Florica PĂȚAN: Harul ce curge spre cer al Dorinei Stoica

Adevăruri general-umane sunt preluate și redate de o conștiință lirică ce a devenit porta-voce a celor oropsiți într-un timp al ostilităților existențiale, prin asumare conștientă și cuprinse în ciclul de poezii spirituale apărute de curând în „Confluențe.ro”

Citindu-le, intrăm într-un lirism cu valențe confesive, remarcabil prin forța de cuprindere a realității, prin frumusețea și rafinamentul în simplitate al construcției poetice, precum și sinceritatea expresiei.

Scrise în tonalitate elegiacă, versurile Dorinei Stoica sunt o simfonie a durerii unei existențe bântuite de nenorocul soartei, în care doar mintea sclipește, în adevăruri dureroase, ce-și lasă vălul trist și greu.

„Pantofii și uniformele refuzau să crească odată cu noi” într-o familie cu mulți copii; „visam că am sandvișuri cu pâine albă și unt” ( „Poem de trecut prin viață” ) este mărturia unui suflet a cărui inimă bate „ca un clopot de mănăstire” , invocând pronia cerească.

Realitatea tangibilă este figurată în imagini sfâșietoare :„în seara asta nu avem pâine” doar „lacrimile au gust de pâine” . Dar speranța aceleia care la cinci ani avea conștiința propriei maturizări împlinite cu mult înainte de vreme „Dacă aș vorbi oamenii ar înțelege / că sunt cu mult mai înțeleaptă / decât înțelepții lumii” („Pâinea seamănă cu Anușca” ), speranța așadar își urcă sevele în mintea eroului liric sclipind de inteligență: „aștept un tren care să mă ducă în al noulea cer”, pentru că prima și ultima nădejde a celor oropsiți rămâne cerul, altarul nostru de rugăciune.

Și pentru că Cerul unui suflet ce „poartă universul pe umeri” și „are o foame cumplită de iubire” este darnic pentru toți cu minunățiile simple și adevărate ale vieții în cele spirituale, poeta rostește o rugăciune de mulțumire lui Dumnezeu „cu sufletul fărâmițat în bobițe de mătănii” pentru „că am o pâine pe masă”, „pentru fructe, păsări și flori / pentru soarele care răsare în zori”, „pentru firul de apă”, „pentru harul din a mea mână”, „pentru harul ce curge din mine spre cer”. ( „Dincolo de aparențe” ). Simțim în substratul acestor versuri fermitatea unei conștiințe ce-și cunoaște propria valoare și verticalitate în lume.

Tristeți existențiale ale lumii sunt asumate poetic de o conștiință atentă asupra umanității, ca parte din Întregul căruia îi aparține: oamenii mor zilnic „din cauză că nu le-a zâmbit nimeni” șoptește poeta care se simte „ca un tren întârziat, toate visele / au început să doară” („Dimineața”). Versurile Dorinei Stoica configurează un lirism centrat asupra eului, cu sensuri emoționale și reflexive traversate de fiorul metafizic al morții. Imaginea morții este figurată personificat în „Dimineața”: „alo, ți-ai uitat acasă rujul de buze”, cu accente de-a dreptul sarcastice, apoi în „Trebuie să stau mereu cu ochii pe ea”: „bate vântul dinspre cimitir” în sunet așa de trist prevestitor :„undeva în beznă cântă o cucuvea”: „aș vrea să mă schimb de ziua de ieri” care, nici ea n-a adus nimic bun, iar durerea morții iminente a mamei „ce e din ce în ce mai mică” reverberează tragismul acablant, ce distorsionează realitatea în imaginar, ca într-un tablou expresionist: „mi-e teamă că în noaptea asta / o voi naște aici în iarbă” ( imaginarul este perceput ca realitate, la nivel mental, într-o trăire de ordin terifiant, cu inversiunea rolurilor dintre mamă și fiică).

Punctul culminant însă al tristeților poetei pare a fi „singurătatea în doi”: „îmi caut moartea / tu cauți tărie”, fiecare din cei doi stă „ghemuit în trupul său cu sufletul mânjit” de neputința comunicării și împărtășirii unui sentiment. Incompatibilitatea celor doi ia proprții expresioniste: ne spargem în mii de cioburi”, ca într-o ciocnire ostilă. Și totuși, absurdul vieții nu poate fi oprit: „îmbrăcăm zdrențele murdare ale lumii / și împingem viața înainte”, ca și când roata existențială a mamei nu s-ar opri niciodată și destinul ar fi repetabil în veac.

Urcând și coborând treptele disperării, Dorina Stoica privește lumea cu ochii triști și poate uneori „plânși” (ai mamei) în arhitecturi lirice în care dincolo de tragismul existenței reflectat în viziuni sumbre, răzbat lumina și tandrețea unui suflet înnobilat de durere, privind lipsurile vieții, foamea, trădarea (anușca), rugăciunea, singurătatea, speranța, moartea, conștiința.

—————————-

Florica PĂȚAN

 Alba Iulia , 14 martie, 2018  

Lasă un răspuns