Prin volumul Printre gânduri desculțe, apărut la Editura Singur, Târgoviște, 2017, Viorel Birtu-Pîrâianu, conform lui Ștefan Doru Dăncuș, ,,nu ne oferă poeme ci ne comunică stări. Cititorii își pot pierde contururile, destrămându-se în atmosfera oricărui text scris, pare-se, cu cea mai nobilă substanță a ființei sale. Datorită lui înțelegem că se poate scrie pentru om, nu pentru mașini; adică scrisul este pe potriva umanului, nu al tehnologiilor.”
Volumul Printre gânduri desculțe este scris într-un aparent dialog pe care instanța lirică și conlocutorul, lumea amorfă, și le trimit reciproc. Astfel, cunoașterea prin celălalt atinge, de multe ori, noi perspective. Scriitura este orientată către eu, sine şi spre evaluarea alterităţii. Raportul stabilit între limbaj şi trup în poezie fiind unul special: ,,ce lung e drumul/ către nesfârșit/ când am ajuns/ în sfârșit/ la sfârșit/ am uitat cine sunt/ cred că am uitat/ dacă mai sunt/ deci,/ am plecat/ desigur înapoi/ să caut drumul/ către voi/ eu, noi… ” (DECI).
Ceea ce se remarcă din lectura textelor este încălcarea canoanelor, onestitatea confesiunii, uneori dureroasă, a instanței lirice, dar și teribila curgere a timpului: ,,trec grăbit pe lângă mine/ adunând gânduri/ de azi, de ieri, de nicăieri/ privirea se confundă cu marea/ într-un gest târziu și inutil/ pe coperta timpului” (CĂUTĂRI). Călătoria pare aproape de capăt, iar Artistul își caută cu patos elementele de statornicie de parcă ar înainta cu mare dificultate pe un teren abrupt.
Într-un asemenea cadru, Artistul se dizolvă, dispare ca fiinţă, săvârşeşte, ca un iniţiat, mişcări ritualice, amestecându-şi gesturile cu mişcarea tainică a Necunoscutului: ,,am semnat cu sânge/ pe masă/ am pus un pahar/ și o pană mânjită cu gânduri” (CĂUTĂRI).
Îndrăgostitul este condamnat la solitudine, Iubirea nu poate anula ancorarea iubitei în materie, el este creator, ea este o creaţie a plăsmuirilor artistului: ,,o teamă ancestrală/ plânge în mine/ în suflet dâre de lacrimi/ către seară mă duc/ pe unde apuc/ nu am casă, nu am drum/ singur în prag/ în pragul cui/ asta acum/ nu știu să spui/ că nu am cui/ tu ai plecat/ plouă, plouă peste toate/ e toamnă, nu…/ în jur pustiu/ de mine, de tine, de cine nu vine” (FĂRĂ TINE).
Universul interior include o adevărată istorie a sufletului. Artistul nu este trist, ci doar scrie trist despre un întreg labirint de senzaţii și sentimente: „am pătruns adânc în mine/ în solitudinea sufletului/ trist într-o viață impură/ în solemnitatea ratată/ a unui gest nefăcut./ uneori ascult muzica cerului/ în respirația sufletului/ plecarea/ e o pistă falsă/ o întrebare fără răspuns/ singur printre ruinele gândului/ în frumusețea pură a singurătății/ pășesc pe zadarnice cărări/ transfigurat de întrebări/ în taina nespusă a vieții/ căutând Calea,/ drumul către El” (TAINA VIEȚII). Analizând acest poem se poate constata faptul că instanța lirică caută să înregistreze senzaţii greu de identificat, dar și că suferinţele existenţei sunt caricate. Astfel, exterioritatea este transformată într-o mască simbolică a meditaţiei instanței lirice, iar spaţiul interior este surprins în călătoria acestuia, prin descrierea drumului către EL.
Instanța lirică caută explicaţii, nu este un simplu spectator al trecerii prin lume, se angajează într-o orgolioasă călătorie spirituală, în care sulițele luminii şi ale întunericului se reflectă în întrebările ce devin parte integrantă a acesteia: ,,nu am trecut/ sau a trecut/ speranța, visul, totul/ e trist/ a fost sau nu a fost iubire/ o simplă frază/ așternută pe un așternut pustiu/ de ce să vin/ în locul în care plânge timpul/ a ce a fost și azi nu este/ e un sfârșit mereu necunoscut/ de ce păstrez trecutul/ doare…/ toți au plecat,/ iubirea, oare” (ÎNTREBĂRI).
În fapt, toate aceste elemente sunt doar simple pretexte pentru exprimarea unei obsesive teme, care se regăsește în întreg volumul, cea a timpului: „nimicul nu poate fi spălat/ este etern, mereu biruitor” (MĂ ÎNTORC ACASĂ); „așteptam așteptarea/ ce azi nu venea/ mă întrebam, pierdut în trecut/ sau poate în alte întrebări/ ce așteptam” (LA APUS).
Mai mult, ireversibilitatea timpului oferă posibilitatea unei adevărate meditații asupra existențe, de explorare a unor stranii spaţii spirituale: „«zarurile au fost aruncate»/ de ei,/ noi,/ nici măcar bieți pioni/ pe o tablă murdară de viață/ suntem o masă imensă, amorfă/ un mare mic, adică nimic…/ ei sunt totul./ care ei,/ privește în jur/ apoi de ai curaj,/ vorbește/ nimeni, aici,/ nu te oprește să mori…” (EI, NOI…). Universul se transformă într-un pictor desăvârşit al instanţei lirice: ,,nu plâng, nu țip/ doar urlu/ am lipit fruntea de țărână/ și am plâns/ mă ardea îngrozitor/ mizeria din jur/ am spart oglinda/ să nu văd chipul hâd al umanității/ miros a pământ, nu…/ în lumea tăcerii/ unde e doar uitare/ suspinele s-au rătăcit/ pe alt drum,/ doar un nebun/ mai urlă disperat pe străzi/ atârnat cu o funie/ de gâtul timpului/ începuturile, nu le mai găsesc acum/ toate au un sfârșit, nu…” (ÎNTRE ÎNCEPUT ȘI SFÂRȘIT).
Vorbim de existența unui timp mitic care este echivalent cu cel etern, de o proiectare a eului spre origini, când: „obosit/ m-am așezat/ pe creasta unui val/ atunci am văzut/ pășeam înapoi/ greșisem drumul,/ sensul și scopul” (ÎN SENS INVERS). Se identifică o transformare a lumii din exterior în spaţii ale sufletului care sunt, în fapt, spaţii ale temporalităţii.
Starea dionisiacă sub forma acelui plânset al pescărușului rănit ,,o pată albă, pură/ pe marea întunecată/ vin valuri, se sparg/ e ora târzie/ alt val a luat/ a dus în larg/ trupul firav al unui pescăruș/ pe țărm a rămas/ un fulg însângerat” (PESCĂRUȘUL RĂNIT), învăluie individul. Vocea lirică se găseşte într-o stare de tensiune continuă, de căutare a propriei identităţi. Adevărata încântare a versurilor reiese din liniştea dintre cuvinte, din tăcerea acestora. Cu toate acestea, meditaţia este una gravă. Sunetele vieţii (e.g. fericirea şi tristeţea, naşterea şi moartea, ura şi dragostea) sunt concentrate într-o reţea de simboluri pertinente, iar, peste toate, clipei de eternitate i se opune perisabilitatea existenţei.
Clipele de calm alternează cu cele de deznădejde. Doar prin această luptă, dusă pe câmpiile universului, se poate atinge zona eterată a fericirii: ,,m-am rezemat de timp/ într-o doară/ să nu mă lovească/ neliniștea lumii/ atunci nu știam/ de ce plâng/ și am strigat/ lumina s-a frânt în două/ așa a apărut ziua/ de noapte nu știu nimic/ plecase între timp/ am legat gândurile să nu fugă/ cuvintele ardeau în neștire/ într-o zi/ sau poate într-o viață/ le-am acoperit/ cu năframa timpului/ azi e arsă/ apoi drumul a plecat la vale/ sau în vale/ mă rog, după gusturi/ am rupt foi de lumină/ să nu urlu/ am ales infintul/ cu precizie/ fără să gândesc…/ apoi am tăcut/ nu mai era/ nimic de făcut…/ am plecat/ nu mai aveau nevoie de mine/ eram infinitul inutil.” (FACEREA CUI).
Scriitorul reface o lume, introducând în spațiul textului structuri inedite: panouri publicitare, un cuvânt răstignit pe o cruce, cuie care plâng, șnur, ghimpi, lațul, melci etc. Discursul poetic semnifică pentru Viorel Birtu-Pîrâianu o permanentă reîntoarcere la posibilitatea de a nu te refuza Logosul, într-un spațiu securizant unde seraficul şi demonicul se contopesc: „un melc se stinge/ în scoica în care plânge timpul/ ce trist e totul/ și totul plânge în toate/ e praf și multă cenușă/ pe drumuri, pe ziduri/ (…)/ e plin paharul vieții cu cucută/ prea lungă este astăzi așteptarea/ e ziua în care tu nu vii/ de ce să vii/ în locuri azi pustii/ eu am rămas/ aștept pe prispa unui dor/ un gest, un semn/ e totul trist și trecător” (PRINTRE TAINICE GÂNDURI).
Lumea din aceste poezii este una în care predomină priveliştile exterioare, în care există un pronunţat instinct al realului care anexează, treptat, un substrat sufletesc dramatic. Prin accentuarea elementului vizual şi, în genere, a observaţiei realiste, se subliniază procuparea de materializare a unui complex ideatic, peisajele, tablourile îndeplinind funcţia de ample simboluri, alegorii: ,,umblu obosit/ pe străzile timpului/ căutând/ ce nici eu nu știu/ o lume rătăcită/ în răstimp/ sau o țigară aprinsă/ pe masă/ uitată prin anii ce trec, se duc/ m-am întors să privesc/ în casă bătea vântul/ printre frunze uscate/ de viață/ atârnate de timp” (PRINTRE FRUNZE).
Este un univers, o lume, în care actul de comunicare se modifică, limbajul se deformează, iar instanța lirică pare a cădea pradă timpului strâmt, spulberându-i visurile şi aspiraţiile către cosmicitate: ,,pierdut între suflet și timp/ am rătăcit calea/ trăiesc la periferia lumii/ îngenunchiat de gânduri/ uneori plâng/ vecinul bocește/ de ce/ trec dincolo/ de obscuritate/ de gesturi cotidiene/ pășesc în disoluție/ poate e o soluție/ între degete/ pustiul din mine, tace/ sau poate se preface/ uneori scriu/ în căutarea unui sens/ alteori vorbesc/ desigur în zadar/ nimeni nu are habar/ nimeni nu ascultă/ toți sunt preocupați/ să facă nimic/ mă așez între gânduri/ să mă rog/ trec oameni pe stradă/ să vadă…” (DINCOLO).
Regăsim un timp ce se scurge delirant, cu mişcări în cercuri concentrice care nu se deschid, ci se închid într-un punct, în prezent. Este o plonjare în atemporal: ,,am două mii de ani/ și o zi,/ deci sunt copil/ pot să mă joc/ cu cine/ cu cine vine/ cu mingea/ cu iubirea/ cu tine cu viața/ apoi plec/ m-am supărat/ sau am îmbătrânit” (JOCUL).
Din analiza poemelor reiese faptul cǎ lumile sunt creionate sub toate formele şi înţelesurile. Tăcerea pǎtrunde prin toate cotloanele vieții: ,,mă înțep în cioburile tăcerii” (UN DRUM). Întreaga existențǎ a individului pare a gravita între comunicare şi non-comunicare, între perceptibil și iluzie: ,,m-am rezemat de suflet/ eram atât de obosit/ mă dureau acut încheieturile gândurilor/ nu am simțit trecerea ta/ când valul s-a retras/ priveam în urma pașilor pierduți/ pe nisipul cerului” (UN VIS). Ceea ce impresionează în poezia lui Viorel Birtu-Pîrâianu este arderea la cele mai înalte temperaturi ale materiei din care ia naștere actul liric.
Putem spune că regăsim, în poemele incluse în acest volum, îmbinarea sufletului cu spiritul, dar şi ideea că lumina, culoarea, umbra, elemente aparent insignificante, contribuie la identificarea discrepanţelor dintre ambiguitatea aspectului fizic şi complexitatea aspectului psihologic: ,,odată,/ nu atingeam sărutul soarelui/ decât cu tine/ azi, mergând, desigur aiurea/ am ajuns înaintea timpului/ departe de mine/ prea departe de el/ adică nicăieri/ de ce mă cauți printre cruci/ da, am plecat atunci/ este vina mea,/ eu am greșit/ pedeapsa era însă prea grea/ nu am putut să o duc…/ de ce tu plângi/ când azi mă duci/ pe ultimul meu drum/ a mea nu ai fost nicicând/ a fost doar o tristă amăgire/ cafeaua azi este amară/ și lacrimi curg pe drum/ e drumul meu/ eu l-am ales/ eu plec pe el/ tu poți acum să faci ce vrei/ nu ești a mea,/ eu azi nu sunt al tău” (UN ULTIM DRUM).
Scriitorul deschide o atitudine de iniţiere a lectorului în interiorul structurii artistice, reuşind să îl ,,manipuleze” pe lector în sensul în care acesta îl doreşte, prin tehnici şi metode de ambiguizare, obligându-l pe lectorul virtual la o lectură personalizată şi productivă. Poezia, ca spectacol de frumuseţe şi comunicare umană, devine o formă de reordonare a microuniversului liric datorită trăirilor prin care instanța lirică trece pentru ca, într-un final, să se redescopere pe sine. Aceste aspecte se pot observa în texte precum O CANĂ CU VIN, PIERDUT ÎN LARG, OAMENI DE GUNOI unde aceasta caută adevăruri despre propria ființă.
Se renunță la rime și la echilibru pentru a-și face apariția imagini disparate, fragmente de realitate și imagini halucinante: ,,stau singur/ într-un lan de gânduri/ la gât un laț/ legat de viața asta/doi ochi/ privesc prin ceață timpul/ totul e așa/ anost și fără rost/ ieri și azi, mereu…/ în mine curg dureri/ și lațul doare…/ acum,/ e timp fără scăpare/ trăiesc aici/ o clipă, o dramă/ lațul e același/ pe cer luna coboară/ a uitat să mai doarmă/ în inimă plâng tăceri/ de nicăieri/ privesc la stele/ azi una cade/ în hăul lumii/ ce tristă splendoare/ pășesc pe țărm/ și mă înfior/ mă doare al meu dor/ să plec, să fug/ ce lume, ce destin/ ce lung e lațul/ nu pot să dorm/ și nici să mor” (LAȚUL II).
În loc de concluzii, prezentăm, în întregime, cele două poeme care se constituie într-un adevărat creuzet literar: ,,am obosit să vorbesc în gol/ în jur ciuturi goale și nămol/ am tăcut să nu mai vorbesc/ stau, privesc/ mângâi tăcerea ce curge în mine/ în neliniștea cuvântului nerostit/ de nimeni ascultat/ de nimeni primit/ mă sprijin de gânduri și ele de mine/ un peisaj sublim și inutil/ obosit, am plecat la drum/ pas cu pas/ la capăt era scrum/ atunci am înțeles/ desigur ce era de înțeles/ întâlnisem sfârșitul/ nu m-a observat/ eram prea neînsemnat/ așa că am plecat mai departe/ unde, nu știu…/ m-am descălțat de gânduri/ și am intrat/ biserica era goală” [PRINTRE GÂNDURI (1)] și ,,am pus punct infinitului/ mă obosea/ în cămară agățasem gânduri rupte/ dintr-o poveste neterminată/ aștept/ cerneala nu s-a uscat/ pe aripile sufletului/ am smuls o pană/ și am scris pe cer/ în regăsirea timpului pierdut/ am aruncat visele/ erau goale și seci/ apoi m-am cățărat/ pe acoperișul lumii/ în căutarea unui sens/ pierdusem calea/ drumul era oricum greșit/ m-am învelit în iertare/ nimeni nu m-a crezut/ m-au scuipat și m-au bătut/ atunci,/ murdar de sânge, de gânduri/ am înțeles/ cine sunt eu [PRINTRE GÂNDURI (2)]
––––––––-
Nastasia SAVIN
Martie, 2018