Constantin STANCU: Adrian Botez – trăiește-ți propria epopee…(recenzie)

ADRIAN BOTEZ – TRĂIEŞTE-ŢI PROPRIA EPOPEE…

(Adrian Botez, Cartea Apocalipsei, versuri, 265 pagini,

Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2018)

Adrian Botez este unul dintre cei mai harnici poeţi. Implicat, dedicat şi serios, bazându-se pe o cultură solidă, având drept reper valorile creştine, el s-a remarcat în spaţiul literaturii prin mai multe cărţi de poezie, eseu, proză scurtă şi roman. Susţine revista „Contraatac”, a fost remarcat şi nominalizat drept candidat la Premiul Nobel pentru Literatură, pentru anul 2017, de Asociaţia Academia Daco-Română TDC (preşedinte Geo Stroe). Despre Adrian Botez, Cezarina Adamescu nota:

„Adrian Botez este, fără doar şi poate, cel mai original poet pe care mi-a fost dat să-l cunosc, răsfoind/ răscolind prin ceasloavele prăfuite, dar şi cele de ultimă oră ale liricii româneşti.

El este fără pereche. Creaţia sa atât de diferită de vulgul cotidian care aduce osanale nesfârşite dimensiunii trupeşti a omului, şi-a pus amprenta, marca ei preţioasă pe domeniul, atât de râvnit al literaturii şi locul său nu poate fi ocupat de preopinenţii zilei, oricât s-ar da aceştia de ceasul morţii” (cf. În amurgul lumii cuvintelor – poeme pentru ziua mâniei: Adrian Botez, Rog, inorog, poeme, Editura Salonul Literar, Focşani, 1998 în Revista ARP – O carte pe zi, martie 2009).

Despre poet au mai scris şi alţi iubitori de literatură: Roxana Sorescu, Aurel Rău,Valeriu Anghel, Hristu Cândroveanu, Mircea Dinutz, Emilian Marcu, Marin Ifrim, Ion Miclău, Eugen Evu, Artur Silvestri etc).

Volumul de poeme Cartea Apocalipsei, 265 pagini, apărută la Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2018, director Constantin Marafet, este o sinteză a creaţiei poetului, oglindă a vieţii sale, a viziunii care l-a dinamizat, o mărturie despre lumea în care a trăit, un exerciţiu de dăruire. Probabil, cartea va rămâne ca reper în opera sa, punct fix, în mişcarea dintre a fi şi a nu fi.

Volumul are mai multe secţiuni, bine închegate, cu legătură solidă între ele şi cu viaţa lumii:

-Prolog;

I. Cartea Apocalipsei;
II. Cartea iluziilor şi puterilor;
III. Cartea neamului;
IV. Cartea poetului – răzbaterea prin bezne şi dincolo de crimă.

-Epilog(uri)

La final, volumul include Aprecieri critice asupra operei lui Adrian Botez… de-a lungul timpului, drastic selectate – epistole de la scriitor către scriitor, monografii lirice menite să ne adeverească poetul, în patria sa de suflet şi credinţă.

De la viaţă la moarte, cântecul salvat, cântecul aşteptat de întreaga creaţie, semn că poetul, la fel ca preotul, are cuvinte de laudă pentru Cel care ţine cuvintele în lumină.

Cântecul învie pădurea, aduce libertatea, descoperă fulgerul care dă viaţă, cântecele-s epopei nemurite (Cântecul – cântecul – salvaţi cântecul!, ultima copertă).

Volumul descoperă secretele creaţiei, descoperă poetul, dragostea pentru artă şi neam, lupta spirituală pentru dezvăluirea tainelor de sub coaja faptelor crude, moartea între crimă, boală, destin şi cântec…De remarcat viziunea şi organizarea poemelor, sub puterea unor linii de forţă bine coagulate.

Prologul ne aduce în atenţie energia care pune în mişcare cuvintele poetului: duhul (spiritul). Povestea duhului, care dinamizează omenirea, eroii nevăzuţi şi pe cei acceptaţi, dedaţi Misticei Nunţi, este povestea istoriei noastre. Cei dedicaţi vor sta la masă cu Iisus, vor înţelege chemarea şi crima…Nunta ne leagă de cer.

Judecata apare ca o necesitate pentru poet, argumentele sale dau liber poeziei, cheie peste mlaştina celestă.

Apocalipsa, în sensul larg cultural, este percepută ca o imprevizibilă catastrofă. Pentru poet, lucrurile au alt sens, este judecata divină, parte din planul general prin care creaţia se descoperă. Păsări se sfarmă în văzduh, noroi şi sânge curg în ceruri, moartea este aproximată, există o pajişte în amurg, vise periculoase, lipsa autorităţii, alte ninsori coboară în lume – toate, sub atenta economie, ţinută de funcţionarii neantului, sub arta banalului de zi cu zi.

“primăvara – carnea/ ţipă – ca nişte/ şuruburi suprasolicitate – şi cu/ filetul neuns: industrie/ celestă – complet/ dezorganizată şi/ nerentabilă – neconvenabilă – oricând şi/ din toate/ părţile atacabilă” (45 – Economie de piaţă, p. 60).

Continue reading „Constantin STANCU: Adrian Botez – trăiește-ți propria epopee…(recenzie)” →

Ioana STUPARU: Cuvinte de suflet – poetei Doina Bârcă

Dedicată artei şi cuvântului: „leagăne de istorie”, poeta Doina Bârcă îşi ţese versurile cu firele dorului.

Lacrima amintirilor îi înnobilează şi înveşniceşte legătura spirituală cu vatra strămoşească, „Cervenia”, localitate veche teleormăneană, aşezată într-o zonă renumită prin bogăţia şi varietatea folclorică, şi, pe care, necontenit o aşează între buchete de liliac de toate culorile…

Versurile Doinei Bârcă sunt de o oralitate incomparabilă. Deşi prin compoziţie ele cântă singure, faptul că autoarea are glasul aidoma unui rapsod popular, face din ele bijuterii folclorice. Poeziile sale sună a doină…, au gust de mere orzatice date-n copt de Sân Chetru şi de Sânziene, când se deschid Cerurile…, amiros a pâine caldă, coaptă în ţestul din „lut ales”, zămislit anume în malurile Râului Vedea, cel bătrân ca timpul… Toate aceste comori, poeta Doina Bârcă le dăruieşte cu mărinimie urmaşilor, spre neuitare!

Drept pentru care, împletind două doruri: al ei şi al meu, i-am pardosit cărările cu o poveste de suflet:

Cărările cu dor

Poetei Doina Bârcă

Mai ştii? Atunci când zorii

prevesteau ziuă însorită,

De undeva, amirosea a vatră

proaspăt pomostită.

Se pare că din „Cer-veni-a”

dor de legănat de prunci

Şi-a „Doină” să-nflorească sufletele

prin livezi de nuci.

Prin ferestra deschisă răzbătea-n

bătătură duios gângurit,

Pâine abia scoasă din ţest,

bunica rupea sub un măr pârguit…

Prelungi, din pragul casei

cărările vieţii se aşterneau,

Cei acasă rămaşi sau în lume plecaţi,

doruri în suflet purtau.

De undeva, celor ce dragă le-ai fost,

le e dor de tine şi-acum…

Mai ştii? Pe toţi i-ai luat cu tine,

când ai plecat la drum!

–––––––––

Ioana STUPARU

București

27 martie, 2018

Mariana POPA: Recenzie – „Cărticica Prichindeilor” – Autor Ligya Diaconescu

„LĂSATI COPIII SĂ VINĂ LA MINE”…

Cu toții ne întoarcem la vârsta copilăriei, din când în când, privind-o ca pe o imagine nemuritoare. Revenim mereu la ea, ne regăsim și-i ascultăm simfonia. Coborâm vârsta, sărim decenii și ne memorăm amintirile dragi. Reușim din plin cu o condiție acest lucru. Pur și simplu, să scriem despre copii și copilărie. Cu siguranță, totul pornește din copilărie, ea ne conduce spre matricea vieții.

Nu pot să nu amintesc cuvintele lui Isus: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți”… Lăsăm copiii să meargă spre Isus, dar, poeta Ligya Diaconescu merge împreună cu ei, răspunzând chemării divine prin scriere de cărți pentru copii. Ce poate fi mai frumos, ce poate fi mai înălțător? Poeta are o credință puternică în Dumnezeu și a Lui nemărginire. Fluidul incandescent al iubirii față de semeni și față de copii, în special l-a dobândit din rugile făcute la altarele lăcașurilor de cult pe care le vizitează prin multele pelerinaje religioase.

Am vrut, doar să subliniez componenta religioasă foarte vizibilă în personalitatea Ligyei Diaconescu, izvorul inspirației scriitoricești pentru poetă. Ajunsă la vârsta senectuții, eu am devenit bunică pentru trei fetițe. Am oferit cartea Ligyei Diaconescu, intitulată „Cărticica Prichindeilor” (poezii pentru copii), Editura Olimpias, 2018, nepoatei celei mai mici, Ana. Am văzut în ochii ei bucuria primirii unei cărți, pe care să o poată citi singură, fiind în clasa zero. Lumina care-i radia de pe fața ei mică, m-a lăsat fără cuvinte, doar zâmbetul ei mi s-a cuibărit în suflet. Ana era bucuroasă pentru carte, s-a așezat urgent lângă mine răsfoind cu o privire avidă filele. Citește, la început, silabisind:

„ Zboa-ră azi din floa-re-n floa-re,

Ne dă mie-re bu-nă, ta-re.”

(Albinuța)

Se observă, că poeta scrie sub cupola unui sentiment matern, care cade ca o lentilă a bobului de rouă, din inima ei iubitoare de copii. Ea face o explorare în lumea insectelor și a florilor pentru a atinge trăirea din inocența vieții de copil, găsind exprimarea potrivită. Ana s-a obișnuit cu textul și citește legat: Continue reading „Mariana POPA: Recenzie – „Cărticica Prichindeilor” – Autor Ligya Diaconescu” →

Nastasia SAVIN: Printre gânduri desculțe

Prin volumul Printre gânduri desculțe, apărut la Editura Singur, Târgoviște, 2017, Viorel Birtu-Pîrâianu, conform lui Ștefan Doru Dăncuș, ,,nu ne oferă poeme ci ne comunică stări. Cititorii își pot pierde contururile, destrămându-se în atmosfera oricărui text scris, pare-se, cu cea mai nobilă substanță a ființei sale. Datorită lui înțelegem că se poate scrie pentru om, nu pentru mașini; adică scrisul este pe potriva umanului, nu al tehnologiilor.”

Volumul Printre gânduri desculțe este scris într-un aparent dialog pe care instanța lirică și conlocutorul, lumea amorfă, și le trimit reciproc. Astfel, cunoașterea prin celălalt atinge, de multe ori, noi perspective. Scriitura este orientată către eu, sine şi spre evaluarea alterităţii. Raportul stabilit între limbaj şi trup în poezie fiind unul special: ,,ce lung e drumul/ către nesfârșit/ când am ajuns/ în sfârșit/ la sfârșit/ am uitat cine sunt/ cred că am uitat/ dacă mai sunt/ deci,/ am plecat/ desigur înapoi/ să caut drumul/ către voi/ eu, noi… ” (DECI).

Ceea ce se remarcă din lectura textelor este încălcarea canoanelor, onestitatea confesiunii, uneori dureroasă, a instanței lirice, dar și teribila curgere a timpului: ,,trec grăbit pe lângă mine/ adunând gânduri/ de azi, de ieri, de nicăieri/ privirea se confundă cu marea/ într-un gest târziu și inutil/ pe coperta timpului” (CĂUTĂRI). Călătoria pare aproape de capăt, iar Artistul își caută cu patos elementele de statornicie de parcă ar înainta cu mare dificultate pe un teren abrupt.

Într-un asemenea cadru, Artistul se dizolvă, dispare ca fiinţă, săvârşeşte, ca un iniţiat, mişcări ritualice, amestecându-şi gesturile cu mişcarea tainică a Necunoscutului: ,,am semnat cu sânge/ pe masă/ am pus un pahar/ și o pană mânjită cu gânduri” (CĂUTĂRI).

Îndrăgostitul este condamnat la solitudine, Iubirea nu poate anula ancorarea iubitei în materie, el este creator, ea este o creaţie a plăsmuirilor artistului: ,,o teamă ancestrală/ plânge în mine/ în suflet dâre de lacrimi/ către seară mă duc/ pe unde apuc/ nu am casă, nu am drum/ singur în prag/ în pragul cui/ asta acum/ nu știu să spui/ că nu am cui/ tu ai plecat/ plouă, plouă peste toate/ e toamnă, nu…/ în jur pustiu/ de mine, de tine, de cine nu vine” (FĂRĂ TINE).

Continue reading „Nastasia SAVIN: Printre gânduri desculțe” →

Roni CĂCIULARU: Instant story – Lângă o rochie de tafta

O carte bună, a unui pamfletar de valoare: Mihai Buznea

Mihai Buznea, reputat jurnalist în România, de peste 50 de ani în branşă, apare în librării cu o bijuterie de carte, scoasă la lumină de Editura Ateneul Scriitorilor. „Instant Story”, acesta este titlul care însumează un mănunchi de tablete jurnalistico-literare, pe care le citeşti cu plăcere şi implicare.

În al său „Cuvânt înainte”, dublat de subtitlul LITERATURĂ „LA REPEZEALĂ”, Mihai Buznea, spre a-şi defini mai bine stilul şi unele din intenţiile cărţii, citează un mare gazetar al zilelor noastre, anume Tom Brokaw, strălucit reporter în presa electronică de prim rang, care , printre altele, a spus: „… totul este să povesteşti întâmplări. Asta e tot jurnalismul”. Citat bun, pentru contextul demonstraţiei sale, a lui Mihai Buznea, dar, după o astfel de afirmaţie, eşti obligat să adaugi: da, să povesteşti, dar cum? Şi mai înainte e necesar, desigur, să alegi ce povesteşti. Să ştii pe ce să pui accentul. Astfel de chestiuni nu-s abordate explicit de autorul cărţii, căci el are delicateţea şi bunul simț să-l determine pe cititor să găsească singur răspuns, după lectura cărţii. Căci răspunsul există, însă implicit.

Cert e că tabletele lui Mihai Buznea se citesc cu plăcere, rapid, Şi nu odată, cu zâmbetul pe buze. Dar, înainte de a ne referi la tematica aprigului şi dinamicului jurnalist – cu certe înclinaţii literare, să-i definim, cumva, stilul, aşa cum reiese din această culegere. Voi face însă, mai întâi, o mică digresiune. Gândindu-mă la coloratura stilului acestei cărţi, mi-am amintit de o iubire frumoasă şi platonică din adolescenţa mea băcăuană, când, dacă simţeam că se uită la mine vreo fată, dacă eram în timpul mersului pe trotuar, să zicem, ei bine simţeam că îmi ardeau obrajii şi trebuia să spun în gând: 1-2; 1-2; 1-2, sau alteori să număr incontinuu, până dispăream de sub impresia că sunt privit. (Altfel, puteam să mă-mpleticesc şi să mă fac de râs!…). Ei bine, tot în acea perioadă s-a-ntâmplat că iubeam o fată, o minune de fată; dar o iubeam, cum să spun?!, de la distanţă. O dată ea a venit într-o rochie de tafta, un fel de gri care nu era gri, și care, la fiecare mişcare a ei căpăta o altă strălucire sub soarele de vară. Parcă erau culorile curcubeului pe fata asta. Am întrebat ce culoare e aceea? Era şanjant. Rochia, nu fata. Apoi am luat-o, în sfârşit, în sfârşit, am luat-o de mână, şi-am făcut câţiva paşi „pi centru”. Şi foşnea. Rochia, nu fata. Apoi a plecat, iar eu am rămas în amintire cu armonia aceea fermecătoare, a culorilor de pe o rochie de tafta…

Acum mă-ntorc la amicul meu, coleg de breaslă, alături de care am lucrat ani şi ani, mă-ntorc să-i laud cartea (a 8-a) şi să spun că, întrucât Mihai Buznea a scris cu iscusinţă toate genurile gazetăeşti, am constatat în povestirile din „Instant story” nu o culoare, cu un melanj coloristic aparte, specific doar lui, un melanj marca Mihai Buznea, care împleteşte, ca nimeni altul, câte un pic din fiecare gen gazetăresc. Astfel, stilul scurtelor sale istorisiri implică lumini şi umbre şi culori în diferite tonuri, armonizate între ele. Stil şanjant şi unic, cu farmecul lui, cu urcuşuri şi coborâşuri, încât ochiul şi inima să pătrundă cu uşurinţă mesajele sale, demne de luat în seamă.

Totodată, Mihai Buznea se dovedeşte un bun portretist, un reporter iscusit şi un eseist subţire şi sugestiv. Foloseşte limba literară, dar, în acelaşi timp, este stăpân pe limbajul de argou actual, are verbul şi fraza limpede, neevitând, cu curaj, atunci când consideră necesar, și unele întunecimi de limbaj, ca mai apoi sau mai înainte, să abunde citând din înţelepciunea lumii culte sau din folclor, vorba-i fiind potrivită în funcţie de subiectul abordat, de contextul specific faptului descris. Predominant, totuşi, dacă revenim la genurile abordate, mi se pare la Mihai Buznea pamfletul (și-mi permit să spun că astfel el se înscrie într-o bogată şi strălucită tradiţie literară românească!). Ironia şi satira lui Mihai Buznea ţintesc cu precizie şi cu efect!

Continue reading „Roni CĂCIULARU: Instant story – Lângă o rochie de tafta” →

Florica PĂȚAN: Harul ce curge spre cer al Dorinei Stoica

Adevăruri general-umane sunt preluate și redate de o conștiință lirică ce a devenit porta-voce a celor oropsiți într-un timp al ostilităților existențiale, prin asumare conștientă și cuprinse în ciclul de poezii spirituale apărute de curând în „Confluențe.ro”

Citindu-le, intrăm într-un lirism cu valențe confesive, remarcabil prin forța de cuprindere a realității, prin frumusețea și rafinamentul în simplitate al construcției poetice, precum și sinceritatea expresiei.

Scrise în tonalitate elegiacă, versurile Dorinei Stoica sunt o simfonie a durerii unei existențe bântuite de nenorocul soartei, în care doar mintea sclipește, în adevăruri dureroase, ce-și lasă vălul trist și greu.

„Pantofii și uniformele refuzau să crească odată cu noi” într-o familie cu mulți copii; „visam că am sandvișuri cu pâine albă și unt” ( „Poem de trecut prin viață” ) este mărturia unui suflet a cărui inimă bate „ca un clopot de mănăstire” , invocând pronia cerească.

Realitatea tangibilă este figurată în imagini sfâșietoare :„în seara asta nu avem pâine” doar „lacrimile au gust de pâine” . Dar speranța aceleia care la cinci ani avea conștiința propriei maturizări împlinite cu mult înainte de vreme „Dacă aș vorbi oamenii ar înțelege / că sunt cu mult mai înțeleaptă / decât înțelepții lumii” („Pâinea seamănă cu Anușca” ), speranța așadar își urcă sevele în mintea eroului liric sclipind de inteligență: „aștept un tren care să mă ducă în al noulea cer”, pentru că prima și ultima nădejde a celor oropsiți rămâne cerul, altarul nostru de rugăciune.

Și pentru că Cerul unui suflet ce „poartă universul pe umeri” și „are o foame cumplită de iubire” este darnic pentru toți cu minunățiile simple și adevărate ale vieții în cele spirituale, poeta rostește o rugăciune de mulțumire lui Dumnezeu „cu sufletul fărâmițat în bobițe de mătănii” pentru „că am o pâine pe masă”, „pentru fructe, păsări și flori / pentru soarele care răsare în zori”, „pentru firul de apă”, „pentru harul din a mea mână”, „pentru harul ce curge din mine spre cer”. ( „Dincolo de aparențe” ). Simțim în substratul acestor versuri fermitatea unei conștiințe ce-și cunoaște propria valoare și verticalitate în lume. Continue reading „Florica PĂȚAN: Harul ce curge spre cer al Dorinei Stoica” →

Vasile FILIP: Incursiune spirituală

Între numeroasele tuşe care alcătuiesc portretul literar al scriitoarei Vavila Popovici, una, cel puţin, este prezentă în mai toate cărţile sale. Omul călător. Mai puţin în sensul turistic al exprimării, cât, îndeosebi, în cel al explorării spiritului universal, alcătuit din atracţia pe care acest uriaş patrimoniu o provoacă, deopotrivă din pasiunea cu care Vavila Popovici i se dedică. Incursiunile ei par zboruri deasupra unor realităţi pe care doreşte cu ardoare să le descopere, spre a le reda, în viziune personală, cititorilor. Oferă cu asupra de măsură ceea ce i se dă, împlinind astfel un rotund armonios şi generos.

Şi cel de al optulea volum de „Articole, Eseuri” – Made in USA, Charleston, SC, February 2018 – întăreşte viziunea de mai sus, dezvoltând o personalitate conştientă de rosturile ei umane, precum şi de datoria asumată în calitate de scriitor, de a se face mângâietor, dar şi cultivator, al unor înalte valori culturale. Valorificând propria experienţă de viaţă, învăţând cu sârg din experienţa unor mari oameni de cultură, de ştiinţă, de artă, autoarea se face ea însăşi un vrednic producător şi un altruist propovăduitor al valorilor din toate timpurile: „Oamenii comunică între ei, fac schimb de idei, încearcă să se înţeleagă, să creeze acea armonie mult dorită”.

Vavila Popovici ne comunică, argumentat şi cu o convingătoare eleganţă, propria poziţie de om dedicat semenilor. Nu o face ostentativ. Nu o impune prin forţa dictatului, ci prin aceea a libertăţii convingerilor fiecăruia. Ea te îndeamnă doar să gândeşti, prezentându-ţi, fără a te obliga să-ţi însușești considerațiile personale. Sau pe cele ale altor minţi luminate, de care nu ai cum să nu ţii seama. Poţi ignora, necum combate, spusele lui Nicolae Iorga, atunci când se referea la existenţa poporului român, pledând pentru formarea „omului armonios, omul sănătos, omul cu iubire pentru lucruri vrednice şi folositoare, omul capabil de a da de la dânsul, fără a cere prea mult, ceea ce este necesar pentru dezvoltarea unei societăţi. Românul întreg de care avem nevoie”? Sau adevărul condensat în strai ca de vers exprimat de Kant: „Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”?

Din cartea în discuţie reiese, din păcate, că da! Există şi asemenea… contestatari, care se manifestă în mod direct sau pe ocolite. După cum îl duce mintea şi gradul de educaţie şi de cultură pe fiecare. Fie şi numai câteva din textele cuprinse în carte o dovedesc, scriitoarea arătându-şi şi prin gestul demascării poziţia: „Prostia bate la uşa agresivităţii”, „Violenţa – anestezicul înţelepciunii”, „Abjecţie şi mahalagism”, „Mediocritatea”, „Despre anormalitate”, „Despre superficialitate”, „Obrăznicia soră cu prostia”. Dar, este admirabilă priceperea cu care Vavila Popovici reuşeşte să pună în balanţă binele şi răul, mizând măcar pe o ameliorare în folosul binelui, pentru că o eradicare a răului este ceva care nu se mai poate, fiindcă: „Am devenit ipocriţi, la un pas de a ne identifica cu omul complet imoral care nu ţine seamă de principiile morale, încălcându-le fără nici un regret”. Nu este o împăcare cu situaţia, ci un reproş, o sugestie de a impune, fiecare din noi, în prim plan ideea de sorginte creştină, potrivit căreia „legea morală este firească”. Prin urmare, o chemare la acțiune, în virtutea faptului că „principiile şi pornirile greşite pot fi modelate”. Continue reading „Vasile FILIP: Incursiune spirituală” →

Gheorghe APETROAE: “Ceasornicarul timpului” – Irina Lucia Mihalca (recenzie)

Poemul Irinei Lucia Mihalca, intitulat ”Ceasornicarul timpului”, din volumul de poezii ”Dincolo de luntrea visului” poate fi considerat un tratat excelent despre timpul substanțial, ca și categorie filosofică a trecerii în metafizica definirii fluxului formelor din ontologicul universal!

Chiar și între secunde se rulează un infinit de cardinali ce temporalizează pozitiv un infinit de obiecte, toate mișcate prin magnetismul universal al substanței în infinitezimalitatea lor cronologică sau în cea simultană, pozitive…

Toate acestea se divid sau se redublează în genomul universalului și se devoalează cu astralitatea luminii căzută pe oglinda minerală a existenței lor cosmice, socotită ca un vector temporal universalizat de subiectivare, tocmai spre a le data pe fiecare cu timpul lor, cu un timp de identificare și de purificare. Pentru penetrarea cronomă a contiguului pozitiv sau a discontinuului, poeta expune timpul subiectivat într-un registru de definire-receptare, reflexie și ipostaziere individuată cu un timp diferențial, într-un spațiu infinit diferențial și într-o permanentă pozitivare timp-spațiu-substanță, scopul fiind cel de penetrare a timpului din NEÎNCEPUTUL UNIVERSAL.

Continue reading „Gheorghe APETROAE: “Ceasornicarul timpului” – Irina Lucia Mihalca (recenzie)” →

Ioan MICLĂU-GEPIANUL: Nădejdea Phoenixului – O nouă carte a autorului Pavel Rătundeanu-Ferghete

Această nouă carte a autorului Pavel Rătundeanu Ferghete cu un titlu atât de semnificativ – Nădejdea Phoenixului – apare la Editura SITECH – Craiova, 2017, an recent încheiat, dar pe care autorul din Ciubăncuța de Cluj nu a vrut să-l lase să treacă așa oricum!

Este extrem de grăitoare până și coperta cărții care ne dezvăluie de la bun început direcția dedicației acesteia, desigur Phoenixului – Eminescian! Nădejdea reînvierii Neamului nostru asemenea legendarei Păsări Phoenix din Carpații noștri, care reînvia din cenușa propriului Cuib! Cartea aceasta cuprinde în cele 209 pagini, poeme deosebit de frumoase, dedicate în principal poetului geniu Mihai Eminescu. Cuprinde de asemenea file de jurnal, scrisori, s.a.m.d.

Autorul este un adept al unei culturi sănătoase, a acelei morale și respect pentru tradițiile românești care nu trebuiesc uitate. Cartea ne aduce din acele valori ale clasicilor, de care autorul se simte mult legat cu acel fir sufletesc al darului său scriitoricesc, nelipsiți fiind desigur Eminescu, Blaga, Brâncuși, Ioan Alexandru, dar și din generația lui!

De fapt prin cărțile deja publicate, dl. Rătundeanu se dovedește un pasionat culegător de folclor. Are deja publicate câteva volume de culegeri din tradițiile și obiceiurile creștine în preajma sfintelor sărbători la români.

Continue reading „Ioan MICLĂU-GEPIANUL: Nădejdea Phoenixului – O nouă carte a autorului Pavel Rătundeanu-Ferghete” →

Marian NENCESCU: Bolero despre turism și specificul național în Spania

Prima participare a Principatelor Unite la o expoziţie Universală are loc în 1867, la Paris. Responsabil de proiect cum s-ar spune în zilele noastre, savantul Alexandru Odobescu (1834-1895), ce ocupase această funcţie încă din timpul guvernării lui Cuza-Vodă, a expus pe Champ-de-Mars un întreg inventar de obiecte şi imagini ce constituie şi azi nucleul conceptului de specific românesc, de la costumele tradiţionale, la inventarul casnic şi de la planşele cu biserici, la modele decorative extrase de pe frescele de la Argeş. Cu totul, după cum reiese şi din broşura Notice sur la Roumanie, tipărită cu acest prilej, s-a urmărit a se elimina din imaginarul colectiv al lumii civilizate vechiul stereotip al cetăţii asediate, a insulei de latinitate dintr-o mare slavă, cum era perceput anterior spaţiul local românesc şi a se promova ideea, productivă economic, după care românii nu ar fi, ca popor, cu nimic mai prejos decât confraţii lor belgieni, francezi ori englezi, ba chiar din contră, identitatea românească, de la Bizanţ încoace, înseamnă un spaţiu cultural civilizat şi un interior confesionalizat.

Cu totul, participarea României la acest conclav al economiei mondiale a avut ca rezultat reinventarea folclorului şi a vârstelor de aur ale istoriei naţionale, de la tradiţia romană, la cea bizantină, şi în sfârşit, la Şcoala Ardeleană, prilej de reflexie asupra latinităţii dar şi a civilizaţiei româneşti, în ansamblu. Surprinzător, reeditarea manifestării, din 1937, pe aproximativ acelaşi amplasament, nu a făcut decât să reconfirme tezele lui Odobescu, de data aceasta promovate de Dimitrie Gusti, iniţiatorul, între altele, a unei sociologii originale, purtând chiar numele de ştiinţă a naţiunii române, bazată pe metoda monografică şi promovată cu succes de Şcoala Sociologică de la Bucureşti.

În mod surprinzător, expoziţia a promovat cu succes conceptul de noua Românie, amestec de naţionalism (romantic) şi clasicism de inspiraţie ariană. Prin concepte precum Delta Dunării – edenul melancolic, ori bisericile maramureşene din lemn – România organică şi profundă, Regatul român făcea dovada că ştie să gestioneze „ştiinţa naţiunii”, orientând-o către un specific local, sănătos şi unitar. Alături de emblema – Regele Carol, Mecena al culturii, românii au folosit cu succes şi elementul folcloric, etalat din plin la Pavilionul-restaurant, construit după planurile lui Octav Doicescu, unde concertau zilnic taraful lui Grigoraş Dinicu, naiul lui Fănică Luca, căluşarii selectaţi de Harry Branner, şi vocea jovială şi distinsă a Mariei Tănase.

Continue reading „Marian NENCESCU: Bolero despre turism și specificul național în Spania” →