Autor de texte umoristice, şarje pe o gamă largă de tonalităţi, de la ironia cordială la aceea demola­toare şi de la gingaşe atingeri la sarcasm, animator al Academiei Li­bere de la Iaşi şi din toată lumea, editor al revistei „Booklook”, latifundiar al umorului şi proprietar al unui simţ critic ascuţit, de care nu scapă nimic din strîmbele alcătuiri ale lumii de azi, Mihai Batog-Bujeniţă a tipărit recent un roman, „În vîrful acului”, unde textele scurte, acide, în fulgerarea unui blitz, lasă loc unei vas­te construcţii narative. „În vîrful acului” este, pe unul din planurile sale, ceea ce se cheamă un Bildungsroman, urmărind (de)formarea unui specialist, medic chirurg, a unui individ care creşte, după ce va fi aruncat în aer „tichia ridicolă cu fund pătrat şi canaf de culoare galbenă, semnul distinctiv al absolvenţilor de medicină”, într-o societate care îi oferă tot felul de provocări, de la profilul celor apropiaţi – prietenul descurcăreţ, Mircea, pe care îl ascultă, dar nu-l poate imita, Leia şi întîlnirile cu ea pentru „probleme hormonale”, Sisi, cu serile de amor pătimaş, urmînd lecţiile din Kama Sutra, pigmentate cu versuri -, pînă la transformarea ireversibilă – şi nu în bine! – a oamenilor şi oraşului copilăriei şi adolescenței.

Fin cunoscător al lumii medicale (probabil, şi cu ajutorul soţiei căreia îi mulţumeşte, în stil propriu, într-o Autoprefaţă: „Soţiei mele de profesiune medic, pentru efortu­rile susţinute şi îndelungi în strădania ei de a mă învăţa unele cuvin­te precum: sternocleidomastoidian, antropoihtiomorf, balneofiziokinetoterapie, dar şi multe altele de acelaşi calibru. Nu te teme însă! Nu pot rosti şi nici reţine aceşti termeni, prin urmare, nu-i vei găsi în text deoarece am o vîrstă şi nu mai vreau să-mi fac duşmani!”), Mihai Batog-Bujeniţă scrie în cartea sa şi un roman al tranziţiei, urmărind mişcările acesteia în mărirea, decăderea şi, iarăşi, mărirea unui spital de elită, „instituția fanion a sistemului sanitar din partea aceasta de ţară”; ce se ascunde, însă, după cortina organizării ire­proşabile ne spune Mircea, „raisonneur-ul” de serviciu, omul caracteristic în împrejurări caracteristice, descurcăreţul care ştie tot: „Într-o zi, mă gîndeam la tine şi iau din rafturile secţiei organi­zare dosarul spitalului în care lucrezi. Primul lucru pe care l-am privit era schema organizatorică. Adică acela care spune cam tot despre o instituţie. Am citit cu atenţie şi mi-am dat seama că era un fel de operă de artă. Cei care făcuseră organigrama şi angajările erau nişte mari cunoscători ai modului în care se porneşte o afacere dacă vrei să reuşească. Să-ţi explic pe scurt! O schemă minimală pen­tru a fi uşor monitorizată, cu personalităţi la vîrf, pentru a crea încredere şi competitivitate, cu profesionişti de primă mînă în plan secund şi cu o perspectivă excelentă în asigurarea cadrelor viitoare. Un element comun al tuturor este cel pe care l-ai observat şi tu, oameni fără obligaţii familiale! Tăticu’, păi asta-i formula de cons­tituire a unui grup de comando care trebuie să îndeplinească o misiu­ne importantă. Elimini din start posibilităţile de sifonare a infor­maţiilor şi lipsa nevestelor este cel mai bun drum pentru aşa ceva, totodată mai anulezi şi temerile fireşti ale omului însurat că are copii şi tremură pentru viitorul lor. Boon! Dar ne întrebăm acum ca­re o fi misiunea aceea importantă pe care aceşti oameni o îndepli­nesc!? Mai ales că şi cînd vorbim de personalul medical mediu sau de cel de la servicii, cam tot aşa se prezintă situaţia… Ca să nu mai spun despre echipa managerială, una recunoscută pentru fermitatea şi eficienţa ei… Să nu-mi reciţi prostia aia precum că scopul princi­pal al acestei construcţii este binele pacienţilor şi grija faţă de sănătatea poporului că mă bufneşte rîsul. Asta e valabilă numai pen­tru palavrele politicienilor şi sunt sătul pînă peste cap de ele”.

Vînzoleală, o lume (aproape) în anomie, diferenţe salariale, curvăsăreală, „ca pe timpul fanarioţilor”, în sistemul unde intră tînărul medic Dan Bunea, faţă cu spitalul care îl angajează, organizat „la standarde aproape de neînchipuit pen­tru zona din Europa în care ne aflăm”: din (i)realitatea imediată a clădirilor ruinate ale celorlalte „unităţi sanitare”, în paradisul unui spital „ca afară”.

Pe Mihai Batog-Bujeniţă îl preocupă, mai ales, ceea ce e dincolo de actul medical ca atare; psihologia pacientului şi importanţa diagnosticului, de exemplu: „A diagnostica un pacient cît mai corect are o importanţă capitală deoarece dacă pui un diagnos­tic eronat întreaga procedură ulterioară devine nu numai inutilă ci şi, de regulă, foarte periculoasă. Gîndeşte-te la cei care au intrat în sala de operaţii pentru amputarea unui picior, iar la ieşire au constatat că li se amputase celălalt picior. Deşi pare o glumă maca­bră, din păcate, este un fapt real şi nici măcar singular. Sigur, ve­deta spectacolului în cazul nostru, a intervenţiei, este chirurgul, însă el fiind supus unui mare stres, dacă nu este perfect informat asupra cazului poate da greş. Iar la noi asta înseamnă, aproape întotdeauna, o pierdere irecuperabilă. Și să nu uităm că în faţa celui care analizează un caz nu vine un om liniştit care poate spune ce boală are, ci vine un om înspăimîntat, cu un nivel de cultură, în general, scăzut, cu emoţiile sale, cu inerenta sa ignoranţă şi de cele mai multe ori predispus la a-ți ascunde adevărul şi care, doar dacă-l întrebi in­sistent, îţi va răspunde unde, cum şi cînd doare, ce simte, ce i s-a mai întîmplat, sau dacă are antecedente în familie. Asta cu antece­dentele fiind o formulare pe care trebuie, mai mereu, să o explici fiecăruia. Iar tu, om la rîndul tău, cu nevoile, înţelegerile şi po­sibilele tale scăderi de performanţă, sau ca să spunem pe şleau, zi­le proaste, trebuie să te obiectivizezi, să fii atent şi calm, un bun psiholog, dar să şi ştii o mulţime de lucruri pe care nu ai avut cum să le înveţi la şcoală şi le vei învăţa pe parcurs prin practică. Adică după ce vei și greşi de multe ori, mai ales spre disperarea ta!”.

Pe traiectul Bildungsromanului, al devenirii personajului său, pro­zatorul face o radiografie crudă, dar exactă, a lumii problematice din tranziţia noastră care nu se mai sfîrşeşte, o lume măcinată nu atît de bolile somatice, cît de cele psihice; „filmul destul de înfricoșător al unei lumi debusolate” restituie condiţia umană însăşi într-o societate controlată de „sisteme” – „ne naştem şi murim sclavi”, spune un personaj -, cinică, unde doar banuI contează “chiar dacă el func­ţionează de multe ori precum funia din jurul gîtului unui sinucigaş”. În rutina subordonării faţă de sistem, viaţa individului, constată doctorul, „se termină în numai o pagină”, iar (im)probabilul moment de glorie se regăseşte în grotesca vînătoare de pe domeniul baronului local Gligore, repetînd altă celebră vînătoare, de mistreţi, anuală, de la Balc…

„În vîrful acului” e o carte veselă şi tristă, asemeni existenţei în cenuşiul urît mirositor, dar cu sclipici, al cotidianului, iar Mihai Batog-Bujeniţă e un cronicar credibil al lumii în care trăim.

—————–

Ioan HOLBAN

Iași, iulie 2018