Gheorghe Constantin NISTOROIU: LUCEAFĂRUL din Boteni-Muşcel PETRE ŢUŢEA

„Omul integral atotcuprinzător este mister şi teandric, înviere şi mântuire.”

(Petre Ţuţea)

Filosofia creştin-ortodoxă a gânditorului dacoromân înzestrat de Dumnezeu cu harul înţelepciunii, reflectă viaţa la intensitatea trăirii celui mai înalt pisc serafic al ei.

„Omul este o existenţă imperfectă, dar prezenţa sa în lume ca o fiinţă spirituală îl face capabil să existe dincolo de lucruri şi natură, într-un univers armonios de sublimă şi divină frumuseţe.” (Ernest Bernea, Treptele Bucuriei. Ed. Vremea, Bucureşti-2006, p. 19)

Esenţa evanghelică a Ortodoxiei este însăşi firea creştină a dacoromânului.

„Religia este factor de coeziune sufletească: dragostea.” (Mircea Vulcănescu, Creştinul În Lumea Modernă. Ed. „Cuvântul Ortodox”, 2013, p. 36)

Parabola mistică a gânditorului creştin atinge toate polurile manifestării ortodoxe ale Culturii Duhului. Într-un fel spus, filosoful este Ales şi „predestinat” parcă pentru a moşteni Neamul în Crucea suferinţei sale pe pământ, dar şi în Învierea cerească.

„De la Răstignire, lumea ştie că nu durerea sau bucuria ca atare sunt hotărâtoare pentru suferinţa sau fericirea noastră; ci atitudinea pe care personalitatea noastră spirituală o păstrează în faţa lor. Astfel durerea însăşi poate deveni izvor de nesfârşită bucurie, dacă ea îndeplineşte un rost şi îşi capătă un sens în încordarea noastră înspre mântuire.” (Nae Ionescu, Îndreptar Ortodox. Ed. Artemis, p. 56)

Pentru filosoful creştin ortodox este un privilegiu divin care se asumă în toate încercările şi bucuriile milenare, prezente şi chiar viitoare ale filonului străbun celest.

„Misiunea omului e de a cugeta necontenit, în complexitatea şi taina vieţii, sensul şi rostul său pe lume.” (Ioan Ianolide, Deţinutul profet. Ed. Bonifaciu-2009, p. 17)

Paralel cu încercările şi biruinţele sale pentru Tradiţie şi pentru sine, Dumnezeu îl înzestrează cu aproape toate virtuţile cereşti întru slujirea Neamului.

„Ce este Neamul?, întreabă şi răspunde categoric părintele Iustin Pârvu. Neamul este mama mea, tatăl meu, fratele meu, sora mea, vecinul meu, satul meu, comuna, judeţul meu şi toţi înaintaşii noştri, cu moşii şi cu strămoşii lor ce se odihnesc în pământul acesta şi tot cel ce vorbeşte aceeaşi limbă, are aceeaşi credinţă şi aceleaşi idealuri.” (Graţiela Lungu Constantineanu, Părintele Iustin Pârvu. Viaţa şi învăţăturile unui mărturisitor. Ed. Haritina, Iaşi-2008, p. 225)

Fiecare gând creştin ctitoreşte o treaptă a raţiunii frumosului pe sfera cosmosului.

„Ortodoxia e, pentru noi, Creştinismul autentic, care trebuie actualizat în proaspete şi calde fapte sufleteşti. Trebuie să fim creştini-pentru a găsi un sens vieţii, sens care să întreacă simpla umanitate, şi să cuprindă din acel suc al metafizicii, care singur ne orientează. Creştinismul ne luminează o axă centrală în Univers şi în noi înşine.” (Mircea Eliade, Profetismul Românesc 1. Ed. „Roza Vânturilor”,Bucureşti-1990,p. 58)

Fiecare licăr, scânteie a cugetului său devine măsură a depăşirii de sine, de ceilalţi.

Fiecare cântare a sufletului flutură zenitul propagării spiritului angelic, a desăvârşirii erudiţiei sale ce dau evidenţă şi existenţă sacră Poeziei şi Filosofiei pure.

„Poeţii, filosofii unei naţiuni luminate prepun în cântec şi cuget înălţimile cerului şi le comunică naţiunilor respective.” (Mihai Eminescu, Proză. Vol. I, Ed. Erc Press, Bucureşti-2009,p. 110)

Fiecare faptă a inimii binecuvântate, copleşită de har înalţă Naţia tot mai sus spre dimensiunea ei ortodoxă a trăirii Arealului divin, conform chemării Adevărului.

„Ortodoxia e înclinarea şi uşurinţa de a trăi un alt plan de existenţă decât lumea pământească, e o liniştită situare într-o atmosferă anonim transcendentalizată; prin asta, ortodoxia are caracter de fenomen religios primordial-ea se referă, înainte de toate, la mântuirea sufletului.” (Vasile Băncilă, Opere. Vol.II, Ed. Istros-Brăila, Ed. Muzeului Literaturii Române-2004, p. 365)

Fiecare intuiţie mistică îl cuprinde pe gânditor în lumina evanghelică propulsându-l heruvimic întru capacităţile siderale de excepţie ale Neamului ce tinde spre veşnicie.

„Neamul nostru rămâne pentru că el participă, în felul lui, la eternitatea fiinţei.” (Constantin Noica, Pagini despre sufletul românesc. Ed. Humanitas, p. 11)

Fiecare simţire curată pulsează inima dăruirii sale jertfelnice, interacţionând cu confesiunea de suflet a slujirii Iubirii întru Dumnezeu, întru Neam, întru Creaţie pentru a se identifica cu Strămoşii, pentru a trăi destinul lor străbun în destinul său haric.

Venirea unui Ales zămisleşte în sânul poporul său euforiile unei continue Sărbători, aşa cum a fost chemarea marelui Ierarh al Ortodoxiei, Andrei Şaguna. „Tu Doamne ştii, că doresc a alerga către scopul meu: pre românii transilvăneni din adâncul lor somn să-i deştept, şi cu voie către tot ce e adevărat, plăcut şi bun, să-i trag!” (Antonie Plămădeală, De la Cazania lui Varlaam, la Ion Creangă. Sibiu-1997, p. 125)

Filosoful creştin ortodox prin excelenţă, conlucrează cu harul divin întru monarhia Adevărului, întru hegemonia Binelui, întru dumnezeirea Libertăţii, întru biruinţa Crucii.

„Să îmbrăţişăm Crucea, durerea trimisă de Tatăl Ceresc, căci şi Hristos a lucrat mântuire în mijlocul nostru, suindu-Se pe Sfânta Cruce. Să iubim Sfânta Cruce, din care izbucneşte Euharistia divină. Unirea desăvârşită cu Hristos este murind pe Sfânta Cruce cu Hristos, ca să înviem în Hristos.” (Ieroschimonah Nil Dorobanţu, Mistică. Ed. Babel Bacău-2015, p.

Râvna spiritului său elevat ancorat în sferele profunzimii gândirii creştine, reflectat în aura mărturisirii teologice ortodoxe, înalţă catapeteasmă Limbii române, conferindu-i înălţarea splendorii liturgice ca esenţă şi identitate a Naţiunii sale.

„Vorbind despre fenomenul spiritual românesc raportându-ne la problema esenţei, dar şi la cea a identităţii… Când vorbim de identitate, ne gândim în mod special şi la faptul că în cuprisul unui fenomen, prima determinare a unităţii sale este tocmai identitatea.” (Mihail Diaconescu, Dialoguri şi meditaţii metafizice despre literatură, muzică şi artele plastice. Bucureşti-2015, p. 339)

La Petre Țuțea, truda cunoaşterii, dreapta credinţă, aprofundarea culturii alese care-i încorporează autoritatea de mare cărturar îi consacră preţuirea profundă întru Dumnezeu şi Neam.

Tot zbuciumul Naţiei sale îl prelinge prin exegeza sufletului său aprins de Rugul dăruirii pentru a fundamenta măreţia Neamului său ales întru esenţialitatea şi simultaneitatea devenirii. „Totul pe lume este devenire. Dar, ca să percepem realitatea acestei deveniri, trebuie mai întâi să sesizăm melodia internă a sufletului nostru; căci sufletul nostru e calitate pură care se desfăşoară, e durată pură care creează.” (Ilariu Dobridor, Decăderea Dogmelor. Cum au dizolvat evreii cultura europeană. Fronde, Alba Iulia-Paris-1999, p. 99)

Voinţa remarcabilă a filosofului creştin ortodox tânjeşte după întronizarea dragostei care-i zideşte Calea sinuoasă a Destinului consfiinţit de Pronia cerească în tot ce este Frumos ca istorie a gândirii sublime a Neamului dacoromân. „Toată istoria neamului românesc, de la voievozi la domnitori şi regi, luminaţi prin investitură harică, este o mărturisire de credinţă stropită cu sângele vitejilor acestui pământ. Expresia lui Ţuţea: <<Istoria reprezintă paşii lui Dumnezeu pe pământ>>, este frumoasă ca metaforă, ca figură de stil, dar numai ca metaforă!… Mai degrabă am putea spune că istoria reflectă consecinţele atitudinii noastre faţă de planul transcendent. Orice binecuvântare şi orice sancţiune divină este răspunsul la actele noastre de viaţă: gând, cuvânt şi faptă săvârşită. Ne luăm singuri răsplata.” (Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtată. Ed. Antim-2002, p. 104)

Cultul filosofului pentru Adevăr şi-l reflectă într-o magnifică Confesiune de credinţă.

În aceste postulate, în aceste plămădiri ancestrale, în aceste binecuvântări extazice, în aceste vâlvâtăi spirituale, în această magnă heruvimică, în aceste paradigme, în aceste antinomii, în aceste meniri fireşti ale Vetrei Străbune, în aceste sfere cereşti a răsărit și răsare LUCEAFĂRUL din Boteni-Vlaşca-PETRE ŢUŢEA.

Şocul gândirii aforistice ieşite din comun, fascinaţia oralităţii sale atât de celebră care l-ar fascina chiar şi pe Marele Pavel, pretenţia şi ascendenţa sa la celebra aristocraţie dacică, magistralul discurs teologic, interogativ, înflăcărarea vie, harică, cuprinzătoare, epistemologică, i-au conferit heraldica unui spirit ortodox, purtător al unui sceptru de ales FILOSOF.

Luciditatea erudiţiei sale declanşează subtilitatea, sinteza, intuiţia, drama, geniul, profetismul, mistica interiorizării, cugetul emoţional al exteriorizării, al miresmei grăirii.

Toate întrebările epocii sale rămase moştenire din alternanţa cu trecutul glorios al Naţiei îşi află răspunsul în inima sa aflată permanent la răscrucea istoriei.

Sintagma trăirii sale voievodale, circumscrisă hristic slujirii filosofice de sacerdot se reflectă cu adevărat în demnitatea marelui DACOROMÂN.

Onoarea, curajul, ruga, răbdarea, nădejdea, chemarea, alegerea, omenia, viaţa, mărturisirea, clarviziunea, sacrificiul de fiecare zi, de fiecare moment se înfruntă şi se confruntă cu vocaţia misiunii sale de Apostol al slujirii româneşti creştin ortodoxe.

Izvorul său ţâşnit din dăruirea cerească, Dorul său prelins din legendara moştenire strămoşească, izbânda sa brodată pe dăinuirea străbună îi trâmbiţă un Ecou veşnic.

Fiinţa şi persoana sa cuminecate prin împărtăşirea cu sfinţenia Neamului, lasă Testamentul cel mai cutremurător al Profetului care, impresionează, care fascinează, care zideşte, care sacralizează, care întronizează idealul unei sobrietăţi a Iubirii demne de cel mai mare ascet, de cel mai profund mistic, de cel mai înalt isihast.

Menirea Filosofului creştin ortodox dacoromân Petre Ţuţea punctează gândirea gândirii raţiunii pure, punctează sublimul oratoric, socratic, punctează epoca sa însoţind Urmarea Naţiei pe meridianele transcendentului.

Filosoful creştin-ortodox Petre Ţuţea-„Profesorul”-Academiei Aiud a întrupat întru sublim Suferinţa şi Iubirea mărturisitorului creştin pentru Dumnezeu şi Neam.

„Căci jertfa se face din iubire şi nu orice fel de iubire ci una purificată prin suferinţă.” (Aspazia Oţel-Petrescu, A Fost Odată. Bucureşti-2011, p. 69)

Fundamentala sa operă orală ori scrisă construieşte ideatic zidirea viitoare a Naţiei sale care se armonizează cu Cosmosul desăvârşit al Creaţiei lui Dumnezeu.

Tratatul de antropologie creştină care, a depăşit cu mult râvna erudiţilor teologi ai timpurilor, îl situează într-o descendenţă strălucită, într-o ierarhie a luminii Cuvântului Hristic, primind admiraţia marelui străbun, sfântul geto-dac Dionisie Areopagitul cu îndrăzneala capodoperei celeste ce ne descoperă Ierarhia Cerească şi Ierarhia Bisericească, arătând Izvorul dumnezeiesc absolut, „Căci din El şi spre El sunt toate, cum a spus sfântul Cuvânt- Sf. Ap. Pavel, Romani, 11,36: „ Toată strălucirea luminoasă ce porneşte de la Tatăl şi vine la noi o bună dăruire şi ne umple iarăşi de o putere unificatoare, ne îndreaptă în sus şi ne întoarce spre unitatea („Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem.” –Ioan 17, 21-22; <<Vă îndemn, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos, ca toţi să vorbiţi la fel şi să nu fie dezbinări între voi; ci să fiţi cu toţii uniţi în acelaşi cuget şi în aceeaşi înţelegere.>>-Sf. Ap. Pavel, I Corinteni, 1,10) şi simplitatea îndumnezeitoare a Tatălui ce ne adună în Sine.” (Sf. Dionisie Areopagitul, Opere complete. Traducere, introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Paideia, Bucureşti-1996, p. 15)

Continuitatea Timpului Eminescian s-a reflectat în vremea veşniciei gândirii Ţuţiste.

Petre Ţuţea este aşadar sinteza pură creştină dintre Filosofia şi Teologia ortodoxă!

„Petre Ţuţea impune, în Tratatul de antropologie creştină, triunghiul Dumnezeu, natură şi om. Definind şi redefinind din punct de vedere teologal termenii, străbate, în viziunea creştină, gândirea filosofică de la Aristotel la Heidegger şi afirmă că <<există o singură cale spre adevăr: calea creştină.>> (Cassian Maria Spiridon, Petre Ţuţea Între Filosofie şi Teologie, în Petre Ţuţea În Conştiinţa Contemporanilor Săi. Articole, Evocări, Eseuri. Crestomaţie de Gabriel Stănescu, Criterion Publishing, Bucureşti-2010, p. 457)

Filosoful creştin ortodox dacoromân Petre Ţuţea este un permanent Proiect fundamental şi monumental pentru Trecutul străbun, pentru Prezentul contemporan, dar şi pentru Viitorul care este înrâurit înspre Transcendent.

PETRE ŢUŢEA s-a născut, s-a întrupat, s-a asumat, s-a conştientizat, s-a realizat, s-a configurat Adevărului, s-a împlinit plenar, milenar Iubirii dumnezeeşti şi valahe.

Dar, pe lângă toate aceste străluciri, urmarea unei trăiri martirice în iadul concentraţionalist, i-au adus consacrarea unui Mare TEOLOG profund ortodox.

Însetat neîncetat de Cuvântul care zideşte, Petre Ţuţea, străbate ordinea religioasă situând Biserica deasupra statului, fie el chiar slujitor Naţiunii sale, adică statul naţional. Luând necondiţionarea limitată a Absolutului, instaurează Infinitul ca suveran al necondiţionării nelimitate, adorându-l pe Logosul-Hristos. „Mîntuitorul nostru, adică misterul teandriei-divinitatea devenită om şi omul divinizat… E un fapt istoric Iisus, nu? Şi punctează timpul cu absolutul lui divin! Nu? Este! N-am întîlnit încă nicăieri o distincţie atît de subtilă între absolut şi infinit.” (Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi Neamul Meu. Fundaţia Anastasia, Bucureşti-1992, p. 66)

Îmbrăţişând îmbrăţişarea Atotcreatorului, filosoful creştin ortodox Petre Ţuţea, cuprinde Frumuseţea lui Dumnezeu cu toate strălucirile Creaţiei Sale, în creaţia sa.

Focul său mistic urcă flacăra întru splendoarea Cuvântului, în care susură flămânzirea întru nemurire şi întru continua însetare de cer.

Când viaţa sa trăieşte din plin emisfera religioasă, taina inimii aureolează splendoarea sufletului în care înmugureşte cântarea de azur a gândirii ce se cerne ca nişte petale de cer doar peste partea poporului român creştin mărturisitor.

Harul Duhului Sfânt care iniţiază fiinţa şi persoana filosofului muscelean aprinde simţirile spiritului său dincolo de raţiune, înveşmântându-l în lumina Adevărului.

Străfulgerările inimii imperiale copleşite de paradigma sofianismului mistico-metafizic, de nemărginirea filocalică a Iubirii dumnezeeşti aprinde flacăra sufletului frumos în candela trăirii splendorii DACOROMÂNULUI nemuritor-PETRE ŢUŢEA.

Să ne iubim Înaintaşii de Aur din toate vremurile Daciei milenare!

Să ne iubim Profeţii noştri daci şi creştini călăuzitori întru Hristos!

Să ne iubim Aleşii Filosofi creştini ortodocşi mai presus de fiinţă şi cugetare!

Căci, dacă nu-i vom apăra cu preţul vieţii, cu lumina Cuvântului, cu jertfa sângelui izbăvitor în faţa turmei bezmetice, împrăştiate, în faţa vulgului creştin-profan ce calcă în picioare prin nepăsare Biserica, Familia, Tradiţia, dreapta Credinţă, în faţa ierarhilor-baroni slujitori loruşi, în faţa politicienilor inculţi, trădători şi corupţi, în faţa vrăjmaşilor seculari, în faţa asociaţiunilor oculte din lăuntrul ţării plătite doldora de stat, străine de Neam, de Hristos, de Maica Domnului, anticreştine şi antiromâneşti, Dumnezeu ne va lua Cerul înapoi şi-l va da altora demni de El, poate chiar necreştinilor smeriţi.

Doamne aceasta să nu fie!

Safirele Azurului Octombrie:

1 Octombrie-Acoperământul Maicii Domnului; 1.10.1911, Dumitrescu Vasile, erou, d.p.r.; 2.10.1901, Dobrin Marin, preot, d.p.r.; 2.10.1955, Mariana Gurza, poetă, publicist, editor, eseist-creştin; 5.10.1955, Mureşanu Ştefan Lucian, prof. univ. dr., scriitor, mb. LSR; 6.10.1902, Petre Ţuţea, dr. în Economie, d.p.r., unul dintre cei mai mari filosofi creştini ai Ortodoxiei; 10.10.1910, Smărăndoiu Vasile, preot, d.p.r.; 10.10.1915, Dumitrache Zamfir, preot, d.p.r.; 14 Octombrie + Cuv. Parascheva; 14.10.1896, Necşulescu Constantin, preot, d.p.r.; 14.10.1908, Ionescu I. Constantin, licenţiat în drept, filosofie şi teologie, preot-militar, erou; 15.10.1953, Ionescu Dumitru-Bucureşti, inginer, mare bibliofil, naţionalist-creştin-ortodox; 21 Octombrie +Cuv. Mărturisitori Visarion, Sofronie, Sf.Mc. Oprea, Sf. Pr. Mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic-Sibiel, 23.10.1896, Popescu Ilie, preot-prigonit; 23.10.1899, Andreescu A. Ioan, preot, ctitor, iconom stavrofor, d.p.r.; 25.10.1945, Mihai Batog-Bujeniţă, comandor de aviaţie, scriitor, mb. USR,; Octombrie-1976, Manuela Cerasela Jerlăianu, poetă; 26 Octombrie+Sf.M.Mc. Dimitrie; 27 Octombrie+Cuv. Dimitrie Basarabov, Sf.Mc. Nestor; 30.10.1965, Mariana Mihai, poetă, publicistă.

Fond de carte, bibliofil Dumitru Ionescu-Bucureşti.

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

14 octombrie, 2018

Rexlibris Media Group: Spectacolul ,,Singurătatea omului singur” la Muzeul Național al Literaturii Române

Muzeul Național al Literaturii Române vă invită la spectacolul „Singurătatea omului singur”, dramatizare după Mihail Sebastian

Vineri, 19 octombrie 2018

de la ora 18.00

la sediul MNLR

din Strada Nicolae Crețulescu nr. 8 (în spatele Bisericii Albe)

Intrarea este liberă, în limita locurilor disponibile.

Spectacolul este un solilocviu dramatic în regia și interpretarea actorilor:

George Custură,

de la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov

şi

Claudia Motea

(România/Canada, Uniunea Artiştilor Plastici)

Scenariul este bazat si legat de viața și opera lui Mihail Sebastian,

pe texte din romanul „De două mii de ani”.

Mihail Sebastian, pe numele său real – Iosef Mendel Hechter, (n. 18 octombrie 1907, Brăila – d. 29 mai 1945, București) a fost un om de litere român, care a scris roman, dramaturgie și critică literară. A fost activ ca publicist, ținând printre altele și cronică muzicală.

Mihail Sebastian a fost unul dintre cei mai importanți discipoli ai filosofului Nae Ionescu. Un scandal fulminant în epoca interbelică l-a cauzat prefața antisemită a lui Ionescu la romanul „De două mii de ani”, prefață pe care Sebastian a publicat-o intactă.

După moartea lui subită, posteritatea i-a fost asigurată în principal de piesele de teatru, până în 1996, când jurnalul său, care rămăsese peste 60 de ani inedit, a fost tipărit pentru prima dată. Cartea a suscitat controverse aprinse în societatea românească, fiind contrară imaginii idealizante a elitei intelectuale interbelice.

Mariana Gurza: Reflecții de cititor

„Basarabia răstignită”

(volumul 14)

Autor Valeriu Dulgheru

Nimic nu este întâmplător! Întâlnirea neașteptată cu un bun român, basarabean, Valeriu Dulgheru, a fost percepută ca și cum doi frați s-au regăsit după ani și ani. Doi frați de aceeași limbă, cu dragoste de neam românesc. Moment care în An Centenar mă duce cu gândul la o primă unitate prin cultură, prin sentimente ce vin de undeva, de veacuri pentru unitatea noastră.

Valeriu Dulgheru, profesor universitar în cadrul Politehnicii din Chișinău, autor a peste 1000 de lucrări științifice, inclusiv a 36 manuale și monografii și 200 brevete de invenție, este și un fin observator al vremurilor. Autor a peste 900 articole de publicistică, laureat și medaliat pentru inovații, inventică, în țară și străinătate, Valeriu Dulgheru nu dezminte filonul bogat de care România Mare are parte. Oameni minunați, înzestrați cu pricepere și dăruire pe care îi găsești și la Timișoara, dar și în frumoasa noastră Basarabia.

Redactor și colaborator la diverse publicații din țară și străinătate, scriitorul, istoricul, omul de știință Valeriu Dulgheru, își continuă demersul său pentru reîntregire. Volumul ,,Basarabia răstignită”, vol. 14, apărut recent la Chișinău, este, din nou, un strigăt disperat spre unitate și implicare. ,,Quo vadis, Basarabia?” Quo vadis, România? – aș întreba și eu. Quo vadis, România Mare?

Autorul nu este preocupat doar de Basarabia ce încă își plânge durerea. Nu uită de Bucovina de Nord, de frații noștri și ei duși de vremuri în direcții diferite. Ne atenționează, cu fiecare mesaj, la pericolul ce poate să vină de la ciuma roșie ce nu se mulțumește cu puțin. Dorința străinului de a acapara ce consideră că este drept, este taxată în termeni destul de duri de patriotul Valeriu Dulgheru.

Basarabie încotro? ,,Domnule Vieru, dormi în pace,/ Casa părintească încă e,/ Dar de-o vreme nu știu cum se face/ Că se vinde țara pe orice”(Ionel Iacob-Bencei).

Volumul se bucură de o ilustrație de excepție, aparținând Nataliei Dulgheru. Fiecare eseu se bucură de un citat reprezentativ. Atent la toate jocurile politice, nu se sfiește a spune lucrurilor pe nume. Un curaj ce rar mi-a fost dat să văd!

În general, ca și în celelalte volume, scriitorul ne-a avertizat de pericolele care ne pândesc. Este dezamăgit de pasivitatea partidelor, de lipsa lor de unitate. Își dorește cu ardoare normalitatea, unificarea cu Țara Mamă!…

Ce-și poate dori mai mult un brav român, bolnav de românism?

M-aș bucura dacă volumele domniei sale ajung să fie citite de câți mai mulți români. Lecții de istorie, începând de la Cucuteni până la tot ce mișcă acum. pe scena politică a lumii.

Ce reprezintă UNIREA pentru românii basarabeni? Răspunsul îl primim însăși de la autor. ,,Re-unirea este mai mult decât revenirea în hotarele firești românești, în special cultural și lingvistic românesc, mai mult decât o dorință de a reveni acasă după un lung surghiun al fiicei răpite. Re-unirea este unica condiție de supraviețuire a românilor basarabeni în acest război geopolitic dus de noul imperiu rus…” (Valeriu Dulgheru)

M-aș bucura dacă România, românii, ar înțelege corect mesajul. Rostul nostru este de a nu ne lăsa pradă indiferenței. Dacă îl iubim pe Eminescu, haideți să învățăm să iubim și mai mult Basarabia și Bucovina de Nord. Implicarea noastră, a tuturor, ar putea salva Basarabia! Să fim alături de cei care doresc să fim un TOT.

,,Cât de mult ne lipsește astăzi Generația pașoptiștilor, făuritorii Micii Uniri de la 1859 și generația de aur a Marii Uniri de la 1918.” (Valeriu Dulgheru)

Vă recomand, cu multă căldură, volumele scrise de profesorul Valeriu Dulgheru.

O istorie trăită, clipă de clipă, cu prețul jertfei de sine.

Felicitări, domnule profesor!

———————————

Mariana Gurza

Timișoara

13 octombrie, 2018

Alex ȘTEFĂNESCU: O autoare care merită citită – Lucia Olaru Nenati

Ştiaţi că Ion Veniamin Adrian, „secretar al comisiei botoşănene care a decis angajarea tânărului Eminescu în postul de copist la cancelaria Consiliului Judeţean Botoşani, la 7 noiembrie 1864”, a fost, de-a lungul scurtei lui vieţi, luptător pentru cauza Unirii, proprietar al primei tipografii din Botoşani, editor al ziarului local „Tearra de Sussu”, profesor, revizor şcolar, director de liceu, poliţist al oraşului, deputat, director al camerei de comerţ, autorul unui abecedar ilustrat? Ştiaţi că Emil Diaconescu, redactor al revistei „Junimea Moldovei de Nord”, care a apărut la Botoşani un an şi jumătate, începând cu 5 ianuarie 1919, a făcut ulterior o carieră frumoasă de istoric (profesor la Liceul Internat Iaşi, conferenţiar şi profesor universitar la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, doctor în litere şi doctor docent în geografie istorică, cu specializare la Paris) şi că a trăit până la 1 octombrie 1978, la Iaşi? Ştiaţi că un scriitor din Botoşani, Const. Iordăchescu, mare admirator al lui Eminescu, a scris cele mai emoţionante pagini în favoarea rivalului lui Eminescu, Macedonski: „Precum Eminescu n-a putut fi cunoscut de marele public decât după ce a fost pierdut, la fel, o conspiraţie surdă şi înverşunată a oprit popularizarea operelor lui Macedonski.”

Toate aceste informaţii revelatoare şi emoţionante, ca şi mii de alte asemenea informaţii, se află într-un volum masiv, cu caracter enciclopedic, publicat nu demult de o cercetătoare din Botoşani, Lucia Olaru Nenati: „Arcade septentrionale”. Autoarea are, după cum dovedeşte, printre altele, chiar titlul volumului, un anumit patetism, ceea ce o face vulnerabilă într-o lume în care totul se relativizează şi persiflează. Dar este un patetism autentic şi, în plus, se bazează pe o competenţă impresionantă în ceea ce priveşte istoria culturii locale.

Lucia Olaru Nenati nu se visează, obsesiv, în spaţiile marilor culturi, aşa cum se visează doamna Bovary în sălile de dans cu policandre de cristal din Paris. Ea are ceva din modestia copacilor care, acolo unde s-a întâmplat să crească, acolo înfloresc şi fac fructe, acolo îşi întind rădăcinile în adâncul pământului şi caută substanţe hrănitoare, acolo îi protejează pe oameni de dogoarea soarelui.

Adevărul este că a şi avut noroc, întrucât uitatul de lume Botoşani, unde locuieşte, nu este chiar un teren steril din punct de vedere cultural. Dacă ne gândim numai la Eminescu şi Iorga ne putem face deja o idee despre anvergura cercetărilor pe care le poate întreprinde acolo un iubitor al trecutului. Dar Lucia Olaru Nenati merge cu investigaţiile şi mai departe pentru a aduce în prim-plan oameni de valoare despre care noi, cei de azi, nu mai ştim aproape nimic.

–––––––––

Alex ȘTEFĂNESCU

București, octombrie 2018

Cornelia TURLEA-CHIFU: Taina scrisului (73) – Taina cuvântului

Dacă vorbim despre taina scrisului ar trebui să pornim de la taina cuvântului. Acel mister pe care vremurile ancestrale l-au închis în el, căci el a fost , după cum ne spun Scripturile, începutul începuturilor şi prin el toate s-au înfăptuit. S-a schimbat ceva? Îmi pare că nu. Cuvântul are aceeaşi putere, aceeaşi magie. El poate să creeze lumi şi tot el poate să le dărâme, el ne poartă mintea spre lumină sau spre întuneric, el ne deschide inimile şi rupe barierele, sau,dimpotrivă, ridică altele … Este el stăpânul nostru şi se joacă cu noi după bunul plac, sau noi suntem cei care-l dirijăm spre creaţie sau spre distrugere, spre înălţare sau spre decădere? Nici una, nici alta! Sau, mai bine zis, şi una şi alta.

Pe vremea când mă luptam cu astfel de întrebări, căutând răspunsuri pe care alţii le aflaseră cu mult înaintea mea, făceam primii paşi în templul cuvântului, descoperind cu uimire cum se transforma în noţiuni, gânduri, sentimente, trăiri şi lumea se năştea din nou pentru mine. Citeam tot ce-mi cădea în mână neîncetând să mă minunez de puterea celor ce struneau cuvintele din vârful peniţei şi puneau stăpânire pe mintea şi sufletul meu. Sorbeam fraza amplă a lui Sadoveanu, mă întorceam la originile mele din Ardeal cu Goga şi Coşbuc, mă înălţam până la luceferi cu Eminescu, umblam pe cărări de munte cu Calistrat Hogaş, tatonam corola de minuni a lumii cu Lucian Blaga…

Prima mea metaforă s-a născut din lirismul lui Dimitrie Anghel cu al cărui volum, „În grădină”, umblam sub braţ, înfiorându-mă de tremurul bănuţilor de aur ai plopilor oglindindu-se pe cerul adânc de albastru al toamnei. Între filele volumului, se odihnesc şi acum, spre aducere aminte , acele frunze uscate de trecerea anilor. Încercam să-i imit şi nu lipseam de la nicio olimpiadă de limba română. Aşteptam cu emoţie tema de creaţie şi o jumătate de oră ascultam cum scârţâiau peniţele celorlalţi pe hârtie. După ce-mi ordonam gândurile, ideile se legau, cuvintele curgeau… Eram mulţumită când reuşeam să scriu ceea ce simţeam. Într-un an am luat chiar locul III la faza republicană a Concursului de Literatură „Mihai Eminescu”, spre bucuria mea şi a profesorului meu de limba română pe care îl aveam la acea vreme, Nica Melinte şi căruia îi port neştearsă amintire.

Şi iată-mă cadru didactic ajuns de multe ori în situaţia de a nu găsi o poezie potrivită pentru activitatea cu copiii, o povestire cu un anume tâlc, un rol la o serbare etc. Şi aşa, din nevoie profesională, doar nevoia, nu-i aşa, este cel mai bun învăţător, au apărut primele creaţii pentru copii: poezii, povestiri, ghicitori, numărători în versuri, probleme matematice în versuri, catrene pentru dezvoltarea vorbirii. Orice formă a cuvântului scris care să mă ajute să-mi fac munca mai frumoasă, mai uşoară şi mai cu folos. Să deschidă ochii inocenţi ai copiilor spre cunoaştere, să le umple viaţa emoţională cu armonia şi echilibrul universal. Pe unele dintre ele, pe care le consideram mai reuşite, le trimiteam spre publicare Revistei Învăţământului Preşcolar Timişean care promova în paginile ei creaţiile cadrelor didactice drept metode şi procedee menite să ducă la realizarea scopului instructiv-educativ al învăţământului.

În curând, lângă acest scop şi sens didactic al scrisului meu a apărut o nuanţă nouă. Am devenit bunică. Acest rol a năvălit în viaţa mea cu toate emoţiile şi bucuriile lui. În eseul pe care l-am scris în acea perioadă, Arta de a fi bunic, notam: Cei care au însă şansa să devină bunici ştiu că dobândirea acestei calităţi este o binecuvântare. Este momentul când energii pozitive nebănuite ţi se cuibăresc prin ungherele sufletului şi îţi dau puteri noi, îţi descoperă priceperi pe care nici nu bănuiai că le ai. Devii pictor, povestitor, poet, actor, dansator, după cum e cazul. Eşti savant şi cititor în stele şi găseşti cu uşurinţă răspunsuri la năstruşnicele „de ce-uri”. Poţi să aduni şi să împrăştii lumea într-un cuvânt. Este momentul când, eliberat de obligaţiile şi responsabilităţile de părinte, devii refugiul copilăriei pe care începi să o retrăieşti în mod conştient.

Da. Aşa a fost atunci. Am prins aripi alături de nepoţica mea şi am început să imortalizez momentele ei de candoare cu gândul ca odată, când, în mod inevitabil, va porni şi ea în căutarea timpului pierdut, să-şi regăsească copilăria printre filele îngălbenite din bibliotecă. Cuvântul meu a devenit iubire, tandreţe, magie, puritate, farmec, joc şi voie bună. Tot ce poate însemna copil şi copilărie. Dar, cum se întâmplă de obicei când trăieşti o emoţie puternică, a apărut nevoia de-a împărtăşi preaplinul sufletesc şi, odată cu ea, s-a născut ideea de a publica o carte cu poezii pentru copii.

„Nu-ţi fie teamă să scrii o carte pentru nepoata ta – mi-a spus Ben Todică, prietenul meu din copilărie. Gândeşte-te cum ar fi lumea dacă fiecare bunică ar scrie o carte pentru nepotul ei.” Nu zicea el rău! Şi, ca să mă încurajeze, mi-a publicat câteva poezii în revista „Iosif Vulcan” din Cringila, Wollongong (Australia) şi în ziarul „Spirit Românesc” din Sydney cu care colabora. Dar era prietenul meu şi credeam că nu vrea să fie critic…

Sensibilă şi generoasă, după ce mi-a răsfoit caietul cu poezii, poeta Mariana Gurza mi-a spus: „Tipăreşte-le! Oricine are dreptul să spună în felul lui ceea ce simte şi ce gândeşte!” O astfel de frază înseamnă foarte mult pentru un începător în ale scrisului. Şi totuşi, respectul şi admiraţia pe care le nutream pentru maeştrii condeiului mă împiedicau să cred că poeziile mele pentru copii puteau să facă obiectul unei cărţi.

Cu inima îndoită le-am trimis şi revistei Agero din Stuttgart cu menţiunea dacă vă interesează literatura pentru copii. Văzusem nume sonore acolo, materiale de excepţie…ce să caut eu printre ele cu nişte poezii pentru copii? Cine să le citească? Dar s-a găsit cineva! Redactorul George Roca le-a citit şi le-a publicat. Domnia sa mi-a răspuns: „Da, ne interesează şi literatura pentru copii dacă e de calitate!”

Acesta a fost începutul uceniciei mele în taina scrisului, începutul unei colaborări frumoase şi fructuoase la o revistă de prestigiu. Era primul contact cu o persoană venită din lumea cea liberă şi râvnită şi care, culmea, iubea literatura pentru copii şi-i susţinea pe cei ce o scriu, semnalizând penuria de creaţii din acest domeniu. Cu o politeţe amabilă, degajată, fără urmă de emfază, cu o abordare firească, normală, dar mai ales cu libertatea de exprimare, m-a ajutat să trec peste multe inhibiţii generate de cenzura totalitarismului şi să scot la lumină prima mea carte cu poezii pentru copii, „Flori pentru Mădălina”, apărut în anul 2006 la editura „Atticea” din Timişoara, sub îngrijirea poetei Mariana Gurza.

Mi-a deschis larg uşa revistei îndemnându-mă să scriu orice îmi trece prin minte. Îi datorez faptul că am învăţat să redactez un material şi să-l pun în pagină, că am început să scriu primele cronici la evenimentele socio-culturale la care participam, că am scris primele eseuri, primele interviuri…Publicate la Agero şi în alte reviste cu care domnia sa ţinea legătura, ele au fost primele mele bucurii literare, iar George Roca era omul care aduce bucurii. Pentru că avea foarte mulţi colaboratori pe care-i promova, consacraţi sau începători, şi ale căror scrieri le răspândea pe cel puţin trei continente. Sunt sigură că toţi se bucurau ca şi mine să-şi vadă scrierile puse la dispoziţia cititorilor din lumea largă.

Revista Agero era o tribună a culturii de la care George Roca îi îndemna pe românii lui: „Haideţi să arătăm lumii întregi că românul s-a născut poet!” Din această efervescenţă creatoare, s-a născut, în toamna anului 2006, grupul celor şaisprezece poete din Timişoara din care am făcut şi eu parte, poete pe care promotorul cultural George Roca le descoperise, împreună cu poeziile lor, în Revista Învăţământului Preşcolar Timişean. Cu poeziile noastre pentru copii dedicate sărbătorilor de iarnă, a pregătit un număr special al revistei Agero intitulat „Daruri de Crăciun” care a apărut în format electronic cu ocazia Crăciunului din acel an. În anul următor l-a editat, i-a făcut o copertă minunată şi aşa a apărut sub forma unui volum de antologie lirică la Editura „Aprillia Print” din Timişoara. Undeva în arhivele revistei Agero există şi volumul II al antologiei „Daruri de Crăciun”, pentru că acest act cultural s-a repetat şi în iarna anului 2007 şi el aşteaptă să vadă lumina tiparului oricând.

Ce alte bucurii am mai cules de pe urma acestei colaborări şi prietenii literare? În cadrul Festivalului Internaţional de Creaţie Religioasă Lumină Lină ediţia a V-a de la Timişoara, împreună cu George Roca am primit Premiul Special „Dosoftei” pentru poezie şi editare de creaţie literară religioasă. Am publicat materiale în revistele „Columna 2000” din Timişoara, „Confluenţe Literare”, „Logos şi Agape”, „Parnas XXI”, „Reţeaua Literară”, care avea şi o secţiune de literatură pentru copii, „Peter Pan”, ce a realizat o antologie cu creaţiile celor ce publicau în paginile ei. Am participat cu poezii la publicarea volumului antologic „Simbioze Lirice” volumul IV, apărut la Editura „Anamarol” din Bucureşti.

De curând, Dumnezeu, care a văzut pesemne cum hainele grele ale bătrâneţii apasă tot mai mult pe umerii mei, m-a binecuvântat din nou cu un nepoţel care să-mi însenineze zilele, să-mi aducă bucurie în suflet şi motivaţie pentru a mai scrie o carte cu poezii. Editată şi îngrijită de George Roca, ea a apărut în anul 2018 sub titlul „Cântec de leagăn pentru Aby”.

M-am întrebat de multe ori de unde vine această disponibilitate de a dărui celorlalţi timpul tău, un bun pe care nimeni nu ţi-l mai poate înapoia. Am găsit răspunsul cu puţină vreme în urmă când mi-a venit rândul să întorc o fărâmă din binele ce l-am primit. E vorba de bucuria pe care o vezi luminând în ochii şi inima cuiva şi pe care ştii că tu ai adus-o.

Să-ţi treci timpul aducând bucurie celorlalţi e ultimul şi cel mai de preţ lucru pe care l-am învăţat de la scriitorul, editorul, jurnalistul, publicistul, graficianul, promotorul cultural şi părintele meu literar care a mai descifrat o dată taina cuvântului şi pentru mine, George Roca. Dacă sună a laudă, nu-i bai! El va zâmbi şi va spune cu umorul caracteristic: „Să ştiţi că ăia care te laudă vor să-ţi ceară bani împrumut!”

–––––––––

Cornelia TURLEA-CHIFU

Timișoara, 1 octombrie 2018

Galina MARTEA: Cine să dezvolte cultura națională?

Referindu-ne la termenul cultură, subînțelegem că este vorba de existența umană prin intermediul căreia se prezintă manifestările și activitatea cotidiană a individului. Moștenită din strămoșii noștri, cultura are la bază obiceiuri și tradiții, moduri de comunicare, forme specifice scrisului și vorbirii, valori naționale, etc., respectivele, toate încadrându-se în disciplina sau definiția culturii. Cu rădăcini universale, cultura, în esență, cuprinde totalitatea valorilor materiale și spirituale necesare omului, necesare unui popor în existența de zi cu zi. Lucruri foarte prețioase care trebuiesc menținute și apreciate la justa valoare de către individ, dar, în același timp, dezvoltate continuu în pas cu lumea modernă civilizată. Astfel, prin procesul de dezvoltare a omului se modifică evolutiv cultura acestuia, concomitent presupunând în sine și nivelul de civilizație al propriei societăți. În acest caz, prin nivelul de dezvoltare a propriei societăți individul este satisfăcut din punct de vedere material, iar cultura îi este acel pilon care îi oferă multă siguranță în obținerea unui nivel intelectual tot mai avansat, respectiv, oferindu-i posibilități reale în realizarea propriilor necesități spirituale. Referindu-ne la expresia de necesitate, atunci aceasta prin categoria sa filozofică reprezintă esența lucrurilor din viața fiecărui individ. Deci, cultura este o exigență prioritară în existența și evoluția umană.

Fiecare popor își are cultura sa și nivelul său de dezvoltare, o diversitate enormă de aspecte care deseori și în anumite perioade istorice se completează reciproc. Prin aspectul globalizării, în lumea contemporană, credem, acest lucru e benefic pentru unele popoare care încă se află la un nivel inferior de dezvoltare, având și o cultură mai inferioară. Astfel, unele popoare, cu o cultură mai puțin civilizată, ar putea ușor apela și la alte forme de culturi, adică la o cultură plină de cunoștințe și de valori cu care masele ar urma să fie în contact mai activ cu viața creatoare, pentru a-și forma un nivel intelectual multilateral sau un nivel mai ridicat în dezvoltare. În asemenea cazuri este nevoie doar de dorința individului, dar mai ales, de dorința societății respective care ar urma să fie mai deschisă la transformări evolutive, la schimbările ce aduc numai profit material și spiritual vieții umane. Lucruri și acțiuni frumoase, însă, cu mare regret, nu fiecare ființă umană, nu fiecare popor rămas în subdezvoltare înțelege toate acestea. Este nevoie de timp, de voință, de recunoaștere de sine și de mediu, în mod aparte, este nevoie de o schimbare radicală a mentalității. Este nevoie de multe alte lucruri pe care omul încă nu reușește să le sesizeze în de ajuns, cu atât mai mult că aceste aspecte nu sunt înțelese nici de oamenii ce stau în capul puterii și administrează țara/ societatea. Componente dureroase și triste care se răsfrâng asupra întregii societăți, componente specifice societății basarabene de astăzi – o societate inhibată de trecuturi, cu o stare de înapoiere și lipsă de cultură. Necătând la faptul că la ziua de azi îi sunt deschise drumurile către o lume civilizată, oricum societatea moldavă tinde de a conserva dezvoltarea spirituală a poporului, tinde de a menține o subdezvoltare doar pentru a ține în întuneric o lume, un popor cu un comportament umil. Totul se întâmplă din cauza că mentalitatea clasei dominante este destul de depășită, aceasta fiind adeptă încă unui trecut primitiv. În modul respectiv, o colectivitate de oameni îndură și rămâne în subdezvoltare economică, socială, culturală, neavând la bază acel stimulent de care are nevoie.

Dacă prin expresia cultură se definește înțelesul de a respecta, de a onora, de a instrui și educa, etc. – totul reducându-se la conținutul valorilor și a normelor comportamentale decente ale omului; atunci prin expresia incultură definim componente precum lipsa de cultură elementară, ignoranță, decădere, neștiință – totul reducându-se la tendința omului/ comunității de a se izola și îndepărta tot mai mult de tot ceea ce este civilizat. Evident, fiecare societate își are cultura sa formată de-a lungul timpului, respectv, și normele de comportament uman sunt interpretate sub influența culturii respective, concomitent, totul fiind ghidat sub influența mediului respectiv. Este o corelație dintre fenomene și ființe care depind între ele condiționat, fără a realiza vreo abatere oarecare, ca să nu generalizăm. Sub această formulă are loc procesul de contaminare a omului cu factori negativi sau pozitivi, astfel formându-i existența reală în cadrul unei colectivități vulnerabile sau decente. Cu mare regret, însă, ca exemplu, omul din societatea moldavă cade sub influența factorilor negativi care le îngreunează atât dezvoltarea, cât și existența. Astfel, societatea există prin termenul de subdezvoltare și subcultură, dacă să spunem așa, identificându-se uniform prin limitele obscurantismului, fenomen ce scoate în evidență o stare de înapoiere culturală sau, mai bine zis, o atitudine retrogradă față de răspândirea culturii și a progresului în mase. Ne întrebăm: de ce și cum poate avea loc un asemenea proces într-o societate din epoca contemporană, cu atât mai mult că epoca contemporană se definește prin modificări esențiale în politicile culturale, economice, sociale? Tendința spre o cultură cât mai avansată este spațiul prin care ființa umană încearcă să se realizeze evolutiv pentru a crea bunăstare, dezvoltare, erudiție. Iar prosperitatea unui popor sau a unei societăți nu poate fi concepută fără fundamentul unei culturi sigure, aceasta fiind bogăția cea mai de pret. Însă, ne întrebăm din nou: care este cea mai de preț bogăție în cadrul societății basarabene de astăzi? Răspuns la această întrebare, credem, ar fi doar una: trăind printr-un haos apocaliptic de neconceput, unde la orice pas persistă mizeria morală/ mizeria de conștiință/ mizeria în administrarea statală (o realitate cunoscută la nivel internațional), poporul basarabean pur și simplu există/ supraviețuiește prin destin pentru a înfrunta timpul, iar aspectul culturii este pur și simplu lăsat în voia soartei. În contextul dat, putem atribui cuvintele spune de Emil Cioran: „… Nu cunosc în Europa un alt ţăran mai amărât, mai pământiu, mai copleşit. Îmi închipui că acest ţăran n-a avut o sete puternică de viaţă de i s-au înscris pe faţă toate umilinţele, de i s-au adâncit în riduri toate înfrângerile. Oricâte rezerve de viaţă ar dovedi el, impresia nu este totuşi a unei prospeţimi biologice. O existenţă subterană este fiinţa lui şi mersul lui lent şi gârbovit este un simbol pentru umbrele destinului nostru. Suntem un neam care-am ieşit din văgăuni, din munţi şi din văi. Am privit cerul din umbră şi-am stat drepţi în întuneric…” (Schimbarea la față a României). În esență, totul se reduce la termenul cultură, o asociere perfectă pentru poporul român din Basarabia, dar și pentru întregul popor din Basarabia, cu un destin istoric ratat. Un popor care încă nu a izbutit să se afirme prin noțiunea identității, dar a izbutit să se afirme pe deplin prin noțiunea suferinței care, în timp, le-a creat și existența plină de incultură. În acest caz nu ar trebui să criticăm realitatea existentă a poporului, dar ar trebui să analizăm cu luciditate care au fost motivele ce au contribuit la crearea unei asemenea stări de dezvoltare, totodată, ar urma ca la momentul dat să oferim soluții în a salva poporul basarabean care continuă să fie înglodat până-n gât în teascul nedreptăților sociale/ nedreptățilot istorice, construite intenționat de clase dominante din trecut și prezent – totul fiind o consecință nefastă a trecutului istoric (prezența unor imperii cu o cultură străină neamului românesc). În contextul dat, Valentin Tomuleț (scriitor, istoric, istoric literar) scrie: „Țarismul a promovat în Basarabia o politică de rusificare și deznaționalizare prin impunerea valorilor naționale și spirituale ruse, străine, în detrimentul celor autohtone…”, continuând cu: „Cea mai gravă consecință a actului de la 1812 a constituit-o însă înstrăinarea, pentru o perioadă îndelungată, a românilor basarabeni de neamul românesc, cu toate consecințele dezastruoase, cea mai dureroasă fiind conservarea unei stări de subdezvoltare a populației majoritare ca urmare a lipsei desăvârșite a instruirii în limba maternă”(Monografia „Ţinutul Hotin în surse statistice ruseşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea”). De-a lungul timpului s-au comis erori grave față de poporul român din Basarabia, erorile fiind și astăzi prezente în cadrul societății. La ziua de azi societatea basarabeană este inhibată de minciună, lașitate, corupție, criminalitate, sărăcie, altele – totul fiind creat din incultura oamenilor ce stau în capul puterii. Astfel, clasa dominantă a societății, neavând nivelul corespunzător de cultură, își manifestă comportamentul moral prin cele mai inferioare forme. De aici se strecoară și conținutul unei culturi insuficiente care, la rândul ei, amenință sau, mai bine zis, stopează procesul de dezvoltare culturală (și nu numai) în cadrul întregii societăți. Din aceasta este clar că și prosperitatea poporului este pusă în mare pericol din cauza omului-putere, iar cultura, ca formă spirituală în existență, își are urmările sale nefericite. Poporul nu poate fi învinuit de nimic, dar nici societatea, însă vinovăția urmează a fi atribuită doar clasei dominante care dictează regulile de joc ale existenței. Toate erorile vin de sus, de la cei mai înalți demnitari din stat, poporul fiind acel care ascultă și există în tăcere (aproape majoritatea populației, dar mai ales cea din zonele rurale), totodată, poporul fiind acel care încă și sigur dorește să mențină tradițiile și obiceiurile culturale românești, deoarece cultura română este destul de bogată în spiritul de conșiință națională. Un lucru este cert că poporul basarabean conștientizează (o bună parte din populație) consecințele dezastruoase ale trecutului și prezentului, dar nu poate face nimic, deoarece incultura omului-putere este cea mai periculoasă armă în a distruge un popor, în a face să nu mai existe nici într-un fel evoluția culturală, socială, economică. Astfel, identitatea culturală a societății basarabene este ignorată în cel mai real mod, iar actuala clasă dominantă în asemenea împrejurări își fundamentează și mai mult puterea în a manipula și subjuga poporul. Prin urmare, cultura, prin manifestările ei actuale, reprezintă stagnarea, degradarea, involuția. Cauza insucceselor se datorează cel mai mult lipsei de respect pentru propriul popor, clasa dominantă distrugând și neglijând în mod barbar cel mai sacru lucru – cultura, fenomen ce ar urma să însumeze în sine dezvoltarea umană, economică, modul decent de conviețuire socială, libertatea individului în acțiuni, cultura profesională, transparența și autonomia decizională, puterea limitată a guvernatorului față de individ, echitatea socială între păturile sociale, etc. O gamă întreagă de acțiuni sociale ce trebuiesc reglate cu o anumită atenție, cu atât mai mult dezacordurile enorme între păturile sociale – toate fiind transpuse prin cultura basarabeană de astăzi. Anii de independență, 1990-prezent, și-au spus cuvântul decisiv în existență, iar omul s-a format în această perioadă cu o multitudine de complexe, depinzând în mare măsură de tansformările economice și politice. Populația urbană s-a adaptat mai flexibil la schimbări, însă populația din sectorul rural este cu mult mai închisă la modificări, aceasta continuând să aprecieze încă vremurile din trecut și anume: perioada socialismului sovietic care îți asigura minimul de existență. Consecințele trecutului vorbesc și astăzi, iar omogenitatea culturii basarabene există printr-un interval de timp care nu este absolut deloc benefic omului în dezvoltare. Valorile culturale, valorile sociale sunt abandonate așa cum este abandonat și interesul statului față de problemele concetățenilor. Din aceasta rezultă și modul de viață actual ce este afectat de schimbări radicale, de schimbări demografice ce au condus la exodul în masă al populației în afara țării, o situație fără precedent. Transformările ce au loc în societatea moldavă, mai mult cu efecte negative, țin de comportamentul inadectat al clasei dominante care a transformat existența și cultura națională într-o stare de mare confuzie, iar viața omului într-o asemenea societate a devenit o greutate nespus de apăsătoare care le îngustează viziunea și spiritul. Astfel și identitatea națională a societății moldave se subestimează ca factor în existență.

Ce-i de făcut, ce putem face atunci când ne este ignorat sau strangulat cel mai sacru și cel mai de preț lucru – cultura? Să devenim mai tăcuți sau să ridicăm cât mai sus capul pentru a vedea mai bine lumina zilei, lumina divină dăruită întegral omenurii? Da, numai așa, cu capul cât mai sus spre lumină și nicidecum cu capul în jos spre obscuritate! Trebuie să avem curaj în lupta cu nedreptățile sociale, trebuie să avem mai multă demnitate în conștiința națională, numai în așa mod vom identifica mai bine politicile promovate de guvernanți în administrarea țării, cursul pentru o dezvoltare personală și socială, orientarea conștientă spre un anumit scop și anume: în a crea o societate deschisă pentru lucruri nobile și evolutive. Iar elementele comune precum comportamentul social, limba de vorbire, religia și alte doctrine/ virtuți ce țin de obiceiurile neamului românesc se vor dezvolta de la sine, ținând pasul cu schimbările de conștiință și mentalitate, cu modul de a cunoaște mai bine lumea și existența ei în limite civilizate. Epoca contemporană este predispusă către schimbări radicale în viața omului, schimbări ce îi motivează dezvoltarea prin cultură.

———————————-

Galina MARTEA

Olanda

9 octombrie, 2018

Constantin DOBRESCU: Vasile Alecsandri (viaţa şi opera sa)

Într-o seară de iulie, în munţii Bacăului unde părinţii i se refugiaseră sătui de jafurile şi măcelurile grecilor eterişti îmbătaţi de dorul liberării Greciei se născu poetul Alecsandri. El se născu într-o trăsură mare braşovenească , care servea de adăpost familiei sale acolo unde poposea.

Poetul era vornicul Alecsandri şi al Elenei Cazani de neam italian. Educaţia a început-o în casa părintească cu călugărul Gherman şi a continuat-o apoi la pension francez la Iaşi unde îşi va lua bacalaureatul, va încerca pe rând chimia, medicina, dreptul, ingineria, dar niciuna din aceste ştiinţe nu-l atrag. Cât a fost la Paris a citit mult şi mai ales scrierile lui Lamartine, Chateaubriand, J.J. Rousseau. Dorul de ţară îl face ca în 1839 să se întoarcă în Moldova la Mirceştii lui drag. Cât a fost la Paris a legat prietenii cu I. Ghica, Costache Negri, Al. I. Cuza.

În 1840 este numit director al teatrului, va întreprinde călătorii în Orient şi Italia. În timpul revoluţiei paşoptiste, poetul se va implica cu ardoare. Va scrie Deşteptarea României care va fi tipărită pe foi volante şi răspândită la Iaşi unde va înflăcăra populaţia. Poezia va fi retipărită în nemţeşte şi franceză în Gazeta din Braşov. Pentru moldoveni ea cuprindea o frază foarte aspră: Până când să sufere ca boii? El este cel care va formula la hotelul Regensburg programul de revendicări al mişcării revoluţionare. Care va fi înaintată domnitorului care nefiind de acord cu aceste revendicări care supărau Rusia trece la represiune. Toţi participanţii la revoluţie „bonjuriştii” au fost prinşi şi bătuţi la pielea goală şi după aceea trimişi la graniţă în surghiun. Numai de Vasile Alecsandri nu s-au atins sbirii domneşti, ocolindu-l aşa cum el însuşi spunea undeva „Pe mine m-au cruţat de hatârul lui tătână-meu, vornicul care era şi om de încredere al lui Vodă”. Într-un roman neterminat Alecsandri povesteşte scena ieşirii din Iaşi cu ajutorul surorii sale. Se opreşte din fugă abia în munţi la Hangu la cneazii Cantacuzini, care erau supuşi ruşi ce a văzut el la Hangu a povestit într-un episod din 1848. La Hangu va scrie Alecsandri Sentinela Română un poem care reflectă sentimentele ce l-au animat pe el şi tovarăşii săi în revoluţie.

Deoarece la Hangu nu se simţea în siguranţă putând fi trădat, poetul va trece în Ardeal la Tulgheş şi apoi la Braşov unde se va întâlni cu Bariţiu.

Legăturile ardelenilor cu refugiaţii din Moldova şi Muntenia şi mai ales corespondenţa lor cu ţara începuseră a îngrijora pe saşi şi unguri. Comandantul militar al Braşovului i-a chemat pe refugiaţii din Moldova şi le-a cerut să părăsească Ardealul.

Drumul de la Braşov pe sub munţi prin sate cu furci înălţate de unguri pentru români până ce trecuseră frontiera în Bucovina a fost fireşte cu fiori şi teamă.

Liniştiţi emigranţii vor respira aerul libertăţii abia la Cernăuţi în casele Hurmuzăchenilor şi la Moşia lor Cernăuca. Aici îşi cristalizează crezul politic al dacoromânismului. Aici va scrie Alecsandri broşura program. În numele Moldovei în calitate de secretar al Comitetului revoluţionar moldovean.

Apoi va pleca în Apus pentru a informa politicienii şi cărturarii de acolo despre situaţia din ţările române şi pentru întări legăturile cu emigranţii răspândiţi aiurea. Se va achita cu cinste de toate însărcinările primite, se va reântoarce în Moldova ca membru al Divanului Ad-hoc şi ministru de externe, va intra în vârtejul luptelor politice şi va îndemna pe toţi la lupta pentru unire. A luptat pentru emancipare socială cerând desfinţarea „sclaviei cea neagră a ţiganilor” şi „robia cea albă a românilor”, numai cu un lucru n-a fost de acord, cu împământenirea evreilor.

Refuzând domnia, pleacă iar pe la curţile străine pentru a vesti urcarea pe tron a lui Cuza. Vorbi atât de bine în favoarea României că va câştiga bunăvoinţa şi simpatia tuturor. Ba Napoleon al III-lea pe lângă sfaturi îi va da şi 10.000 de puşti. Va mai îndeplini misiuni diplomatice în Occident fiind primit de regele Victor Emanuel la Torino. Va avea întrevederi cu Camilo Cavour şi alţii.

Sfârşind misiunile politice în străinătate, Alecsandri se retrage din viaţa politică şi se va ocupa numai de literatură. Acum începe să cânte natura în „Pasteluri” care apar în „Convorbiri literare”. Venind războiul pentru neatârnare din 1877 el nu se simte obosit şi din nou cântă şi slăveşte faptele Românilor în „Ostaşii Noştri”, care îl acoperă de glorie. Îşi va spori gloria la concursul de la Montpellier când va fi premiat pentru poemul său „Cântecul Gintei latine” (1878). Acest cântec l-a consacrat ca apostol al Latinităţii.

O altă perioadă a vieţii sale a fost colaborarea la revista „Convorbiri literare” încă din 1867. De la Mirceşti se interesează de toate manifestările culturale ale românilor de pretutindeni, va avea cuvinte de simpatie faţă de poetul basarabean Stamati. A fost preşedinte de onoare al Junimii. Mult timp s-a crezut că „bardul de la Mirceşti” nu l-a cunoscut şi apreciat pe Eminescu, el care îl ajutase pe Ionescu de la Brad pe N. Bălcescu şi care s-a implicat în toate mişcările politice şi literare ale vremii. E adevărat s-au întâlnit la „Junimea” dar nu au fost prezentaţi unul altuia.

Eminescu nici nu se gândea ca să fie ajutat de Alecsandri „boerul poet” – nici de a-i deveni prieten – era o distanţă socială care-i despărţea. Totuşi Alecsandri – după cum îi scrie Eminescu iubitei sale Veronica Micle a primit de la acesta suma de 200 lei. „Banii au sosit la timp şi din ei îţi trimit 100 pentru că mi-ai scris că ai nevoie. Nu ştiu de unde a aflat adresa mea şi pentru ce mi-a trimis suma”. Mai departe Eminescu relata mirat „Eu nu cunosc personal pe d. Alecsandri, l-am văzut la Junimea fără ca cineva să mă prezinte. De altfel nici nu se putea – eu sunt încă un începător faţă de marele poet. Ce frumos bărbat şi ce impresie plăcută mi-a lăsat în suflet. Nu ştiu pentru ce mi-a trimis banii, o fi aflând că sunt la strâmtoare, căci nu cred că el să mă fi apreciat sigur, ori d. Negruzzi o fi vorbit despre mine, ori d. Maiorescu, în tot cazul să aştept să văd care e destinaţia lor”.

Interesant este că în scrisorile către Iacob Negruzzi, poetul niciodată nu întreba de unul singur: de Eminescu. Care să fi fost explicaţia acestei indiferenţe voite parcă, pe care Alecsandri o manifestă de la început faţă de poetul care-i închinase cele mai frumoase versuri din câte îi fuseseră scrise de cineva.

„Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte – veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum secolii străbate, o minune luminoasă,
Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.”

Poate deosebirea prea mare de temperament, poate teama de a nu emite o judecată greşită.

La 2 august 1890 poetul se stinge în cuibul de la Mirceşti pe care atât de mult l-a cântat şi iubit. În domeniul cultural Alecsandri a avut o contribuţie imensă şi în acest sens îşi are în istoria noastră modernă un singur echivalent deopotrivă de vast: Nicolae Iorga după cum afirma Mihail Sebastian.

Academia Română va aduce în 1928 un pios omagiu memoriei „nemuritorului poet” Vasile Alecsandri. La şedinţa solemnă pentru cinstirea poetului va participa familia regală, Patriarhul Miron I. Nistor, N. Iorga, D. Gusti, I. Petrovici, I. Bianu, L. Rebreanu, C. Rădulescu – Motru, O. Goga, Emil Racoviţă ş.a. Paralel cu această comemorare, rămăşiţele pământeşti ale poetului vor fi trecute în mausoleul de lângă lunca nemuritoare unde „bate vânt de primăvară”.

Aşa a fost comemorat cântăreţul lui „Dan căpitan de plai”, a „Marioarei florioarei” şi a „Liei Ciocârliei”.

——————————————-

Prof. Dr. Constantin DOBRESCU

Alexandra MIHALACHE: George Roca despre puterea cuvântului

Literatura, ca orice artă, descoperă viaţa, afirma Ion Agârbiceanu. Cei care iubesc literatura pot descoperi adevărata putere a cuvântului. Pot atinge frumuseţile universale şi pot pătrunde în profunzimea lor, înţelegând că din cuvânt se revarsă lumina şi emoţia. Iubirea pentru cuvânt este iubire pentru frumos şi una dintre cele mai frumoase maniere de a explora lumea.

Scriitor, poet, promotor cultural, editor de carte, grafician, redactor şi redactor-şef la mai multe publicaţii, George Roca se dedică literaturii de câteva decenii. S-a născut la 14 iulie 1946 în oraşul Huedin, Cluj, România. După scurt timp de la absolvirea Facultăţii de Filologie s-a stabilit în Australia, la Sydney. În anul 1993 a devenit membru al Academiei de Ştiinţe, Literatură şi Arte (ASLA), iar mai apoi membru Emeritus al Academiei Româno-Americane. De asemenea, este membru al mai multor organizaţii şi fundaţii culturale, dar şi fondatorul Academiei Româno-Australiene. Şi, nu în ultimul rând, este unul dintre fondatorii portalului de literatură Confluenţe literare, un proiect de mare succes. A publicat 3 volume de poezie şi 2 volume de proză, însă nu se opreşte aici.

În prezent, coordonează şi colaborează cu zeci de publicaţii literare, de care se ocupă cu mult interes şi devotament. De când se ştie, George Roca şi-a dorit să urmeze calea cuvântului şi să-i descopere tainele şi frumuseţea. Însă nu le-a păstrat doar pentru sine, ci a încercat mereu să îi ajute şi pe ceilalţi să înţeleagă puterea cuvântului. O mare parte din timp o dedică promovării celor care pătrund în tainele scrisului. Şi se dăruieşte acestui scop deoarece crede că astfel se ajută şi pe sine şi pe ceilalţi. Despre toate acestea, George Roca a vorbit cu drag şi am descoperit un ardelean cu suflet frumos, simţul umorului şi îndrăgostit etern de cuvânt.

***

Alexandra MIHALACHE: Ce înseamnă literatura pentru dumneavoastră şi cât timp vă dedicaţi promovării valorilor literare?

George ROCA: Literatura pentru mine înseamnă ceva minunat. Ceva fantastic. Pentru care trăiesc. Ceva care mă ţine legat de un computer în general zece ore pe zi. Sunt vehement, nu-i aşa!? Literatura este o parte din viaţa mea. Un instrument care mă face să trăiesc, să respir, să îmi satisfac dorinţele, să creez bucurii şi să îmi fac prieteni şi cunoscuţi pe tot mapamondul. În general, producători de literatură română, căci eu scriitor şi promotor de limbă română sunt!

De când mă dedic literaturii? Încă din liceu! Şi au trecut vreo şaizeci de ani de atunci! De când promovez valorile literare! Nu întotdeauna sunt valori, ci doar scriitori debutanţi sau începători pe care îi ajut să crească, să se dezvolte, să scrie (mai) bine şi să îşi ia zborul printre litere, să publice, să scrie cărţi şi să îi fac să înţeleagă Scripta Manent. Scrierile şi copiii – atât rămâne după ce trecem în lumea cealaltă. Atât! Am început să promovez oameni care scriu de aproape 30 de ani. La început, încurajând prieteni, mai apoi promovându-i în revistele cu care am colaborat şi despre care aş putea zice că sunt peste cincizeci. Publicaţii din diferite părţi ale lumii, îngrijite tot de românaşi! Din Sacramento până în Israel şi din Noua Zeelandă, via Australia până în România. Cu timpul am acumultat peste 2000 (două mii) de corespondenţi care mi-au trimis producţiile domniilor lor spre publicare. Noroc că nu trimit toţi odată! Mulţi au fost debutanţi! Stângaci, începători! Şi ce dacă!? Eu i-am încurajat să scrie, să se perfecţioneze, să se sofistice în tainele scrisului. Unii au înţeles, alţii au abandonat, alţii s-au apucat de șotron, bambilici sau de poker. Era mai simplu! (Glumesc!) Am fost criticat pentru această „promovare” a necunoscuților literari de către un ilustru „luceafăr” aşa-zis critic (literar?). Mai bine să nu-i dăm numele, că poate e ranchiunos… și nu vreau flexări de mușchi! Dar totuşi acest domn a făcut și bine. M-a ambiţionat și am continuat şi mai abitir să promovez debutanţi! Căci zisu-mi-am: din zece debutanţi dacă ajunge unul să se remarce măcar, e minunat! Decât să le tai aripile…! Dar nu mi-a fost ușor. A trebuit să îi tratez cu multă delicateţe. Am să vă dau un exemplu. O tânără din Bucureşti mi-a trimis câteva poezii bunicele, doar că mai trebuia lucrat puţin la ele, la versificație. M-a pus necuratu’ să le „machiez” puţintel şi tânăra poeta şi-a pierdut elanul şi încrederea în sine şi nu a mai scris niciodată! Mii de scuze! Îmi pare atât de rău! Consider că avea talent. Am încercat, dar nu am putut să o (mai) conving să scrie! Îşi pierduse încrederea în dânsa… Aşa că, deseori când am întâlnit debutanţi, i-am tratat cu mai multă înțelegere…

Am fost redactor şi redactor-şef la mai multe reviste din Australia (Românul Australian, Spirit românesc, Jurnal olimpic), din Statele Unite (Mioriţa, Clipa, Romanian VIP), din Germania (Agero şi ProLitera) din România (Confluențe literare, Cetatea lui Bucur, Booklook ș.a.)… Acolo am întâlnit corespondenţi cu care am colaborat şi cărora le-am redactat şi publicat lucrările şi care atunci când am plecat de la acea publicaţie, din varii motive, m-au urmat… Şi aşa s-au adunat peste 2000. Am redactat până în prezent (din 2006) peste 7000 de articole. Nu e o laudă! E un fapt care poate fi cercetat şi constatat pe internet. Aş oferi cu drag aceste materiale Institutului Cultural Român pentru a le arhiva sau publica în cărţi. Cred că ar ocupa un raft întreg de bibliotecă. Doamne-ajută să pot ajunge la 10.000 de articole!

Alexandra MIHALACHE: Mai au şanse tinerele talente în domeniul literar? Ce importanţă au revistele literare?

George ROCA: Desigur că au şanse! Tinerii au o mulțime de mijloace tehnice la îndemână. Îşi pot publica singuri lucrările, îşi pot face o revistă, pot publica o carte on-line. Dacă scrierile acestea vor fi de valoare… vor fi aplaudaţi. Dacă nu… nu îi ceartă nimeni. În cel mai rău caz, vor fi ignorați. De obicei… dacă ceva nu place, se tace! În revistele pe suport de hârtie nu prea pot fi promovaţi prea mulți necunoscuţi deoarece au spaţiu limitat, hârtia costă şi mai apoi tartorii cei consacraţi nu prea vor să împartă laurii cu de-alde samurachieni! (vezi cuvântul/apelativul „samurache” în lucrarea lui Lazăr Șăineanu, Dicţionarul universal al limbei romane, Ediția VI, 1929). Dar, precum am zis mai sus, trebuie să persevereze, să scrie cât mai mult, să se perfecţioneze… şi cu timpul vor simţi gustul roadelor!

Revistele literare virtuale, sau cele pe hârtie, au o mare importanţă în promovarea şi atragerea celor care scriu! Oferă spaţiu de publicare şi totodată cititori. Dacă materialele scrise sunt postate pe internet, într-un blog sau o revistă literară, poate fi găsit foarte repede producătorul de literatură, după nume, prenume, titlu, sau parte din materialul publicat, spre bucuria căutătorilor şi spre stima scriitorilor.

Alexandra MIHALACHE: Cum aţi defini poezia şi când a început pasiunea pentru ea?

George ROCA: Poezia este un instrument literar care bucură şi linişteşte sufletul, chiar dacă uneori este un pamflet sau un strigăt de durere. Este un mijoc de exprimare a sentimentelor umane. Căci numai oamenii scriu poezii! Poezia este o oglindă vie a sufletului care iese la iveală pentru a vedea şi ceilalţi cât de curat, cât de vesel sau necăjit este, cât de zbuciumat este sau cât de îndrăgostit… Poezia numai aşa se poate scrie! Cu sinceritate. Nu o scrii sincer nu mai are mesaj, nu mai e poezie… Devine ceva fad, abstract şi chiar deranjant… Pasiunea pentru poezie cred că este o calitate a fiecarui om, dar puţini se încumetă să o scrie, să o etaleze. Fiecare om (cred că!) scrie poezie, într-o oarecare perioadă a vieţii… Măcar un catren, câteva rânduri… Încă din copilărie… „Că nu e om să nu fi scris o poezie” zicea poeta Elena Grigore (Prima poezie) într-un minunat cântec compus de Nicolae Kirculescu! Corect!? Aşa este…! Cei care neagă se ascund după deget!

Continue reading „Alexandra MIHALACHE: George Roca despre puterea cuvântului” →

Dorel SCHOR: Marga Grauenfels – O lume imaginară

Ceramica artistică şi arta decorativă sunt formule artistice diferite, dar uneori se întâlnesc armonios într-o extraordinară prezenţă, datorită puterii misterioase de fascinaţie, care vine din puritatea şi claritatea obiectelor. Se întâmplă insidios dar repetabil şi în cazul lucrărilor neconvenţionale ale artistei ceramiste Marga Grauenfels.

Fasonând cu dăruire şi minuţiozitate argila inertă, ea crează o lume absolut imaginară, trecând cu dezinvoltură de la sacru la profan. Marga combină cu bună ştiinţă frumosul cu utilitarul, ataşând formelor arhaice expresia modernă, subtilă şi rafinată. Vedem uneori combinaţia inteligentă de idealism, cu un soi de primitivism voit naiv. Eliberându-se de modele, de codurile existente, ceramista sugerează tradiţie, armonie, fantezie…

Această reevaluare a primitivismului permite obţinerea unor obiecte emblematice, a unor lucrări personalizate care adună în repertoarul creativ al Margăi Grauenfels o gamă largă, cuprinzând figuri sculpturale, idoli ai fertilităţii, protectori ai casei, dar şi obiecte funcţionale, nu lipsite de graţie şi eleganţă.

Totul, sau aproape totul, intuitiv şi logic, folosind abilitatea creativă, către o dimensiune artistică complexă. Obţinută prin simpla modelarea şi arderea argilelor… Simplă?

––––––––

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

7 octombrie 2018

Ziua Recunoștinței ! A dărui, a primi, a mulțumi – Happy thanksgiving !

În această Zi a Recunoștinței – și nu numai – să fim recunoscători Proniei Divine și să mulțumim lui Dumnezeu pentru că existăm, pentru sănătate, pentru împliniri, pentru reîntregirea familiilor noastre, pentru depășirea momentelor dificile ale vieții, a bolii, a necazurilor.

Datorăm, recunoștință țării de unde venim, unde ne-am născut, unde am învățat.

Recunoscători celor care au contribuit la formarea noastră, la constituirea experientei noastre de viată, fie ei părinti, profesori, colegi, prieteni.

Recunoscători tuturor celor pe care i-am simțit aproape, celor care ne-au întins o mână la nevoie.

Recunoscători familiilor noastre , înaintașilor noștri, precum și copiilor, nepoților noștri – pentru ajutorul și afecțiunea lor.

Ca imigrant, fiecare dintre noi reface, într-o măsura mai mare sau mai mică, traseul primilor pelerini, confruntându-ne cu dificultățile supraviețuirii în climatul Lumii Noi, iar când primele roade încep să apară, nu se poate să nu se nască un gând de recunoștință pentru șansa oferită de a o lua de la început.

A recunoaște și a spune “Mulțumesc” sau « Thank you « nu este doar o chestiune de bune maniere între oameni, dar, de asemenea, o expresie profundă de recunoaștere a bunătății.

Cititorilor, colaboratorilor, prietenilor noștri, le suntem recunoscători si le mulțumim că există în preocupările noastre. .

Happy Thanksgiving !

Grupul de pe lângă Observatorul

http://www.observatorul.com/events_main.asp

Toronto, Canada

7 octombrie, 2018