Constantin STANCU: Omul simplu face parte din decor

Adrian Botez a intrat în zona dramaturgiei cu volumul de piese de teatru Rege în vacanţă*, apărut la Editura Rafet, în anul 2018. Scriitorul, mereu activ, implicat în mişcările sociale actuale, prin textele sale, îşi menţine temele, viziunea sa este cea ştiută din poeme, din proză, din eseuri. El apelează la pilonii de sprijin, oferiţi de cultura solidă, de mitologia greacă, de valorile creştine, ajungând la punctul în care lumea este decodificată, până la ultimele consecinţe. Umanitatea este pusă sub lupă, personajele joacă aparent liber, dar o presiune enormă apasă pe umerii lor. Libertatea este presupusă, nu este reală. Cuvintele se rostogolesc peste cititor/ spectator, ca o avalanşă, autorul ştie să transmită adevărul, pe care-l consideră important, pentru supravieţuirea lumii.

La Adrian Botez lucrurile au o finalitate, personajele sunt supuse judecăţii divine, sunt strivite de timp. De remarcat, în aceste piese de teatru, capacitatea dramaturgului de a descrie tablourile. El merge până la amănunte, sugerează stările, reacţiile, drama în sine. Acest lucru trădează un autor implicat, până la jertfa de sine, alături de personaje: nu le empatizează, dar este solidar cu destinul lor. Ca de obicei, trimiterile autorului lămuresc multe din dialoguri, din descrierile scenelor, din prezenţa personajelor. Deşi apelează la principiile consistente ale realismului clasic, regăsim, în fiecare piesă, un limbaj crud şi familiar. Lumea este actualizată, prin cuvintele puse în mintea şi pe buzele oamenilor care se mişcă pe scenă, într-un timp fără de timp. De subliniat că, de fapt, avem în faţă scena, mai largă, a lumii, cea pe care ne consumăm destinele până la aneantizare.

Iată cum este descrisă scena: „Suntem în Francia… nu contează în ce epocă. Curtea Regelui: Regele, Premierul Guvernului, consilier regali autohtoni, doi consilieri de peste Mediterana, Seneşalul, mulţime de gură-cască, vânzoliţi, dar nu prea gureşi… Regele poartă pe cap, în loc de coroană, două oase de găină, încrucişate, stil <<pirat>>. Regele stă pe taburet, aşezat pe un eşafod, Premierul stă pe un fotoliu larg şi adânc. Pe tronul strămoşesc, situat între taburet şi fotoliu, nu stă nimeni” (2. Rege în vacanţă, p. 45).

Lumea, în care se mişcă personajele din piesele lui Adrian Botez, este una demonizată, spiritele se agită în voie, chiar influenţează personajele, fie direct, fie indirect, prin radiaţia negativă a răului, care impregnează sufletele.

Piesele au un liant care le ţine unite, înspre tragedia umană – dar fiecare acţiune se desfăşoară în colivia destinului:

Dumnezeu şi cristalul;
Rege în vacanţă;
Zalmoxis;
Iubirea, ca un glonte;
Justiţie – dramă…

Partea a doua cuprinde meditaţii intime… teatralizate, ca o impusă concluzie.

Autorul pune accentul de geografia dramei, subliniază tragi-comedia, misterul, acceptă că spectatorii pot juca piesa, sunt invitaţi chiar să participe.

Personajele sunt arhetipuri umane: regele, măscăriciul, gospodarul, nevasta, copiii naivi, spioni, anonimi, duhurile care împânzesc lumea văzută şi nevăzută, ospătarul, judecătorul, gardienii etc. Lumea se reia de la capăt, cu fiecare dramă, personajele rămân să-şi ducă, vesele, crucea. Au o poftă de vorbă ieşită din comun, poate ieşită din istoria curentă, duhurile dinamizează oamenii până la nebunie.

Condamnatul are şansa să fie pedepsit, prin plecarea în concediu, împreună cu regele… Justiţia oamenilor, deşi organizată strict, este neputincioasă, scriitorul punând în lumina scenei neputinţa de a „prinde” dreptatea, în starea ei naturală. Dreptatea este, undeva, pierdută în univers, totul se reduce la formalism. Oamenii nu scapă de superficialitatea altor oameni, care se joacă de-a justiţia. Scena are şi un slogan: „Luptăm pentru pace!”.

Ironia este prezentă, obiectul procesului este unul la limita dintre ficţiune şi obişnuinţă, umorul negru se revarsă ca efect al căderii umane.

Cea mai consistentă piesă de teatru o putem considera piesa Iubirea, ca un glonte.

Drama lui Mihai Asavei este posibil reală, lumea, în care este captiv, se deschide în prezenţa unor duhuri fundamentale: duhul văzduhului, duhul focului, duhul apei, elfi, salamandre etc. Locul lor este în dulapul personajului principal, ca într-o colecţie veche, purtată de generaţii. Mihai este medic şi suferă o dramă, are, prieteni şi colegi, alţi medici. Viaţa sa este marcată de suferinţă, Alexandra, soţia, se dovedeşte o femeie practică, marcată de cinism. Jocul de-a iubirea are motivaţii materiale evidente. Ospătarul este, şi el, prezent – prin amabilitatea lui profesională, făcând legătura cu lumea de afară, marcată de apocalipse. Refugiul lui Mihai este în camera sa, acolo este şi liber, şi captiv! – infirmitatea îl afectează în mod evident. Cultura îi oferă ieşirea prin cer, lumea se mişcă sub puterea duhurilor. Răzbunarea lui Mihai Asavei este ieşirea din timp, dobândirea tinereţii eterne. Sfera de foc, în care se încrustează, sparge limitele societăţii convenţionale, irită mundanul.

Piesa Zalmoxis reia lumea veche din Daco-Valahia, se menţionează Muntele Ascuns, Kog-A-Ionul şi Magul, sunt personaje mitologice, precum călugării misionari etc. Se prezintă mitul sub focul sacru, scara lumilor, templul, Zalmoxis-Hristos uneşte lumea de sus cu lumea de jos, timpul cu netimpul, salvându-i pe oameni de un destin crunt… Autorul notează secretul: generaţiile şi popoarele se leagă prin rădăcini comune. Numele personajelor sunt obişnuite, oamenii se încadrează perfect în mit şi în faptele istoriei.

Adrian Botez se dovedeşte a fi un cărturar în sensul profund al cuvântului, unul care trece puntea cunoaşterii dintre orizonturi. El apelează la cultura care înmagazinează experienţele lumii şi subliniază forţele care macină indivizii.

Omul simplu, cel din mulţime, face parte din decor. În scenă sunt personajele cheie, începe totul cu regele, cu demonii, cu tot felul de consilieri. Adrian Botez prezintă faţa nevăzută a lumii, iar teatrul este un mijloc, prin care lumea dialoghează cu sine, crezând că nu aude nimeni în univers acest discurs, aceste dialoguri. Acţiunea este prezentată în negru, e poate prea mult pesimism în piesele de teatru. Este paradigma pe care autorul şi-o asumă, demonstrând aceasta cu argumentele sale. Spectatorul/ cititorul poate fi pus în mirare, dar pânza pe care se ţes epopeile este ruptă din marile mituri ale vremurilor vechi şi tari, precum vinurile alese.

Acţiunea se deschide sub un peisaj simbol, la ora în care ziua abia începe: „Noapte povârnită spre zori. Aşezat pe marginea unui container cu gunoaie – un demon, <<ieşit din iad>>, haihui, la meditaţie împâclită… nu mai poate suporta ipocrizia – fie ea a iadului, a cerului… a omului…” (p. 7).

La finalul cărţii ne sunt prezentate date despre opera literară şi culturală a scriitorului Adrian Botez. O viaţă bogată, el abordând majoritatea genurilor literare şi a fost/ este preocupat de problemele fundamentale ale sufletului românesc, de fenomenele istorice, care au marcat naţiunea, pendulând între rigoare şi mit. De altfel, Mircea Dinutz – în revista „Pro-Saeculum”, Focşani, nr. 3-4/2005, a reţinut despre creaţia acestuia, cu referire concretă la Epopeea Atlantică, următoarele: „Poet, în primul rând, cu serioase cunoştinţe magico-mitologice, cărturar de aleasă stirpe, bântuit de aromele din altare, atins de nimbul sacru al icoanelor şi aerul tare al ideilor, prozator şi eseist, din rezerva din ce în ce mai restrânsă a erudiţilor autohtoni, luptător cu har pe drumul Binelui şi Frumosului, Adrian Botez este un gânditor şi un scriitor pe deplin matur, viguros şi competitiv, la nivel naţional”.

Constantin Stancu

Octombrie 2018

*Adrian Botez, Rege în vacanţă, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2018 (Coperta I: Carol cel Mare – vitraliu la catedrala Notre Dame, din Paris -; (Coperta a IV-a: Giorgio de Chirico *1888 – 1978* – Piazza d`Italia, 1964, olio su tela, 50 x 60 cm); cartea este dedicată soţiei autorului, Elena.

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Același medicament, o altă cură terapeutică

Spre norocul nostru, al tuturor, domnul doctor Dorel Schor este dependent de starea de bine a „pacienţilor” săi. Se consideră dator să administreze cu regularitate medicamentele sale minune, în doze deloc homeopatice, tuturor celor care-l cunosc, chiar dacă aceştia sunt sute de mii răspândiţi în toată lumea. Aşa se face că dincolo de prescrierile exersate zilnic pe diferite site-uri culturale, aproape în fiecare an editează un volum care dăruieşte cu generozitate cititorilor săi panaceul numit râs, bine filtrat prin diferite metode în aşa fel încât nimeni nu se poate plânge că ar exista vreun pericol de intoxicaţie sau efecte adverse. Dimpotrivă, râsul, aşa cum este preparat de bunul doctor, îşi produce pe deplin efectele benefice, fără nici un fel de contraindicaţii, iar starea de bine se instalează durabil având însă o irepresibilă dorinţă de reluare a tratamentului.

Terapiile doctorului Schor se materializează cam an de an în câte un volum de proze scurte ori aforisme pe care nu ai cum să nu-l citeşti. Devii astfel complicele său pentru că nu te poţi abţine să nu recomanzi volumul şi altor prieteni sau cunoscuţi. Iar aceştia, prietenii şi cunoscuţii, se află de multe ori alături de tine însă nici cei aflaţi la mii de kilometri distanţă nu lipsesc. Din Israel în România, Canada, Australia, Spania, Italia, ori prin intermediul revistelor Booklook ori Meridianul Cultural românesc sau, mai nou, prin ziarul Vocea Ta din Germania ajunge şi în Olanda, Belgia, Austria ori Regatul Unit. Cât despre răspândirea scrierilor sale pe reţelele virtuale nici nu mai pot face vreo evaluare. Aşa că, dacă îl consider pe Dorel Schor un terapeut planetar aceasta nu este în nici un caz o exagerare ci doar o chestiune cât se poate de vizibilă, oricât de cârcotaş ai putea fi. Iar faptul că nu doar scrierile sale au această răspândire ci şi referirile la acestea (cronici, prezentări sau note critice făcute de nume prestigioase ale literaturii de limbă română) confirmă, oricât de curios nu s-ar părea, ideea nevoii de umor intelectual, inteligent şi bonom, nevoia firească şi normală pentru orice om, aceea de a zâmbi, de a te bucura de un text lejer, dar înţelept, cu o ironie şi auto-ironie (semn sigur de inteligenţă!) delicată însă omniprezentă.

Actualul volum: „Cine sună la uşă”, nu era pentru mine chiar o surpriză. Într-un fel, având în vedere că de peste zece ani corespondăm zilnic, citisem aproape tot ce a publicat în acest timp şi aşteptam, cumva cu sufletul la gură, dar şi cu speranţe, apariţia unei noi cărţi. Aşadar, atunci când am primit volumul şi l-am putut vedea, ţine în mână şi răsfoi, nu m-am putut abţine şi l-am devorat pagină cu pagină, cu aceeaşi plăcere cu care am lecturat toate celelalte cărţi ale acestui autor pe care îl voi numi necesar şi întotdeauna binevenit.

De aceea cred că pentru majoritatea cititorilor prima senzaţie atunci când ai deschis o carte scrisă de Dorel Schor este că te afli la o şuetă cu prietenii. În prezenta, Editura Saga îl are ca tehnoredactor pe prietenul Adrian Graunfiels, interiorul este augmentat de graficienii Constantin Ciosu şi Costel Pătrăşcanu, iar despre personaje ce să mai spun?

Este o plăcere să te reîntâlneşti cu preţiosul domn Oiţerman, cu mereu nedumeritul Leopold Gurnişt, dar şi cu doamna Gurnişt originară din Cernăuţi care te va încânta cu felul ei de a vedea lucrurile, spre exemplu: „Mare mincinos Şimon ăsta, să nu-l crezi nici dacă spune adevărul!” Este vorba de un alt cunoscut Şimon Şeinerovici… de dentistul Kleinergrois sau de povestea în câteva cuvinte a Inei pe care o chema Ina Scarlat, dar era strigată la catalog Scarlat Ina, dar apoi s-a căsătorit cu domnul Prall şi acum se numeşte Prall Ina.

Desigur nici dolofana doamnă Pnina Brodiciche din Odesa ori înduioşător de naivul Menaşe nu vor lipsi de la întâlnire. Ceea ce dă umorului promovat de doctorul Schor este nu numai amprenta aceea unică precum că te afli vecin de bloc sau de cartier cu personajele, că vă cunoaşteţi de multă vreme şi că tot ce se întâmplă este de un firesc fără cusur, dar şi acea savoare a ironiei fără aciditate atât de caracteristică scrierilor sale.

Voi aminti doar că autorul este unul dintre cei antrenaţi vreme de mai bine de cincizeci de ani în acest domeniu al umorului fin, intelectual, lipsit de asperităţi, de vulgaritate sau banalitatea care, din nefericire, abundă în scrierile de gen. Prin urmare, avem în faţa ochilor o carte pe care vom dori să o mai redeschidem din când în când nu doar pentru a mai petrece câteva clipe plăcute ci şi pentru că lectura ei ne va lăsa impresia că am cunoscut mult mai bine lumea din jurul nostru.

Şi poate ne vom gândi la Menaşe cel adorabil, cuceritor prin felul să bonom şi jovial, dar şi la tatăl său spiritual, doctorul Dorel Schor, cel care ni l-a dăruit cu generozitatea omului de spirit.

–––––––––––-

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ

Iași, octombrie 2018

Gheorghe Constantin NISTOROIU – Mari filozofi creștini ortodocși: ERNEST BERNEA

Şi-mi zise Domnul: „Eu sânt Frumuseţe;/ „În Mine-i cald sălaş de primăveri;/ „La Mine zorile sânt făr-de-seri,/ „Şi Duhul înfloreşte’n mii de feţe.”

(Maica TEODOSIA-ZORICA Laţcu, FRUMUSEŢE)

Filosoful creştin ortodox dacoromân este un Om educat, bine format, asumat unui ocean de cunoştiinţe de seamă, cu un everest de deprinderi aristocrate, cu o culme a bunului simţ, cu un spirit care atinge Cultura celestă hărăzită doar Spiretelor înalte.

Pentru a deveni un Corifeu al Culturii, respectiv un Apostol al gândirii, Filosoful propriu-zis trebuie să-şi aşeze temeinicia pe temelia dascălului, a îndrumătorului, a formatorului de caractere elevate prin excelenţă.

Trăgându-şi seva din Izvorul divin, din cel străbun nemuritor şi din mentorul ales, Gânditorul se formează prin harul divin pentru ca la rândul său să fie hărăzit a odrăsli pentru ceilalţi discipoli care la rândul lor trebuie să urmeze calea Mentorului.

Filosoful creştin ortodox dacoromân trebuie să fie animat de toate lucrurile sublime, extraordinare, inegalabile, dar în mod expres de cultul Frumosului.

Pentru aceasta trebuie să-şi croiască viaţa pe un model ales, pe un arhetip paideic–educaţia spiritului de nobleţe, de cinste sufletească şi mărinimie pe care să-l susţină cu toată fiinţa, puterea şi autoritatea culturii sale, în comuniune cu dragostea întru Dumnezeu şi întru Neamul său.

Numai aşa, spiritualitatea Filosofului român creştin ortodox devine etalon, sursă şi putere pentru formarea celor care prin onoare şi demnitate sunt datori să slujească Dumnezeului şi Neamului, adică Frumosului revelat în tot ce străluceşte deplin ca o armonie a splendorii extazice ca o Simfonie a Luminii, ca o Lumină liberatoare.

„O lumină caldă, o lumină liberatoare închide pleoapele şi deschide porţile sufletului./ Freamăt răsună din adânc şi-mi inundă făptura./ Beau frumuseţea unei clipe cât o viaţă.” (Ernest Bernea, Lumini în Necunoscut. Ed. Timpul, Iaşi-2000, p. 17)

Graiul viu al Filosofului nostru se prelinge din adâcurile ancestrale convertite Frumosului care se adună în inima sa încăpătoare de Neam şi de Cer, pentru a se întrupa în scrisul haric nemuritor, slujitor al Iubirii.

Caracteristica sufletului său frumos dă dimensiune propăvăduirii Adevărului ceresc în inimile arzătoare de Conştiinţă, de Ideal, de Libertate, de Nemurire.

Filosoful creştin ortodox dacoromân se implică spre o părtăşie de comuniune nu numai cu discipolii săi ci şi cu comunitatea conştientă şi trează spre bine a Neamului.

Întru această autoritate a conştiinţei, a misiunii, a vocaţiei şi a jertfei sale plenare Filosoful devine la rândul său o împărtăşire a spiritului din care se cuminecă toţi cei râvnitori şi desemnaţi a întrupa elementul de continuitate spre veşnicie al Neamului drept măritor creştin: de la ţăranul imperial şi veşnic verde până la Conducătorul cel înţelept şi până la Vlădica cel adevărat jertfitor întru Hristos.

Vlădica să cuprindă întreaga Biserică a lui Hristos în sufletul său, iar Conducătorul să îmbrăţişeze întregul pământ strămoşesc în inima sa. Să fie buni Conducători!

„Bunul conducător. Unde-i bunul conducător? Acela care iubeşte cu toată fiinţa sa, care mângâie, care înalţă? E atât de rar printre oameni! Popoarele caută mereu profeţi şi capătă în schimb cezari.” (Ernest Bernea, Preludii: Îndemn la Simplitate, Cel ce urcă Muntele, Treptele Bucuriei. Ed. Predania, p. 35)

Filosoful creştin ortodox dacoromân, devenind purtător al harului hristic, adică al Luminii Cuvântului devine ecoul stării sale de duh, de înălţare serafică a inimii în care se reîntrupează, iar prin răsadul gândirii primenit în pământul aşteptării uceniceşti, se renaşte la rândul său în spiritul ortodox renăscând de asemenea şi pe alţii.

În trăirea ortodoxă românescă privind rostirea dulce şi gândirea profundă, sublimă Filosoful creştin ortodox dacoromân se revelează pe sine, revelând la rândul său frumuseţea limbii române în care străluceşte flacăra liturgică a limbajului sublim, descoperind astfel originalitatea înţelepciunii româneşti ce se răsfrânge asupra viziunii de destin spiritual al omenirii în general şi al lumii ortodoxe în special.

Filosoful creştin ortodox dacoromân trebuie să se asume integral şieşi ca misiune şi vocaţie, ca frumuseţe şi adevăr devenind astfel propriul său înaintemergător.

„Omul adevărat este înainte mergătorul, este înţeleptul care, teoretic şi practic, manifestă umanitatea sa ca o înflorire a primelor principii, ca un act spre desăvârşire.” (Ernest Bernea, Trilogie Filosofică. Ed. Dacia Cluj-Napoca, 2002, p. 54)

În cuvântul Filosoful creştin ortodox dacoromân grăirea indiferent de mierea şi savoarea ei, nu rămâne la stadiul semnelor convenţionale, ci urcă sus de tot devenind în mod expres sinteza expresivă a existenţei noastre arhimilenare.

Toată clarviziunea Filosofului nostru surprinde prezentul în încărcătura sa de realităţi abstracte ori reale, voite, nevoite, întâmplate prin sau nu hazard, programate ocult, completându-l într-o stare de graţie a viitorului spre un tărâm transcendent.

Conceptualitatea gândirii Filosoful creştin ortodox dacoromân se asumă măsurii spiritualităţii sale pure, nu ca cea a raţiunii pure kantiene care nu implică religiosul ca paradigmă a cunoaşterii, ci ca sens înalt al transmiterii serafice a Revelaţiei divine ce santifică Libertatea ca putere generatoare a Elitei spiritual-creştin-ortodoxe, cea purtătoare a stindardelor Jertfei şi al Omeniei.

„Fără libertate nu va fi elită şi fără elită nu va fi spiritualitate, nu va fi nici elevaţie, nici progres; elita spiritului şi spiritualitatea elitei. Va trebui să trecem din nou de la omul standard la omul model, la omul ales, formă superioară a tot ce apare sub acest nume. Atunci vom avea civilizaţie şi cultură, atunci vom avea omenie.” (Ernest Bernea, Criza Lumii Moderne. Ed. Predania, p. 53)

Ernest Bernea îşi adună în plinătatea universului gândirii sale, înfiriparea dorului dăruirii din care se reflectă cea mai subtilă expresivitate a trăirii sale ortodoxe.

Slova scrisă a cugetului său îşi trage seva din vedenii de taină, din străluminări de demult, din scânteierile unui Arhanghel Mihail, Voievod ceresc al Dreptăţii, ce se răsfrâng ca o copleşire asupra sufletului său arzând de Logos.

Închinarea sa pentru Frumos se răsfiră ca o Pădure de Argint peste Codrul milenar al creaţiei, ce a crescut din jertfa sacră a martirilor şi lacrimile tămăduitoare ale Mamelor care, au legănat legendele profundului cult traco-geto-dacic-român.

Duhul său irumpe ca apă miraculoasă, veşnic curgătoare să potolească setea.

Filosoful creştin ortodox dacoromân Ernest Bernea este o cumpănă de suferinţă şi har, o jertfă de neîncetată iubire în care se cuminecă Dumnezeu şi Neamul dacic.

Peste puterea rugăciunii mistuitoare din inima sa atotcuprinzătoare s-a aşezat ca o temelie pururea blândeţea terapeutică ce s-a răsfrânt în dăruire-mană cerească.

Cu trudă, cu pricepere, cu dăruire, cu zel, cu înflăcărare s-a zidit pe stânca cugetului său pe care să crească şi să se înalţe semeţi Brazii purtători de Destin.

Din prea-plinul inimii lui şi-a dăruit sufletul Creatorului şi Neamului său îndrăgit.

În tot ceea ce a fiinţat ca persoană: în gest, în gând, în cuvânt, în faptă, în căutare, în înţelegere, în cunoaştere, în dăruire, în jertfă, în iertare, în iubire, în înălţare, în taină, Marele Filosof dacoromân a surprins cu sensibilitate, cu profunzime, cu clarviziune, armonia, splendoarea, sublimul, divina suferinţă, iubirea din Creaţia lui Dumnezeu revărsată peste creaţia sa atât de aleasă, aristocrată, nemăsurată, inefabilă, mărturisind permanent supraîncercările biblicoevanghelice ale Mântuitorului Iisus Hristos, care avertizau marile prigoane-persecuţii ce vor însoţi Creştinismul Ortodoxiei pe tot parcursul misiunii, vocaţiei, jertfei şi iubirii Bisericii Sale.

„Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine, de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar n-aţi voit… // Iar El, fiind în chin de moarte, mai stăruitor Se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ…. // Dar ei strigau, zicând: Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!…//… iar pe Iisus, biciuindu-L, L-a dat ca să fie răstignit…// Şi L-au îmbrăcat în purpură şi, împletindu-I o cunună de spini, I-au pus-o pe cap…// Şi-L băteau peste cap cu o trestie şi-L scuipau şi, căzând în genunchi I se închinau…// Şi I-au dat să bea vin amestecat cu smirnă, dar El n-a luat. Şi L-au răstignit şi au împărţit între ei hainele Lui, aruncând sorţi pentru ele, care ce să ia.” (Luca 13,34; 22,44; 23,21 Marcu 15, 15,17, 19, 23-24)

Prigoana şi persecuţia asupra lui Hristos s-a repercutat asupra tuturor Apostolilor Săi, perpetuându-se aprig asupra Ucenicilor acestora până în zilele noastre, trăite la aceeaşi intensitate suprafirească, dar mult mai îndelungat, zeci de ani, cu o furie şi o tortură mult mai diabolică, de toată Elita spirituală a Ortodoxiei dacoromâne, Cruce- mesaj misionar, ca o viziune mistică împlinită expresiv, hristic, suprauman, testamentar ca odinioară Marele PAVEL, cel prigonit, cel persecutat, cel închis:

„Căci din multă supărare şi cu inima strânsă de durere v-am scris cu multe lacrimi…// N-am nedreptăţit pe nimeni, n-am vătămat pe nimeni, n-am înşelat pe nimeni./ Trupul nostru n-a avut nici o odihnă, necăjiţi fiind în tot felul: din afară lupte, dinăuntru temeri.// În osteneli mai mult, în închisori mai mult,/ în bătăi peste măsură, la moarte adeseori./ În osteneală şi în trudă, în privegheri adeseori, în foame şi în sete, în posturi de multe ori, în frig şi în lipsă de haine…// De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sînt slab, atunci sînt tare.” (Sf. Ap. Pavel, II Corinteni 2,4; 7, 2, 5; 11,23, 27; 12,10)

Corola semantico-spirituală a limbii noastre alese arată frumuseţea sufletului unui Neam, profunzimea spiritului Elitei sale împărtăşită cu vocaţie sacră şi jertfă serafică.

Proniatorul ceresc după ce a sălăşluit în Creaţia Sa Frumosul, ca sceptru regal al Omului religios, privind creaţia sa harică asemeni unei Corole a Luminii, îi împrăştie mireasma divină spre cele mai alese caractere şi cele mai rare destine.

În Cetatea Focşani a tărâmului Vrancei, aşezată pe miraculosul Milcov, în a 28 zi a însoritului Martie, printre mugurii grăbiţi spre viaţă, surâde şi pruncul Ernest Bernea.

A urmat şi absolvit cu brio la Brăila, Liceul „Nicolae Bălcescu”, apoi cu strălucire facultatea de Litere (română-franceză) şi cu magna cum laudae pe cea de Filosofie. Întâlnirea cu marele Gânditor Nae Ionescu i-a marcat profund primăvara tinereţii.

A aprofundat studiile postuniversitare: Doctorat în Sociologie-Istoria religiilor la Paris; Doctorat în Filosofie cu Heidegger la Freiburg. Devine conferenţiar al lui Simion Mehedinţi pe Catedra de antropogeografie, director în Ministerul Informaţiilor şi director-diplomat în Ministerul de Externe. Între 1965-1972 a condus şi coordonat Institutul de Etnografie şi Folclor-Bucureşti.

Ernest Bernea a supravieţuit Calvarului regalo-comunist în urma persecuţiilor declanşate între 1939-1962, cu mici recreaţii şi pe cele din 1984.

Pe tot parcursul vieţii sale plină de lumini şi înserări, de azururi şi furtuni, de fulgere şi trăznete, de suişuri şi torturi, de persecuţii şi prigoane a menţinut o demnitate rar întâlnită şi un spirit dintre cele mai elevate.

Opera sa vizând domeniile Sociologiei şi Filosofiei s-a acoperit de slavă şi cinste: Trilogie Sociologică; Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român; Christ şi Condiţia Umană. Timpul la Ţăranul român; Trilogie Pedagogică; Trilogie Filosofică; Preludii (sinteza altei triologii filosofice): Îndemn la Simplitate, Cel ce urcă Muntele, Treptele Bucuriei; Mic tratat de înţelepciune şi virtute, Dialectica spiritului modern; Criza Lumii Moderne, Lumini în Necunoscut; diverse studii şi articole de mare referinţă.

În cadrul cercetării şi elaborării studiului de Sociologie, Ernest Bernea defineşte Fenomenul Românesc ca o forţă generatoare a comuniunii sale spirituale, privind unităţile de viaţă, determinismul geografic, etnografia, datinile, obiceiurile, tradiţia.

Dacoromânii se identifică cu arealul său, purtându-l în sânul spiritului şi împrumutându-i la rându-i din caracteristicile sale magnifice, pilduitoare.

Ţara Oltului-îmbrăţişează la sud şirul Munţilor Făgăraş, la nord Valea Oltului, cotitura Oltului cu Turnu Roşu spre apus, Munţii Perşani şi Măgura Codlei la răsărit. „Etnic prezintă o unitate perfectă: costumul, ceramica, uneltele, mitologia, obiceiurile, limba, au caractere locale pe care le simţi cum ai ajuns acolo şi dispar cum ai ajuns în regiunea Sibiului, a Târnavelor, sau în Ţara Bârsei.”(Ernest Bernea, Trilogie Sociologică. Ed. Dacia Cluj-Napoca, 2004, p. 310)

Marea întrebare a Filosofului nostru rămâne evident Omul. Fiinţa şi Persoana sa.

Omul este creaţie cerească, preludiu şi finalitate a creaţiei sale religios-spirituale.

Omul este natură, spirit şi religiozitate în măsura în care le este Măsură.

Omul este cunoaştere şi lămurire, înţelegere şi înţelepciune, idee, rugă şi spirit.

O întindere stranie şi o înălţime tainică. O culme de risc şi un meridian de răbdare.

O apă curgătoare, limpede, cugetătoare şi o străfulgerare de geniu.

O înfiere de Dor şi o risipă a dăruirii. O plăsmuire de cer şi o ţărână sfântă. O meditaţie a spiritului şi o întrepătrundere metafizică. O cunună a suferinţei şi o aură mistică. Un liman de jertfă şi o nesfârşită iubire. Un sfârşit şi o finalitate. O răscruce a sorţii şi o Cruce a destinului. O Golgotă şi o Înviere. O înălţare şi o nemurire.

„Omul este spirit întrupat. El are o sferă de existenţă aparte care nu este nici cea naturală, oricâte date şi caractere am avea de aici, şi nici cea supranaturală, oricât de mare ar fi setea noastră de perfecţiune.

Omul constitue o sferă de existenţă aparte. Ordinea materială şi spirituală coexistă în umanitatea sa… Starea, calitatea de a fi om, nu este dată definitiv, necondiţionat. Ea se cucereşte prin sforţare proprie continuă, prin creaţie.” (Ernest Bernea, Trilogie Filosofică. Ed. Dacia Cluj-Napoca, 2002, p. 50, 52)

Omul: Bărbat şi Femeie devin corolă a Familiei şi rădăcină a Neamului. Aşadar, Naţiunea devine o comuniune de Familii care-i conferă prin religiozitate nemurirea.

Naţiunea nu se asumă doar ca Durere şi Îndemn ci şi ca Dăruire şi Iubire.

Naţiunea nu este doar existenţială ca o prezenţă şi o trecere, ci mai cu seamă existent-esenţială ca spirit şi har în trecut, în prezent, în viitor.

Temelia şi Stâlpul Naţiunii sunt întrupate prin sânge şi jertfă, cuvânt şi lumină, crez şi mărturisire, suferinţă şi ideal mistic, atitudine filocalică şi adevăr sofianic, viaţă şi cruce, prin care fiinţează dacismul şi românismul în plenitudinea lor umano-serafică.

„Naţiunea este o familie: prin sânge, prin limbă, prin credinţă, prin cei vii şi prin cei adormiţi. Ne înrudim, ca o singură familie, prin depărtări de secole şi suntem mândri că purtăm acelaşi nume de Român.” (Duiliu T. Sfinţescu, Răspuns la întrebări ale tinerilor care doresc tot Adevărul … Ed. Crater-1996, p. 96)

Omul în esenţă, cel religios hristic, adică creştin ortodox dacoromân este micro şi macrounivers, firesc-muritor şi suprafiresc-nemuritor, dor şi dar, existenţă şi năzuinţă imanent şi transcendent, concret şi concept, cuprins şi necuprins, plângere şi bucurie, rugă de foc şi rug aprins, frângere şi răsfrângere, formare şi transformare, împlinire şi definire, uman şi divin, atitudine şi amplitudine, har şi libertate, esenţă lirică şi act dramatic, cântare şi încântare, conştiinţă şi iluminare, revoluţie şi revelaţie, grandoare cosmică şi armonie celestă, înnoire şi splendoare, mirific şi sublim, copleşire şi îndumnezeire, frumuseţe şi adevăr.

„Despre frumuseţe şi adevăr; e un semn al umanităţii noastre, e un îndemn la a fi mai buni, mai generoşi. Adevărul creşte sufletul poeţilor, pe acela al copiilor şi profeţilor; vine de acolo din inima lucrurilor şi se aşează în sufletul celor înamoraţi de un ideal, a celor ce cred că pot tălmăci enigma frumuseţii.” (Ernest Bernea, Studii de Pedagogie. Ed. Predania, Bucureşti, p. 250)

Aripile sale spiritual-metafizice, haric-religioase, hristico-mistice sunt: Suferinţa ca sens suprafiresc şi Dragostea ca împlinire divină.

Suferinţa îl urcă pe Filosoful creştin autentic pe culmea azurului creaţiei continue, iar Iubirea îl transfigurează întru frumosul de Icoană arhetipală.

„Omul este o existenţă care îşi poartă frumuseţile cu luptă. De aceea viaţa sa este atât de frumoasă şi atât de dramatică.” (Ernest Bernea, Îndemn la simplitate. Ed. Vremea, Bucureşti-2006, p. 110)

Omul nu este un prisos al vremurilor, ci un prinos al veacurilor. Agăţat de Lumină devine edificator întru Cuvântul, care-i unifică cutezătoarea sa creaţie. Urcă dealul cunoaşterii pentru a atinge idealul culturii. Între simplitate şi complexitate, cu ruga sa şi noianul de nelinişti metafizice ale Neamului, cu toiagul harului la drum, cu distincţia demnităţii ca heraldică suverană, Omul creştin ortodox dacoromân suie Calea firmamentului spre dinastia rafinamentului sacru, ca o chemare a adâncirii gândirii sublime, ca o înălţime a misticii suave serafice, ca o adăugire la liturghia Frumosului: o viaţă de deplină dăruire pentru Neam, dar închinată permanent lui Dumnezeu, o rostire şi o rostuire a evlaviei ortodoxe întru naţionalismul creştin ortodox.

„În ţara noastră, Biserica a fost unul dintre centrele spirituale ale acestui neam şi n-a făcut deosebire între naţionalism şi evlavie.” (Părintele Sofian, Ed. Bizantină, Bucureşti-2012, p. 628)

Ernest Bernea a creat prin opera sa, graţie harului prisositor, o înaltă şcoală a vieţii, a jertfei, a dragostei, a demnităţii cugetului, a ortodoxiei, chiar dacă aproape nimeni astăzi nu se încumetă să-i rostească numele, să-i recunoască meritele sale ctitoreşti, ziditoare, nici în şcoala filosofică, nici în cea teologică. De restul nici pomeneală.

Nerecunoştiinţa este păcat strigător la cer. Nu se poate iarta!

Prigoana atee împotriva cinstirii Înaintaşilor creştini ortodocşi, tolerată de ierarhii-baroni ai B.O.R., veneraţi prin pilda Mântuitorului este păcat împotriva lui Dumnezeu-Iisus Hristos. Pururea nu se iartă!

Chipuri ale strălucirii Aurei Sf. M. Mc. Dimitrie:

Dimitrie Basarabov-sfânt; Dimitrie Cantemir-Domnitor, prinţ al culturii; Dumitru Stăniloae-teolog filocalic, preot; Dumitru Bălaşa-teolog, preot, istoric, mărturisitor; Dimitrie Bejan-teolog, preot, istoric, mărturisitor; Dumitru Fărcaş-artist emerit; Dumitru Abrudan-teolog, preot, cărturar; Dimitrie Balaur-preot mărturisitor; Dumitru Dosoftei Florea-arhimandrit mărturisitor; Dumitru Şerban-preot mărturisitor; Dumitru M. Şerban-preot, mărturisitor; Dumitru Iliescu-Palanca-preot, mărturisitor; Dimitrie Mihai Sturza-prinţ, scriitor; Dumitru Banea-mărturisitor, scriitor; Dumitru Radu Popescu-teolog, preot, cărturar; Dumitru Fecioru-teolog, preot, cărturar; Dumitru Călugăru-teolog, preot, cărturar; Dumitru Coconu-preot mărturisitor; Demetrescu Radu Gyr-cel mai mare Poet al Crucii, mărturisitor-teolog; Dumitru Dulgheru-preot, mărturisitor; Dumitru Grigorescu-preot militar, ctitor, erou; Dumitru Jijeescu-preot mărturisitor; Dumitru Marinescu-preot mărturisitor; Dumitru Nica-preot mărturisitor; Dumitru Smarandache-preot mărturisitor; Dumitru Stancu-preot mărturisitor; Dumitru Ionescu-Bucureşti, mare bibliofil; Dimitrie Grama-scriitor; Dumitru-Titi Tudosă-mărturisitor.

+ Cuv. Dimitrie cel Nou; Sf. Mc. Nestor

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU

27 octombrie, 2018

Radu Dan Alexandru: Epistolă către Arthur Eșănescu

EPISTOLĂ CĂTRE ARTHUR EŞĂNESCU

Către tine”Poetul” îți scriu a mea epistolă,
Şi îți mărturisesc că”Pe -un țărm elenic”,
Când”Țiganca”, „Afrodita” îmi visa…
La un prinț cu ochii albaştri”Visătorii”,

Tocmai atunci mi se făcu minunea,lor
Să-i apară în a sa cale omul pe care-,
Mi-l aştepta cu atâta de multă ardoare,
Încât nu-i venii să creadă ființei sale

Şi ”Lacrimi” de fericire începu să-i cadă,
Încât un „Sonet-O Nordul, Nordul lumilor polare”,
Îmi începe a mi se auzi încet din acea frumoasă departe,
Şi parcă inima dânsei îi tresare tot mai tare,

Văzându-l că apare şi mi-o roagă să-i ghicească a lui viitor mare,
Şi-i spune că ”O sonet visez la Nordul plin cețuri grele”,
Si nu ştiu Doamne!cum aş putea să îmi scap de ele,
Iar ea îi răspunde că doar iubirea te poate scăpa de oriunde,

Şi atunci iubirea dintre ei doi mi se înfiripă,
Şi acele ”Clipe din urmă”îmi încep să mi se disipe,
Lăsând inimile lor să îmi zburde prin acele calde zâmbete,
Pe care şi le dăruie din dragoste.

———————————-

Radu Dan Alexandru

26 octombrie, 2018

––-26.10.2018.–-

Vasilica GRIGORAȘ: „Urma soarelui” în lumina anotimpurilor Anei Urma

Urma soarelui prinsă într-o carte. Şi nu în orice carte, ci una specială, cu mireasmă de “sakura” (flori de cireş japonez). Un volum de poeme de sorginte niponă (haiku), premiat în cadrul Proiectului „Festivalul Internaţional de creaţie Literară „Titel Constantinescu”, Ediţia a XI-a, Râmnicu Sărat, Proiect aparţinând Asociaţiei „Renaşterea Râmniceană”, preşedinte Constantin Marafet. A obţinut Premiul „Vintilă Horia”, în anul 2018. Cartea a apărut la Editura Rafet, Râmnicu Sărat.

Pentru cei care o cunosc pe poeta Ana Urma, câştigarea acestui premiu nu este o surpriză. În lumea haijinilor s-a remarcat în timp fiind apreciată ca unul dintre cei mai buni autori de poeme nipone, excelând în compunerea de haiku, meritul său fiind recunoscut cu locuri fruntaşe la concursurile naţionale săptămânale şi lunare. Poeta a obţinut mai multe premii şi la concursurile de poezie.

Cartea „Urma soarelui”, nu este singura din panoplia creaţiei sale. În anul 2015, la Editura PIM din Iaşi i-a apărut primul volum de haiku ”Ploaie de vară”, iar la Editura Art Book Bacău volumul de poezie ”Isadorable”. În anul 2016 vede lumina tiparului volumul de poezie ”File de jurnal”, volum premiat la ”Festivalul de poezie religioasă – Credo” 2017.

Aşa cum mărturiseşte, Ana Urma a început să scrie haiku din anul 2010, atunci când a „descoperit comunitatea interactivă online a iubitorilor de haiku Romanian Kukai şi pe oamenii minunaţi, care fără să ştie au răspuns unei nevoi lăuntrice de căutare şi apropiere, de a mă iniţia şi lămuri pe mine însămi despre misterul descifrării celei mai populare poezii de inspiraţie niponă, haiku”. A început să scrie şi să trimită la concursuri şi frumoasele rezultate nu s-au lăsat aşteptate.

Pentru toţi autorii de haiku, Matsuo Bashō este farul de la care primim lumină: „…compunerea unui poem trebuie să fie înfăptuită într-o clipă, cum simte o ciocănitoare de departe un copac uriaş sau cum sare un spadasin la un duşman periculos”. În acest spirit, haijinul Ana Urma imortalizează imaginea într-un haiku, surprinde un istantaneu, un flash, nu descrie, ci printr-o singură tuşă creioanează, juxtapune, alătură cele două planuri ale poemului.

Organizarea internă a volumului este cronologică, incluzând poeme scrise între anii 2010-2017. Fiecare an este un capitol, căruia autoarea i-a dedicat şi un motto, ales, fireşte din Matsuo Bashō. Vieţuind conform înţelepciunii din „ţara soarelui răsare”, părintele haiku-ului, ne sfătuieşte : „Nu căuta să calci pe urmele înaintaşilor. Caută ceea ce au căutat ei.” Şi Ana Urma este un căutător iscusit în poemele sale.
„soare la apus –
umbra mult mai înaltă
decât bunica”
Întâlnim aici o juxapunere a două imagini. Prima „soare în apus” este o constatare, o observaţie, iar a doua „umbra mult mai înaltă/ decât bunica”, o contrapondere a versului doi şi trei. Un tablou superb, unui cadru natural i se juxtapune o imagine, a bătrânei. În primul vers, autoarea ne propune să asistăm la asfinţitul soarelui, o imagine celestă. Ziua este pe sfârşite, soarele alunecă uşor, dar sigur spre orizont, strălucirea se atenuează treptat, timpul îşi deapănă firul. În planul al doilea, după kireji, poeta animează imaginea prin prezenţa bunicii, care se împuţinează, parcă este mai mică în statură, doar umbra-i mai înaltă la apusul soarelei. Întâlnim aici paradoxul, figură de stil permisă şi recomandată în compunerea haiku-ului şi utilizată cu dibăcie de Ana Urma. Şi mergând cu raţionamentul mai departe, aş adăuga faptul că fiecare dintre noi suntem o zi, răsărim şi apunem, precum soarele. Ca şi lumina soarelui şi omul pe pământ este trecător. Autoarea leagă cu abilitate lumea omului cu cea a cosmosului, umanul cu cerescul, ambele creaţii divine.
„cuiburi fără pui –
privirea bătrânului
tot mai des spre cer”
Un haiku reuşit, o notaţie precis alcătuită şi cu profund conţinut. Este lesne să înţelegem că primul vers „cuibul fără pui” reprezintă casa fără copii. Poate n-au fost niciodată sau, poate au plecat din casa părintească din varii motive. Şi-ntr-un caz şi-n altul, părintele, de-acum bătrân priveşte „tot mai des spre cer”, cu gândul la bunul Dumnezeu, fie a neputinţă, fie cu înţelepciunea acceptării situaţiei în care se află. Înţelege că se apropie timpul să plece la Cer.
„vânt peste ape –
în oglindă tremurând
iarăşi luna”
Un instantaneu dintr-o noapte de toamnă senină, în care protagoniştii sunt vântul, apa şi luna. Oglindirea astrului nocturn pe suprafaţa apei este o imagine vizuală, lacustră, sugestivă. Ne punem firesc întrebarea, oare de ce tremură luna? Găsim explicaţia în primul vers: vântul este cel care mişcă luciul apei, iar luna „emoţionată” la întâlnirea acestuia, rezonează în vibraţie şi tremură în ritm eolian. Prin folosirea cuvântului „iarăşi”, poeta ne spune că fenomenul este repetitiv. Şi chiar o credem.
„lumina din geam –
în cana fără toartă
primul ghiocel””
Ne aflăm în anotimpul de primăvară, cu zile mai luminoase, în care ne trezim bine dispuşi şi mai optimişti. În casă, pe masă o „cană fără toartă”; o avem mai de demult, dar nu renunţăm la ea pentru că ne este dragă, este păstrătoarea unor amintiri frumoase, poate am primit-o în dar de la cineva drag… Într-un strop de poem este reflectată desprimăvarea naturii şi a sufletului. Lumina soarelui ne intră în casă şi în inimă prin prezenţa primilor ghiocei. Ne înseninează, ne dă speranţă de mai bine.
„pian în amurg –
cu fiecare notă
alte frunze cad”
Nu este un concert, ci o voce singulară, un „pian în amurg” cântă lângă noi, împreună cu natura receptivă la sunetul instrumentului deapănă frunzele timpului. Un tablou superb de toamnă spre sfârşit, un pian mai vechi care îşi cântă ultimele arpegii spre bucuria tuturor. Toamna îşi dezleagă frunzele, acestea slobozind pe tonuri romanţă sau rapsodie, de ce nu? Pe final de vreme bună, savurăm armonia sublimă a cântecului pianului şi a naturii.
„un alt răsărit –
albi şi pereţii sălii
de aşteptare”
Primul vers „un alt răsărit” este o tuşă de penel din natură, este o sugestie limpede, care ne duce cu gândul la un nou început, o şansă nouă în/la viaţă. Fiecare dintre noi trecem şi prin grele încercări, dar poeta nu explică când şi cum se întâmplă, se desfăşoară acest lucru, însă ne sfătuieşte să avem speranţă pentru că asemenea răsăritului de soare, va veni şi bucuria inimii. Când este vorba de noi înşine sau de o persoană dragă aflată pe patul de spital, să nădăjduim într-o nouă rază de lumină, pentru că sunt „albi şi pereţii sălii/ de aşteptare”. Imaginea oglindită în partea a doua a poemului este frumos articulată prin folosirea cuvântului „aşteptare”, ceea ce presupune şi multă răbdare şi credinţă.
„lan de lavandă –
toată mireasma verii
în perna cu flori”
Cine nu a văzut un „lan de lavandă” şi nu a rămas impresionat de culoarea şi parfumul său? Pe şevaletul câmpurilor o privelişte din plină vară, a cărei mireasmă a pătruns şi în casa noastră prin perna pe care mama, bunica au cusut aceste minunate flori. Bucuria se prelungeşte dincolo de timp, vara trece, însă mireasma rămâne împregantă în perna pe care ne odihnim şi, care ne odihneşte.
„vremea dudelor –
pe umărul copilei
primul tatuaj”
O nouă imagine estivală. De data aceasta, un colţ din grădina de la ţară, în care autoarea surprinde „vremea dudelor”. Dulceaţa acestora îmbie oamenii, indiferent de vârstă, însă cu prioritate copiii să se înfrupte cu poftă. Şi cum altfel, decât scuturând dudul. Fără a spune expres culoarea dudelor, înţelegem că sunt negre, iar acestea îşi lasă amprenta pe umerii, mâinile lor, asemenea unui veritabil tatuaj, pe care îl poartă bucuroşi mai mult timp, poate până la terminarea dudelor coapte. Cu un efort de imaginaţie, chipul copilei este un tablou minunat pe aureola verii. Prin prezenţa dudului şi a copilei, poemul este unul jucăuş, predispune la bucurie, invitându-ne şi pe noi să culegem dudă cu dudă, dacă se întâmplă să fim prin preajmă.
„singur pe peron –
scuturându-se de floare
cireşul amar”
La prima lectură, din versurile din planul doi al poemului, credem că e vorba de primăvară, când cireşul îşi scutură florile. Ni se pare normal, însă ne întrebăm: de ce poeta a precizat că este vorba de un cireş amar? Întorcându-ne la primul vers „singur pe peron”, presupunem că e vorba de o despărţire, poate o dezamăgire în dragoste (de aceea o fi cireşul amar!!). Putem crede că este „toamna” unui cuplu, apusul unei iubiri. Un haiku excepţional, cu o remarcabilă forţă de sugestie.
Dar toamnele trec, iar noi aşteptăm să petrecem alte bucurii ale timpului când:
„urme în omăt –
plină de bastonaşe
prima dintre foi”
Început de iarnă, ici colo pâlcuri de zăpadă aşezate pe pământul negru ori pe frunzele deja ruginite. Bucuria zăpezii pentru toţi ne scoate din casă, cei mari pentru treburile zilnice, cei mici nerăbdători să se joace, lăsând cu toţii „urme în omăt”. Încercând să decriptăm partea a doua a poemului „plină de bastonaşe / prima dintre foi”, conştientizăm că de acum începem să adunăm primele amintiri pe care le postăm cu migală pe prima dintre filele cărţii, reflectare a spectacolului, a jocului dăruit de Dumnezeu pe pământ, numit viaţă.

Poeta Ana Urma merge mai departe pe firul logicii şi ne sugerează (poate chiar ne avertizează) că se poate întâmpla ca atunci când
„ninge cu fulgi mari –
între creion şi hârtie
nicio literă”.
Un autentic poem de sorginte japoneză încununează creaţiei poetei. Ne dăruieşte o imagine superbă a naturii. Totul este alb, pur, tămăduitor. Rămânem cu toţii în casă, acasă, cu noi înşine, cu eul nostru liric, doar medităm, ne rugăm. Nimeni şi nimic nu poate împieta această stare, sperând că va veni timpul în care completăm jurnalul cu slove, versuri, imagini şi trăiri de fineţe şi profunzime.
Revenind la Basho, care spunea că „Dacă în universul acesta răsar flori, eu am încredere în el.” Şi Ana Urma are încredere în frumuseţea şi generozitatea poemelor japoneze pentru sufletul şi spiritul nostru. „salcâmi în floare –
încet desferecate
toate porţile”

Se spune că o floare nu aduce primăvara, însă cu certitudine mireasma florilor de salcâm nu cunoaşte margini, se propagă în cele mai mici cotloane ale naturii şi vieţii omului. Să ne deschidem sufletul la frumosul din natură, la parfumul inconfundabil al acestor flori, la albul lor strălucitor şi să ne reanimăm sufletul, cumva puţin ofilit de iarna trecătoare. Dar să ne mângâiem inima şi mintea şi prin lectura unor minunate poeme, precum cele din acest volum.

Felicitări, Ana Urma pentru cartea „Urma soarelui” şi pentru premiul obţinut la Festivalul de poezie de la Râmnicu Sărat!

—————————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

25 octombrie, 2018

Magdalena ALBU: Arta teatrală – Spațiu de comunicare interumană

Teatrul ca modalitate de cunoaştere şi de autocunoaştere, aşa cum precizam la începutul acestei lucrări, „nu e o chestiune ce ţine de artă.” , ne spune Peter Brook vorbind despre Grotowski. Teatrul „e altceva. (…) un instrument străvechi, un instrument esenţial, care ne ajută doar în privinţa unei singure drame, drama existenţei noastre, şi ne ajută să găsim calea înspre obârşia a ceea ce suntem.” Căci, dacă ar fi să aşezăm semnul egalităţii matematice lângă substantivul teatru pentru a semnifica cu aproximaţie ceea ce poate fi acesta, de fapt şi de drept, pentru receptorii săi diverşi, atunci putem scrie aşa: teatru = spaţiu de identificare a spectatorului cu propria sa realitate trăită deja sau nu şi închipuită în sistemul de coordonate ale unei viziuni interpretative specifice creatorului de mesaj respectiv.

„Se zice că lumea râde de tine. / Eu de mine, eu de ea.”, rostea într-un scheci umoristic televizat actorul Toma Caragiu. Iată dublul sens al metacomunicării dintre Actor – oglinda în care se recunoaşte publicul – şi Spectator – imaginea reflectată de această oglindă în ochii creatorului de mesaj -, o comunicare ce nu ţine neapărat de magia unei baghete fermecate a unui vrăjitor anume, ci mai degrabă de congruenţa dintre stările create publicului de interpretul unui rol şi cele aşteptate de receptor prin prezentarea unei piese de teatru oarecare.

Cu un soi de scepticism care aşează un semn de întrebare acolo unde trebuie să domine luciditatea făţişă şi alura responsabilităţii în creaţia teatrală de gen, actorul Ion Lucian afirma cu tristeţe faptul că în ziua de azi “Teatrul a pierdut definitiv complicitatea cu marele public. De mii de ani de când există, a rezistat tocmai pentru că a fost complice cu publicul. A avut ascendenţă faţă de celelalte arte, pentru că ea comunică direct cu publicul. Pe scenă, el găsea răspunsurile, întrebările, îndoielile. „Şi, în concordanţă cu el, acad. Solomon Marcus se întreba, la rându-i, dacă nu cumva literatura şi teatrul nu mai dau seama într-o măsură satisfăcătoare de bogăţia şi complexitatea omenescului lumii în care trăim?”

Suntem îndreptăţiţi să spunem, la rândul nostru, că arta teatrului contemporan românesc încă mai poartă însemnele emblematice ale acelui construct cultural cu distincţie proprie – în ciuda variilor experimente anti-clasicizante, să le numim aşa, realizate la ora actual cu mai mult sau cu mai puţin discernământ artistic şi moral -, unde comunicarea se află, fără doar şi poate, la ea acasă, în universul ei specific tocmai pentru că a avut consolidată în timp o zestre teatrală singulară, continutatea valorică fiind, de fapt, motorul care activează actul interpretativ scenic şi pe slujitorii săi de acum1. Liviu Ciulei însuşi a mărturisit faptul că „teatrul românesc îşi bazează actualele succese pe preluarea şi dezvoltarea tradiţiei artei interpretative, obligativităţii pe care a avut-o într-o perioadă de a se reîntoarce la un studiu academic, faptului că a depăşit închistarea în care acest academism (…) şi împrejurării că, prin orientarea primită şi prin organizarea unor ansambluri permanente şi puternice, şi-a putut organiza şcoala de actorie, scenografie şi regie proprie actuală, fenomen care se înscrie pe linia unei arte moderne – moderne, dar nu moderniste –, organic legată de realităţile timpului nostru.” Şi tot el continua: „Cred că pericolul mare al unui teatru „modern“ este „modernismul“, adică copierea fără asimilare a modei. (…) Cred însă (…) că a fi modern înseamnă, aşa cum a spus un autor mai vechi, dar mai mare, a pune timpului tău în faţă oglinda.” Iar dacă ne gândim bine, nu a existat vreo formă de comunicare prin intermediul teatrului de-a lungul secolelor, care să nu se fi definit drept acea oglindă cu rol critic, unde reflexia realităţii timpului istoric cu pricina în ochii publicului receptor să nu fi fost una pe cât se poate de relevantă.

Când vine vorba despre procesul amplu al comunicării prin teatru, suntem înclinaţi a nădăjdui în sinea noastră faptul că acesta nu va deveni nici de acum încolo, cum nu a fost până în acest moment, un spaţiu anost şi lipsit de o formă concretă încadrabilă într-un registru de semnificaţii complexe, fidel universului mitic reprezentat, de unde bucuria comunicării în sine ca stare de cuminecare desăvârşită între actanţii respectivi – Actor şi Public – nu va dispărea niciodată. Acelaşi regizor Liviu Ciulei mărturisea în această direcţie faptul că funcţia gnoseologică a artei teatrale “este nu numai analizatoare, ci şi de sinteză, şi de definire.“, iar puterea teatrului de a “reflecta viaţa, are şi o funcţie puţin recunoscută până azi, de detector şi de lămuritor al realităţii – mă refer la realitatea istorică, la realitatea momentului.(…) Când un teatru reuşeşte să însemne în activitatea sa acest lucru, el este un teatru modern (…).”

Teatrul are, pe lângă funcţiile sale de ordin estetic, ludic, gnoseologic (precum aminteau Toma Caragiu şi Liviu Ciulei), terapeutic şi o funcţie de esenţă vădit interculturală, dar şi una de tip comunitar, iată. Cum se poate demonstra lesne aceste două laturi definitorii ale sale? Nu altcumva decât prin însăşi ajustarea piesei respective de teatru la un alt tip de cultură decât cel în care a fost iniţial creată. Timpul de desfăşurare a acţiunii spectacolului poate fi unul mitic sau unul real, iar raportarea la modele singulare a devenit deja, în toată cavalcada experimentelor teatrale diverse de azi, o condiţie sine qua non a reprezentativităţii sale în context cultural glocal, am putea spune, ca o sinteză necesară între global şi toposul autohton. În ceea ce priveşte funcţia comunitară, Victor Ioan Frunză mărturisea, mai mult decât elocvent, în acest sens, următoarele: “Cred foarte mult în teatrul care are o componentă comunitară extrem de puternică. Cred într-un teatru al Cetăţii. Când vorbesc de teatru comunitar vreau să spun că teatrul ar trebui să se simtă al comunităţilor care au nevoie de teatru. Să ştii că faci pentru cineva… Iar accesibilitatea e o valoare care trebuie luată în calcul. Nici absolutizată, dar nici scoasă din ecuaţie. Noi trebuie să avem cui vorbi. Că în momentul ăsta numărul sălilor de teatru este ridicol de mic ne arată că teatrul şi oamenii de teatru nu fac presiuni ca această artă să aibă locuri de exprimare.” Iată multiplele faţete ale unei arte scenice la a cărei temelie au aşezat câte o cărămidă generaţii şi generaţii de creatori de spectacol şi de mesaj în acelaşi timp în spaţiul cultural românesc, spectacolul de teatru autohton integrându-se cu uşurinţă în marele ansamblu al teatrului universal (a se vedea montarea shakespeariană „Hamlet” cu Ion Caramitru în rol principal, unde, interpretarea personajului principal, Hamlet, a fost declarată de critica internaţională de teatru drept cea mai bună interpretare actoricească la nivel mondial a secolului al XX-lea).

Faptul că dintotdeauna societatea a fost una „a spectacolului”, după cum afirma regizorul Andrei Şerban într-un interviu acordat criticului de teatru Monica Andronescu, şi, mai cu seamă că Omul în sine ca actor social este împovărat zilnic de necesitatea (sau de ipocrizia) de a-şi schimba permanent, cu conştienţă sau dimpotrivă, propriile măşti în diverse situaţii de comunicare la care este supus – şi Continue reading „Magdalena ALBU: Arta teatrală – Spațiu de comunicare interumană” →

Eleonora SCHIPOR: Conferința ASCIOR-Buzău ne-a unit pe toți

Iată că am ajuns la Buzău. Înainte de asta fusesem la Conferința de la Suceava dedicată celor 80 de ani ai Societății Scriitorilor bucovineni, ce s-a desfășurat în sala mare a bibliotecii județene „I. Gh. Sbiera”. Am venit la invitația directorului acestei prestigioase instituții culturale d. Gabriel Cărăbuș. De fapt au venit mulți reprezentanți ai Societăților românești din regiunea Cernăuți.

În după amiaza acelei zile împreună cu doamna Maria Ștefureac, bibliotecară-șefă a bibliotecii din satul Pătrăuții de Jos am plecat cu trenul spre Buzău. Deși a avut întârziere din cauza unei neprevăzute defecțiuni, la gara feroviară ne așteptau domnul Nicolae Mușat cu șoferul unei mașini și cu încă un domn care sosise la Conferință de la Covasna.

Am fost conduse la hotelul „Pietroasa” cel mai bun hotel al orașuluiu, având condiții foarte bune pentru cazare.

Conferința a început a doua zi în piața centrală a orașului, în fața primăriei. S-au adunat cei care veniseră primii. O scurtă alocuțiune a rostit d. Nicolae Mușat, președintele fondator al Asociației ASCIOR, dar și arhimandritul Andrei Caramalău, exarhul mănăstirilor din Basarabia.

În Sala consiliului județean Buzău au debutat lucrările primei conferințe a ASCIOR-ULUI cu o scurtă cuvântare a domnului președinte N. Mușat. Dar și cu binecuvântarea preotului pr. Dr Mihai Milea, a pr. prof. dc. Aurelian Damian și a Arhimandritului Andrei Caramalău din Basarabia.

De asemenea printre membri Prezidiului lucrărilor Conferinței s-au aflat și au rostit alocuțiuni d. Ambasador de la București Mihail Florescu, d. dr. Ștefan Sofronovici, președintele filialei ASCIOR-Chișinău, și doamna ec. dr. Angelica Stănciuloiu, director integrare europeană ASCIOR.

Rând pe rând vorbitorii, oameni de aleasă cultură, inteligență, amabilitate, au vorbit pe scenă despre importanța unei asemenea activități, a scurtei, dar deja fructuoasei activități ASCIOR, despre cele 8 filiale deschise și care activează deja: Tulcea, Mizil, București, Timișoara din România, cât și Cernăuți, Soroca, Orhei, Chișinău din afara granițelor.

Am cunoscut astfel scriitori, ziariști, profesori, juriști, economiști, doctori, ingineri, tehnicieni, antreprenori, activiști atât în cadrul Asociației ASCIOR, cât și din alte Asociații, Reuniuni, Societăți, grupuri etc. Unii dintre ei au recitat sau citit versuri proprii, au venit cu mari emoții. Astfel i-am cunoscut pe inimoasa doamnă Diana Ciugureanu-Zlatan, vicepreședinta ASCIOR-Chișinău, președinta Uniunii Scriitorilor de Limbă română de la Chișinău din care fac și eu parte, le-am revăzut și admirat pe minunatele doamne care au fost la Cernăuți, Angelica Stănciuloiu și Olga Grigorov, ultima fiind și președinta filialei Tulcea, care a sosit însoțită și de vicepreședintele acestei filiale, scriitorul Tănase Carașca, care ne-a donat și câteva cărți. Am primit două cărți de la d. Marius Vlăsceanu, președintele ASCIOR-Mizil, l-am ascultat pe teoloigul Mihai Nagy Attila, un domn secui de naționalitate, care s-a trecut la credința creștin-ortodoxă, pe doamna Paulina Georgescu, secretar general ASCIOR, pe inimoasa doamnă Floarea Damian, vicepreședintă ASCIOR și mulți alții. N-a putut fi prezent din motive obiective, președintele filialei ASCIOR-Cernăuți tânărul Vladimir Acatrini, exact în aceste zile este la sesiunea de la Kiev, susține doctoratul. În fața celor prezenți am vorbit eu personal și în prima și în a doua zi, am dăruit celor prezenți cărți proprii, iar copiilor reviste „Făgurel” editate sub egida Ligii tineretului român din Cernăuți, condus de jurnalistul Vitalie Zâgrea, cât și ziarul „Concordia”, unde doamna Doina Bojescu, redactor-șef al acestei publicații, secretara filialei ASCIOR-Cernăuți, a publicat un frumos articol despre deschiderea acestei filiale la Cernăuți.

Nu puteau să lipsească de la o asemenea sărbătoare și formații sau artiști care ne-au umplut sufletul de bucurie prin evoluările lor. Au cântat, au recitat, ne-au adus bucurie tuturor. A cântat eleva Maria Trandafir, Mizil, a recitat elevul Negoiță Mario, liceul de Arte Buzău, grupul vocal folcloric „Slănicul” condus de profesorul Ion Zota din comuna Lopătari, județul Buzău, grupul vocal folcloric „Sirețelul” din regiunea Cernăuți, condus de profesorul Gh. Stratulat, a susținut un microrecital Diana Hristisean, vicepreședinta ASCIOR-Chișinău, ca spre fine să ne cânte și să ne încânte cu vocea sa, dar și cu discipolii pe care-i instruiește, talentata doamnă Ofelia-Florica Haranguș, interpretă de muzică populară din Buzău. Momente de adevărată dragoste de neam, tradiții, cultură ne-au dăruit acești copii, dar și cei maturi care-i instruiesc.

Organizatorii au avut grijă ca prin intermediul unor firme din Buzău, prin tragere la sorți, să li se ofere copiilor și adulților câteva premii și bonuri în valoare de 200-250 lei.

A doua zi în sala amfiteatru a muzeului județean Buzău s-au luat unele hotărâri și s-a adoptat rezoluția primei conferințe a Asociației ASCIOR, au mai fost luări de cuvânt, evoluări artistice. Ne-au mai încântat auzul cu instrumentele lor muzicale profesorul și instrumentistul Traian Popescu cu discipolii săi.

Astfel s-a desfășurat (am expus doar foarte pe scurt) prima Conferință Națională pentru Civilizație Creștină, ASCIOR-2018, „Uniți prin credință”.

Nemaivorbind de revistele „Orizonturile bucuriei” care ne-au fost înmânate, de brevetele de participare, iar vorbitorilor și Medalia jubiliară a Asociației respective.

În după amiaza celei de a doua zi am fost conduse, cele două doamne din regiunea Cernăuți într-o excursie nemaipomenit de frumoasă. Am văzut un fenomen unic în Europa Vulcanii noroioși, dar și sculpturile din piatră de la Măgura, am vizitat și ne-am închinat la mănăstirea Ciolanu, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. Datorăm acest lucru artistei Ofelia Florica Haranguș și soțului ei, domnului Marian Rădulescu, cărora le suntem din suflet recunoscătoare.

Sincere mulțumiri aducem domnului Laurențiu Dragomir de la App Protecția Patrimoniului din București pentru că avut grijă de procurarea biletelor de călătorie tren. Personal îi aduc cele mai sincere mulțumiri poetei creștine din Timișoara d. Mariana Gurza, datorită căreia am făcut cunoștință cu domnul Nicolae Mușat, cu doamna Diana Ciugureanu, iar cunoștința noastră a dat rezultate bune. Avem o Filială ASCIOR la Cernăuți, am devenit membră a USLR din Moldova, am publicații în mai multe reviste și almanahuri din România. Dumnezeu s-o binecuvânteze pentru acest gest de adevărată omenie și spiritualitate românească.

Acum la final, aș vrea să-i mulțumesc încă odată, deși se pare că o să-i fiu totdeauna recunoscătoare, minunatului om, dc. inginer Nicolae Mușat pentru munca enormă depusă, pentru efortul deosebit, pentru omenia, atenția, grija, curajul, amabilitatea, înțelegerea de care a dat și dă dovadă. Fie ca Bunul Dumnezeu și Sfânta Fecioară Maria să-i răsplătească înaltele sale calități omenești acum și întotdeauna.

Doamne ajută să ne mai întâlnim, să putem organiza împreună asemenea activități necesare și binevenite.

———————————-

Eleonora SCHIPOR,

profesoară superioară, prim-vecepreședinta filialei ASCIOR-Cernăuți, membră a Uniunii Bibliotecarilor bucovineni, a USLR, a Uniunii jurnaliștilor din Ucraina

23 octombrie, 2018

Paul LEIBOVICI: Casa de pe Colina Doamnei

Citind înlănțuirea de povestiri a scriitoarei Francisca Stoleru am reflectat asupra modului de îmbinare a evenimentelor istorice care au avut loc în estul Europei, pe teritoriile ocupate de armatele hitleriste. Țări precum România a căror regimuri dictatoriale au fost formate din partide antisemite, precum cel al legionarilor.

Un guvernământ, poate mai pro-hitlerist a fost în Polonia. Soarta minorității evreiești a depins într-o măsură destul de mare de modul cum erau executate dispozițiile primite de la Centru (citește:fascist) .

,,Colina Doamnei ,,este un simbol al suferințelor în general și a generaților de evrei din țările împrăștierii- în mod special. Pământurile blestemate și-au găsit drept centru ,,Colina,, -un miez plin de frământări de-a lungul generațiilor, un pământ care nu a cunoscut liniștea, în ciuda așa zisei prosperități. De-a lungul generațiilor – acest pământ străbun, precum stă scris în Biblie, a stat sub stăpâniri străine: Romanii, Imperiul Otoman, Mandatul Englez.

Împletirea suferințelor evreilor din țările împrăștierii, speranța acestora la revenirea pe pământul strămoșesc –aceasta e simbolizată armonic de suferințele până la moarte a celor care au stăpânit ,,Colina Doamnei,, . Momentele de ,,fericire,, ,,bogăție,, erau doar visuri care se spulberau în vuietul nebunesc al unor vremi tulbure. Generații după generații au împodobit Casa de pe Colină cu cele mai prețioase mobile, covoare, tablouri cât și arborii, grădina cu flori de sezon deținătoare de parfumuri fine. Toate îmbătau simțurile proprietarilor. Înconjurați de slugi credincioase, patronii se lăsau legănați în bogățiile materiale-vremelnice. Cel care clădise prima vilă a fost un comerciant bogat Ybrahim –cu cele trei neveste.

Departe de ,,Pământul Sfânt,, unii dintre evrei se lăsau și ei amăgiți de ,,viața îmbelșugată,, dar masele-slugile erau în suferință. Și când a început să se reverse puhoiul murdar –antisemitismul-evreii au devenit o ,,masă, ,,o victimă,, . Atunci Dorohoieni au fost mânați, precum vitele spre lagărul ,,Transnistria,, unde bolile, jaful, mizeria și foametea și-au pus pecetea.

Diversitatea tablourilor-scenelor zugrăvite cu dibăcie scriitoricească, poartă lectorii prin medii diferite, cu personaje excelent prezentate. Francisca Stoleru –este o scriitoare echilibrată, o pictoriță desăvârșită a mediului în care eroii își desfășoară acțiunea. Chiar din primele pagini, tabloul orașului Haifa cu personajele arabe precum Ybrahim, negustorul și cele trei neveste –un tablou zugrăvit cu măiestrie. Tablou care are darul de a introduce cititorii în atmosfera vremilor îndepărtate. Frază după frază, pagini în care eroii romanului –oameni cu mentalități diferite, dau glas rând pe rând sentimentelor, atât prin acțiunile lor,prin limbajul de care se folosesc, creând o atmosferă în ritm crescendo, dar bine echilibrat. Nu intenționez să repovestesc vreo scenă, rezervând bucuria lecturii celor care, sunt sigur că nu vor lăsa din mână excelentul roman. Amintesc doar, câteva din personajele viguroase. Eroul David –tânărul răzvrătit împotriva părintelui său, care a luat calea emigrării spre Israel-educat fiind de organizația sionistă. Familia de evrei polonezi își caută un adăpost ,deoarece hitlerismul-antisemitismul luând proporții au pornit –lipsiți de orice posibilități materiale spre o altă lume. David și de asemenea mica grupare de evrei polonezi sunt simbolurile suferințelor,presiunilor sociale din acele vremuri tulbure. Capitol după capitol suntem lectori devotați,lectori care nu putem lăsa –pe mai târziu- paginile următoare. Urmărind cu interes evoluția povestirilor, trăirea personajelor suntem frământați, interesați de drumul acestora. Asistăm și adesea trăim noi însăși fiecare moment, numeroasele frământări a personajelor. Ne antrenăm atât în conflictele, suferințele lor dar și în relaxările pe care scriitoarea ni le oferă. Fie scenele din kibuț, fie cele din Anglia sunt bine echilibrate, atrăgătoare. Francisca Stoleru-a căror lucrări literare le-am gustat de-a lungul anilor, a atins prin acest roman o operă cu adevărat de superioară clasă literară.

Sunt absolut sigur că lectorii romanelor D-nei Stoleru, au bucuria de a aprecia acest roman ,,Casa de pe Colina Doamnei,, ca fiind o realizare literară de o deosebită ținută artistico-literară.

Menționez de asemenea, faptul că romanul a fost editat la Iași,

Editura ,,24 de ore,, în condiții grafice de o deosebită calitate. Criticul Ioan Holban, scriind o prefață în care subliniază activitatea literară a scriitoarei Francisca Stoleru.

———————-

Paul LEIBOVICI

Ashkelon, Israel

22 octombrie 2018

Galina MARTEA: „Educația – sinteză a credinței, culturii și științei” – proiect consacrat Centenarului Unirii

Un proiect literar consacrat marelui eveniment – Centenarul Unirii. Un proiect literar de o importanță aparte pentru poporul român din Basarabia, acesta însumând în sine aspecte despre educația omului prin credință, cultură, știință. Apărută recent la Editura Pontos din Chișinău, coordonatorii fiind Virgil Mândacanu (dr. hab., prof. univ., savant, scriitor, ziarist, membru al Sfatului Ţării-2) și Daniela Vacarciuc (dr., profesor de istorie, directorul liceului Vasile Alecsandri din Chișinău), antologia științifică-literară „Educația – sinteză a credinței, culturii și științei” este o continuare a lucrării „Unirea în destinul românilor basarabeni”, publicată în anul 2017 la aceeași editură, obiectivul fiind același – Centenarul Unirii. Cu un cuprins de 724 pagini, monografia în cauză este completată din texte alese a mai multor autori (studii, articole, interviuri), iar subiectele sunt orientate către un singur scop și anume: în a deștepta poporul din Basarabia, poporul român din Basarabia, pentru ca acesta să înțeleagă mai bine care este realitatea existentă din cadrul țării și, nemijlocit, ca acesta să conștientizeze corect care sunt cele mai sacre valori naționale/ culturale/ sociale/ morale și, negreșit, valori de reîntregire a neamului românesc. Prin mesajul de deschidere, Virgil Mândâcanu, coordonatorul proiectului, face referință la un fragment scris de B.P.Hasdeu: „Credinţa e mai presus de ştiinţă, voinţa e mai presus de inteligenţă. Iată de ce credinţa şi voinţa singure stăpânesc lumea, stăpânesc şi vor stăpâni totdeauna”. Cuvinte extraordinar de frumoase, cuvinte care inspiră sentimente de venerație și provoacă omul în realizarea cât mai multor acțiuni nobile. Ulterior, Virgil Mândâcanu, fiind mereu stăpânit de ideea reîntregirii neamului românesc și de respectul deosebit față de cultura română, scrie: „… Desigur, avem de înfruntat enorme obstacole geopolitice, de opoziţie, etnice…, dar cheia şi forţa motrice a apropierii şi realizării Reîntregirii este totuşi educaţia noastră!”, continuând să spună următoarele: „… rămânerea noastră în urmă, în special în domeniul învăţământului, menţinându-l în subdezvoltare şi periferizare, va cere mari eforturi pentru creşterea noastră la nivelul învăţământului românesc după reîntregire. Vom parcurge un drum anevoios de revenire la ceea ce este acum Învăţământ românesc-european de succes”. Punând accentul forte pe segmenul educației, Domnia Sa relatează: „Nu-i secret că învăţământul în România e mult mai calitativ, competitiv şi propune mult mai multe oportunităţi celor ce învaţă… Pentru a ne apropia de nivelul culturii, ştiinţei şi credinţei ce domină în învăţământul românesc trebuie mai întâi să recunoaştem şi să apreciem nivelul nostru…”. Sunt puse în relief idei fenomenale, pătrunse de spiritul autocriticii, ce cheamă la extinderea cunoștințelor prin educație și instruire, desigur, fiind raportate la învăţământul românesc. Vom menționa cu multă onoare, Virgil Mândâcanu este intelectualul care posedă o pregătire temeinică în domeniul științelor educative și instructive, și, totodată, este intelectualul care pledează constant pentru formarea cât mai civilizată a omului în dezvoltare. Domnia sa este omul cu un intelect uman desăvârșit, iar morala creștină și cea socială este un exemplu demn de urmat.

Structurată în douăsprezece capitole, prefață, notă introductivă, anexe, lucrarea „Educația – sinteză a credinței, culturii și științei” cuprinde tematici foarte importante ce reflectă modul actual de viață al populației din Basarabia, fiind examinate aspectele culturii, instruirii, educației, ambianței sociale, relațiile socio-umane, etc.; iar componentul Unirii/ Reunirii este transpus de autori în cel mai detaliat mod în capitolul „De ce nu ne merge bine în Ţară?”. Prefața cărții este realizată de marele publicist și savant Valeriu Dulgheru (dr. hab., prof. univ., savant, scriitor, ziarist), partea introductivă incluzând un citat scris de Actriţa Oana Pellea: „Ce destin… să-ţi moară ţara când împlineşte 100 de ani… de neiubire moare ţara asta… de nepăsare. Neiubire este să asişti pasiv la moartea ţării tale” (Despre destinul României). Sub influența acestui citat, Valeriu Dulgheru scrie în continuare: „Într-adevăr, ce destin! Ţara trece în acest An Centenar poate prin cele mai grele clipe de după 89’. Societatea e divizată. Ramurile puterii se află în război. Atacurile asupra uneia dintre cele mai mari cuceriri ale democraţiei româneşti – Justiţia, se înteţesc. Parlamentul adoptă legi care să-i protejeze pe penali. Cu toate acestea, sunt sigur că societatea românească este destul de matură ca să iasă demnă din acest război fratricid… O situaţie mult mai dramatică avem în Basarabia. Societatea este divizată pe criterii geopolitice: pro-Vest (pro-România) şi pro-Est… E trist să moară visul Reunirii când Ţara împlineşte 100 de ani! Dar pericolul acestei catastrofe este unul iminent. În Basarabia nu mai există dreptate, justiţie, instituţii, alegeri libere sau luptă politică corectă…”. În prelungire Domnia Sa ne vorbește despre importanța și utilitatea acestei lucrări, totodată aducând mulțumiri neobositului profesor, patriot şi pedagog Virgil Mândâcanu, care a reușit să pună în lumină această antologie. În contextul dat trebuie să semnalăm că monografia respectivă a fost editată cu ajutorul financiar al Înalt Preasfântului Petru, Arhiepiscop al Chişinăului, Mitropolit al Basarabiei şi Ierarh al Plaiurilor.

O lucrare cu adevărat necesară poporului basarabean, poporului român din Basarabia. O lucrare despre învăţământ şi educaţie, despre cultură și credință, despre idealul național și despre tot ceea ce poate contribui la schimbarea mentalităţii omului în condițiile când acesta este manipulat de diverse orientări politice ce sunt împotriva românismului. La această temă atât de dureroasă pentru românii basarabeni, Virgil Mândâcanu (precum ca și alți autori) își exprimă sentimentele de revoltă în eseurile „Politica externă a Rusiei, de pe vremea lui Petru I nu se schimbă”, „De ce Rusia nu-şi schimbă geopolitica agresivă faţă de Republica Moldova?”, „Educaţia politică a poporului forţa motrice a luptei pentru Reîntregirea Ţării”, „Dezastrul învăţământului naţional ideologizat”, „Rolul credinţei, culturii şi ştiinţei în cunoaştere”, „Tragedia învăţământului basarabean îndepărtat de credinţă” și multe alte studii literare. Prin multitudinea de autori prezenți în această monografie se regăsesc savanți, scriitori, pedagogi și istorici cu renume, iar cele scrise de domniile lor sunt realități care există, cu adevărat, în viața poporului basarabean. Sunt formulate descrieri ce relatează istoria poporului basarabean din trecut și prezent. Despre problemele recente și actuale ale societății basarabene ne vorbește: Valeriu Dulgheru, cu eseurile „Cine e marele rău în Basarabia?”, „Agonia oligarhilor şi geopolitica”, „Dezvoltarea ştiinţei în spaţiul românesc”, altele; Ion Ciutac, cu eseurile despre „Sfatul Ţării şi clasa politică după Independenţă”, „Drama resemnării noastre”; Mihai Patraș despre „Adversarii reîntregirii neamului românesc” și „Despre situaţia şi evoluţia învăţământului românilor din Imperiile Rus şi Austro-ungar; Anatol Petrencu despre „Noi vrem să ne unim cu Patria-mamă România. Şi trebuie să ne unim!”; Nicolae Dabija despre „Reunirea nu e doar problema Basarabiei”, „Un război pierdut”, „Dumnezeu în captivitate”, etc.; Petru Grozavu despre „Frica de unire”, „Mai, fără Ribbentrop şi Molotov”; despre „Testamentul lui Grigore Vieru”; Galina Martea despre „Basarabia – destin sub crucea infernului”, „Intelectualitatea basarabeană – victimă a regimului social”, alte; Daniela Vacarciuc despre „Alexandru Moșanu. Frumuseţea naţiunii române prin Marele Patriot”; Valerian Grosu despre „Timpul istoric sau ieşirea din timp”; Vasile Pavel despre „Fondator al lingvisticii integrale”; Angela Mândâcanu despre „Ștefan cel Mare cere socoteală”; Alecu Reniță despre „Ion Ungureanu. Omul Unirii Ion Ungureanu”; Nicolae Cojocaru despre „Centenarul Marii Uniri ne îndeamnă spre reunire”; Mihai Morăraș în dialog cu Gheorghe Ciocan ne vorbesc despre „Consorţiul universitar – o frăţească întrunire academică”; Virgil Mândâcanu dialoghează cu Aurelian Silvestru despre „Să revenim la învăţământul românesc”; Ioan Găină despre „Alexie Mateevici. Prorocul cărui ducem vecinic dor”; Eugenia Manea-Cernei despre „Constantin Brâncuși. Brânduşe pentru Constantin Brâncuşi” și „Leonida Lari. Nu e nicio moarte care ar muri-o…”; Anatol Caraman despre „Odă lui Brâncuși”; Teodor Popovici despre „Bisericile privatizate de socialişti”; Ion Cuzuioc despre „Grigore Vieru. Cu poetul Grigore Vieru acum 47 de ani” și „Ecologia sufletului şi al mediului ambiant – chezăşia sănătăţii”, alte; Ana Sârbu despre „Transcendenţa mnemică”, „Gravitaţia din interiorul timpului” și „Epoca post-teoriei”, etc.; Octavian Moșin despre „Formarea şi dezvoltarea valorilor moral-sociale prin educaţie creştină”, „Familia în lumina moralei creştin-ortodoxe” și „Rolul bisericii în promovarea asistenţei sociale”; Virgil Mândâcanu dialoghează cu Serghei Boldirescu despre „La ce ne putem aştepta îndepărtând religia de şcoală?”; Ana Gheorghiță despre „Educaţia religioasă în şcoală”; Claudia Partole despre „Să creşti fără ajutorul Bunului Dumnezeu e rătăcire…”, „Educaţia prin şi pentru credinţă”; Maria Şalaru despre „Vasile Militaru. Vasile Militaru şi „Divina Zidire” Biblia în versuri”; Ion Găină despre „Educaţia prin cultura credinţei”; Andrei Petruș despre „Educaţia prin artă „eminesciana plastică” a lui Ion Daghi”; Iurie Colesnic despre „Educaţia pentru cultura urbanistică sau omul şi epoca lui”; Larisa Ungureanu despre „Educaţia prin arta teatrală”; Romeo Şcerbina despre „Apostolatul culturii medicinale şi spiritualitatea”; Ion Gălușcă despre „Apostolatul lecturii şi ţinta educaţiei”; Alexandra Tănase despre „Apostolatul educaţional în formarea individualităţii elevului”; Liudmila Pădureț despre „Educaţia prin cultura vestimentară”; Iulius Popa despre „Dereneu, Aadova şi… mitropoliile noastre”; Andrei Strâmbeanu despre „Apa din Fântâna Albă are gustul Unirii”; Larisa Silvestru despre „Prometeu” – liceul care face istorie”; Liviu Dascăl despre „Şcoala Waldorf în Moldova” și „Perspectiva pedagogiei Waldorf în Moldova şi în lume”; Marcela Mardare despre „Ştefan Andronic. Un destin împlinit prin Har şi Dăruire”; Ştefan Sofronovici despre „Basarabia și Bucovina”; și despre multe altele în care autorii atacă probleme de ordin social, politic, instructiv-educativ, economic etc., expunând în așa mod realitatea prezentă în cadrul societății basarabene de astăzi. Descrieri destul de adevărate care, la rândul lor, provoacă tristețe, supărare, durere.

Obiectivul principal al acestei lucrări este de a produce efecte cât mai pozitive în schimbarea mentalității omului ce trăiește în societatea basarabeană. Autorii proiectului, prin subiectele abordate, au încercat să pună accente clare pe situația existentă, dar mai ales, pe pericolul real ce amenință securitatea și dezvoltarea civilizată a poporului, concomitent, metodele de cercetare fiind bazate în totalitate pe segmentul educației și a culturii, aspecte spirituale care la ziua de azi sunt în mare dezechilibru, deoarece există prea multe dezacorduri între păturile sociale, clasa intelectuală, politică și de guvernare; societatea fiind lipsită de armonie, de respect și sentimente umane decente – O societate plină de dușmănie, discordie și răutate între concetățeni. Toate acestea au condus la situația existentă ce este plină de incultură, educație insuficientă, dezvoltare umană/ socială/ economică/ politică la un nivel înspăimântător și insuportabil. Pierderi irecuperabile pentru o societate umană, nemaivorbind de atitudinea umilă, smerită a basarabeanului în fața clasei dominante – clasa puterii care produce cele mai multe nelegiuiri și injustiție socială. În concluzie, revenim la cele scrise de Virgil Mândâcanu în nota introductivă: „Chestiunea educaţiei în Basarabia constă nu numai în optimismul pierdut al celor influenţaţi de duhul rău. După 31 august 1991, din cauza clasei politice, care a devenit din ce în ce tot mai antinaţională, trădătoare şi condusă din umbră, optimismul devine muribund! Optimismul cel naţional, cel trezit în 1991, a fost stopat şi de către deideologizarea, politizarea educaţiei din interese politice, adormit de forţele antinaţionale, de interesele geopolitice ale marilor puteri şi ale cozilor de topor avansate la conducere… Dar iată că Centenarul Unirii ne trezeşte aşa cum n-a făcut-o niciun alt eveniment după 1991, trezeşte societatea din somn! Cine nu recunoaşte astăzi că noi toţi suntem vulnerabili? Afectaţi de crimele comise de aleşii poporului timp de 26 de ani, îngroziţi de starea lumii, de interesele celor ce vor războaie, cuceriri, dezmembrări… lumea începe să înţeleagă că nimic altceva nu ne poate salva decât deşteptarea şi Unirea cu Ţara de la care am fost rupţi cu forţa… Trezirea deja a început. Anul 2018 este Anul de Aur, când deşteptându-ne vom auzi chemarea Celui de Sus – Uniţi-vă în Marea Românie!… Tocmai acum e timpul cel mai potrivit să scriem această carte, când spunând adevărul, vom fi nu numai auziţi, dar şi înţeleşi”. Cuvinte și idei prețioase în adresa unui popor, în adresa propriului popor. O lucrare ce merită a fi lecturată și înțeleasă cu întreaga totalitate a proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului – conștiința, cugetul, gândirea, spiritul.

———————————-

Galina MARTEA

Olanda

21 octombrie, 2018

Cea mai veche scriere din lume este cea de la Tărtăria!

Ce poate fi mai plăcut decât să vezi nume mari ale arheologiei și istoriei internaționale spunând că prima scriere din lume este cea de la Tărtăria și că cea mai veche civilizație este cea care s-a format la noi, de-a lungul Dunării?

Ei bine, regizorul Leonardo Tonitza a reușit un lucru extraordinar: să filmeze artefacte senzaționale cum ar fi Amuletele de la Tărtăria, Tăblițele din plumb din Tezaurul de la Sinaia, Codexul Rohonczi, Biblia lui Wulfilla, Gresia de la Cosăuți și multe altele și, în același timp, să obțină interviuri de excepție de la importanți cercetători străini și români în legătură cu cea mai veche scriere și cea mai veche civilizație din lume.

Potrivit regizorului, primul documentar al trilogiei ‘”Niascharian”, cel pe care îl puteți viziona mai jos, este un film dedicat celei mai vechi scrieri din lume și continuității sale ca și scriere sacră pe parcursul a cca. 8 milenii, în teritoriul actual al României.

Cu speranța că acest film va fi pentru toți românii o sursă de revelații, iar pentru detractorii istoriei noastre o palmă zdravănă peste ceafă, vă invit să vă petreceți o oră și 17 minute alături de oameni care au lucruri importante să vă împărtășească.

Vizionare cu folos!

Mulțumiri D-lui Victor Ravini pentru acest material!