎ adevǎratǎ!

De fapt, avem prilejul sǎ ne referim la artǎ şi artişti adevǎrati. Artişti care se manifestǎ şi azi în buna traditie creatǎ de Constantin Tǎnase, Ion Antonescu-Cǎrǎbuş, Mircea Crişan, Maria Tǎnase, Vasile Tomazian, N. Stroe, Radu Zaharescu, Horia Cǎciulescu, Puiu Călinescu, Nicu Constantin, Cristina Stamate, Al. Lulescu, Gigǎ Petrescu, Nicolae Nitescu, Luigi Ionescu, Florin Dorian, Nicuşor Constantinescu, Bițu Fǎlticineanu, Ion Vasilescu, Elly Roman, Aurel Giroveanu, Gherase Dendrino, Henri Mǎlineanu, Edmond Deda, Sergiu Malagamba, George Voinescu, marea Stela Popescu, şi-atâtia altii, care au fǎcut viata unor oameni, chiar şi a noastrǎ, mai bunǎ, mai frumoasǎ.

Cu prilejul turneului anterior în Israel, efec- tuat de acest mare şi serios Teatru românesc, mǎ adresam public şi direct directorului:

„Domnule Arşinel (…) ati promis de pe scenǎ cǎ veti reveni o datǎ la doi ani. Veniti mai des! Noi vǎ aşteptǎm. Noi, copiii noştri, poate şi nepotii!”. Nu pot încheia, nici de astǎ datǎ, altfel!” Și asta pentru cǎ, şi unii, şi altii, artişti şi spectatori, ne-am tinut de cuvânt. Ne-am revǎzut! Spectacolul la care m-am referit mai sus înseamnǎ, în esentǎ, iubire şi pretuire!

Dar, permiteti-mi să spun cǎ nici iubirea şi nici recunoaşterea valorilor nu înseamnǎ nimic, dacǎ nu existǎ nişte oameni exceptionali, care ştiu sǎ facǎ din vis şi dorintǎ – realitate! O realitate de care ne bucurǎm şi noi, azi. Mǎ gândesc – o scriu cu greu, cǎci public în ziarul ei, dar n-am încotro, deoare- ce adevǎrul e mai puternic decât jena mea – mǎ gândesc la Doina Meiseles, care are farmecul de a şti sǎ deschidǎ tot felul de uşi, atunci când trebuie şi acolo unde trebuie. ?i mai ştie Doina Meiseles sǎ obtinǎ ce trebuie, la momentul oportun! Nu e putin!

De fapt, nu poti fi mare ziarist, numai cu un condei bun! Dar ea, Doina Meiseles – este! Cǎci scrie cu har, editeazǎ presa de limbǎ românǎ, învinge şi înfǎptuieşte! Turneul despre care am vorbit mai sus se datoreazǎ – şi el! – abilitǎtii şi muncii creatoare a ziaristei de prim rang, de aici, de la noi! Alǎturi de ea se aflǎ şi un impresar-artist, Liane Herman, un fel de fac- totum, super inimos, hiper sufletist, suprarealist, şi care se dovedeşte ancorat în realitatea practicǎ mai bine decât multi altii!

Le mulţumim amândurora, fǎrǎ sǎ uitǎm, desigur, un mare prieten al Israelului, doamna primar general al Bucureştiului, Gabriela Firea! La revedere, prieteni din România! Și vǎ asteptǎm mereu!

––––––––-

Roni CACIULARU

Revista Jurnalul Săptămânii (Tel Aviv)

noiembrie 2018

Cristian Petru BĂLAN: Prof. Dr. Aurel Sasu – Dicţionarul biografic al literaturii române

Prof. Dr. Aurel Sasu – autorul celei mai complete lucrări de lexicografie literară publicată vreodată în cultura română („Dicţionarul biografic al literaturii române” (DBLR) )

„Dicţionarul biografic al literaturii române” (DBLR), redactat în două volume (vol. I: literele A-L, vol. al II-lea: literele M-Z), este primul dicţionar al scriitorilor români având, cu mici excepţii, portretele tuturor scriitorilor de limbă română din ţară şi din străinătate.

În toamna anului 2006, la editura „Paralela 45”, în seria „Marile dicţionare”, a apărut cel mai complet dicţionar biografic (concentrat) al scriitorilor români publicat vreodată în cultura română, o lucrare de excepţie, pe cât de bine documentată, pe atât de necesară şi valoroasă, rod al unei munci titanice şi ambiţioase depusă de cunoscutul critic, istoric literar şi traducător Aurel Sasu (n. 1943), profesor la Facultatea de Litere a Universităţii „Avram Iancu” din Cluj-Napoca (din 2000 şi decan din 2002), doctor în filologie al Universităţii din Cluj, lector de limbă şi civilizaţie românească la University of Washington din Seatle (Statele Unite), Resident Scholar (1991) la Multicultural History Society of Ontario (Toronto, Canada) şi Visiting Scholar la Northrop Frye Center, Victoria University (1993, Toronto, Canada), fost Bursier Fulbright, în 1998, la Georgetown University din Washington DC, laureat a numeroase premii, printre care Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române pe 1994 si premiul „Opera Magna” al Uniunii Scriitorilor (1995) ş.a.

Critic şi istoric literar prolific, cu o uriaşă putere de muncă, profesorul Aurel Sasu este autorul a numeroase cărţi şi studii de specialitate, printre care lucrări teoretice din domeniul problemelor de retorică şi hermeneutică, studii de sociologie a romanului românesc, lucrări lexicografice, bibliografii critice adnotate, studii de psihologie literară, dar în primul rând cunoscut fiind în calitate de coordonator şi autor, în colaborare cu Mircea Zaciu şi Marian Papahagi al marelui „Dicţionar al scriitorilor români”, publicat în patru volume între 1995-2002 (continuând pe cel în două volume din 1985); coautor, cu aceiaşi colegi, al „Dicţionarului esenţial al scriitorilor români” (2001), autor al „Dicţionarului scriitorilor români din Statele Unite şi Canada” (Buc., 2001) şi a numeroase traduceri din engleză în limba română. Toate cărţile profesorului Sasu, fără excepţie, au fost primite elogios de criticii literari din ţară şi din străinătate, autorul fiind răsplătit nu numai cu premii, dar şi cu invitaţii la colocviile internaţionale de litertură din SUA, Moscova, Varşovia şi Toronto.

Proiectul unui „Dicţionar biografic al literaturii române” a existat, desigur, mai demult şi chiar a fost anunţat în presa literară şi în publicaţii de mare tiraj după încheierea seriei de patru volume ale „Dicţionarului scriitorilor români” (1995-2002), dintre care ultimele două volume au fost elaborate exclusiv de profesorul Sasu, datorită dispariţiei celorlalti coautori, Mircea Zaciu şi Marian Papahagi. Chiar dacă în procesul de elaborare a acestui mare DBLR, în care sunt descrisi 2.301 scriitori pe 1.778 de pagini, au fost folosite şi datele strânse de cei 54 de colaboratori, o parte dintre articole, cu adăugirile şi îndreptările necesare, au fost reproduse sub semnăturile lor, toate celelalte articole, din sus-numitul „Dicţionar biografic”, peste 800 la număr, aparţin în exclusivitate profesorului Aurel Sasu, autorul principal.

„O utilă noutate a „Dicţionarului…” este însăşi clasificarea „Biografiei generale”, în care găsim menţionate, în ordine alfabetică, toate enciclopediile şi dicţionarele literare apărute în România, de-a lungul timpului, toate istoriile literare românesti, toate studiile de istorie şi critică literară şi toate volumele de interviuri apărute vreodată la noi în ţară, lista tuturor acestor titluri fiind extrem de lungă, de bogată şi impecabil prezentată, pe criterii cronologice. Ea vine în ajutorul tuturor cercetătorilor filologi, critici şi istorici literari.

O altă mare noutate, o adevărată premieră editorială, este faptul că mai toti scriitorii prezentaţi sunt afişaţi cu portretele lor, multe chipuri fiind total necunoscute cititorilor români. Procurarea fotografiilor şi dreptul de a fi reproduse nu s-a făcut fără serioase eforturi şi nebănuite dificultăţi.

Prima grijă a autorului a fost, desigur, să nu lipsească din „Dicţionar” numele importante ale literaturii române contemporane, iar aducerea la zi a informaţiei pentru anii 1990-2003 a presupus, după propria-i mărturie, „un imens efort documentar, nu lipsit de renunţări şi insuccese…”. Pe de altă parte, ar fi nedrept să omitem două esenţiale precizări ale distinsului profesor, ambele fiind de ordin financiar: „Dicţionarul biografic a fost realizat fără contribuţia vreunei instituţii române de cultură” – aşadar, fără sponsorizări, cum se obişnuieste, de obicei, corolarul fiind un rod al colaborărilor nemijlocite: „De la simpla corespondenţă cu sutele de autori, până la tehnoredactare, iconografie, cercetarea documentară, listarea întregului material (mai multe mii de pagini) şi transpunerea cărţii pe suport electronic, totul s-a făcut prin efort financiar propriu.” Oare câţi scriitori şi autori mai recurg la asemenea sacrificii în zilele noastre?

Bogata experienţă didactică şi de autor biografic prolific, i-a dictat însă profesorului Aurel Sasu să-şi concentreze acumularea informaţiei în concepte informaţionale precise, comunicând cititorului esenţa datelor biobibliografice, ocolind amănuntele şi digresiunile inutile. În selecţia numelor de autori s-a avut în vedere sugestiile şi solicitările din presa literară, adăugându-se ultimele date, aduse la zi, din publicaţiile tuturor scriitorilor clasici ori în viaţă, operaţie deosebit de pretenţioasă şi dificilă, dată fiind avalanşa extraordinară a apariţiilor din puzderia de edituri existente în prezent şi de numărul mare al debutanţilor, între aceştia, pe lângă noile nume ale multor autori români şi din Republica Moldova, fiind incluşi cam toţi scriitorii de la noi de naţionalitate maghiară, germană, sârbă şi ucrainiană. Cât priveşte scriitorii exilaţi, expatriaţi, autoexilaţi etc., nu se face nici o discriminare între poziţia acestora şi activitatea celor din ţară, iar numărul celor din această categorie, incluşi în dicţionar, nu este deloc insignifiant. Dimpotrivă.

Continue reading „Cristian Petru BĂLAN: Prof. Dr. Aurel Sasu – Dicţionarul biografic al literaturii române” →

Victor TEIȘANU: Un catehism poetico-epic

Despre Nicolae Dabija am scris în câteva rânduri, subliniind de fiecare dată lejeritatea sa de veritabil prestidigitator în mânuirea limbii române. Noul volum, „Așchii de Cer” (Editura pentru Literatură și Artă, Chișinău, 2018), reconfirmă cu asupra de măsură această abilitate. Avem de-a face cu o lucrare-mozaic, adunând între coperți fragmente („așchii”) de cele mai diverse proveniențe. Sunt 599 de „așchii”, unele sub forma narațiunii, mai extinse, altele, compuse din cuvinte puține, cu aspect aforistic. Se circumscriu unor zone care, prin definiție, nu prea consonează : politică, artă, filosofie, religie, istorie, medicină, educație, democrație și dictatură, sat și oraș, copilărie și maturitate sau senectute. Toate unite însă printr-o haină stilistică inconfundabilă și mai ales prin acea ubicuă atitudine de empatizare sau polemizare cu subiectul.

Așadar, poziționarea lui Nicolae Dabija față de „așchiile” sale este bivalentă: critică, dacă vorbim de ceva care încalcă standardele etice ale scriitorului, sau elogioasă, când subiectul abordat se încadrează în aceste standarde. E limpede însă că autorul se simte confortabil și ca moralist, în buna tradiție a termenului. Astfel, criteriul moral devine hegemonic, dictând tonul discursului. Încât și vocabula așchie se încarcă de emoții cu semn pozitiv : „Nu există Neam mai frumos pe lume ca această așchie de Neam românesc care m-a înfiat”, afirmă Nicolae Dabija relativ la Basarabia. Dar o face cu durerea imposibil de vindecat că pământul din stânga Prutului continuă să fie o „așchie de țară în afara Țării”. Când se numesc „așchii de cer”, atunci cu siguranță este sugerată, în contul lor, o valoare spirituală.

Însă problema Basarabiei rămâne permanent pe tapet, devenind obsesivă. Indiferent pe unde ne-ar purta la un moment dat harul său iscoditor, Nicolae Dabija se întoarce întotdeauna la istoria mutilată a străvechiului teritoriu românesc înstrăinat. Sistematic, aceasta va fi prisma prin care sunt priviți și judecați contemporanii, dar și înaintașii, cu toate faptele lor. Carența morală a prezentului, ne spune scriitorul, vine mai cu seamă din anihilarea credinței și etosului creștin, săvârșită în lunga perioadă de ocupație bolșevică și atee: „Ce tristă istorie am avut, dacă la 1665 Chișinăul avea 17 biserici, iar acum, după 350 de ani de zidiri bisericești, sunt doar 16!”.

Apărând sacralitatea ființei, ca sursă de libertate și speranță, autorul nu ezită câtuși de puțin să combată totuși festivismul și excesele îndoielnice din sfera ortodoxiei basarabene. Exemplul ales este elocvent: cum în stânga Prutului se acceptă atât stilul vechi cât și cel nou al calendarului, înseamnă că cele 183 de sărbători oficiale, dublându-se, dau cifra de 366, ceea ce, să recunoaștem, e cam mult pentru un singur an.

Drama Basarabiei cotropite și supuse unui regim de teroare ocupă în carte un spațiu semnificativ. Referințele sunt în majoritate despre anii sumbri de după 1940, cu deportări, deznaționalizare și genocid. Aici găsim pagini memorialistice de impresionantă consistență și diversitate faptică. Din multitudinea de secvențe, unele aflate la limita senzaționalului, se încheagă un tablou tulburător, cu ființe umane și destine pulverizate de malaxorul politic, într-o amețitoare sarabandă tragică. Întâmplările avute în vedere se întrec în accente zguduitoare, egalând adesea spectaculozitatea romanelor de aventuri. Spre a le feri de barbaria ocupantului sovietic, preotul și locuitorii unui sat, în deplin consens, au ascuns odoarele, icoanele și cărțile bisericești în scorbura stejarului multisecular din curte. De-acolo bunurile au fost recuperate, de către supraviețuitori, abia după 1990. Într-un lagăr din Siberia, iarna, din cauza pământului înghețat, sicriele cu morți erau duse la pădure și fixate cu sfori în rămurișul copacilor, la adăpost de atacul sălbăticiunilor. Imaginea sutelor de sicrie legănate noaptea de vânt ar putea inflama până și cea mai palidă imaginație. Sau povestea câinelui Bobu, care-și așteaptă, fidel, timp de 9 ani stăpânii deportați în ghețurile arctice, apărând gospodăria de neaveniți și murind apoi fericit, imediat după revederea cu sărmanii întorși din gulag. În aceeași notă și istorioara cu mărul ajuns întâmplător pe masa unor deportați: fructul este privit de toți ca o minune cerească și sacrificat ritualic într-o zi de duminică, spre a fi dăruit copiilor.

Din capitolul ororilor n-ar putea lipsi episodul cu fetița de șase ani, surdomută, deportată și ea peste Urali, lângă cei maturi, deoarece „calomniase puterea sovietică”. Dar este o atrocitate care le întrece în cruzime pe toate celelalte: aflăm că la 22 iunie 1941, când armata română trecea Prutul, la Ivdel, închisoarea siberiană pentru basarabeni, au fost împușcați, ca răzbunare, o mie de oameni dintre deținuți. Alți o mie, când românii au intrat în Chișinău ; încă o mie, când trupele noastre au trecut Nistrul. Și tot așa, alte mii când s-a cucerit Odesa, ori s-a ajuns în Crimeea, apoi la Stalingrad și la Cotul Donului.

Dincolo de ferocitatea torționarilor, reflectând de fapt specifice metehne totalitare, cititorul va putea savura cu voluptate pagini narative de maximă acuratețe estetică. Nicolae Dabija pare adesea un magician al combinațiilor sintactice, generatoare de insolite metafore. Îi reușesc de minune invențiile cu aspect de calambur, ori numeroasele panseuri de factură ontică și filosofică, alcătuite din două enunțuri aparent disjunctive, precum: „Mai ușor poți împăca doi regi care se ceartă de la un regat, decât două femei care se ceartă de la un bărbat”. Sau: „Când ești așteptat undeva cu drag, chiar dacă întârzii, ajungi totdeauna la timp”.

Câteva excelente cugetări dau seamă despre măreția și superioritatea spiritului în comparație cu materia: „Prin faptul că se reflectă într-o băltoacă, soarele nu devine mai murdar, nici băltoaca mai curată”, ori „Cei care scuipă spre Cer nu pot murdări Bolta, oricât și-ar opinti flegma”. Tot așa cum o amară experiență istorică produce cugetări nu tocmai onorante pentru făcătorii de revoluții, când în fond acestea „se rezumă, până la urmă, nu la visul sclavului de a fi liber, ci la visul sclavului de a fi stăpân și de a avea, la rându-i, sclavii săi”.

Amintirile copilăriei, sau evocarea părinților și bunicilor, dar mai ales a mamei Cristina, sunt momente de grație pentru poetul și prozatorul care sălășluiesc armonios în ființa lui Nicolae Dabija. Efluvii nostalgice în tandem cu sentimentul paradisului pierdut, dar dăinuind fabulos în memorie, ca și amprenta vremii care curge implacabil, se unesc într-o construcție narativă rezistentă. Rafinamentul elaborat și vibrația trăirii neîngrădite par a nu se stânjeni reciproc. Așa cum nici șarjele ironice și umorul abundent, revărsându-se peste tot precum o lavă incandescentă, nu afectează echilibrul aproape clasic al edificiului, în pofida faptului că zidarul este un iremediabil romantic.

Artist care surprinde necontenit prin mobilitatea spiritului, Nicolae Dabija, mereu disponibil la dialog chiar și cu prezumtivii inamici, oferă aici importante și necesare clarificări literare, ținând de doctrină și paradigmă. Din multele pagini pe această temă, mustind de inteligență și fantezie, se rețin sinceritatea și esența morală a mecanismului său de creație. Ni s-ar părea de asemenea impardonabil să omitem sclipitoarele sale interpretări din universul biblic. Este, din acest punct de vedere, un redutabil tâlcuitor, plin de imaginație și capabil de asocieri surprinzătoare. Toate aceste glose ale sale au drept corolar o mai adecvată viziune asupra faptului teologic, constituindu-se, la sfârșit, într-o folositoare cateheză. Dar Așchii de Cer, în integralitatea volumului, cu cele 599 secvențe epico-poetice, prin generalizarea observației și consecvența traseului moral, ar putea însemna pentru cititorul onest un prețios catehism de viață și literatură.

–––––––-

Victor TEIȘANU

7 noiembrie 2018

Dărăbani, Botoșani

Ben TODICĂ: Benedictus

(I) (1) SINUCIDERE

 

Vezi tu că eu am fost complet singur, aveam tot ce-mi trebuie, material, aveam emisiunea la radio care îmi aducea un fel de satisfacţie profesională şi de a contribui, însă eram singur, iar comunitatea nu(ts), nu răspundea cumva muncii mele, să dea telefoane, să spună le-a plăcut, nu le-a plăcut, să-njure, să felicite. Şi făceam asta de ani de zile şi de fiecare dată mă întorceam acasă într-o casă goală, mă aşezam pe marginea patului şi stăteam până se întunecă afară şi mă gândeam la rostul vieţii. Ce rost au astea toate, să fii singur. Dar vezi tu că muncind să-ţi câştigi existenţa şi să contribui şi la muncă voluntară, la munca asta artistică cerând un efort deosebit şi timp, într-un fel te izolează de o viaţă reală, adică, la urma urmei, eu trăiam într-o lume virtuală. Şi într-o zi am zis că nu mai are rost şi am simţit că nu mai are sens nimic în jurul meu şi am zis că o soluţie ar fi poate sinuciderea.

Şi mă şi imaginam deja pe un scăunel cu o frânghie legată de gât, deja umblam după ele în gândul meu prin casă, prin garaj. Şi când am fost decis s-o fac, sună telefonul, care mă deranjează de la drumul meu şi chiar am vrut să-l ignor, sau poate-l ignoram dacă telefonul nu insista, fiind în altă cameră. Şi m-am dus cu intenţia să-l deconectez. Şi, punând mâna pe el, am răspuns într-un fel automat. Înăuntru o voce de doamna cu un accent, vorbea în engleză, de sârboaica am dedus eu, care mă întreabă dacă eu sunt dl Benedictus de la radio şi mă roagă să nu mă supăr dar că a auzit despre mine de la o familie şi c-ar vrea să se întâlnească cu mine să stăm de vorbă.

Mi-a spus că e austriaca, are doi copii, c-a avut recent un accident de maşină în care soţul i-a murit, că au o fabrică de pâine, că are mici probleme şi ar vrea să mă cunoască să stea de vorbă cu mine… Are nevoie de ajutorul meu, dacă pot s-o ajut. Bineînţeles că n-aveam eu chef să ies din casă la ora aia, că eram pornit pe un alt drum. Însă ea a insista ca să ne întâlnim acum şi am zis că haide s-o ajut, să văd ce vrea, şi pe urmă…

Şi mi-a dat întâlnire într-o suburbie la vreo zece km de casă, în Charlston, la jumătatea drumului, la un McDonald’s. Zic, cum o să vă cunosc? Dar ea avea o voce, cum am zis, de femeie de ţară, un accent sârbesc, un om mai simplu, nu elevat. Şi ea mi-a zis, nu-ţi fă probleme, eu o să te recunosc pe tine, mă aştepţi în parcare şi doar ieşi din maşina să te văd. Pentru că ea mi-a văzut poză la familia respectivă şi mă cunoaşte.

M-am urcat în maşina mea Nissan Gazel şi m-am oprit în parcarea din Charlston, de la McDonald’s. Am stat şi am aşteptat, afară, mă uitam la fiecare maşină care intră şi fiecare persoană care ieşea îmi imaginam că aia e persoana şi încercam dinainte să prezic sau să deduc ce probleme avea, cum s-o ajut. Arătarea şi felul să sugereze de ce natura să fie ajutorul meu.

Şi la un moment dat apare în parcare un BMW decapotabil alb şi o puştoaică de vreo 18-19 ani, superbă, care parchează lângă maşina mea. Bineînţeles că eu m-am uitat peste ea, mai departe, aşteptăm o femeie necăjită, femeia din telefon. Gagica asta se dă jos din maşină şi vine ea la mine, în loc să intre în McDonald’s. Şi-mi spune, d-stra sunteţi Ted Benedictus? La care, automat, m-am gândit ce drac de ajutor să-ţi dau eu ţie, când eu sunt un pârlit, iar tu cu maşina asta luxoasă şi figura, corpul, arătarea ta poţi să fuţi o juma de stradă, să te umpli de bani şi să-ţi rezolvi problemele oricât de mari ar fi.

Şi ea mă invită înăuntru, dacă am timp, să stăm la o cafea… Şi începe să-mi povestească problema ei. Că ceva timp în urmă a avut un accident de maşină şi i-a murit soţul şi că a rămas singura împreună cu business-ul şi copiii şi că umblă să caute să găseasc pe cineva cu care să-şi unească viaţa şi că a auzit că sunt cinstit şi stau singur. Şi îmi propune să vadă dacă vreau să ne cunoaştem. Ce drac să-i zic! Asta era o întorsătură nu ştiu cum. Ciudată. BMW. Frumuseţea asta din faţă, Vernusu’, business-ul, ea are bani, nu trebuie să facă nimic.

Acum juma de oră căutam frânghia prin casă. Şi îi zic, bine, o să ne cunoaştem şi dau să plec, să mă ridic. Mai îmi dai telefon şi vedem, nu ştiu când eşti tu liberă, când sunt eu liber. Dar îmi zice, nu, acum vreau să vin cu tine acasă, să văd cum stai, este posibil? Pentru că nu vreau ca să-ţi dau timp să te pregăteşti tu să mă primeşti. Vreau să-l cunosc pe adevăratul tu. Este posibil?

Ok, n-am nimic de ascuns, poţi să vii. Şi a zis, uite, tu mergi în faţă şi eu te urmez. Şi-am adus-o acasă, am intrat, am aprins luminile, i-am dat voie să inspecteze casă, i-am arătat cum stau. A fost impresionată de cantitatea de muzică şi varietatea pe care o aveam, i-am arăta şi poze de familie, cum a cerut. Cercetă cu mult interes tot. Bineînţeles că nu-mi trecea nimic prin cap pentru că pentru mine era oricum un sfârşit de drum.

Şi pe urmă i-am pus nişte muzică, am servit o cafea, una-alta, şi cu o încântare cumva s-a apropiat de mine şi mi-a spus că sunt ceea ce îşi doreşte. Şi mai un pahar de vin, mai un dans, am început să ne sărutăm, şi-am început să ne dezbrăcăm şi să stingem lumina, muzică, şi nu-mi venea să cred cum o tipă cu un corp, un copil, aparent, ca arătare, practic, şi frumoasă, sigur că ne-am încleştat şi am făcut dragoste, şi bineînţeles că pe urmă am început iar să bem şi să stăm de vorbă dezbrăcaţi în pat, la un pahar de vin, şi, la un moment dat, îmi spune că-i place foarte mult de mine şi nu ştiu ce, şi că vede că sunt un om foarte onest, cinstit. Zice că ar vrea să-mi destăinuie ceva, dar nu ştie cum reacţionez.

M-am schimbat dintr-odată la 90 de grade, mi s-a urcat sângele la cap şi i-am zis, te pomeneşti că tu nu eşti măritată şi n-ai nici copii, şi că eşti fata cuiva, că poţi să ai 17 ani sau 18 ani, şi mă poţi băga în belea. Ea a zis, nu-i asta, m-a asigurat că nu e problema asta. Şi mi-a dat mai multe ghesuri (guessings, guess) să vadă dacă ghicesc, să vadă, hai, care-i problema pe care o am?

Şi când a văzut că sunt aşa de îngândurat şi serios, a zis că nu poate să-mi spună – mâine, s-a sculat, s-a îmbrăcat şi a plecat.

(I) (2) MICHELLE PFEIFER II

Copilul bătea la uşă. Tipul l-a văzut prin vizor şi s-a întors înapoi ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ea, din dormitor, îl întreabă, cine e, dragă, la uşă. Nu e nimeni.    O fetiţă de câţiva anişori se rostogoli pe perna în partea cealaltă continuându-şi somnul. El a stins lumina.

A doua zi de dimineaţă, el o luă de gât şi începu să ţipe. Dumnezeii mă-tii, să nu-l mai prind pe fi’tu, să faci ceva, ce trebuie să-ţi car eu cozile, şi începu s-o lovească violent cu pumnii, era fost boxer. Cu fata umflată şi plină de lacrimi, Michelle se aranjă în oglindă, având o senzaţie de vomă, gândindu-se cu durere la un alt avort, şi plecă la lucru.

La Fabrica de vopsele din Sinaia nu erau nişte condiţii prea grozave ca muncitoare pentru o femeie care fusese odată campioană de şah la tineret a României şi directoarea cinematografului din Ciudanoviţa. Eu îi scrisesem în mai multe rânduri, în cinci ani de când eram în Occident şi ea ezită mereu de frică să nu-i iau copilul. Copilul de la uşa a fost fructul primei noastre iubiri, iar ea era hăituită de situaţia în care ea era încolţită de ideea că eu o să-i iau copuilul şi n-o să-l mai vadă niciodată, iar tâmpitul de lângă ea nu-l acceptă în casă. Fetiţa din pat era a lor, făcută cu boxerul, asta o ţinea prada sau înlănţuita, îi ţinea spiritul ei liber, c-ar fi vrut să zboarte, dar n-avea unde.

Eu îi scriam scrisori adresându-mă fiului meu, iar ea îmi răspundea la ele ca şi cum ea era fiul meu. Aici a fost momentul când eu am iertat totul şi aş fi dorit-o înapoi, dar acum era prea târziu. În vest, după ce m-am maturizat un pic, ieşind de sub vraja tradiţională, am realizat că totul nu e decât un joc copilăresc chestia cu gelozia, iar cei cinci ani de viaţă petrecuţi împreună erau de neegalat în comparaţie cu un rahat din asta de gelozie sexuală.

Deodată se auzi o sirenă puternică în toată fabrica şi lumea se întrebă înnebunită ce se întâmplă. Ea era căzută jos ca o pasăre, cu fruntea descreţită, senină, ca o pasăre care şi-a luat zborul spre ceruri sau spre libertate. Se otrăvise. S-a sinucis. Acum copilul era al meu, nu mai era singur şi fetiţa era a boxerului, dar amândoi orfani de mama.

(I) (3)

A doua zi, Sinuciderea m-a invitat la restaurant. Dansăm înlănţuiţi şi recitam versuri în limba romana, dacă ai şti tu ce-ţi spun, nemţoaico, n-or fi atât de dulci chiuiturile elveţiene, fata îţi radiază sub hipnoză stihurilor mele, o hipnoză dublă, că, de fapt, eu eram hipnotizat ca un şoricel în ochii şarpelui, totul sclipea în jurul ei şi a feţei sale. Eram pe scena ei… Era în control. Eram paralizat ca de şarpe. Ea controla totul în jurul ei şi făcea să strălucească. Era o hipnoză.

Pe urmă ne aşezăm la masă şi îmi spune viaţa ei. Sigur, pentru că eram şi eu curios, ce vrea să-mi povestească, de ce-i e frică de reacţia mea dacă îmi spune adevărul. Mi-a zis că are doi copii. Sunt pe picioarele lor, să nu mă sperii la propunerea ei de a-şi uni viaţa cu mine, cumva, ştii. N-o să duc lipsă de nimic, are două fabrici de pâine, una în Australia şi una în Elveţia, numai să fiu loial. Soţul a iubit-o foarte mult şi ea l-a iubit pe el, dar viaţa merge înainte şi…

Şi ne-am ridicat şi am plecat în parcare şi, sărutându-ne, am început s-o dezbrac de atâta elegantă de pe ea, de parcă dezbrăcăm împăratul Franţei, spre sâni, ca pe drumul de ea forjat deja în noaptea trecută. Actul ăsta odată iniţiat era întrerupt de zgomotele trecătorilor, mame cu copii, nu era o parcare mică. În momentul în care eram împletiţi pe calea asta euforică, depuierea ei fiind în trepte, cu fiecare parcă desfăceam o ceapă de fiecare dată având o senzaţie extraordinară, şi pe urmă mai apărea un zgomot din afară care ne distrăgea şi mai generă un strop de adrenalină în sângele nostru, era un fel de dragoste cu sare şi piper.

Dar natura parcă era în favoarea noastră, care ca o floare de lotus a-nvaluit toată maşina şi toate direcţiile într-o perdea groasă de ceaţă şi acum, ca să ne protejeze, să ne dăm drumul, ne vedeam protejaţi vizual şi nu ne mai interesa ce e afară. Am început s-o dezbrac mai adânc, am lăsat scaunul meu jos şi, sărutând-o, am trecut-o uşor peste schimbătorul de viteze în poalele mele. Cu hainele frunzărite pe ea, arata ca o lebădă.

Acum să descriu actul sexual, cum i-am înfipt-o. S-a lăsat cu ochii închişi, şi şi-a dat drumul în jos ca să nu piardă niciun rând din boabele ştiuletelui care a futut-o aseară. Ia uite ce fericită sunt, parcă-mi spunea Sinuciderea, şi tu voiai să pleci după frânghie în garaj. Şi nu ne mai săturam. Da’ tu ştii că chestiunea asta cu ţinerea futaiului atâta de mult… Cu atâta adrnalina futaiul tine cât vrea dumnezeu, aici chinezii sun meşteri. Ca futaiul nu este numai datul din cur, e mult mai complex. Am dus-o la maşină şi a plecat acasă.

(I) (4)

Noi facem tolstoism din postmodernism. Ne pitulam într-o măreţie tolstoiană. Kareniana era pe urmele mele? M-a luat pe mine pentru că sunt un băiat bun şi cei din jur au convins-o să vadă şi alte laturi ale unui bărbat decât cele după care alergau puştoaicele Sinaiei, calităţi pe care nu le aveau toţi. Îi plăcea de mine pentru că eram inocent, băiat din Ciudanoviţa, nu din oraş rafinat, ea era mai versată, vindea cravate la fabrică, iar unchi-său era mare goangă la partid în închisoare. Toţi care o cunoşteau pe Michelle îi spuneau Fatsa.

Eram căsătoriţi de cinci ani şi tocmai sosisem din delegaţie de la Feldioara, la uzina R, de prelucrare a minereului de uraniu, din care Ceauşescu voia să obţină bomba atomică, viitorul României, zicea el. Şi, printre altele, jucându-mă cu fiul meu, care avea cinci anişori, îmi spune că mămica se joacă cu nenea sub plapumă în patul celălalt şi că pe el îl lăsa singur în patul ăsta să doarmă. Şi-atunci mi-a atras atenţia, am devenit curios, am zis că nu vorbeşte el bine. Dar răutatea din om nu te lasa, ştii, că dacă treceam cu vederea, poate că era în viaţă, şi eram împreună, dacă nu insistăm să spună copilul mai mult, poate era tăticul, nu, era altcineva…

Şi pe urmă am luat-o pe ea la întrebări şi i-am tras o palmă, până mi-a spus că e un fost prieten din copilărie şi a venit să lucreze şi el la mină, că n-a putut să scape de el, nu ştiu ce. Am aflat şi pe urma l-am cunoscut pe tipu’ şi ne-am luat la bătaie. Chestiunea este ca tipu’ a fost un laş, a scos cuţitul şi m-a tăiat. Nevastă-mea a fugit acasă, era la o vecină unde se framânta de ce o să urmeze, iar eu am fost dus cu salvarea la spital.

Sigur că a doua zi a venit la mine la spital ca o văduvă tristă, îmbrobodita, şi atunci poate că era momentul s-o iert. Dar cum eram în salon cu încă opt persoane sau zece, aia cunoscând de-acum povestea ăstuia tăiat din pat, au început să strige după ea, curvo, s-o umilească. Ce, ţi-ai adus ibovnicul ca să-ţi omoare bărbatul? Sigur că ea mi-a lăsat plasa, îmi adusese nişte fructe, eu priveam în tavan cu ochii înlăcrimaţi, ea s-a întors şi a părăsit salonul, păşind drept, plângând cu demnitatea muntencei care înfrunta umilinţă pe care o merită cumva.

Asta era un moment pentru care o admir, în care era înconjurată de toţi lupii care o huiduiau, din care orice persoană ar fi plecat văicărindu-se sau ţinându-se de pereţi. Şi din momentul ăsta ne-am întâlnit doar la tribunal. Ea a rămas acasă cu băiatul şi eu m-am mutat la părinţi. Eram de-o seamă, aveam 25 de ani.

M-am cerut din nou acasă, unde erau radiaţii. Viaţa spre moarte, după fiecare intrare în mina mureai câte o zi, era o moarte lentă, ca la o mie de metri adâncime nu poţi să găseşti o groapă mai adâncă decât asta, cavou de coşciug.

După ce tribunalul i-a dat copilul ei, pentru că în România copiii se dădeau mamei până la vârsta de 11 ani, neţinându-se cont de partea vinei, şi-abia la 11 ani copilul este întrebat unde vrea să stea, cu tata, sau cu mama, asta m-a pus pe liber să pot pleca în jurul Pământui. Judecătoarea sau avocata care m-a apărat pe mine era soţia inginerului Iulian Topală, un om cu mare viitor pentru industria minieră românească, ale cărui invenţii şi inovaţii eu le filmăm în subteran şi le prezentăm la conferinţele naţionale şi internaţionale pentru promovarea tehnologiei miniere româneşti în străinătate.

Bine, că acum ce să intru la ruşi, pentru că ruşii au plecat la ei şi au luat, deci, tehnologia pe care ruşii au folosit-o în exploatarea minieră, ei nu au mai vrut să o mai livreze României, şi atunci România a fost obligată să-şi formeze din frânturi şi rămăşiţe de la ruşi să-şi creeze propria lor tehnologie pentru exploatarea minieră. Şi, fii atent, odată cu căderea lui Ceauşescu, speranţele şi proiectele şi visele acestui inginer Topala, prăbuşindu-se, el s-a spânzurat de clanţa de la uşa dormitorului, unde l-au găsit soţia şi copiii întorcându-se acasă.

Copil fiind, găsisem în garajul flotilei de basculante un şofer spânzurat cu cureaua de la ventilator pentru că îşi prinsese femeia futându-se în pat cu altul. Era nemţoaica gagică. Mai şi plănuisem, cu o gagică unguroaică, cum să-l omorâm pe bărbatu-său. Ca să vezi cât de proastă e lumea şi ei aveau doi copii frumoşi. Şi bunicul meu, pădurar din Moldova, tot din curvăraie, l-au prins în pădure şi l-au bătut cu patul puştii până şi-a scuipat plămânii. Toţi de la uraniu, în afară de bunicu’.

(I) (5)

Continue reading „Ben TODICĂ: Benedictus” →

Vasile FILIP: Autoportret în cuvinte

Cu sau fără voia lor şi indiferent de maniera în care îşi construiesc opera, scriitorii îşi dezvăluie şi propriul portret spiritual. Reuşita depinzând de dimensiunile şi de profunzimea implicării, sinceritatea şi onestitatea dăruirii sporind în chip hotărâtor şi valoarea demersului literar. Opera este autorul, autorul este opera lui – cum s-a mai spus şi s-a mai scris în nenumărate rânduri, cu aceleaşi sau cu alte cuvinte.

Doar interviul face… opinie separată, el devenind un… caz particular în care intervievatul este „silit” să-şi dezvăluie, uneori până în detaliu, identitatea. În bună măsură, totul stă în calităţile de… investigator pe care le posedă cel ce pune întrebările. În situaţiile normale, indiscreţia nu este un păcat, ci un stimulator, mărturisirile directe şi sincere constituindu-se în tuşe esenţiale în alcătuirea unui autoportret nu doar credibil, ci şi demn de admiraţie. Iar mărturisitorul îşi asumă ipostaza unei… odăi cu interiorul în afară….

Vavila Popovici a publicat, începând cu anul 1993 şi până către sfârşitul lui 2018, patruzeci şi cinci de cărţi. Între acestea – poezie, proză, publicistică – şi una de interviuri: „Dialoguri îndrăgite” (2013). Luna noiembrie a anului 2018 a mai adăugat o  a doua carte de interviuri – „Întrebări şi răspunsuri” – apărută la Editura Singur din Târgovişte, un oraş de care autoarea este legată cu nevăzute dar durabile fire, adunate într-un ghem al frumoaselor aduceri-aminte.  Târgovişte, care, iată, alături de Turnul Chindiei şi de Crizantema de aur, aşează şi cartea – „cea mai de folos zăbavă…” Cuvine-se cu adevărat să aducem, prin urmare, bine meritatele laude şi localităţilor de mai mici dimensiuni geografice, dar cu o viaţă spirituală în măsură să-i stimuleze şi pe cei cu… nasul mai presus. Târgovişte, şi Piteşti, şi Alexandria, şi Adjud, şi Bârlad, şi Botoşani, şi Dor Mărunt, şi Vama pot fi considerate modele. În mod sigur şi multe altele încă.

Volumul pe care îl au în atenţie aceste însemnări însumează optsprezece interviuri. Optsprezece mărturisiri făcute nu numai în faţa celui ce formulează întrebările, ci şi (mai ales) a cititorilor. Precum şi a unui duhovnic dăruit cu haruri divine, aş îndrăzni să afirm. Pe parcursul acestora, Vavila Popovici îşi rememorează biografia, într-o manieră emotiv-raţională subsumată sincerităţii. Bucuriile şi tristeţile nu sunt părţi separate ale fiinţei; ele alcătuiesc întregul în mod armonios şi convingător. „Cred în confesiunea prin rememorare la care trebuie să se adauge introspecţia şi analiza, atât cât poate fiecare dintre cei care scriu, după cunoştinţe şi simţăminte. Chiar dacă confesiunea pleacă de la subiectivitate, ea transcende caracterul personal al comunicării şi reprezintă, de cele mai multe ori, eul colectiv”.

După ce, în mărturisirile ce preced interviurile, Vavila Popovici îşi însuşeşte afirmaţia lui Dostoievski – „Pasiunea este mărturia entuziasmului” – titlurile reluate în cuprins pot fi, ele însele şi fără a forţa lucrurile, transcrise într-un text relevant, cuprinzător şi cursiv. „Poezia – respiraţia lui Dumnezeu”, dar, „din păcate, editorii nu vin întotdeauna în sprijinul autorilor locali”, pentru că „Premiile literare se dau după criterii politice, regionale, clientelare, lobbystice”. Cu toate acestea, „scriitoarea Vavila Popovici rămâne cu sufletul la Bucovina”, „Am iubit şi iubesc mult ţara mea frumoasă – România”, dar, până la urmă,… „l-a sedus pe unchiul Sam”, „Cucerind America”, într-un perpetuu „… dialog cu… inima”.

În răspunsurile la întrebările din interviurile cuprinse în această deosebit de interesantă carte, Vavila Popovici nu se rezumă la propria persoană – biografie, viaţă personală, activitate profesională, miracolul literaturii (al artelor, în general), cunoaşterea lumii în raport cu destinul învolburat şi nu întotdeauna rod al propriei voinţe ş.a. Ea valorifică într-o bună măsură acumulările şi asimilările tezaurizate prin pasiunea cunoaşterii, dragostea de carte fiind una din dominante. „Nu scriu numai să-mi umplu timpul, după cum ar putea spune unii, ci cred în scopul nobil al scrisului, al literaturii, acela de a-i ajuta pe semeni să simtă mai puternic ceea ce este cu adevărat frumos şi bun în viaţă şi să respingă urâtul şi răul care invadează acum, mai mult ca oricând, această lume.” Şi, mai departe, într-un alt interviu, scriitoarea detaliază ideea: „Trebuie să avem grijă faţă de cultura, tradiţia poporului nostru, să ne străduim să cultivăm limba română şi spiritul românesc, deoarece cultura noastră nu aparţine doar spaţiului românesc, ea este prezentă în multe alte ţări ale lumii”.

Îndemnul de mai înainte reverberează şi ca o chemare, poate chiar asemenea unui strigăt de alarmă, autoarea observând cu îngrijorare ceea ce tot românul care a învăţat ceva carte bagă lesne de seamă. Cultura naţională – ca bun internaţional – limba maternă îndeosebi, se află în primejdia stricării. Ascultaţi cum se vorbeşte în public, la diverse întruniri (politice mai ales), pe la televiziunile promotoare ale analfabetismului, asemenea şi radiourile, citiţi presa, inclusiv pe cea cultural-literară şi veţi avea tresăriri de spaimă. Din păcate, chiar şi persoane care au strâns câte o brumă de ştiinţă de carte se exprimă – vorbit sau scriptic – cu grave greşeli, de tot felul. Şi o fac cu seninătate… În schimb, câte unii (destul de mulţi) se dau cel puţin bilingvi, presărând cuvinte sau expresii englezeşti, care, adese, şi acelea sunt ca vai de ele.

Intervievată de o elevă  de la şcoala nr. 11 „Mihai Eminescu” din Piteşti, componentă a colectivului de redacţie al revistei „Aripi”, Vavila Popovici răspunde, condensat, dar sugestiv, la o întrebare privitoare la „preferinţele în domeniul lecturii”: „Mi-au plăcut multe cărţi! M-a atras mai mult genul liric (…) în general m-a atras literatura romantică (…) Dar şi genul epic m-a atras”. După care numeşte, ca într-un compendiu de istorie literară, mai mulţi scriitori români, lista fiind completată cu nume celebre din literatura universală, cele mai multe ale unor poeţi. Şi formulează un îndemn: „Când întâlniţi versurile acestor poeţi, citiţi-le!” Da, aşa este, fiindcă pasiunea lecturii se dezvoltă citind… Nu avem în faţă un joc de cuvinte, ci un adevăr axiomatic, similar celui mai… prozaic: „Pofta vine mâncând…”

Cu toate că prima copertă a acestei valoroase cărţi înfăţişează un peisaj de toamnă, – copaci desfrunziţi în ceaţă deasă – substanţa induce un fior al tinereţii neofilite de valurile şi de vânturile vremilor şi ale vremurilor. Un autoportret senin, aşa cum transpare şi din chipul de pe coperta a patra al autoarei. Şi nu la tinereţea biologică mă refer, ci la expresia meditativă. Ochii minții văd şi dincolo de ceea ce toată lumea vede, iar speranţa pâlpâie ca o aripă necăzătoare…

—————————–

Vasile FILIP

Iaşi, România

11 noiembrie, 2018

Claudia MOTEA: Lansare de carte – „Jurnalul unui trăsnit” de Mircea M. Ionescu

COMUNICAT- Lansare de carte LIBRIS EDITORIAL – „JURNALUL UNUI TRĂSNIT” de MIRCEA M. IONESCU la Librăria Cărturești Carusel București

Marți, 6 noiembrie 2018, ora 18.00, avem deosebita plăcere de a vă invita  la Librăria Cărturești Carusel (strada Lipscani nr 55, Centrul Istoric, București), unde va avea loc lansarea cărții lui MIRCEA M. IONESCU, JURNALUL UNUI TRĂSNIT, apărută la LIBRIS EDITORIAL.

La acest eveniment și-au anunțat prezența personalități ale vieții cultural-artistice românești, iar invitații care vor vorbi despre opera Maestrului Mircea M. Ionescu sunt: Marinela Țepuș, director Teatrul Nottara, Ovidiu Ioanițoaia, director Cotidianul ”Gazeta Sporturilor”, Ioan Cristescu, director Muzeul Național al Literaturii Române, Gheorghe Geo Popa, secretar de stat în Ministerul Culturii și Identității Naționale, Dr. Virgil Nițescu, director cabinet MCIN.

Actrița Claudia Motea, președinte UCP, departament Artele Spectacolelor, va modera frumosul eveniment ce poartă semnătura prestigioasei Asociații Culturale Libris Brașov.(www.libris.ro)

Vă așteptăm cu multă iubire pentru a cinsti un act de cultură națională care are ca motto de suflet românesc #Respect yourself, Oferă-ți timp pentru lectură!

–––––––

Claudia Motea

GM International Artiscan

Telefon: +(40) 736 941 943

International ARTISCAN

Iubește Arta din Tine! 

Gheorghe Constantin NISTOROIU – Mari filozofi creștini ortodocși: Lucian Blaga

   „Lucian Blaga e cea mai mare surpriză culturală a fenomenului românesc de după război.”

(VASILE BĂNCILĂ)

 

   Problema trăirii integral creştineşte este mult mai simplă şi mult mai complexă decât apologia scrisă, dat fiind faptul că de regulă Gânditorul prin scris se raportează îndeosebi la latura teoretică a culturii, la câmpia destul de întinsă a spiritualităţii, nu la Muntele cunoaşterii de unde ţâşneşte spiritualitatea religioasă ca un izvor sacru, puternic, cristalin, tumultos, nesecat, păstrător de Legendă, de Doină, de Ancestral, înfrăţit de o puzderie de afluenţi, de convergenţe metafizice, de supra extazieri mistice, de supra arderi isihaste, a raportării la o spiritualitate pe care ţi-o doreşti fără a fi însuşit-o practic, mărturisind-o cu toate valenţele şi cu toate izvoarele ce se prăvălesc în fiinţa ta ca un Nistru, ca un Prut, Ca un Siret, ca un Olt, ca un Mureş, ca un Jiu, ca un Argeş, ca o Bistriţa, ca o Ozana, ca o Mare albastră sau Neagră în reflux, ca o furtună a Dorului la Vîrful cu Dor, ca o cascadă a Religiosului din Kogaionul carpatin, ca o culme everestă a devenirii în sferele de azur serafice.

   Pe aripile acelor sfere celeste se aşterne o trăire suavă care îmbrăţişează sublimul.

   Cu fiecare licăr al trăirii suave a spiritului ţâşneşte în inimă flăcările puterii aprinse.

   „De cîte ori o putere nouă ţîşneşte în noi ni se tulbură sufletul ca apa unei fîntîni în care s-a desfundat un izvor nou…” (Lucian Blaga, Zări şi Etape. Ed. Minerva, Bucureşti-1990, p. 10)

   Sufletul trăitorului, al mărturisitorului creştin ortodox fie el ţăran, poet, sacerdot, artist, teolog sau filosof, nu se tulbură când harul, miracolul pătrunde în inimă ca un izvor ce înnoieşte viaţa, ci se aprinde, se înteţeşte, se înfioară, se extaziază, se înalţă, se purifică, se îndumnezeeşte.

   În această perpetuă surprindere celestă şi cuprindere angelică Inima se cuminecă.

   Inima este floarea serafică care înnobilează apele sufletului precum nufărul lacul.

   „În copilărie, cînd am văzut întîia oară nişte nuferi pe undele unui lac, nu credeam că sunt flori care cresc din apă, ci îmi închipuiam că nişte flori se oglindesc de pe ţărm în lac. Atîtea flori cresc din apele tăcute ale sufletului nostru şi-şi dezvăluiesc petalele pe luciul conştiinţei noastre: ele cresc din noi, dar noi le credem oglindiri din lumea din afară.” (Lucian Blaga, Zări şi Etape, op. cit., p. 12)

   Adâncimea gândirii spiritual-transcendentale, a reflectării metafizice şi a cugetării mistice a Gânditorului gândirii sale mistico-metafizice, a Creştinului ortodox dacoromân prin excelenţă trebuie să fie direct proporţională cu înălţimea azurului la care aspiră, la care pătrunde, cu care se întrepătrunde, la care se raportează trăirea sa pentru Neamul său binecuvântat ocrotit de Proniatorul, pentru lumea care se mai află încă sub armonia Creaţiei divine, dar şi ca iubire serafică pentru Dumnezeu.

   În Pantheonul Marilor Filosofi Români Creştini Ortodocşi al cărui studiu destul de elevat îl cercetez, îl elaborez, îl aprofundez sub un ciclul destul de inspirat am ajuns şi la ardeleanul fiu de preot, licenţiat şi în Teologie, Lucian Blaga.

      După trecerea rapidă prin apele Academiei Teologice „Andrei Şaguna”-Sibiu, probabil răsfăţat graţie tatălui său care era Protopop la vremea aceea, s-a aruncat în vâltoarea Filosofiei şi Biologiei ştiind că între ele există totuşi contraziceri majore elaborate teoretic de cei ce au voit-o prin prisma raţiunii lor ateo-ştiinţifice şi nu prin apropieri creştin-ortodoxe pe care le-a îmbrăţişat şi expus genial metafizicianul nostru, doctorul Nicolae Paulescu.

   Ca şi cum aceste contraziceri ateo-ştiinţifice l-au bine dispus, a dispus să continue studiile post universitare în cadrul Universităţii din Viena, unde doar Brazii falnici ai Ortodoxiei dacoromâne n-au putut fi nici îndoiţi, nici frânţi.

   Lucian Blaga a fost ataşat-consilier de presă la Varşovia, Praga, Berna, subsecretar de stat la Externe, ambasador în Portugalia, profesor la Universitatea din Cluj şi membru al Academiei Române.

   Trebuie să precizez însă, încă de la începutul acestui studiu, dar cu destulă mâhnire şi compătimire că Lucian Blaga a fost/ s-a dorit un Filosof creştin, dar a încurcat metafizica filosofiei în sine cu mistica creştinismului ortodox, dând prioritate uneia şi subordonând-o pe cealaltă. „Metafizica e expresia şi afirmarea veşnic reînnoită a unui mod existenţial care ţine constitutiv de fiinţa omenească.” (Lucian Blaga, Trilogia Cosmologică Diferenţialele Divine Aspecte Antropologice Fiinţa Istorică, Ed. Humanitas, Bucureşti-1997, p. 20)

   Pentru a porni la această înfruntare-confruntare tricosmologică trebuia musai să-l consulte pe anticul dac Sf. Dionisie Areopagitul sau să-l aprofundeze pe neegalatul Vasile Băncilă cu care a avut o elevată corespondenţă epistolară, dar n-a făcut-o nici într-un caz şi nici în celălalt riscând şi greşind totul.

   Neînţelegând nici consubstanţialitatea ortodoxiei cu românismul a rămas un gânditor gneseologic, punând în locul Atotcreatorului Dumnezeu, Atotcreatorului Logos, pe Marele Anonim, care prin Censura Sa Transcendendă ne permite doar o cvasi-cunoaştere, iar Taina Hristică, elementul de comuniune harică, de coslujire îl preface în mister.

   Gânditorul gneseologic nu face un pas spre cunoaşterea apofatică, precum creştinul ortodox mărturisitor, slăvitor şi slujitor, ci rămâne în impas.

   Lucian Blaga neavând ca Temelie şi Stâlp al Culturii spiritual religioase cele două elemente fundamentale: dacoromânismul şi ortodoxia care sunt într-o perpetuă comuniune, a riscat mult întrupându-se celor mai mari şi mai absolute naturi sensibile de cercetare: Poezia, Filosofia şi Teologia care au o singură Osie: Ortodoxia Hristică.

   Poezia, Filosofia şi Teologia de fapt se cercetează ca exerciţiu de stil, de creaţie şi har, dar ele se trăiesc însă cu intensitatea şi plenitudinea marii Iubiri cereşti.

   Întruparea religiosul în spiritualitatea etnică a unei naţiuni milenare are loc deodată cu naşterea acelei etnii. Dovadă faptul că spiritualitatea protodacă a fost dintru început monoteistă şi ontologic profetic precreştină.

   Creştinismul ortodox n-a făcut alceva decât să-şi revendice tronul dinastic al spiritualităţii geto-dace care s-a circumscris Evangheliei, Ortodoxiei lui Hristos, ca izvor de existenţă, de trăire, de creaţie, de înomenire, de înălţare, de transcendent.

   Spiritualitatea protodacă nu s-a pierdut, dar şi-a urmat Calea Regală întru Hristos.

   Spiritualitatea protodacă purtătoare a matricei stilistice a etnicităţii sale milenare înfiindu-se spiritualităţii Duhului Sfânt, a devenit astfel religioasă şi nemuritoare, adică spiritualitate românească ortodoxă.

   Ortodoxia fiind ramura aristocrat-divină a Dacoromânismului milenar şi veşnic.

   Tratând lucrarea Religie şi Spirit, poetul, filosof şi teolog Lucian Blaga face o distincţie ilogică afirmând că: „Ortodoxia este o religie care a fost asimilată de spiritualitatea românească, originea ei fiind grecească şi bizantină.” (Lucian Blaga, Religie şi Spirit, p. 181, apud, Dumitru Stăniloae, Poziţia domnului Lucian Blaga faţă de Creştinism şi Ortodoxie. Ed. Paideia, Bucureşti, p. 7)

   Imperiul bizantin n-a fost grecesc ci traco-dacoromân, prin urmare matricea stilistică bizantină este înrudită, frăţească cu fiinţa stilistică a dacoromânismului.

   „Fiinţa umană, spune Lucian Blaga, simte o înclinare sau necesitatea de-a participa, într-un fel sau altul, cu toate facultăţile şi aptitudinile sale la ordinea dată odată cu revelarea ultimelor elemente sau coordonate ale misterului existenţei. Metafizica participă, preponderent sau exclusiv pe calea <<cunoaşterii>> la ordinea pe care omul şi-o revelează. Prin religie fiinţa umană se autototalizează în faţa ordinei ce şi-o revelează, adică fiinţa umană participă la ordinea în chestiune cu cunoaşterea, cu afectele, cu voinţa, cu presimţirea, cu intuiţia, cu imaginaţia şi cu tot fondul subconştient al dorinţelor şi speranţelor, al erosului său, mai mult, cu tot felul de a gândi raţional şi iraţional, mai mult chiar, cu tot felul său de-a gândi şi de-a simţi magia.” (Lucian Blaga, Religie şi Spirit, p. 181, apud, Dumitru Stăniloae, Poziţia domnului Lucian Blaga…, p. 11)

   O vorbă înţeleaptă a Ţăranului filosof român spune: „Dacă tăceai filosof rămâneai!”

 

   Dacă Lucian Blaga rămânea la domeniul Poeziei, poate se remarca şi ca un veritabil Filosof, dar s-a grăbit să cuprindă mai multe pierzând Sensul. Adică totul.

   Toate cele trei domenii serafice: Poezia, Filosofia, Teologia au natură divină şi aparţin ca spirit religios Creştinismului ortodox, chiar dacă se întrepătrund şi cu Tradiţia monoteistă a spiritului protodac, profetic, sibilin, ca izvor de creaţie arhaic, ca filosofie ancestrală, ca spiritualitate metaautohtonă.

   Poziţia privind non apartenenţa lui Lucian Blaga la Creştinism, Ortodoxie şi Românesc a făcut-o marele Teolog Părintele Dumitru Stăniloae, cu autoritatea sa copleşitoare care, a remarcat de fapt echivocul consubstanţial al autocontrazicerii filosofului ardelean şi ca atare eu nu voi relua vreo atitudine diferită.

   Peste Ardeal s-au abătut de-a lungul timpului milenar multe năvăliri, multe încercări, multe ispitiri, multe controverse, multe neamuri pretins creştine, multe cutremure spirituale precum: Şcoala Ardeleană ori Uniaţia, dictate, asupriri, terori hortiste, doriri hegemonice, sfâşieri politice, puzderii de secte, tentaţii papistaşe etc.

  Românul ca să rămână în rădăcinile Tradiţiei sale creştine trebuie să fie pururea Stejarului care în faţa furtunilor se înfige mai puternic în pământul sfânt al Gliei sale.

   Altfel, smulgându-şi rădăcinile milenare nemuritoare rămâne cu rătăcirile muritoare.

   Înzestrat cu talent de scriitor, cu o remarcabilă gândire, fiul de preot ardelean şi-a împovărat creaţia printr-un efort filosofic gnostic, nedefinit ca esenţă, definit ca dilemă, ca o plăsmuire ce iradia din adâncul său lăuntric sbuciumat de mister, făcând din fiecare pas al cunoaşterii un impas al necunoaşterii: „Voinţa Marelui Anonim, ca efort, nu e îndreptată spre creaţie, ci are ca obiectiv tocmai prevenirea unei prea mari amplori generatoare.” (Lucian Blaga, Trilogia Cosmologică Diferenţialele Divine Aspecte Antropologice Fiinţa Istorică…, p. 31)

   Neconlucrând cu dreapta credinţă, cu harul, nefiind în comuniune-cuminecare cu Iisus, faptele îi ies anapoda, alunecând pe topogamul panteismului, susţinând că Cosmosul n-a fost creat din „nimic”, ci este o emanaţie a Marelui Anonim. „Actele creatoare ale Marelui Anonim nu sunt nici acte creatoare din nimic, nici acte aplicate asupra unui material dat. Actele Marelui Anonim se numesc mai mult impropriu <<acte creatoare>>, căci ele sunt în esenţă <<acte reproductive>>.” (ibid., p. 30)

   Maestrul Lucian Blaga în loc să se îndrepte spre finalismul energiilor necreate ale Sfintei Treimi Dumnezeeşti, iconomia lor prin cele Şapte Taine în comuniunea cu Omul, cu Natura, s-a apropiat de fatalismul diferenţialelor divine, fărâmiţându-le în entităţi mai mici decât atomul, ce navighează în Totul divin ca nişte structuri virtuale.

   A căzut din hazard în haos sau invers. Păcat! Mare păcat!

   După ce şi-a aşezat în luminişul cugetului Poemele luminii şi-a cioplit cei drept neregulat Pietre pentru templul meu, apoi în loc să calce pe Paşii profetului,  ca să sărute poala lui Zamolxe, pentru a se afla În marea trecere, cu Lauda somnului, a purces La cumpăna apelor, înnotând La curţile dorului, nebănuind Nebănuitele trepte, care pot fi izbăvitoare precum Lacul Vitezda cu Tulburarea apelor, luminându-şi chipul ca Daria, lăsând în istorie ca pildă, Fapta, pe Crucea Golgotei pentru a primi Învierea, sau jertfa supremă ca Meşterul Manole, zguduit de Cruciada copiilor, şi-a adus aminte de marele tribun Avram Iancu, care a încercat salvarea moţilor într-o Arcă a demnităţii precum a biblicului patriarh cu Arca lui Noe.

   În milostivirea Sa, Dumnezeu i-a trimis o călăuză de esenţă „tare” în persoana lui Vasile Băncilă, spre a nu-l pierde definitiv. Acesta pitrocindu-l din nou, om şi operă l-a asociat totuşi cu o energie românească purtătoare a unei viziuni protodace.

   Vasile Băncilă îl rebotează în filosofia creştin-ortodoxă asociind caracterul ontologic al metafizicii lui Lucian Blaga cu viziunea cosmică mistico-metafizică a Ţăranului dac, din care ţâşnesc ancestral şi nemuritor toată filosofia şi toată înţelepciunea noastră.

   Scânteile aurei sale au strălucit în discursul de la Academia Română când a fost ales membru şi s-a înnobilat prin Elogiul satului românesc: „Satul trăieşte în mine într-un fel mai palpitant, ca experienţă vie. Sunt fiu de preot-toată copilăria, o fantastic de lungă copilărie, adolescenţa, întâia tinereţe până la vârsta de douzeci şi atâţia ani, le-am petrecut, cu întreruperi impuse de nomadismul sezonier al şcolarului la sat. Sufletul, în straturile cele mai ascunse ale sale, mi s-au format deci sub înrâurirea acelor puteri anonime… Copilăria şi satul se întregesc reciproc alcătuind un întreg inseparabil. S-ar putea vorbi chiar despre o simbioză între copilărie şi sat, o simbioză datorită căreia fiecare din părţi se alege cu un câştig… Copilăria mi se pare singura poartă deschisă spre metafizica satului, spre acea stranie şi firească în acelaşi timp metafizică, vie, adăpostind în inimile ce bat subt acoperişele de paie, şi oglindită în feţele bântuite de soartă, dar cu ochii atârnaţi de cer. Mi-aduc aminte: vedeam satul Lancrăm-Sebeş aşezat înadins în jurul bisericii şi al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu şi al morţilor.” (Discursul Oratoric Românesc, ediţie îngrijită de Adrian Săvoiu, Ed. Coresi, Bucureşti, p. 173-175)

   Fericiţi purtători ai numelor Sfinţilor Arhangheli Voievozi Mihail şi Gavriil:

    

   Mihai Viteazul, Mihail Eminescu, Mihail Kogălniceanu, Mihail Sturdza, Mihail Delcea, pr., Mihail Săulescu, Mihail Celarianu, Mihai Dragodan, Mihai Timaru, Maica Mihaela Iordache, Maica Mihaela Portase, Mihai Rădulescu-Vâlcea, Mihai Rădulescu-Bucureşti, Mihai Buracu, Mihai Lungeanu, pr., Mihai Niţă, martir,  Mihai Enescu, pr., martir, Mihai Bădescu, pr., Mihai Codreanu, Mihai Posada, Mihai Prepeliţă, Mihai Cimbru, Gabriel Constantinescu, Gabriel Artur Silvestri, scriitor Gabriel Stănescu, Gabriel Bălănescu, pr., Gavril Relea, pr.,  Gavril Zob, pr., Gavrilă Ion Ogoranu, Gabriel Victor Gârdan, pr., dr., Gabriel Valeriu Basa, pr., dr. ş.a.    

 

   Tuturor purtătorilor sfintelor nume întru mulţi ani binecuvântaţi!

 

           * Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

* Fond de carte, arhiva Mircea Morărescu-Doblen Germania.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

8 noiembrie, 2018

Rexlibris Media Group: Pașcu BALACI – Portret literar 2018

Nume și  prenume:

BALACI, Nelu Pașcu

Data  și locul nașterii: 8 mai l956, satul Șebiș de Beiuș, județul Bihor

Studii:

  • liceale la Liceul „Samuil Vulcan”  din Beiuș, 1971- 1975
  • universitare: Facultatea de drept din Cluj-Napoca, promoția 198l
  • Debut: poezii  în revista școlară a Liceului din Beiuș:  Pagini de ucenicie, l97l
  • Consilier juridic  la Marghita  (l981-l986), Oradea  (l987- l988)
  • Redactor la revista Flacăra București (l989- l991)
  • Publicist comentator la ziarul Crișana,Oradea, (l992-l996)
  • Avocat din anul l997 și până în prezent în cadrul  conducerii  Baroului Bihor unde deține funcția de  censor
  • Președinte al Cenaclului literar Barbu Ștefănescu Delavrancea al Baroului Bihor din  l998
  • Doctor al Universității „Babeș – Bolyai”, Facultatea de istorie filosofie, cu teza: Arbitraj international asupra problemelor litigioase din sud-estul Europei. Provincia Kosovo
  • Cetățean de onoare al comunei Telciu pentru piesa FLUIERUL DE OȚEL, consacrată martiriului lui Tănasă Todoran, tras pe roată în 1763 la Salva, județul Bistrița- Năsăud
  • Invitat de onoare la prima ediție a Festivalului EUROPA NOVA, consacrat limbilor sud-est europene, organizat de  Ambasada României și Ambasada Republicii Moldova, septembrie  2013, Bruxelles, pentru prezentarea în limba franceză a pieselor de teatru publicate

Activitate literară:

Autorul a publicat:

Poezie în  revistele  Familia, Steaua, Tribuna, Viața românească, Orizont, Luceafărul, Flacăra, Poesis, Nord literar, Crișana, Aurora, Cele Trei Crișuri, Al cincilea anotimp, Caietele Oradiei, Lumea românească, Tribuna, Orient latin, Confluențe Literare, Prolitera, Singur ș.a.

Reportaje în: Familia, Flacăra, Tribuna, Crișana, Crișana Plus, Al cincilea anotimp, Expres, Luceafărul de dimineață, ș.a.

Teatru în: revista lunară Teatrul  nr l2/l987, Aurora nr l/l993, Almanahul revistei Viața românească, l985, almanahul revistei Viața Românească , l988, Orient Latin nr 2/200l, Teatrul azi nr 4-5/ l997, Drama,  decembrie 20l0, Familia, 2015, revista Confluențe Literare, ediția 1489/1490 28-29 ianuarie 2015. .

Cărți  publicate:

  • 50 de sonete, editura Dacia, Cluj Napoca, l994, postafață de Ion Simuț
  • Muntele osândiților, teatru, editura Dacia, Cluj Napoca, l995
  • Când îngerul aduce cheia, sonete, Editura Anotimp, Oradea, l998
  • Poeme, editura Anotimp, Oradea, l999
  • Sonetele către Iisus, editura Dacia, Cluj Napoca, 2000
  • Sonetele către Iisus, ediția a II-a, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002
  • Sonetele grecești, editura Dacia, Cluj Napoca, 2002
  • O călătorie în Grecia, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2004
  • Viața lui Iisus în treizecișitrei de tablouri, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2004
  • Cruciada, teatru, Editura Cartea Românească, București, prefață de Mircea Ghițulescu (Cartea a apărut cu sprijinul Ministerului Culturii și Cultelor), 2004
  • Slăvește suflete al meu pe Domnul, sonete, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2007
  • Fluierul de oțel, teatru, prefață de prof. dr. Nicolae Edroiu, membru corespondent al Academiei Române, postafață de Mircea Ghițulescu, Editura  Risoprint, Cluj  Napoca, 2008
  • Penelopa se mărită, teatru, Editura Palimpsest, București, 2008
  • Secvențe pariziene, Editura Convex, Oradea, 2009
  • Sonetele germane, Biblioteca revistei Familia, Oradea, 2009
  • Epistole din Șebiș, sonete, Editura Dacia XXI, Cluj Napoca,  2010
  • Tunul de cireș, teatru, editura  Primus, Oradea, 2011
  • O călătorie în Italia, Biblioteca revistei Familia, Oradea,  2012
  • Scrisorile secrete ale tovarăşului Ivan din Ştei către iubita sa din Moscova (roman epistolar), Biblioteca revistei Familia, Oradea, 2013
  • Jeanne  d΄Arc, (limba franceză) Editura EuropaNova,Oradea-Bruxelles, 2013
  • Franz Joseph, (limba engleză), Editura EuropaNova, Oradea-Bruxelles,2013
  • Das Mysterium Jesu, (limba germană), Editura EuropaNova, Oradea-Bruxelles, 2013
  • Euroshima, (limba germană),  Editura EuropaNova, Oradea-Bruxelles, 2013
  • Executioners, I want  to live!,  teatru, (limba engleză) , Editura EuropaNova, Oradea-Bruxelles, 2013
  • Le canon en cerisier, teatru, (limba franceză) Editura EuropaNova, Oradea-Bruxelles, 2013
  • Cartea de uraniu, Biblioteca revistei Familia, Oradea, 2014
  • sută  de ani de pace sau A fost foarte frumos, mi-a părut foarte bine… (teatru), Biblioteca revistei Familia, Oradea, 2015
  • Regina  și Martirii, teatru, Editura Aureo,  Oradea, 2015
  • Martirii Beiușului și Unirea cea Mare, teatru , Editura Aureo, 2017
  • De la Beiuș la Bruxelles, Editura Aureo, Oradea, 2017

Reprezentări teatrale:

  • O boală care nu se vindecă decât aici, Casa de cultură a studenților, Cluj  Napoca, l978, regia Rodica Radu de la Teatrul Național Cluj Napoca
  • Naufragiul sau Cine este Penelopa?, Casa de cultură a studenților, Cluj  Napoca, l980, regia Rodica Radu de  la Teatrul Național Cluj Napoca
  • Banii n-au miros, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași, 5 decembrie 2004, regia  Ovidiu Lazăr
  • Victima și călăul, Teatrul de Stat Oradea, 2008, regia Adrian Moraru
  • Victima și călăul, Teatrul de Nord Satu Mare, 2011
  • Penelopa se mărită, Teatrul pentru copii şi tineret Cernavoda,  martie 2008, regia  Victor Ignat, artist emerit al Republicii Moldova

Reprezentări radiofonice:

 

  • Banii n-au miros, Teatrul Național Radiofonic, București, 3 și 4 ianuarie l998
  • Muntele osândiților, Teatrul Național Radiofonic, București, l4 februarie 2000
  • Muntele osândiţilor, Radio Cluj, 2010.

Spectacole lectură cu piesele: 

  • Fluierul de oțel,  1 decembrie 2008, (cu Virgil Ogășanu  și  Adela Mărculescu)
  • Umbra, interpret Mircea Albulescu,
  • Penelopa se mărită

toate având loc  în Sala Oglinzilor la sediul  Uniunii Scriitorilor din România.

  • Spectacol lectură cu piesa istorică TUNUL DE CIREȘ,  Institutul Cultural Român, București, mai 2013
  • Spectacol lectură cu piesa EVA HEYMAN sau MOARTEA CELEI MAI TINERE REPORTERIȚE DIN LUME, la Teatrul Evreiesc de Stat, București, 29 iunie 2018

***

Paşcu Balaci este doctor  al Universității BABEȘ-BOLYAI din Cluj Napoca, Facultatea de istorie-filosofie, catedra de relații internaționale și studii europene  cu teza intitulată ARBITRAJ INTERNATIONAL ASUPRA PROBLEMELOR LITIGIOASE DIN SUD- ESTUL EUROPEI.PROVINCIA KOSOVO, teză susținută în 22 septembrie 2012 în sala Ferdinand a Institutului de istorie, conducător de doctorat prof .univ. dr. Vasile Vese. Teza a fost  distinsa cu calificativul MAGNA CUM LAUDAE prin diploma  de doctor  nr 1002/ 23.02.20l3, seria H nr. 0013777,  eliberată de către  Ministerul  Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului  în domeniul  Relații internaționale și studii europene și înmânată în sala AULA MAGNA a Universității Babeș-Bolyai de către domnul rector, academician și profesor universitar dr. Ioan Aurel Pop în data de 23 februarie 20l3

  1. Cetățean de onoare al comunei Telciu, județul Bistrița – Năsăud, din luna august 20l2, pentru publicarea piesei istorice FLUIERUL DE OȚEL , consacrată martirului erou Tănase Todoran, tras pe roată în l2 noiembrie l763 pe același platou Mocirla de lângă Salva unde a ținut în 10 mai 1763 o cuvântare de protest pentru nerespectarea drepturilor românilor în fața batalioanelor de grăniceri ce urmau să depună jurământul de credință față de împărăteasa Maria Thereza

  1. Diplomă de excelență pentru creații literare remarcabile, acordată de Ministerul Culturii și Patrimoniului Național, Cabinet Secretar de Stat și Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Bihor, 5 februarie 2010
  2. Diploma de excelență a protopopiatului ortodox român Huedin, „în semn de prețuire pentru promovarea culturală și spirituală a personalității Părintelui protopop Aurel Munteanu (10 septembrie 1940), martir al neamului românesc”

  1. Diploma și Medalia Emanuil Gojdu pentru calitatea de luptător al cauzei recuperării patrimoniului Fundației Gojdu (187l- 2008), acordate de Baroul Bihor, Comitetul „Pro Gojdu” Oradea, Asociația română pentru Ex Libris, 2l februarie 2008

  1. Diploma și Medalia Bicentenarului Emanuil Gojdu (1802- 2002), pentru premiera de la Marghita, joi 24 noiembrie 2005, a piesei de teatru istoric și alegoric „Banii n-au miros” în montarea Teatrului  Național „Vasile Alecsandri” din Iași, „pentru contribuția exemplară la promovarea culturii, limbii și literaturii române”, acordate de  Fundația Emanuil Gojdu Sibiu – filiala Oradea & Biblioteca Județeană „Gheorghe Șincai” Bihor, noiembrie 2005

  1. Diploma Primăriei municipiului Beiuș „Pentru contribuția adusă la dezvoltarea culturală a Țării Beiușului”, 2005

  1. Diploma de merit a Primăriei Municipiului Marghita și Consiliului local al municipiului Marghita „Pentru valoarea artistică, contribuția marcantă la dezvoltarea culturală a municipiului Marghita și eforturile depuse pentru promovarea valorilor românești”, 24 noiembrie 2005

  1. Diploma pentru cea mai bună piesă „Banii n-au miros”, acordată de Uniunea Scriitorilor din România, Consiliul județean Prahova, Radio România Cultural, prezentată la a III-a ediție a Colocviului Național de Dramaturgie Bușteni-Sinaia, 5-7 mai 2004

  1. Premiul celei de-a XV-a ediții a Festivalului Primăvara studențească, l980, Cluj Napoca pentru spectacolul cu piesa Naufragiul, regia Rodica Radu de la Teatrul Național Cluj Napoca

  1. Premiul „Ioan Bușiția” al Departamentului ASTRA Beiuș pentru volumul 50 de sonete, l994

  1. Premiul „Ionel Teodoreanu” pentru piesa de teatru Război între români, la prima ediție a Concursului Național de Creație Artistică „Nihil sine Deo”, Brașov, 1999

  1. Diploma și Premiul I la poezie la concursul artistic din cadrul etapei județene Bihor a Festivalului „Cântarea României”, ediția a VI-a, 1985-1987

  1. Diploma și Premiul Studioului RTV Cluj pentru creație originală, (teatru), piesa istorică Muntele osândiților sau Horea Rex Daciae, 1986

  1. Diploma și Premiul I la concursul interjudețean de creație în domeniul reportajului literar și fotoreportajului „Alexandru Sahia”, Călărași – Mînăstirea

  1. Premiul I și Titlul de laureat la concursul de poezie din cadrul etapei republicane a festivalului ”Cântarea României”, 1987

  1. Mențiune pentru piesa „Umbra” la Săptămâna Teatrului Scurt, ediția a X-a, Oradea, 2-8 octombrie 1995

  1. Diploma de nominalizare la Premiul de Excelență al Primăriei Municipiului Oradea și Consiliului Local al Municipiului Oradea în domeniul  Literatură, 2007

  1. Diploma de excelenţă pentru creaţii literare remarcabile cu ocazia împlinirii vârstei de şaizeci de ani acordată de Direcţia judeţeană pentru cultură Bihor, Oradea, 18 mai 2016

  1. Marele Premiu la Festivalul internaţional de poezie LUCIAN BLAGA, Lancrăm – Sebeş, 2017

  1. Cetăţean de onoare al oraşului Ştei, judetul Bihor, pentru anul 2017, pentru cărţile de poezie dedicate exploatărilor de uraniu din zonă: Scrisorile secrete ale tovarăşului Ivan din Ştei către iubita sa din Moscova (roman epistolar), Cartea de uraniu (sonete) şi Zborul clandestin al unui rus îndrăgostit de la Ştei la Moscova şi retur (sonete)

–––––––

Noiembrie 2018