Rexlibris Media Group: Spectacolul ,,Accidentul” la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila

Vineri, 2 noiembrie 2018

ora 17:30

avem onoarea de a vă invita la

spectacolul „ACCIDENTUL” (Fragmente dramaturgice)

după romanul lui Mihail Sebastian

în adaptarea scenică și regia măiastră a lui

Andrei Sochircă (artist al poporului, Republica Moldova)

Acest spectacol, realizat cu participarea extraordinară a actorilor:

Claudia Motea (România/ Canada/ UAP)

și

Andrei Sochircă (Teatrul Național „Eugene Ionesco” Chișinău),

în parteneriat cu

Asociația Culturală Libris Brașov,

este un eveniment teatral care face parte din repertoriul

Festivalului Internațional „Mihail Sebastian” din Brăila (ediția a VI-a),

festival organizat de

Federația Comunităților Evreiești din România – Cultul Mozaic

și susținut de Ministerul Culturii și Identității Naționale.

Vă așteptăm cu multă iubire la:

Teatrul ”Maria Filotti” Brăila,

sala Avantgarde,

să cinstim memoria unui mare scriitor interbelic,

Mihail Sebastian!

Carmen BRĂGARU: Muzica lui Paul Polidor în casa familiei Tarkovski

Într-o după amiază de octombrie mieros, neaşteptat de cald, mă îndrept spre casa familiei Tarkovski din cartierul de sud-vest al Moscovei. În faţa acestei spectaculoase toamne aurii, toţi copacii fac parcă reverenţe adânci, cu crengile până la pământ. Nimic nu pare să se fi schimbat: aceeaşi linişte în părculeţul din faţa blocului, aceeaşi voce caldă răspunde la interfon, aceeaşi bucurie sinceră a revederii mă întâmpină în prag. Printr-o fericită coincidenţă, întâlnirea de anul acesta s-a nimerit chiar de ziua Marinei Arsenievna. În timp ce o ascult povestind despre ce a mai scris de când nu ne-am văzut, completată mucalit din când în când de soţul său, regizorul Aleksandr Gordon, mă umplu din nou de atmosfera tarkovskiană ce irumpe din fiecare obiect al apartamentului: din portretul tatălui, poetul Arseni Tarkovski, privind din ramă sever-scrutător prezentul, din fotografia mărită a fratelui, celebrul regizor Andrei Tarkovski, din puzderia de poze din care te urmăresc ochi de copii şi nepoţi cu chipuri de îngeraşi, din oglinzile devenite simbol în filmele fiului şi amintirile fiicei.

Vine rândul meu să povestesc ce mai e nou prin România şi să despachetez darurile, mereu tradiţionale, căci acestea sunt preferate: urcioare, farfurii smălţuite, linguri de lemn încrustat sau ştergare cusute în roş-alb-negrul nostru specific. Şi tot ca de fiecare dată Marina Arsenievna se bucură copilăreşte de fiecare obiect în parte, aşezându-l deja cu ochii minţii în colţul menit. Aproape toate suvenirurile româneşti primite de-a lungul anilor -îmi mărturiseşte – au fost duse la casa de vacanţă de la Tarusa. Aşa încât, ori de câte ori mergem acolo, să vă avem aproape. În acea clipă faţa i se luminează a zâmbet şi mă întreabă: „Ce face iubitul nostru poet român?”. În prima clipă, ca orice român aflat în străinătate, mă gândesc la Eminescu, dar nu mă dumiresc de întrebare. Apoi, din amănuntele date de ambii interlocutori într-un glas, mă lămuresc cu uimire că se referă la Paul Polidor, pe care îl cunoscuseră cu câţiva ani în urmă prin intermediul profesorului Dumitru Balan. Micul grup de români fusese atunci într-un turneu la Moscova şi Reazan unde se întâlnise cu iubitori de muzică şi poezie. Paul Polidor îi fermecase atunci pe toţi cu melodiile interpretate, compuse pe versuri de Eminescu şi Esenin. Soţii Tarkovski-Gordon primiseră la despărţire un CD pe care îl duseseră tot în „colţul” românesc de la Tarusa şi pe care, în atmosfera rustică a încăperilor, îl ascultă de fiecare dată când poposesc acolo, nesăturându-se de sonurile calde ale vocii cantautorului⁽¹⁾ român şi de superbele versuri potrivite atât de bine cu linia melodică⁽²⁾. Îi ascult uluită şi nu-mi vine să cred că, la mii de kilometri depărtare, Eminescu şi Esenin, înfrăţiţi de glasul lui Paul Polidor, răsună pe colindele blânde şi prin văile străbătute molcom de râul Oka.

————————————–

⁽¹⁾ Corect: compozitor-interpret

⁽²⁾ Discul conţinea muzică de Paul Polidor pe versuri de: Serghei Esenin, Mateja Matevski, Mihail Sinelnikov, George Coşbuc, Miljurko Vukadinović, Grigore Vieru, Bahtiar Vahabzade, Anna Ahmatova; aranjamentul muzical şi interpretarea în limbile rusă, română şi sârbă – Paul Polidor

–––––––––

Dr. Carmen BRĂGARU

București, octombrie 2018

Mioara HUSUSAN: Antologia ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni” volumul 2, Editura SINGUR

Iată-ne din nou împreună. Anul trecut într-o primă antologie, iar acum în an centenar în a doua. Pentru români anul 1918 este un an de referință. Cetățenia română însă nu o găsim doar în buletin ci și în suflet. Ne aflăm cu toții în 2018, anul în care se sărbătoresc 100 de ani de la Marea Unire. Toată lumea vorbește despre unitate, speranță și liniște, însă unitatea unui popor, constă în primul rând în unitatea sufletelor libere, în cunoașterea istoriei, în respectarea și prețuirea limbii române, în iubirea pentru neamul românesc. Ca să rămânem un popor unit, am învățat că iubirea și respectul pentru cei de lângă noi, ne-ar putea împlini visul. Oare mai știm să prețuim valoarea? Vom putea depăși obstacolele istoriei? Totul depinde de noi. Cum ne raportăm la ceilalți și ce putem face noi pentru o asanare morală… Antologia – ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni” volumul 2 pornit de la ideea unei ferestre în timp, însoțește autorii contemporani alături de autori clasici prin cuvânt. Fiecare autor vine printr-o fereastră a timpului și își așterne slova spre bucuria cititorului. Printre versurile ce le veți găsi aici, veți da mâna cu cei ce locuiesc în diverse colțuri ale lumii, au văzut alte culturi, vorbesc poate chiar altă limbă, dar în inima lor sunt români!

România este România, pentru toți cei care simt românește.

Pentru a putea sărbători 100 de ani de unitate, trebuie să învățăm cu fiecare clipă din viața noastră să sărbătorim unitatea de a fi! ,,Veșnicia s-a născut la sat” spune Lucian Blaga. În poeziile din această antologie în mod sigur veți simți printre rânduri dorul. Fiecare autor prin harul cu care a fost înzestrat a lăsat prin versul personal o amprentă unică către unitatea acestui tărâm numit România Mulțumesc autorilor pentru dorința de a participa printre rânduri la sărbătoarea noastră națională – 100 de ani de la

Marea Unire – și au lăsat o piedică în calea uitării pentru cei ce vor veni, iar ție cititorule îți doresc să găsești frumosul din cuvânt. Așa cum am susținut și în prima Antologie frumosul învinge și cunoaște lumina. Lumina tiparului și a lecturii. Lumina timpului ce le va dăinui sau nu. Timpul același prieten și dușman tăcut al fiecăruia. Timp care fuge ,,Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni…”!

–––––––––––––

Mioara HUSUSAN

Slimnic

Noiembrie, 2018

Alexandru-Eusebiu CIOBANU: În curând o antologie online cu titlu ,,100 de ani România”

În curând o antologie online cu titlu ,,100 de ani România” va purta gândurile dumneavoastră, tema fiind legata de ,,Centenarul Marii Uniri”.

Doritorii pot participa gratuit, fiecare având dreptul până la 3 pagini, în care să se regăsească o scurta prezentare și câteva texte.

Antologia va fii cunoscută în cercurile de colaborare :

-Revista Logos și Agape,
-Radio Led Force România.
-Radio Nice Romania

Va așteptam cu textele pe conturile Emanuela Burcea Femeia Umbră și Ciobanu Alexandru-Eusebiu sau adresa vitrinacuoglinziziarul@gmail.com , pana la data de 3.11.2018.

Antologia apare sub egida Revistei Vitrina cu Oglinzi.

——————————-

Alexandru-Eusebiu CIOBANU

George ANCA: Artur SILVESTRI, de două ori ocult(at)

Ocultul literar, are, sub comunismul târziu, un “cuptor alchimistic” în scriitura lui Artur Silvestri, republicat, în multe cărţi, după 1989, la Carpathia Press, cu minime addenda, dublat şi de proza imobiliarului, un jurnalism literar arborat în avangarda tranziţiei prelungite. Clăditul parcă nu se putea să nu se prelungească în publicaţii virtuale, reconciliind, odată în plus, vechea “zicere de coduri” cu “eseismul” noii scriituri specializate, amintindu-i scriitorului şi afaceristului/bussinesman (“eu nu câştig din cărţi ci din afacere”) de Vlădica Antonie Plămădeală, “socotit de biserică prea literat şi de literaţi prea bisericesc”.

De o parte, arhetipul călugărilor sciţi, originismul, renaşterea isihastă, brâncovenismul literar, reconquista profetică etc., de altă parte, retrocedarea secolului, România în anul 2010, exerciţii de exorcism social, ţara consultanţilor cu pistolul la brâu, şase blocuri de 40 de etaje în Herăstrău, în locul Muzeului Satului etc. Rămânem, poate, între cele două istorii – a ocupantului, a autohtonului -, fluturându-ne “înfăţişasrea Caesarului ocult, a protectorului tainic din vremea de dincolo de istorie”, dar ne şi retrocedăm, dintre “incendiatorii semidocţi”, retroculturii, “tradiţie a blestemului antropologic”, sau “românitate de Ahasver”. Ne va fi unind “patologia neîncrederii”. “Suntem în spaţiul fenomenului horal”, în Cucuteni, cu Mircea Vulcănescu şi Romulus Vulcănescu (acesta răspunzând, la îndemnul lui Gusti, spaţiului mioritic al lui Blaga cu fenomenul horal). Şi cu Petrus Diaconus, “personalitate enigmatică”, şi cu Petre Diaconu, de la Păcui-Vicina.

În fapt, adevărata literatură a lui Artur Silvestri este cea din ocultul imobiliar (altoit pe anteriorul esoterism medievist-matein): “Toate otrepele ce trebuiau să-şi afle locul în ‘Curtea miracolelor’ dau tonul azi şi instituie o cenzură fără precedent prin efectele răsturnării aproape complete de proporţii naturale. Ucigaşi, demolatori şi paricizi, vânzători de iluzii şi născocitori de teme false, tăinuitori şi uneltitori mărunţi, de un lăutărism şocant prin chiar lipsa de talent în cântatul după ureche, toată această pegră de şcoală nouă constituie o viermuială de saturnalie contemporană şi de lupanar, unde pare că lipsesc numai vrăjitoarele călărind pe mătură spre a avea pictura de extracţie infernală” (Prostologhikon. Vremea clownilor: cum se fabrică suprarealitatea de ziar, 2008, p.4). “Puţini înţeleg, însă, că preţul secret al pârjolului de la noi nu este o temă ce priveşte banii ci însăşi viaţa noastră istorică, sacrificată cu cinism de mâinile apucătoare ale căror unghii vor trebui tăiate într-o zi, alături de mâna toată care a apucat” (ibidem, p. 83).

Şi totuşi, în volumul Loc şi persoană. Eseuri despre geografia tainică, “Utopia etnografică” (1988) succede afinitar eseului “Duhul locurilor” (1990), înapoi, de la Marin Preda la Brâncoveanu, via casa, “Reşedinţa de la Băneasa a Mareşalului Ion Antonescu s-a înălţat în 1936 prin osârdia arhitectului G.M. Cantacuzino şi datorită gândului pătrunzător al acestui intelectual a cărui redescoperire integrală rămâne de împlinit. Privită mai de departe, casa mărturiseşte urme ce o situează în prelungirea stilului brâncovenesc, reprodus simbolic după sute de ani: pridvorul, ca un foişor de culă oltenească, masivitatea austeră şi totuşi somptuoasă, simetriile ce amintesc o voinţă valahă de clasicitate ca şi ornamentaţiile în stucaturi aurite ce dau chenarului unei ferestre dinspre răsărit o singularitate neîntâmplătoare – acestea aparţin mai puţin lumii moderne şi mai mult începutului de secol XVIII încă românesc. Un bazin de formă dreptunghiulară, cu ape moarte şi invadate de nuferi şi de păpuriş, aminteşte de parcul de la Mogoşoaia şi, în totul, pluteşte – peste ape, ierburi şi pietre – un duh al vremurilor brâncoveneşti ce îngăduie asemuiri mai profunde decât simpla examinare arhitecturală”. (Loc şi persoană, p.18-19).

Specularea patetică a dimensiunii brâncoveneşti a modelului românesc – “De fapt, amândoi sunt martirii unei Biserici ce nu s-a întemeiat” – fusese precedată, în alt registru, ocultat tot “în două limbi”, de utopie: “În definitiv, civilizaţia este în Deliorman o desfăşurare de coduri şi este de la sine înţeles că omul vieţuieşte într-o lume de semne care adeseori spun repede şi pe căi nediscursive mai mult decât ajung să priceapă neiniţiaţii. Acestea nu-s doar parimiile de preste an şi nu au cu necesitate conţinut creştin, sunt o amestecare de structuri ritualice între care nu puţine sunt arhaice şi păgâne şi, de aceea, cu osebire vechi. Colindul, pluguşorul, ‘Steaua mascată’, ‘clopotele’, însă şi ‘Iordănitul’ de pe 7 ianuarie, ‘Gurbanul’ de pe 1 februarie, acestea pun să vieţuiască invocaţii şi retrăiri de drame cu substrucţie metafizică de vârste din cele mai diferite şi înfăptuiesc, în fond, o sinteză a componentelor succesive în etnogeneză. Paparudele şi Caloianul stau alături aci de Lăsata- secului de câşlegi, când se strigă fetele peste sat, şi cu Sânzienele din ziua de Drăgaică, cu Lăzăriţa şi cu Căluşul jucat de Rusalii, ca formă de teatru mitic acesta.” (ibid. p.31).

Acest autor nu are nevoie de Tabula Smaragdina, fie şi în traducerea lui Newton, pentru a-şi ermetiza propria recepţie cosmică, românească, în dantelărie de concepte-arcane “acuzabile” de ficţionism protocronist, iar, la urma urmei – “Gânduri de noapte; ‘case’; tabuuri; copaci; şi un joc de domino (pagini răzleţe dintr-un jurnal intermitent” : “ Există deci o realitate de gesturi, ritualuri şi dispozitive peste care poate trece orice fel de vreme căci tot degeaba va fi; acestea nu se includ în memoria individuală ci stau depuse mult mai adânc, acolo unde nu există timp” (ibid. p. 39)/…/”De fapt, ştergerea casei de pe Pământ m-a preocupat în aceste săptămâni, mai ales atunci când, apropiindu-se încheierea ‘clăditului’ şi casa nouă devenind o realitate, nu mai exista scăpare. Există o enigmă a acestor momente, despre care oamenii se feresc să vorbească de parcă ar fi totuna cu moartea. Ei nu pronunţă ‘numele clipei aceleia’ ci o desemnează prin perifrază (‘când o fi să fie’) ori prin cuvinte cu aspect simbolic însă fără un conţinut lămuritor (‘la moment’, ‘la mutare’, ‘când n-o mai fi nevoie’). Înţelese mai bine, acestea arată un final, un ‘sfârşit de timp’. Însă într-un fel este şi un ‘sfârşit al timpului colectiv’ ori, mai bine spus, al ‘timpului ce priveşte un trib”

Artur Silvestri îşi autoocultează timpul în formă de viaţă şi spaţiul în formă de casă.

–––––––––

Dr. George ANCA

Ionel NECULA: Adrian Botez – Fişe pentru un medalion

Au trecut ani buni, decenii, de când m-am conectat la isprăvile calofile, din cele multe dispuse de autor în spaţiul public, şi nu ascund că fiecare în felul ei mă intrigă, mă incită şi mă surprinde – prin diversitatea problemelor abordate, prin lărgimea de orizont din care autorul descinde, prin rigoarea arătată şi prin adâncimea de gând imprimată scrierilor sale. Are ceva din polivalenţa spiritului renascentist şi fiecare din lucrările sale este procesată după regulile lucrului bine făcut şi bine perspectivat. Fie că vorbeşte despre Eminescu, despre cinstitul mitropolit Dosoftei sau despre fraţii Botta verbul lui Adrian Botez se rostogoleşte curajos şi sporitor prin cultura românească şi aduce o anumită prospeţime şi în înţelegerea problemelor abordate.

Cartea despre Nălucirile abatelui Bernardo (Editura Rafet, 2014) surprinde prin atmosfera medievală, prin atotprezenţa divinului în regizarea destinului uman şi a intervalului dintre naştere şi moarte. Mai cu seamă moartea este o prezenţă frecventă şi constituie un motiv privilegiat în nălucirile abatelui Bernardo, năluciri pline de mister prezentate ca un fel de jurnal menit să dea seama de faptele sale, dar de fapt să optimizeze un gen literar căreia îi conferă bemoli emoţionali la cheie şi o calitate literară de excepţie.

Prima dintre năluciri se referă la duioşia cu care un mare hoţ din Florenţa se implica, uneori cu riscuri imense, în ocrotirea păsăretului, prin tenacitatea cu care le elibera din colivie şi le reda libertatea. Nesăbuinţa sa era aşa de nereţinută că n-a scăpat de obsesia lui nici cele o sută de colivii ale reginei, fapt pentru care a fost condamnat la moarte. Dar în momentul când gâdele a ridicat securea să-l scurteze de cap mii de păsări l-au înconjurat pe călău şi s-an năpustit asupra satârului de oţel pe care l-au ciugulit de n-a mai rămas bietul gâde decât cu ceea ce fusese coada de lemn a securii ucigaşe. Pagina este superbă şi ne arată cât de generoasă era fisura din real, de lăsa celor vechi posibilitatea să inducă fantasticul în textul scriiturii. Ciuguleau oţelul, toate deodată, teribil de sistematic şi repede, ca o ropotire de grindină celest- pedepsitoare… până când, tot dintr-odată, zburătoarele s-au năpustit înapoi, înspre ceruri ca aspirate titanic (p.14).

Dintr-o altă povestire aflăm cum s-a întâlnit cinstitul abate cu moartea într-un han unde poposise pentru adăpost la vreme de noapte. Aici întâlneşte un alt pribeag care, simţind că i se apropie sfârşitul, cere să-i primească spovedania. Era fiul unui conte din Ferara, care, după ce fratele său îl izgonise din castel se abandonase pribegiei. Din povestea pribeagului aflăm cum s-a întâlnit cu moartea, având chip de fecioară răpitoare cu plete lungi de-i ajungeau la călcâie. L-a sărutat aşa de pătimaş că i-a sorbit sufletul. S-a trezit din leşin după multă vreme, dar când s-a privit în apele râului Po nu s-a mai recunoscut. Luase chipul unui balaur cu două capete – unul de lebădă şi altul de şarpe. De atunci nu mai ştie nimic despre el şi nici cum a ajuns la han. Dar în timp ce-şi povestea viaţa din trupul bătrânului s-a pornit un fum arzător de fierbinte, s-a iscat un alt trup, şi limbi de foc îl învăluie cu mare repezeală că abatele abia avu timp să se smulgă şi să iasă din încăpere. În urma lui abatele auzi hohotul triumfător al morţii. Este un alt mod de a face loc fantasticului în pântecul textului.

O altă povestire are drept cadru o grotă de munte în care îşi ducea viaţa un anahoret pe care abatele îl vizitează. Bătrânul avea darul clarvederii şi putea descifra viitorul tuturor celor ce-i cerea u şi-l vizita. Abatele avea să afle mai târziu că toate cele prevăzute de bătrânul anahoret s-au împlinit întocmai.

În sfârşit ultima povestire are ca pretext cioburile unei oglinzi capabilă de reconstitui chipul din fragmentele risipite.

Nălucirile abatelui sunt de fapt moduri diferite de a face loc fantasticului pentru a complementa realul.

Adrian Botez nu este doar un fantast, nu se decontează doar din labirinturile ficţiunii, este în acelaşi timp poet, ba chiar unul bine aşezat în imaginarul poetic contemporan, este un critic şi istoriograf literar cu multe dovezi de probitate, de rigoare, de acribie şi discernământ. Mă bucur la fiecare nouă ispravă literară de-a sa, îl citesc cu interes şi n-am ezitat niciodată să-l propun cititorilor ca pe un reper şi izvor de înţelepciune.

Să trăieşti Adrian Botez, să ai putere de muncă în continuare şi să ne oferi alte dovezi de lucru bine făcut.

–––––––––––

IONEL NECULA

Octombrie, 2018

Constantin STANCU: Omul simplu face parte din decor

Adrian Botez a intrat în zona dramaturgiei cu volumul de piese de teatru Rege în vacanţă*, apărut la Editura Rafet, în anul 2018. Scriitorul, mereu activ, implicat în mişcările sociale actuale, prin textele sale, îşi menţine temele, viziunea sa este cea ştiută din poeme, din proză, din eseuri. El apelează la pilonii de sprijin, oferiţi de cultura solidă, de mitologia greacă, de valorile creştine, ajungând la punctul în care lumea este decodificată, până la ultimele consecinţe. Umanitatea este pusă sub lupă, personajele joacă aparent liber, dar o presiune enormă apasă pe umerii lor. Libertatea este presupusă, nu este reală. Cuvintele se rostogolesc peste cititor/ spectator, ca o avalanşă, autorul ştie să transmită adevărul, pe care-l consideră important, pentru supravieţuirea lumii.

La Adrian Botez lucrurile au o finalitate, personajele sunt supuse judecăţii divine, sunt strivite de timp. De remarcat, în aceste piese de teatru, capacitatea dramaturgului de a descrie tablourile. El merge până la amănunte, sugerează stările, reacţiile, drama în sine. Acest lucru trădează un autor implicat, până la jertfa de sine, alături de personaje: nu le empatizează, dar este solidar cu destinul lor. Ca de obicei, trimiterile autorului lămuresc multe din dialoguri, din descrierile scenelor, din prezenţa personajelor. Deşi apelează la principiile consistente ale realismului clasic, regăsim, în fiecare piesă, un limbaj crud şi familiar. Lumea este actualizată, prin cuvintele puse în mintea şi pe buzele oamenilor care se mişcă pe scenă, într-un timp fără de timp. De subliniat că, de fapt, avem în faţă scena, mai largă, a lumii, cea pe care ne consumăm destinele până la aneantizare.

Iată cum este descrisă scena: „Suntem în Francia… nu contează în ce epocă. Curtea Regelui: Regele, Premierul Guvernului, consilier regali autohtoni, doi consilieri de peste Mediterana, Seneşalul, mulţime de gură-cască, vânzoliţi, dar nu prea gureşi… Regele poartă pe cap, în loc de coroană, două oase de găină, încrucişate, stil <<pirat>>. Regele stă pe taburet, aşezat pe un eşafod, Premierul stă pe un fotoliu larg şi adânc. Pe tronul strămoşesc, situat între taburet şi fotoliu, nu stă nimeni” (2. Rege în vacanţă, p. 45).

Lumea, în care se mişcă personajele din piesele lui Adrian Botez, este una demonizată, spiritele se agită în voie, chiar influenţează personajele, fie direct, fie indirect, prin radiaţia negativă a răului, care impregnează sufletele.

Piesele au un liant care le ţine unite, înspre tragedia umană – dar fiecare acţiune se desfăşoară în colivia destinului:

Dumnezeu şi cristalul;
Rege în vacanţă;
Zalmoxis;
Iubirea, ca un glonte;
Justiţie – dramă…

Partea a doua cuprinde meditaţii intime… teatralizate, ca o impusă concluzie.

Autorul pune accentul de geografia dramei, subliniază tragi-comedia, misterul, acceptă că spectatorii pot juca piesa, sunt invitaţi chiar să participe.

Personajele sunt arhetipuri umane: regele, măscăriciul, gospodarul, nevasta, copiii naivi, spioni, anonimi, duhurile care împânzesc lumea văzută şi nevăzută, ospătarul, judecătorul, gardienii etc. Lumea se reia de la capăt, cu fiecare dramă, personajele rămân să-şi ducă, vesele, crucea. Au o poftă de vorbă ieşită din comun, poate ieşită din istoria curentă, duhurile dinamizează oamenii până la nebunie.

Condamnatul are şansa să fie pedepsit, prin plecarea în concediu, împreună cu regele… Justiţia oamenilor, deşi organizată strict, este neputincioasă, scriitorul punând în lumina scenei neputinţa de a „prinde” dreptatea, în starea ei naturală. Dreptatea este, undeva, pierdută în univers, totul se reduce la formalism. Oamenii nu scapă de superficialitatea altor oameni, care se joacă de-a justiţia. Scena are şi un slogan: „Luptăm pentru pace!”.

Ironia este prezentă, obiectul procesului este unul la limita dintre ficţiune şi obişnuinţă, umorul negru se revarsă ca efect al căderii umane.

Cea mai consistentă piesă de teatru o putem considera piesa Iubirea, ca un glonte.

Drama lui Mihai Asavei este posibil reală, lumea, în care este captiv, se deschide în prezenţa unor duhuri fundamentale: duhul văzduhului, duhul focului, duhul apei, elfi, salamandre etc. Locul lor este în dulapul personajului principal, ca într-o colecţie veche, purtată de generaţii. Mihai este medic şi suferă o dramă, are, prieteni şi colegi, alţi medici. Viaţa sa este marcată de suferinţă, Alexandra, soţia, se dovedeşte o femeie practică, marcată de cinism. Jocul de-a iubirea are motivaţii materiale evidente. Ospătarul este, şi el, prezent – prin amabilitatea lui profesională, făcând legătura cu lumea de afară, marcată de apocalipse. Refugiul lui Mihai este în camera sa, acolo este şi liber, şi captiv! – infirmitatea îl afectează în mod evident. Cultura îi oferă ieşirea prin cer, lumea se mişcă sub puterea duhurilor. Răzbunarea lui Mihai Asavei este ieşirea din timp, dobândirea tinereţii eterne. Sfera de foc, în care se încrustează, sparge limitele societăţii convenţionale, irită mundanul.

Piesa Zalmoxis reia lumea veche din Daco-Valahia, se menţionează Muntele Ascuns, Kog-A-Ionul şi Magul, sunt personaje mitologice, precum călugării misionari etc. Se prezintă mitul sub focul sacru, scara lumilor, templul, Zalmoxis-Hristos uneşte lumea de sus cu lumea de jos, timpul cu netimpul, salvându-i pe oameni de un destin crunt… Autorul notează secretul: generaţiile şi popoarele se leagă prin rădăcini comune. Numele personajelor sunt obişnuite, oamenii se încadrează perfect în mit şi în faptele istoriei.

Adrian Botez se dovedeşte a fi un cărturar în sensul profund al cuvântului, unul care trece puntea cunoaşterii dintre orizonturi. El apelează la cultura care înmagazinează experienţele lumii şi subliniază forţele care macină indivizii.

Omul simplu, cel din mulţime, face parte din decor. În scenă sunt personajele cheie, începe totul cu regele, cu demonii, cu tot felul de consilieri. Adrian Botez prezintă faţa nevăzută a lumii, iar teatrul este un mijloc, prin care lumea dialoghează cu sine, crezând că nu aude nimeni în univers acest discurs, aceste dialoguri. Acţiunea este prezentată în negru, e poate prea mult pesimism în piesele de teatru. Este paradigma pe care autorul şi-o asumă, demonstrând aceasta cu argumentele sale. Spectatorul/ cititorul poate fi pus în mirare, dar pânza pe care se ţes epopeile este ruptă din marile mituri ale vremurilor vechi şi tari, precum vinurile alese.

Acţiunea se deschide sub un peisaj simbol, la ora în care ziua abia începe: „Noapte povârnită spre zori. Aşezat pe marginea unui container cu gunoaie – un demon, <<ieşit din iad>>, haihui, la meditaţie împâclită… nu mai poate suporta ipocrizia – fie ea a iadului, a cerului… a omului…” (p. 7).

La finalul cărţii ne sunt prezentate date despre opera literară şi culturală a scriitorului Adrian Botez. O viaţă bogată, el abordând majoritatea genurilor literare şi a fost/ este preocupat de problemele fundamentale ale sufletului românesc, de fenomenele istorice, care au marcat naţiunea, pendulând între rigoare şi mit. De altfel, Mircea Dinutz – în revista „Pro-Saeculum”, Focşani, nr. 3-4/2005, a reţinut despre creaţia acestuia, cu referire concretă la Epopeea Atlantică, următoarele: „Poet, în primul rând, cu serioase cunoştinţe magico-mitologice, cărturar de aleasă stirpe, bântuit de aromele din altare, atins de nimbul sacru al icoanelor şi aerul tare al ideilor, prozator şi eseist, din rezerva din ce în ce mai restrânsă a erudiţilor autohtoni, luptător cu har pe drumul Binelui şi Frumosului, Adrian Botez este un gânditor şi un scriitor pe deplin matur, viguros şi competitiv, la nivel naţional”.

Constantin Stancu

Octombrie 2018

*Adrian Botez, Rege în vacanţă, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2018 (Coperta I: Carol cel Mare – vitraliu la catedrala Notre Dame, din Paris -; (Coperta a IV-a: Giorgio de Chirico *1888 – 1978* – Piazza d`Italia, 1964, olio su tela, 50 x 60 cm); cartea este dedicată soţiei autorului, Elena.

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Același medicament, o altă cură terapeutică

Spre norocul nostru, al tuturor, domnul doctor Dorel Schor este dependent de starea de bine a „pacienţilor” săi. Se consideră dator să administreze cu regularitate medicamentele sale minune, în doze deloc homeopatice, tuturor celor care-l cunosc, chiar dacă aceştia sunt sute de mii răspândiţi în toată lumea. Aşa se face că dincolo de prescrierile exersate zilnic pe diferite site-uri culturale, aproape în fiecare an editează un volum care dăruieşte cu generozitate cititorilor săi panaceul numit râs, bine filtrat prin diferite metode în aşa fel încât nimeni nu se poate plânge că ar exista vreun pericol de intoxicaţie sau efecte adverse. Dimpotrivă, râsul, aşa cum este preparat de bunul doctor, îşi produce pe deplin efectele benefice, fără nici un fel de contraindicaţii, iar starea de bine se instalează durabil având însă o irepresibilă dorinţă de reluare a tratamentului.

Terapiile doctorului Schor se materializează cam an de an în câte un volum de proze scurte ori aforisme pe care nu ai cum să nu-l citeşti. Devii astfel complicele său pentru că nu te poţi abţine să nu recomanzi volumul şi altor prieteni sau cunoscuţi. Iar aceştia, prietenii şi cunoscuţii, se află de multe ori alături de tine însă nici cei aflaţi la mii de kilometri distanţă nu lipsesc. Din Israel în România, Canada, Australia, Spania, Italia, ori prin intermediul revistelor Booklook ori Meridianul Cultural românesc sau, mai nou, prin ziarul Vocea Ta din Germania ajunge şi în Olanda, Belgia, Austria ori Regatul Unit. Cât despre răspândirea scrierilor sale pe reţelele virtuale nici nu mai pot face vreo evaluare. Aşa că, dacă îl consider pe Dorel Schor un terapeut planetar aceasta nu este în nici un caz o exagerare ci doar o chestiune cât se poate de vizibilă, oricât de cârcotaş ai putea fi. Iar faptul că nu doar scrierile sale au această răspândire ci şi referirile la acestea (cronici, prezentări sau note critice făcute de nume prestigioase ale literaturii de limbă română) confirmă, oricât de curios nu s-ar părea, ideea nevoii de umor intelectual, inteligent şi bonom, nevoia firească şi normală pentru orice om, aceea de a zâmbi, de a te bucura de un text lejer, dar înţelept, cu o ironie şi auto-ironie (semn sigur de inteligenţă!) delicată însă omniprezentă.

Actualul volum: „Cine sună la uşă”, nu era pentru mine chiar o surpriză. Într-un fel, având în vedere că de peste zece ani corespondăm zilnic, citisem aproape tot ce a publicat în acest timp şi aşteptam, cumva cu sufletul la gură, dar şi cu speranţe, apariţia unei noi cărţi. Aşadar, atunci când am primit volumul şi l-am putut vedea, ţine în mână şi răsfoi, nu m-am putut abţine şi l-am devorat pagină cu pagină, cu aceeaşi plăcere cu care am lecturat toate celelalte cărţi ale acestui autor pe care îl voi numi necesar şi întotdeauna binevenit.

De aceea cred că pentru majoritatea cititorilor prima senzaţie atunci când ai deschis o carte scrisă de Dorel Schor este că te afli la o şuetă cu prietenii. În prezenta, Editura Saga îl are ca tehnoredactor pe prietenul Adrian Graunfiels, interiorul este augmentat de graficienii Constantin Ciosu şi Costel Pătrăşcanu, iar despre personaje ce să mai spun?

Este o plăcere să te reîntâlneşti cu preţiosul domn Oiţerman, cu mereu nedumeritul Leopold Gurnişt, dar şi cu doamna Gurnişt originară din Cernăuţi care te va încânta cu felul ei de a vedea lucrurile, spre exemplu: „Mare mincinos Şimon ăsta, să nu-l crezi nici dacă spune adevărul!” Este vorba de un alt cunoscut Şimon Şeinerovici… de dentistul Kleinergrois sau de povestea în câteva cuvinte a Inei pe care o chema Ina Scarlat, dar era strigată la catalog Scarlat Ina, dar apoi s-a căsătorit cu domnul Prall şi acum se numeşte Prall Ina.

Desigur nici dolofana doamnă Pnina Brodiciche din Odesa ori înduioşător de naivul Menaşe nu vor lipsi de la întâlnire. Ceea ce dă umorului promovat de doctorul Schor este nu numai amprenta aceea unică precum că te afli vecin de bloc sau de cartier cu personajele, că vă cunoaşteţi de multă vreme şi că tot ce se întâmplă este de un firesc fără cusur, dar şi acea savoare a ironiei fără aciditate atât de caracteristică scrierilor sale.

Voi aminti doar că autorul este unul dintre cei antrenaţi vreme de mai bine de cincizeci de ani în acest domeniu al umorului fin, intelectual, lipsit de asperităţi, de vulgaritate sau banalitatea care, din nefericire, abundă în scrierile de gen. Prin urmare, avem în faţa ochilor o carte pe care vom dori să o mai redeschidem din când în când nu doar pentru a mai petrece câteva clipe plăcute ci şi pentru că lectura ei ne va lăsa impresia că am cunoscut mult mai bine lumea din jurul nostru.

Şi poate ne vom gândi la Menaşe cel adorabil, cuceritor prin felul să bonom şi jovial, dar şi la tatăl său spiritual, doctorul Dorel Schor, cel care ni l-a dăruit cu generozitatea omului de spirit.

–––––––––––-

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ

Iași, octombrie 2018

Gheorghe Constantin NISTOROIU – Mari filozofi creștini ortodocși: ERNEST BERNEA

Şi-mi zise Domnul: „Eu sânt Frumuseţe;/ „În Mine-i cald sălaş de primăveri;/ „La Mine zorile sânt făr-de-seri,/ „Şi Duhul înfloreşte’n mii de feţe.”

(Maica TEODOSIA-ZORICA Laţcu, FRUMUSEŢE)

Filosoful creştin ortodox dacoromân este un Om educat, bine format, asumat unui ocean de cunoştiinţe de seamă, cu un everest de deprinderi aristocrate, cu o culme a bunului simţ, cu un spirit care atinge Cultura celestă hărăzită doar Spiretelor înalte.

Pentru a deveni un Corifeu al Culturii, respectiv un Apostol al gândirii, Filosoful propriu-zis trebuie să-şi aşeze temeinicia pe temelia dascălului, a îndrumătorului, a formatorului de caractere elevate prin excelenţă.

Trăgându-şi seva din Izvorul divin, din cel străbun nemuritor şi din mentorul ales, Gânditorul se formează prin harul divin pentru ca la rândul său să fie hărăzit a odrăsli pentru ceilalţi discipoli care la rândul lor trebuie să urmeze calea Mentorului.

Filosoful creştin ortodox dacoromân trebuie să fie animat de toate lucrurile sublime, extraordinare, inegalabile, dar în mod expres de cultul Frumosului.

Pentru aceasta trebuie să-şi croiască viaţa pe un model ales, pe un arhetip paideic–educaţia spiritului de nobleţe, de cinste sufletească şi mărinimie pe care să-l susţină cu toată fiinţa, puterea şi autoritatea culturii sale, în comuniune cu dragostea întru Dumnezeu şi întru Neamul său.

Numai aşa, spiritualitatea Filosofului român creştin ortodox devine etalon, sursă şi putere pentru formarea celor care prin onoare şi demnitate sunt datori să slujească Dumnezeului şi Neamului, adică Frumosului revelat în tot ce străluceşte deplin ca o armonie a splendorii extazice ca o Simfonie a Luminii, ca o Lumină liberatoare.

„O lumină caldă, o lumină liberatoare închide pleoapele şi deschide porţile sufletului./ Freamăt răsună din adânc şi-mi inundă făptura./ Beau frumuseţea unei clipe cât o viaţă.” (Ernest Bernea, Lumini în Necunoscut. Ed. Timpul, Iaşi-2000, p. 17)

Graiul viu al Filosofului nostru se prelinge din adâcurile ancestrale convertite Frumosului care se adună în inima sa încăpătoare de Neam şi de Cer, pentru a se întrupa în scrisul haric nemuritor, slujitor al Iubirii.

Caracteristica sufletului său frumos dă dimensiune propăvăduirii Adevărului ceresc în inimile arzătoare de Conştiinţă, de Ideal, de Libertate, de Nemurire.

Filosoful creştin ortodox dacoromân se implică spre o părtăşie de comuniune nu numai cu discipolii săi ci şi cu comunitatea conştientă şi trează spre bine a Neamului.

Întru această autoritate a conştiinţei, a misiunii, a vocaţiei şi a jertfei sale plenare Filosoful devine la rândul său o împărtăşire a spiritului din care se cuminecă toţi cei râvnitori şi desemnaţi a întrupa elementul de continuitate spre veşnicie al Neamului drept măritor creştin: de la ţăranul imperial şi veşnic verde până la Conducătorul cel înţelept şi până la Vlădica cel adevărat jertfitor întru Hristos.

Vlădica să cuprindă întreaga Biserică a lui Hristos în sufletul său, iar Conducătorul să îmbrăţişeze întregul pământ strămoşesc în inima sa. Să fie buni Conducători!

„Bunul conducător. Unde-i bunul conducător? Acela care iubeşte cu toată fiinţa sa, care mângâie, care înalţă? E atât de rar printre oameni! Popoarele caută mereu profeţi şi capătă în schimb cezari.” (Ernest Bernea, Preludii: Îndemn la Simplitate, Cel ce urcă Muntele, Treptele Bucuriei. Ed. Predania, p. 35)

Filosoful creştin ortodox dacoromân, devenind purtător al harului hristic, adică al Luminii Cuvântului devine ecoul stării sale de duh, de înălţare serafică a inimii în care se reîntrupează, iar prin răsadul gândirii primenit în pământul aşteptării uceniceşti, se renaşte la rândul său în spiritul ortodox renăscând de asemenea şi pe alţii.

În trăirea ortodoxă românescă privind rostirea dulce şi gândirea profundă, sublimă Filosoful creştin ortodox dacoromân se revelează pe sine, revelând la rândul său frumuseţea limbii române în care străluceşte flacăra liturgică a limbajului sublim, descoperind astfel originalitatea înţelepciunii româneşti ce se răsfrânge asupra viziunii de destin spiritual al omenirii în general şi al lumii ortodoxe în special.

Filosoful creştin ortodox dacoromân trebuie să se asume integral şieşi ca misiune şi vocaţie, ca frumuseţe şi adevăr devenind astfel propriul său înaintemergător.

„Omul adevărat este înainte mergătorul, este înţeleptul care, teoretic şi practic, manifestă umanitatea sa ca o înflorire a primelor principii, ca un act spre desăvârşire.” (Ernest Bernea, Trilogie Filosofică. Ed. Dacia Cluj-Napoca, 2002, p. 54)

În cuvântul Filosoful creştin ortodox dacoromân grăirea indiferent de mierea şi savoarea ei, nu rămâne la stadiul semnelor convenţionale, ci urcă sus de tot devenind în mod expres sinteza expresivă a existenţei noastre arhimilenare.

Toată clarviziunea Filosofului nostru surprinde prezentul în încărcătura sa de realităţi abstracte ori reale, voite, nevoite, întâmplate prin sau nu hazard, programate ocult, completându-l într-o stare de graţie a viitorului spre un tărâm transcendent.

Conceptualitatea gândirii Filosoful creştin ortodox dacoromân se asumă măsurii spiritualităţii sale pure, nu ca cea a raţiunii pure kantiene care nu implică religiosul ca paradigmă a cunoaşterii, ci ca sens înalt al transmiterii serafice a Revelaţiei divine ce santifică Libertatea ca putere generatoare a Elitei spiritual-creştin-ortodoxe, cea purtătoare a stindardelor Jertfei şi al Omeniei.

„Fără libertate nu va fi elită şi fără elită nu va fi spiritualitate, nu va fi nici elevaţie, nici progres; elita spiritului şi spiritualitatea elitei. Va trebui să trecem din nou de la omul standard la omul model, la omul ales, formă superioară a tot ce apare sub acest nume. Atunci vom avea civilizaţie şi cultură, atunci vom avea omenie.” (Ernest Bernea, Criza Lumii Moderne. Ed. Predania, p. 53)

Ernest Bernea îşi adună în plinătatea universului gândirii sale, înfiriparea dorului dăruirii din care se reflectă cea mai subtilă expresivitate a trăirii sale ortodoxe.

Slova scrisă a cugetului său îşi trage seva din vedenii de taină, din străluminări de demult, din scânteierile unui Arhanghel Mihail, Voievod ceresc al Dreptăţii, ce se răsfrâng ca o copleşire asupra sufletului său arzând de Logos.

Închinarea sa pentru Frumos se răsfiră ca o Pădure de Argint peste Codrul milenar al creaţiei, ce a crescut din jertfa sacră a martirilor şi lacrimile tămăduitoare ale Mamelor care, au legănat legendele profundului cult traco-geto-dacic-român.

Duhul său irumpe ca apă miraculoasă, veşnic curgătoare să potolească setea.

Filosoful creştin ortodox dacoromân Ernest Bernea este o cumpănă de suferinţă şi har, o jertfă de neîncetată iubire în care se cuminecă Dumnezeu şi Neamul dacic.

Peste puterea rugăciunii mistuitoare din inima sa atotcuprinzătoare s-a aşezat ca o temelie pururea blândeţea terapeutică ce s-a răsfrânt în dăruire-mană cerească.

Cu trudă, cu pricepere, cu dăruire, cu zel, cu înflăcărare s-a zidit pe stânca cugetului său pe care să crească şi să se înalţe semeţi Brazii purtători de Destin.

Din prea-plinul inimii lui şi-a dăruit sufletul Creatorului şi Neamului său îndrăgit.

În tot ceea ce a fiinţat ca persoană: în gest, în gând, în cuvânt, în faptă, în căutare, în înţelegere, în cunoaştere, în dăruire, în jertfă, în iertare, în iubire, în înălţare, în taină, Marele Filosof dacoromân a surprins cu sensibilitate, cu profunzime, cu clarviziune, armonia, splendoarea, sublimul, divina suferinţă, iubirea din Creaţia lui Dumnezeu revărsată peste creaţia sa atât de aleasă, aristocrată, nemăsurată, inefabilă, mărturisind permanent supraîncercările biblicoevanghelice ale Mântuitorului Iisus Hristos, care avertizau marile prigoane-persecuţii ce vor însoţi Creştinismul Ortodoxiei pe tot parcursul misiunii, vocaţiei, jertfei şi iubirii Bisericii Sale.

„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar n-aţi voit… // Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor Se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ…. // Dar ei strigau, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!…//… iar pe Iisus, biciuindu-L, L-a dat ca să fie răstignit…// Şi L-au îmbrăcat în purpură şi, împletindu-I o cunună de spini, I-au pus-o pe cap…// Şi-L băteau peste cap cu o trestie şi-L scuipau şi, căzând în genunchi I se închinau…// Şi I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El n-a luat. Şi L-au răstignit şi au împărţit între ei hainele Lui, aruncând sorţi pentru ele, care ce să ia.” (Luca 13,34; 22,44; 23,21 Marcu 15, 15,17, 19, 23-24)

Prigoana şi persecuţia asupra lui Hristos s-a repercutat asupra tuturor Apostolilor Săi, perpetuându-se aprig asupra Ucenicilor acestora până în zilele noastre, trăite la aceeaşi intensitate suprafirească, dar mult mai îndelungat, zeci de ani, cu o furie şi o tortură mult mai diabolică, de toată Elita spirituală a Ortodoxiei dacoromâne, Cruce- mesaj misionar, ca o viziune mistică împlinită expresiv, hristic, suprauman, testamentar ca odinioară Marele PAVEL, cel prigonit, cel persecutat, cel închis:

„Căci din multă supărare şi cu inima strânsă de durere v-am scris cu multe lacrimi…// N-am nedreptăţit pe nimeni, n-am vătămat pe nimeni, n-am înşelat pe nimeni./ Trupul nostru n-a avut nici o odihnă, necăjiţi fiind în tot felul: din afară lupte, dinăuntru temeri.// În osteneli mai mult, în închisori mai mult,/ în bătăi peste măsură, la moarte adeseori./ În osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine…// De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sînt slab, atunci sînt tare.” (Sf. Ap. Pavel, II Corinteni 2,4; 7, 2, 5; 11,23, 27; 12,10)

Corola semantico-spirituală a limbii noastre alese arată frumuseţea sufletului unui Neam, profunzimea spiritului Elitei sale împărtăşită cu vocaţie sacră şi jertfă serafică.

Proniatorul ceresc după ce a sălăşluit în Creaţia Sa Frumosul, ca sceptru regal al Omului religios, privind creaţia sa harică asemeni unei Corole a Luminii, îi împrăştie mireasma divină spre cele mai alese caractere şi cele mai rare destine.

În Cetatea Focşani a tărâmului Vrancei, aşezată pe miraculosul Milcov, în a 28 zi a însoritului Martie, printre mugurii grăbiţi spre viaţă, surâde şi pruncul Ernest Bernea.

A urmat şi absolvit cu brio la Brăila, Liceul „Nicolae Bălcescu”, apoi cu strălucire facultatea de Litere (română-franceză) şi cu magna cum laudae pe cea de Filosofie. Întâlnirea cu marele Gânditor Nae Ionescu i-a marcat profund primăvara tinereţii.

A aprofundat studiile postuniversitare: Doctorat în Sociologie-Istoria religiilor la Paris; Doctorat în Filosofie cu Heidegger la Freiburg. Devine conferenţiar al lui Simion Mehedinţi pe Catedra de antropogeografie, director în Ministerul Informaţiilor şi director-diplomat în Ministerul de Externe. Între 1965-1972 a condus şi coordonat Institutul de Etnografie şi Folclor-Bucureşti.

Ernest Bernea a supravieţuit Calvarului regalo-comunist în urma persecuţiilor declanşate între 1939-1962, cu mici recreaţii şi pe cele din 1984.

Pe tot parcursul vieţii sale plină de lumini şi înserări, de azururi şi furtuni, de fulgere şi trăznete, de suişuri şi torturi, de persecuţii şi prigoane a menţinut o demnitate rar întâlnită şi un spirit dintre cele mai elevate.

Opera sa vizând domeniile Sociologiei şi Filosofiei s-a acoperit de slavă şi cinste: Trilogie Sociologică; Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român; Christ şi Condiţia Umană. Timpul la Ţăranul român; Trilogie Pedagogică; Trilogie Filosofică; Preludii (sinteza altei triologii filosofice): Îndemn la Simplitate, Cel ce urcă Muntele, Treptele Bucuriei; Mic tratat de înţelepciune şi virtute, Dialectica spiritului modern; Criza Lumii Moderne, Lumini în Necunoscut; diverse studii şi articole de mare referinţă.

În cadrul cercetării şi elaborării studiului de Sociologie, Ernest Bernea defineşte Fenomenul Românesc ca o forţă generatoare a comuniunii sale spirituale, privind unităţile de viaţă, determinismul geografic, etnografia, datinile, obiceiurile, tradiţia.

Dacoromânii se identifică cu arealul său, purtându-l în sânul spiritului şi împrumutându-i la rându-i din caracteristicile sale magnifice, pilduitoare.

Ţara Oltului-îmbrăţişează la sud şirul Munţilor Făgăraş, la nord Valea Oltului, cotitura Oltului cu Turnu Roşu spre apus, Munţii Perşani şi Măgura Codlei la răsărit. „Etnic prezintă o unitate perfectă: costumul, ceramica, uneltele, mitologia, obiceiurile, limba, au caractere locale pe care le simţi cum ai ajuns acolo şi dispar cum ai ajuns în regiunea Sibiului, a Târnavelor, sau în Ţara Bârsei.”(Ernest Bernea, Trilogie Sociologică. Ed. Dacia Cluj-Napoca, 2004, p. 310)

Marea întrebare a Filosofului nostru rămâne evident Omul. Fiinţa şi Persoana sa.

Omul este creaţie cerească, preludiu şi finalitate a creaţiei sale religios-spirituale.

Omul este natură, spirit şi religiozitate în măsura în care le este Măsură.

Omul este cunoaştere şi lămurire, înţelegere şi înţelepciune, idee, rugă şi spirit.

O întindere stranie şi o înălţime tainică. O culme de risc şi un meridian de răbdare.

O apă curgătoare, limpede, cugetătoare şi o străfulgerare de geniu.

O înfiere de Dor şi o risipă a dăruirii. O plăsmuire de cer şi o ţărână sfântă. O meditaţie a spiritului şi o întrepătrundere metafizică. O cunună a suferinţei şi o aură mistică. Un liman de jertfă şi o nesfârşită iubire. Un sfârşit şi o finalitate. O răscruce a sorţii şi o Cruce a destinului. O Golgotă şi o Înviere. O înălţare şi o nemurire.

„Omul este spirit întrupat. El are o sferă de existenţă aparte care nu este nici cea naturală, oricâte date şi caractere am avea de aici, şi nici cea supranaturală, oricât de mare ar fi setea noastră de perfecţiune.

Omul constitue o sferă de existenţă aparte. Ordinea materială şi spirituală coexistă în umanitatea sa… Starea, calitatea de a fi om, nu este dată definitiv, necondiţionat. Ea se cucereşte prin sforţare proprie continuă, prin creaţie.” (Ernest Bernea, Trilogie Filosofică. Ed. Dacia Cluj-Napoca, 2002, p. 50, 52)

Omul: Bărbat şi Femeie devin corolă a Familiei şi rădăcină a Neamului. Aşadar, Naţiunea devine o comuniune de Familii care-i conferă prin religiozitate nemurirea.

Naţiunea nu se asumă doar ca Durere şi Îndemn ci şi ca Dăruire şi Iubire.

Naţiunea nu este doar existenţială ca o prezenţă şi o trecere, ci mai cu seamă existent-esenţială ca spirit şi har în trecut, în prezent, în viitor.

Temelia şi Stâlpul Naţiunii sunt întrupate prin sânge şi jertfă, cuvânt şi lumină, crez şi mărturisire, suferinţă şi ideal mistic, atitudine filocalică şi adevăr sofianic, viaţă şi cruce, prin care fiinţează dacismul şi românismul în plenitudinea lor umano-serafică.

„Naţiunea este o familie: prin sânge, prin limbă, prin credinţă, prin cei vii şi prin cei adormiţi. Ne înrudim, ca o singură familie, prin depărtări de secole şi suntem mândri că purtăm acelaşi nume de Român.” (Duiliu T. Sfinţescu, Răspuns la întrebări ale tinerilor care doresc tot Adevărul … Ed. Crater-1996, p. 96)

Omul în esenţă, cel religios hristic, adică creştin ortodox dacoromân este micro şi macrounivers, firesc-muritor şi suprafiresc-nemuritor, dor şi dar, existenţă şi năzuinţă imanent şi transcendent, concret şi concept, cuprins şi necuprins, plângere şi bucurie, rugă de foc şi rug aprins, frângere şi răsfrângere, formare şi transformare, împlinire şi definire, uman şi divin, atitudine şi amplitudine, har şi libertate, esenţă lirică şi act dramatic, cântare şi încântare, conştiinţă şi iluminare, revoluţie şi revelaţie, grandoare cosmică şi armonie celestă, înnoire şi splendoare, mirific şi sublim, copleşire şi îndumnezeire, frumuseţe şi adevăr.

„Despre frumuseţe şi adevăr; e un semn al umanităţii noastre, e un îndemn la a fi mai buni, mai generoşi. Adevărul creşte sufletul poeţilor, pe acela al copiilor şi profeţilor; vine de acolo din inima lucrurilor şi se aşează în sufletul celor înamoraţi de un ideal, a celor ce cred că pot tălmăci enigma frumuseţii.” (Ernest Bernea, Studii de Pedagogie. Ed. Predania, Bucureşti, p. 250)

Aripile sale spiritual-metafizice, haric-religioase, hristico-mistice sunt: Suferinţa ca sens suprafiresc şi Dragostea ca împlinire divină.

Suferinţa îl urcă pe Filosoful creştin autentic pe culmea azurului creaţiei continue, iar Iubirea îl transfigurează întru frumosul de Icoană arhetipală.

„Omul este o existenţă care îşi poartă frumuseţile cu luptă. De aceea viaţa sa este atât de frumoasă şi atât de dramatică.” (Ernest Bernea, Îndemn la simplitate. Ed. Vremea, Bucureşti-2006, p. 110)

Omul nu este un prisos al vremurilor, ci un prinos al veacurilor. Agăţat de Lumină devine edificator întru Cuvântul, care-i unifică cutezătoarea sa creaţie. Urcă dealul cunoaşterii pentru a atinge idealul culturii. Între simplitate şi complexitate, cu ruga sa şi noianul de nelinişti metafizice ale Neamului, cu toiagul harului la drum, cu distincţia demnităţii ca heraldică suverană, Omul creştin ortodox dacoromân suie Calea firmamentului spre dinastia rafinamentului sacru, ca o chemare a adâncirii gândirii sublime, ca o înălţime a misticii suave serafice, ca o adăugire la liturghia Frumosului: o viaţă de deplină dăruire pentru Neam, dar închinată permanent lui Dumnezeu, o rostire şi o rostuire a evlaviei ortodoxe întru naţionalismul creştin ortodox.

„În ţara noastră, Biserica a fost unul dintre centrele spirituale ale acestui neam şi n-a făcut deosebire între naţionalism şi evlavie.” (Părintele Sofian, Ed. Bizantină, Bucureşti-2012, p. 628)

Ernest Bernea a creat prin opera sa, graţie harului prisositor, o înaltă şcoală a vieţii, a jertfei, a dragostei, a demnităţii cugetului, a ortodoxiei, chiar dacă aproape nimeni astăzi nu se încumetă să-i rostească numele, să-i recunoască meritele sale ctitoreşti, ziditoare, nici în şcoala filosofică, nici în cea teologică. De restul nici pomeneală.

Nerecunoştiinţa este păcat strigător la cer. Nu se poate iarta!

Prigoana atee împotriva cinstirii Înaintaşilor creştini ortodocşi, tolerată de ierarhii-baroni ai B.O.R., veneraţi prin pilda Mântuitorului este păcat împotriva lui Dumnezeu-Iisus Hristos. Pururea nu se iartă!

Chipuri ale strălucirii Aurei Sf. M. Mc. Dimitrie:

Dimitrie Basarabov-sfânt; Dimitrie Cantemir-Domnitor, prinţ al culturii; Dumitru Stăniloae-teolog filocalic, preot; Dumitru Bălaşa-teolog, preot, istoric, mărturisitor; Dimitrie Bejan-teolog, preot, istoric, mărturisitor; Dumitru Fărcaş-artist emerit; Dumitru Abrudan-teolog, preot, cărturar; Dimitrie Balaur-preot mărturisitor; Dumitru Dosoftei Florea-arhimandrit mărturisitor; Dumitru Şerban-preot mărturisitor; Dumitru M. Şerban-preot, mărturisitor; Dumitru Iliescu-Palanca-preot, mărturisitor; Dimitrie Mihai Sturza-prinţ, scriitor; Dumitru Banea-mărturisitor, scriitor; Dumitru Radu Popescu-teolog, preot, cărturar; Dumitru Fecioru-teolog, preot, cărturar; Dumitru Călugăru-teolog, preot, cărturar; Dumitru Coconu-preot mărturisitor; Demetrescu Radu Gyr-cel mai mare Poet al Crucii, mărturisitor-teolog; Dumitru Dulgheru-preot, mărturisitor; Dumitru Grigorescu-preot militar, ctitor, erou; Dumitru Jijeescu-preot mărturisitor; Dumitru Marinescu-preot mărturisitor; Dumitru Nica-preot mărturisitor; Dumitru Smarandache-preot mărturisitor; Dumitru Stancu-preot mărturisitor; Dumitru Ionescu-Bucureşti, mare bibliofil; Dimitrie Grama-scriitor; Dumitru-Titi Tudosă-mărturisitor.

+ Cuv. Dimitrie cel Nou; Sf. Mc. Nestor

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

27 octombrie, 2018

Radu Dan Alexandru: Epistolă către Arthur Eșănescu

EPISTOLĂ CĂTRE ARTHUR EŞĂNESCU

Către tine”Poetul” îți scriu a mea epistolă,
Şi îți mărturisesc că”Pe -un țărm elenic”,
Când”Țiganca”, „Afrodita” îmi visa…
La un prinț cu ochii albaştri”Visătorii”,

Tocmai atunci mi se făcu minunea,lor
Să-i apară în a sa cale omul pe care-,
Mi-l aştepta cu atâta de multă ardoare,
Încât nu-i venii să creadă ființei sale

Şi ”Lacrimi” de fericire începu să-i cadă,
Încât un „Sonet-O Nordul, Nordul lumilor polare”,
Îmi începe a mi se auzi încet din acea frumoasă departe,
Şi parcă inima dânsei îi tresare tot mai tare,

Văzându-l că apare şi mi-o roagă să-i ghicească a lui viitor mare,
Şi-i spune că ”O sonet visez la Nordul plin cețuri grele”,
Si nu ştiu Doamne!cum aş putea să îmi scap de ele,
Iar ea îi răspunde că doar iubirea te poate scăpa de oriunde,

Şi atunci iubirea dintre ei doi mi se înfiripă,
Şi acele ”Clipe din urmă”îmi încep să mi se disipe,
Lăsând inimile lor să îmi zburde prin acele calde zâmbete,
Pe care şi le dăruie din dragoste.

———————————-

Radu Dan Alexandru

26 octombrie, 2018

––-26.10.2018.–-