CARTEA APOCALIPSEI

…un cântec de lebădă,  plâns pe-nfundate,

în înserare şi-n singurătate…

 

Adrian Botez scrie măreţ, hieratic, apoteotic, un ultim -după a sa mărturisire – volum de poezie atent selectată, un fel de crez poetic al său, o sinteză a marilor sale teme, Cartea Apocalipsei, un fel de biblie poetică, structurată în patru mari cicluri: Cartea Apocalipsei (50 de poeme),  Cartea Iluziilor şi Puterilor  (35 de poeme), Cartea Neamului (alte 35) şi, în fine, Cartea Poetului (50 de poeme)  – precum şi un capitol final: Epilog(uri). La început, ca o poartă către universul propriu poetic, sau ca un fel de ghid de interpretare, poemul-Prolog (Povestea Duhului) pare să adune în el un fel de cheie a întregului volum. Aici găsim, ca o explicaţie a ceea ce urmează, un fel de istorie, pe scurt, a ultimelor clipe ale omenirii, judecata finală, prezidată de Christ, un zeu al luminii –  judecător drept al elementelor, fie ele Fire ori Materie. E un fel de Cina-Cea-de-Taină  finală, a turmei luminii, unde toată firea, cu bune şi cu rele, va sta la judecata Cuvântului întrupat:

            “…cu Crist vor sta la cină (sub Raze-Flori-Ninsori):

            Turma Luminii – Blând-Harnicul Plăvan

Cum şi Eroi-Iubirea –Străbunii în Văpăi –Martiri

Sfinţiţi de Neam…

…pe treptele de zoaie – în Astre ale Urii –

Şerpi-Scorpii-Râioase Broaşte ori Lemurii

s-or desfăta-n plescăituri-

cu RÂVNA TÂRÂTURII…”

Se poate observa,  cu usurinţă, prezenţa marilor teme poetice ale lui Adrian Botez, neamul, vatra, cetatea, martirii, eroii, sublimul, iubirea dezbărată de contagiunea material, dar şi  derizoriul, mocirla, ura, fapta oarbă, Pământul, Lumea, Universul şi toate acestea stând sub marele semn al divinităţii  umanizate, Dumnezeul întrupat, Christ, Treapta supremă a iubirii universale, ghidul către desăvârşire, cuvântul nepervertit, clar şi curat, ca lacrima răstignitului.

Aşa cum am mai scris, lumea poetică a lui Adrian Botez e un cosmos aparte, o construcţie bazată pe piloni ezoterici, pe magia semnelor şi simbolurilor, tărâm pe care nu te poţi aventura fără o cunoaştere temeinică a Semnelor, căci toată opera sa poetică sta sub pecetea magică a SEMNELOR, care sunt ca nişte seminţe aruncate în ogorul lumii, ca să nască şi să rodească Frumosul Adevărat, neatins de pecinginea materialităţii, un fel de rai luminat şi binecuvântat, în care doar cei chemaţi…dacă se înţelege ce vreau să exprim.

În primul capitol, avem de-a face cu apocalipsa totală, o de-structurare a universului, atât a părţii sale omeneşti, casnic-cunoscute, familiare, dar şi dezastrul marilor structuri cosmice.  Totul răsună de marele zgomot al ruinei totale: Continue reading „Octavian CONSTANTINESCU: ,,Cartea Apocalipsei” de Adrian Botez (recenzie)” →