Mircea DOREANU: Antipodul solar…

Antipodul solar a ceea ce știu

IUBIRE, COMPASIUNE, IERTARE

Când ne vom da seama că printre Picasso, Braque, Matisse, Apolinnaire și Max Jacob o mulțime, toți falși, avem un Douanier Rousseau grandeur nature veritabil?

Cum s-a strecurat un înger blând calin liniștit binevoitor plin ochi numai cu ingenuitate așezat răbdător generos altruist peste toate. ..acum îmi dau seama că numai pentru ea toate aceste adjective să încapă îngerul s-a așezat într-un fel de Gerard Depardieu în Obelix din seria știură cu Asterisc, mai puțin mustățile și codițele.

În ce privește elixirul, e nelipsit pentru că există gene și este mereu înnoit

Sorbind vraja naturii, mă aflu pe-o creastă ,

În zorii zilei, prin pădurea măiastră,

Printre izvoare, cerbi și zvelte căprioare,

Admirând creația divină, în floare!

Fiecare cuvânt este o exclamație de bucurie pură, heruvimică, notă în ode înălțată nu numai cerului, vieții

În întregime, cu postumitate cu tot. A nu se crede că Artangel trăiește într-o stare de permanentă beatitudine; nu duce lipsă de necazuri, problemele de zi cu zi nu îl ocolesc nici pe el, le tratează însă altfel decât noi, cu seninătate neumbrită de scepticism. Unde noi, ceilalți adică, vedem suferință, Toth Arpad vede încercări niște încercări de trecut mulțumită credinței fără rest în pronia cerească. După cum scrie, Dumnezeu cel cu palmă grea, iute și aspră din primul testament nu ar fi lăsat alte urme decât în Carte. Dacă înțelepciune înseamnă cunoașterea propriilor limite și împăcarea cu ele, avem un înțelept printre noi:

Atât de frumoase sunt visele senine

Ce izvorăsc din adâncul sufletului meu,

Mirifice cuvinte ce nu sunt străine,

Iubire, compasiune, iertare, Dumnezeu!

La un moment dat nici nu mai contează cuvintele, sau contează prea puțin, ceea ce importă este luminozitatea stelară, liniștită, provenită din câteva nuclee semantice. Oricine s-ar fi așteptat de la Artangel la șuvoaie păunesciene, gesticulație, scandal, dar

La izvorul din Săcele,

S-au născut visele mele.

Sorbind din apa cristalină,

Așteptam clipele să vină!

Soseau și se opreau pe loc

Nemaigrăbindu-se deloc.

Poate că versurile care urmează sunt cele definitorii între cele ale unui autor care nu poate să displacă. Furat de muzicalitatea stării atât de onest comunicate nu bagi de seamă imperfecțiunea rimei. La ce bun ai inspecta paleta pictorului, când pictura îți place, pur și simplu.

Iar beatitudinea să curgă din toate,

Iubind orice ființă, ca pe propriul frate,

Pădurea virgină cu florile-i frumoase,

Pacea lăuntrică și casele noastre.

Ne putem întreba care este motivul pentru a scrie în cazul unui om sincer, care trăiește stări atât de plenare, când scrisul exprimă în mod cutumier o lipsă, – complinirea ei, spaime și conflicte nerezolvate la nivelul subconștientului sau al conștiinței raportate la suprastructură, – de natură socio/politică, acestea. Uneori versurile sunt de o naivitate explicită:

Ajungem în vârf de munte,

Soarele ne bate-n frunte.

Strălucește ca un astru,

De n-ar fi, ar fi dezastru!

Dacă mi s-a părut asemănătoare muzicii Beatles-ilor, cum am consemnat mai demult, poeyia aceasta îmi evocă poate mai pregnant acum muzica reggae, cea de geniu, a lui Bob Marley, monotonă și extatică:

Nu există altă cale

Și o știm prea bine,

Când aluneci înspre vale

Mama – ți spune ce e bine!

Când te învață Dumnezeu

Prin literele-I DE AUR,

Îți făurești un elizeu

Din al inimii tezaur!

Dacă există o poezie care să fie scrisă într-adevăr pentru copii și rafinați, ea nu îi aparține lui Paul Fort, ci lui Toth Arpad. Când îl citești trebuie să renunți la slangul critic și la structurile sapiențiale preliminare, pentru că merită din când în când să te lași în voia bucuriei cu adevărat copilărești de a fi. Este inofensivă, dar poate creea dependență.

––––––––––-

Mircea DOREANU

Brașov

13 iulie, 2018

Ioan HOLBAN: Altcineva răsfoiește cartea vieții noastre (cronică)

Autor de texte umoristice, şarje pe o gamă largă de tonalităţi, de la ironia cordială la aceea demolatoare şi de la gingaşe atingeri la sarcasm, animator al Academiei Libere de la Iaşi şi din toată lumea, editor al revistei „Booklook”, latifundiar al umorului şi proprietar al unui simţ critic ascuţit, de care nu scapă nimic din strîmbele alcătuiri ale lumii de azi, Mihai Batog-Bujeniţă a tipărit recent un roman, „În vîrful acului”, unde textele scurte, acide, în fulgerarea unui blitz, lasă loc unei vaste construcţii narative. „În vîrful acului” este, pe unul din planurile sale, ceea ce se cheamă un Bildungsroman, urmărind (de)formarea unui specialist, medic chirurg, a unui individ care creşte, după ce va fi aruncat în aer „tichia ridicolă cu fund pătrat şi canaf de culoare galbenă, semnul distinctiv al absolvenţilor de medicină”, într-o societate care îi oferă tot felul de provocări, de la profilul celor apropiaţi – prietenul descurcăreţ, Mircea, pe care îl ascultă, dar nu-l poate imita, Leia şi întîlnirile cu ea pentru „probleme hormonale”, Sisi, cu serile de amor pătimaş, urmînd lecţiile din Kama Sutra, pigmentate cu versuri -, pînă la transformarea ireversibilă – şi nu în bine! – a oamenilor şi oraşului copilăriei şi adolescenței.

Fin cunoscător al lumii medicale (probabil, şi cu ajutorul soţiei căreia îi mulţumeşte, în stil propriu, într-o Autoprefaţă: „Soţiei mele de profesiune medic, pentru eforturile susţinute şi îndelungi în strădania ei de a mă învăţa unele cuvinte precum: sternocleidomastoidian, antropoihtiomorf, balneofiziokinetoterapie, dar şi multe altele de acelaşi calibru. Nu te teme însă! Nu pot rosti şi nici reţine aceşti termeni, prin urmare, nu-i vei găsi în text deoarece am o vîrstă şi nu mai vreau să-mi fac duşmani!”), Mihai Batog-Bujeniţă scrie în cartea sa şi un roman al tranziţiei, urmărind mişcările acesteia în mărirea, decăderea şi, iarăşi, mărirea unui spital de elită, „instituția fanion a sistemului sanitar din partea aceasta de ţară”; ce se ascunde, însă, după cortina organizării ireproşabile ne spune Mircea, „raisonneur-ul” de serviciu, omul caracteristic în împrejurări caracteristice, descurcăreţul care ştie tot: „Într-o zi, mă gîndeam la tine şi iau din rafturile secţiei organizare dosarul spitalului în care lucrezi. Primul lucru pe care l-am privit era schema organizatorică. Adică acela care spune cam tot despre o instituţie. Am citit cu atenţie şi mi-am dat seama că era un fel de operă de artă. Cei care făcuseră organigrama şi angajările erau nişte mari cunoscători ai modului în care se porneşte o afacere dacă vrei să reuşească. Să-ţi explic pe scurt! O schemă minimală pentru a fi uşor monitorizată, cu personalităţi la vîrf, pentru a crea încredere şi competitivitate, cu profesionişti de primă mînă în plan secund şi cu o perspectivă excelentă în asigurarea cadrelor viitoare. Un element comun al tuturor este cel pe care l-ai observat şi tu, oameni fără obligaţii familiale! Tăticu’, păi asta-i formula de constituire a unui grup de comando care trebuie să îndeplinească o misiune importantă. Elimini din start posibilităţile de sifonare a informaţiilor şi lipsa nevestelor este cel mai bun drum pentru aşa ceva, totodată mai anulezi şi temerile fireşti ale omului însurat că are copii şi tremură pentru viitorul lor. Boon! Dar ne întrebăm acum care o fi misiunea aceea importantă pe care aceşti oameni o îndeplinesc!? Mai ales că şi cînd vorbim de personalul medical mediu sau de cel de la servicii, cam tot aşa se prezintă situaţia… Ca să nu mai spun despre echipa managerială, una recunoscută pentru fermitatea şi eficienţa ei… Să nu-mi reciţi prostia aia precum că scopul principal al acestei construcţii este binele pacienţilor şi grija faţă de sănătatea poporului că mă bufneşte rîsul. Asta e valabilă numai pentru palavrele politicienilor şi sunt sătul pînă peste cap de ele”.

Vînzoleală, o lume (aproape) în anomie, diferenţe salariale, curvăsăreală, „ca pe timpul fanarioţilor”, în sistemul unde intră tînărul medic Dan Bunea, faţă cu spitalul care îl angajează, organizat „la standarde aproape de neînchipuit pentru zona din Europa în care ne aflăm”: din (i)realitatea imediată a clădirilor ruinate ale celorlalte „unităţi sanitare”, în paradisul unui spital „ca afară”.

Pe Mihai Batog-Bujeniţă îl preocupă, mai ales, ceea ce e dincolo de actul medical ca atare; psihologia pacientului şi importanţa diagnosticului, de exemplu: „A diagnostica un pacient cît mai corect are o importanţă capitală deoarece dacă pui un diagnostic eronat întreaga procedură ulterioară devine nu numai inutilă ci şi, de regulă, foarte periculoasă. Gîndeşte-te la cei care au intrat în sala de operaţii pentru amputarea unui picior, iar la ieşire au constatat că li se amputase celălalt picior. Deşi pare o glumă macabră, din păcate, este un fapt real şi nici măcar singular. Sigur, vedeta spectacolului în cazul nostru, a intervenţiei, este chirurgul, însă el fiind supus unui mare stres, dacă nu este perfect informat asupra cazului poate da greş. Iar la noi asta înseamnă, aproape întotdeauna, o pierdere irecuperabilă. Și să nu uităm că în faţa celui care analizează un caz nu vine un om liniştit care poate spune ce boală are, ci vine un om înspăimîntat, cu un nivel de cultură, în general, scăzut, cu emoţiile sale, cu inerenta sa ignoranţă şi de cele mai multe ori predispus la a-ți ascunde adevărul şi care, doar dacă-l întrebi insistent, îţi va răspunde unde, cum şi cînd doare, ce simte, ce i s-a mai întîmplat, sau dacă are antecedente în familie. Asta cu antecedentele fiind o formulare pe care trebuie, mai mereu, să o explici fiecăruia. Iar tu, om la rîndul tău, cu nevoile, înţelegerile şi posibilele tale scăderi de performanţă, sau ca să spunem pe şleau, zile proaste, trebuie să te obiectivizezi, să fii atent şi calm, un bun psiholog, dar să şi ştii o mulţime de lucruri pe care nu ai avut cum să le înveţi la şcoală şi le vei învăţa pe parcurs prin practică. Adică după ce vei și greşi de multe ori, mai ales spre disperarea ta!”.

Pe traiectul Bildungsromanului, al devenirii personajului său, prozatorul face o radiografie crudă, dar exactă, a lumii problematice din tranziţia noastră care nu se mai sfîrşeşte, o lume măcinată nu atît de bolile somatice, cît de cele psihice; „filmul destul de înfricoșător al unei lumi debusolate” restituie condiţia umană însăşi într-o societate controlată de „sisteme” – „ne naştem şi murim sclavi”, spune un personaj -, cinică, unde doar banuI contează “chiar dacă el funcţionează de multe ori precum funia din jurul gîtului unui sinucigaş”. În rutina subordonării faţă de sistem, viaţa individului, constată doctorul, „se termină în numai o pagină”, iar (im)probabilul moment de glorie se regăseşte în grotesca vînătoare de pe domeniul baronului local Gligore, repetînd altă celebră vînătoare, de mistreţi, anuală, de la Balc…

„În vîrful acului” e o carte veselă şi tristă, asemeni existenţei în cenuşiul urît mirositor, dar cu sclipici, al cotidianului, iar Mihai Batog-Bujeniţă e un cronicar credibil al lumii în care trăim.

—————–

Ioan HOLBAN

Iași, iulie 2018

Anneke Kleine Staarman: „Prin unda timpului”, de Galina Martea – originalitate, talent, vocație

Volumul de versuri „Prin unda timpului”, de Galina Martea, este o confirmare autentică în tot ceea ce se numește originalitate, talent, vocație. Fiind o ediție bilingvă în limba română și engleză, lucrarea în cauză are o eleganță aparte, iar calitatea poetică a versurilor se afirmă printr-o voce nespus de rafinată. Poemele Galinei Martea sunt bine definite și structurate, menținând procedeul tehnic clasic – rima și ritmul, dar și procedeul tehnic de stil modernist – versul alb. În ansamblu, este o poezie cuprinsă de patetism sobru ce exprimă esență în orice cuvânt scris, în orice metaforă ce are tangență cu lumea reală și cea imaginară a poetei.

Prin splendoarea versurilor, poeta Galina Martea reușește să cucerească publicul cititor, relatându-le descrieri despre trăiri reale ce sunt strâns legate de viața cotidiană a lumii contemporane: „Înrobiți de timpuri bune si rele/ Încercăm să trăim prin rutină/ Și prin unda luminii, sub stele,/ Subjugăm existența-n mocirlă./ Înrobiți de timpuri rele și bune/ Împletim bucuria cu ață/ Și prin unda luminii srtăbune/ Încercăm să trăim pentru viață…” (poemul „Cine suntem în mileniul trei”).

Poemele din acest volum se plasează între viață, existență, universul material și spiritual al omului, dragostea față de tot ceea ce este sublim în astă lume, iar autoarea își atribuie dreptul de a colabora insistent cu lumea înconjurătoare, cu lumea ce este un simplu actor în viața pământească: „Ca și frunza omul moare,/ Se topește, putrezește,/ Și la cruda întâmplare/ La pământ se-adăpostește./ Ca și frunza-mbătrânește/ Peste arșița din vară/ Și-n pământ se adâncește/ Ca să uite de povară” (poemul „Omul ca și frunza”).

Activând în câmpul scriitoricesc, cuvântul inteligent al Galinei Martea este stăpânit de modelul rafinat și talentat al vocației literare.

Anneke Kleine Staarman,

scriitoare, Olanda

„Through the wave of time”, by Galina Martea – originality, talent, vocation

Textul original în limba engleză

The volume of poems “Through the wave of time”, by Galina Martea, represents an authentical confirmation of all is called originality, talent, vocation. Being a bilingual edition in Romanian and English, this specific work has a special elegance, and the poetic quality of the lyrics is asserted in an extremely refined voice. The poems of Galina Martea are well defined and structured, maintaining the classical technique – rhyme and rhythm, but also the technical process of modernist style – the white verse. Overall, this is a poetry of sober pathos expressing essence in any written word, in any metaphor that has tangency with the real and imaginary world of the poet.

Through the splendour of the verses, the poet Galina Martea manages to conquer the reader’s audience, telling them descriptions of real experiences that are closely related to the everyday life of the contemporary world: “Enslaved by good and bad times/ Through routine we tend to flood/ And ray of light, under the stars,/ We succumb our existence in mud./ Enslaved by bad and good times/ We knit our joy with thread/ Through ancestors ray of light/ To live through life we’re led…” (the poem „Who are we in the third millennium”).

The poems of this volume are placed between life, existence, the material and spiritual universe of man, the love for everything that is sublime in this world, and the author assigns her right to cooperate with the world around her, with the world that is a mere actor in the earthly life: „The man dies like a leaf,/ He rottens, he melts,/ In the cruel event grief/ At the ground he shelter finds./ Like a leaf he ages/ Throughout the summer heat/ In the earth he deepens/ Of the burden to forget.” (the poem „The man like a leaf”).

By activating in the writing field, Galina Martea’s intelligent word is dominated by the exquisite and talented model of literary vocation.

Anneke Kleine Staarman,

writer, The Netherlands

Prefață la cartea de poezii „Prin unda timpului / Through the wave of time”, ediție bilingvă, în limba română și engleză. Bestelmijnbook, Olanda, 2018, pagini 91. Traducător Daniela Martea.

Sursa: http://www.bestelmijnboek.com/product/through-the-wave-of-time/

http://www.bestelmijnboek.com/auteur-galina-martea/

Vasilica GRIGORAȘ: Stropi de Românie Profundă în „O viaţă de ţărancă”

În ultima perioadă, bunul Dumnezeu mi-a îngăduit să mă îmbăiez prin lectură în stropi magici de Românie Profundă. După ce am citit o minunată carte, scrisă într-un neaoş grai ardelenesc de Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică (Căutând după mere – un dialog amical), o prietenă mi-a împrumutat o carte scrisă în dulce grai moldovenesc. Este vorba de „O viaţă de ţărancă”, Piteşti, Editura Manuscris, 2017, autor Marghioliţa Huzum.
Un titlul atât de simplu atrage atenţia, iar răsfoind-o, te întrebi: ce poate să scrie atât de interesant o ţărancă, încât trei personalităţi ale culturii şi spiritualităţii româneşti semnează materiale introductive? Volumul se deschide cu un Studiu introductiv amplu şi foarte bine documentat, semnat de Ionuţ Mircea Marcu cu privire la aşa numita transformare socialistă a agriculturii în România prin represiunea până la sânge a ţăranilor şi modificarea structurii satului românesc. Informaţiile sunt deosebit de utile înţelegerii conţinutului cărţii
Volumul se bucură de un cuvânt de întâmpinare din partea Arhiepiscopului Calinic al Argeşului, întitulat: „Heretisire”, prin care o felicită pe autoare „o cucoană zveltă şi cu o voioşie rar întâlnită, descreţindu-ţi fruntea de îndată ce te-a învăluit cu rostirea sa inconfundabilă. Rar mi-a fost dat să aud o limbă mai voinică şi viu colorat!” şi recomandă cartea pentru lectură, menţionând: „Iată că, din harul Domnului, scrisul nostru românesc s-a mai îmbogăţit cu o carte de memorialistică sănătoasă, cum nu s-a mai scris de multă vreme sau niciodată! Cine îndrăzneşte să se pună în rând cu Marghioliţa?”
Şi, parcă n-ar fi fost de-ajuns, vine şi Costion Nicolescu, şi adăugă un minunat Cuvânt înainte, intitulat „Frumoşii noştri ţărani şi minunatele lor vieţi zburătoare la Dumnezeu…”
Şi acum, chiar îţi vine să crezi că sub această înfăţişare de zână bună din poveste se ascunde o femeie straşnică, hărăzită cu darul de a-şi aduna gândurile, amintirile vieţii bogate în ani, dar şi în evenimente, şi fără nicio reţinere le dăruieşte celorlalţi. De ce oare? Spre luare aminte sau simte nevoia unei spovedanii mai complete, mai adânci, crezând că nu-i mai ajunge timpul să le spună pe toate părintelui duhovnic? Ori, din bucuria dăruirii?
O astfel de carte de vizită, deosebit de bogată, demnă de luat în seamă este o invitaţie certă la lectură. Aşadar, am continuat cititul unei incitante cărţi de memorii, o autobiografie completă, în care Marghioliţa şi-a „brodat viaţa, aşa cum a fost” (Calinic Arhiepiscopul).
Am fi tentaţi să spunem că naraţiunea are o conotaţie intimistă; da, dar nu doar atât, ci observăm o viziune deschisă asupra lumii în care trăieşte. Prozatoarea mărturiseşte: „Am trecut în viaţă prin bucurii, dar şi prin multe, multe necazuri, încât de multe ori hotăram în inima mea să scriu o carte”. Anii au trecut, experienţele de tot felul s-au acumulat năvalnic în buzunarul inimii sale, pe care autoarea le-a aşezat cu dibăcie ca pe nişte cărămizi la construcţia solidă a unui demers literar. Din voia Domnului s-a apucat de scris şi visul i s-a împlinit. La o lectură mai puţin atentă, nararea faptelor, până la un punct pare o acumulare de banal, de neînsemnat, de un text oarecare, prezentând preocupări diverse ale vieţii casnice, însă apare ceva care tulbură banalitatea prin fapte, evenimente pline de semnificaţie.
Povestirea vieţii începe firesc, chiar şcolăreşte, cu datele de identificare, anul naşterii (1931), locul în care a văzut lumina zilei – satul Copăceana Comuna Berezeni, judeţul Vaslui „sat cu o vechime cam de două sute de ani, este aşezat pe o vale lungă, cu dealuri de jur-împrejur şi ieşire la miazăzi. Oamenii satului sunt toţi agricultori, cu gospodării frumoase şi fântâni în curte”. Are un adevărat cult pentru înaintaşi şi pentru familia ei (moşi, strămoşi, bunici, părinţi, „copchii”, nepoţi). Amintirile despre aceştia sunt omniprezente în sufletul ei, apreciind că din toate amintirile sale, cele de „copchil” sunt fascinante.
În micuţul sat natal începe şcoala, cu o trăistuţă şi tare-i mai plăcea să înveţe, teminând anii şcolari cu premii. În clasa a şaptea renunţă la şcoală, nu pentru că nu ar fi vrut să mai înveţe (acest lucru era tot ce-şi dorea), ci pentru că i s-a spus că nu mai are voie să-nveţe, având origine nesănătoasă (cei din familiei fiind consideraţi chiaburi). Neavând încotro, se împacă cu viaţa de la ţară, întemeiază o familie (intră în rândul lumii), povestind cu patos pregătirile pentru logodnă şi pentru nuntă (peţitul, tocmitul, zestrea…) şi despre nunta care a ţinut trei zile, ca-n poveşti. Şi ne mai spune Marghiliţa că „Aşa era la noi datina pe acia vremie, că fata să aibă ţol şi băietul car, la nuntă. Se zicia că aşa vor porni bine în gospodărie”. Aduce pe lume „copchii”, pe care-i creşte cu dragoste şi se străduieşte din toate puterile să-i dea la şcoli.
Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Stropi de Românie Profundă în „O viaţă de ţărancă”” →

Vasilica GRIGORAȘ: “Căutând după mere” România Profundă

Actorul, autorul şi regizorul de teatru, scriitorul şi eseistul Dan Puric, prin tot ceea ce spune, scrie şi întreprinde ne asigură de faptul că încă mai există România Profundă. Însă, după ceea ce se întâmplă în această minunată ţară în ultimul timp, suntem tentaţi să îl contrazicem chiar cu fapte indubitabile. Pentru a crede, susţine şi îmbrăţişa o variantă sau alta, este nevoie de o analiză foarte atentă şi să fim receptivi la semnalele definitorii ale manifestării poporului în graniţele sale, sau, mai nou, şi ale aparţinătorilor poporului român trăitori pe meleaguri străine.

Nu ne-am propus să facem un exerciţiu, o expunere, un eseu a ceea ce înseamnă România Profundă, ci îi vom lua drept “avocaţi ai poporului” pe cei doi autori ai cărţii “Căutând printre mere – un dialog amical” între Pavel Rătundeanu-Ferghete şi Ben Todică, apărută la Editura SITECH, 2018. “Cei doi se spovedesc unul altuia întru theatre a deux, ori spre o upanişadă”. (George Anca). Ei poartă în sufletul lor o Românie abisală, deşi au avut destine diferite, un parcurs particular al timpului, fiecare are un caracter bine conturat şi strict individualizat, deosebindu-se fundamental în anumite privinţe, însă au moştenit numeroase trăsături asemănătoare, printre care aş enumera: sfânta naturaleţe a fiinţei lor, lucida analiză a vieţii, gingaşa acurateţe a iubirii… Trăind la mari depărtări, necesitatea ori hazardul a făcut, ca la un moment dat să se întâlnească şi să-şi unească puterile în realizarea unei lucrări obişnuite şi simple (doar la prima vedere), însă măreţe, de anvergură şi cu mare încărcătură emoţională.

Ambii autori, au reale calităţi scriitoriceşti “un ştiutor şi un mai ştiutor“ (George Anca), dar abordează stiluri total diferite; Pavel Rătundeanu-Ferghete, intelectualul-ţăran, care străbate în căruţă/şaretă ori la pas uliţele satului şi distanţele dintre sate, se implică adânc în viaţa concetăţenilor, observă cu lux de amănunte, până la detaliu tablourile care-i atrag atenţia în mod plăcut, sau, din păcate contaminate de viruşii descompunerii adevăratelor valori umane. Ben Todică, artistul-muncitor, călătorind peste mări şi ţări cu mijloace de transport sofisticate, moderne (maşină, tren de mare viteză, avion), minte luminată care operează cu maniere subtile de interpretare a realităţii actuale, suflet deschis, fin observator şi cunoscător al vieţii popoarelor pe mapamond. Prin întâlnirea celor doi a apărut o carte, după opinia noastră, un “caz“ în peisajul prozei româneşti, care îi parafează pe autori ca scriitori care se mişcă liber, cu o dezinvoltură a simplităţii ce nu trebuie confundată cu absenţa esenţei, ci din contra este calea iscusită de acces la izvorul cristalin al rădăcinilor unui popor.

Se observă la cei doi scriitori un nonconformism, atât în viaţă “mă simţeam în largul omului liber scăpat din închisoare, a calului scăpat în buiestru din frâu“ (Pavel Rătundeanu), “aveam acasă mai multă libertate“ (Ben Todică), cât şi în scris. Nu se supun unor canoane, de orice fel ar fi ele, ci povestesc firesc întâmplări din viaţa lor, din realitatea imediată, colorându-le afectiv, dându-le fie o conotaţie negativă, ori una pozitivă, admirativă.

Incertitudinea încadrării tipologice tematico-narative a cărţii, nu-i ştirbeşte totuşi coerenţa interioară, unitatea subcontextuală. După George Anca, volumul este un roman: “Tiradele şi personajele lui Pavel ambiţionează romanul creşterii lui la umbra replicilor centaurului româno-australian“. Cartea poate fi considerată roman social (fapte, trăiri, relaţii interumane, acţiunea desfăşurându-se în principal în două orânduiri sociale – socialism şi capitalism…), roman istoric (referiri la toate perioadele istorice şi conducători…), roman de atmosferă şi moravuri… “o viaţă aşa cum a fost”, roman autobiografic ori un jurnal, memorii, mărturisiri… Din punctul nostru de vedere, volumul este o monografie a sufletului românului adevărat, cu conştiinţa nepătată, cu dorinţa lucrului bine făcut şi cu rost, întru împlinirea menirii cu care a fost trimis pe-acest pământ. În opinia autorilor, “scrierea este o rugăciune“, iar “pâinea şi pacea sunt liturghia luminii“. Totul este prezentat sincer, fără exagerări, fără ficţiune, fără artificii meschine; totul este trecut prin propriul filtru, acela asemenea sitei celeste, prin care norii îşi cern fulgii de nea ori stropii de ploaie pentru a hrăni pământul roditor. “Istoria este cea trăită, neinventată, istoria-poveste frumoasă e dintr-al nostru colţ al ţării, ţară,pe care o am cum rar alţii o au. Doamne, dar eu o am cu aur cenuşiu strecurat de luminat şi curat, o am cu folclor şi oameni destoinici, cu oameni de aur, oameni măsură a lucrurilor, oameni potriviţi la locul şi timpul potrivit, sfinţiţi de năstruşnicia lor, câştigată de şcoala urmată, ca şcoală dincolo de şcoală pentru a se ridica de pe orizontală pe verticală întru răsit de soare şi binecâvântate a ceea ce-i iubire, drept de înviere“. (Pavel Rătundeanu)

Autorii dovedesc o foarte bună memorie a amănuntelor, uimitoare putere de analiză, cartea distingându-se printr-un biografism autentic, constituit în mare parte din confesiuni sincere, mărturii relevante pentru înţelegerea demersului lor literar. Remarcăm la Ben Todică stilul concentrat, exprimarea rafinată, fină, interpretarea pertinentă fenomenelor lumii contemporane, şi nu numai, cu trimiteri exacte la fapte şi oameni, punând punctul pe I (mare). Pavel Rătundeanu face dovada clară a unei asimilări în timp de vaste cunoştinţe din literatura română şi universală, din istoria şi geografia ţării şi lumii, din cultura neamului românesc, dar îşi dezvăluie cu francheţe sumedenie de trăiri existenţiale, familiale, sociale, profesionale. Cu prezenţă de spirit şi acuitate mentală a glăsuit cuvinte pline de lirism şi muzicalitate, aşa cum i-au fost încrustate cu litere de aur în propriu-ul ADN.
Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: “Căutând după mere” România Profundă” →

George BODEA: Un demers temerar- antologia băimăreană eCreator 2

De-a lungul unui singur an (2017) apăreau la Baia Mare cinci antologii (patru de poezie şi una de poezie şi proză), de sute de pagini fiecare dintre ele şi cu zeci de autori mai mult sau, cei mai mulţi, mai puţin cunoscuţi. Şi iată, la început de an 2018, apare o nouă voluminoasă antologie tot „de poezie şi proză“, editată de Cenaclul Ecreator 2 şi cosiderată de prefaţatorul ei, poet el însuşi (Ioan Romeo Roşiianu, „o fotografiere a literaturii române“!). Toate cele şase antologii (şi aflăm că o alta e în curs de alcătuire) au apărut în cadrul unui proiect amplu intitulat mai întâi „prietenii poetice“, iar în cazul ultimei , mai cuprinzător, „prietenii literare“. De această ultimă dată, „prietenii“ sunt în număr de 74.

În continuare, fiindcă realizatorul principal al ultimei antologii este dispus să ne mai dea cuvântul („Şi, după cum era firesc, comentariile vă vor aparţine dumneavoastră, cititorilor!“), aş încerca să-mi formulez cât mai constructiv părerile, închipuindu-mă în ipostaza de membru onest al cenaclului ce a dat titlul volumului. Acelaşi făptuitor al antologiei mărturiseşte în prefaţă că a fost nevoit să respingă zeci de autori „guralivi şi indignaţi“, din rândul cărora îi şi numeşte pe câţiva dintre cei mai sâcâitori, dar se va vedea în prima parte a acestei „luări de cuvânt“ că lista lor este mult mai cuprinzătoare, doar că nu-l voi numi pe niciunul dintre „prea mulţii gureşii poeţi“, cum îi numea Blaga în poezia Lucrătorul, ci voi cita pasaje / abateri flagrante de la ceea ce înseamnă imagine poetică.

Primul pas al formaţiunii neomogene ce ni se propune este făcut cu stângul: „Ceasul cel rău când a venit / Nu ne-a întrebat dar m-a găsit“ (Ceasul cel rău). De data aceasta, alfabetul a vrut-o. Dar urmează şi alte „ceasuri rele“ şi nici nu poate fi altfel când întâlnim asemenea autodefiniri stranii şi hilare: „Eu sunt această claie de aiurări ciudate / Eu sunt această minte-n colţuri“ (Poate c-am să rămân şi-o să mai fiu). Sau când artele poetice şi profesiunile de credinţă sună aşa: „Îşi risipesc poeţii zilnic ADN-ul / Cerneală şi cenuşă este pulsul lor / Cu febra frunţii se hrăneşte Zeul / Ce le-a pus Cruce, vers nemuritor“(Unor visători). Alta îngrijorătoare: „Călimara ascunde cuib de viespi / Pagina e albă şi rea / Cuvintele par lepădate / Vârful peniţei e băut / Ritualul dimineţii cade-n vis / E un început de sfârşit al fiinţei / O trudă fără sens“ (Albastrul zilei). Şi încă una, bavardaj ceva mai nevinovat: „Şi eu şi voi şi ei şi ele / Plutim azi printre cuvinte / Şi-mi scot o oglinjoară / Şi-apoi tu să mă ţii minte / Cum mă uit acum în ea / Şi văd lumea şi văd stele şi văd multe / Tu zici că-s nebun, dar de fapt cutreier doar printre cuvinte“. (Ora exactă).

Cu asemenea „arte poetice“, este explicabil să se ajungă la „performanţe“ de genul: „Într-o zi am ascuns marea sub pernă / Să pot aduna roua de pe garduri / Soarele curgea trist peste valuri absente / La răsărit, din cuvinte nerostite / Am zidit o cetate“ (Valul). Încă una: „Am urcat şi-am coborât multe scări de sentimente / Căutându-mă în bezna sufletului meu de om“ (Regăsiri).

Pe „scări de sentimente“ se poate ajunge şi la naivităţi sprinţare exprimate banal ori alandala: „Pe valul vieţii uneori / Agerul vânticel suflă fiori / Magnific din pomii frumoşi tare,/ Străjerii sărutaţi par de încercare“ (Drum binecuvântat).

Nu mai e sigură, în aceste cazuri, nici soluţia tatuării: „Îmi scriai poezii pe piele / S-a ales praf şi pulbere din ele“ (Melancolie de noapte). Aşa că nu-i de mirare să afli că: „Obosit îmi este versul, zilnic ţi-l trimit pe vânt / Se întoarce fără vlagă, sufletul mi-e răvăşit“ (Gânduri rătăcesc în noapte).

Unele mărturisiri sunt înduioşătoare: „Mi-e dor de strachina cu lapte dulce“ rosteşte atât de convingător cineva. Sunt şi alte aspecte înduioşătoare. Mama apare în foarte multe texte de album de familie. Cineva îşi motivează sentimentul de recunoştinţă: „Când eu urmez al tău cuvânt / Să fiu poet de seamă / Dar simt acum cum chipu-ţi sfânt / Încet, încet mă cheamă“ (Măicuţă scumpă).

Recunoştinţa se îndreaptă şi către Dumnezeu cam din acelaşi motiv: „Iar Tu m-ai înzestrat, / Doamne, / Cu-atâta talent / Şi-atâta inspiraţie Divină / Încât cred că foarte curând / Voi deveni / Cel mai de seamă poet.“ (Imn de slavă). Tot poezie de album e şi cea mai mare parte a liricii erotice. În acest sens Ultimul dans e citabilă în întregime, păcat că spaţiul nu permite redarea ei, mai ales că numaidecât ar trebui acordată atenţia şi temei sociale şi politice. Cum politica şi viaţa socială oferă nenumărate motive de îngrijorare şi decepţie, tonul lozincard-vehement cu greu ar fi putut lipsi: „Jos cu prostia, să urcăm dreptatea / În locul ei, pe care toţi îl ştiu. / Nu ne îmbătaţi cu apă rece / Prea mult amar ne-aţi pus în farfurie“ (Vorbe mari).

Multe s-ar putea spune despre poezia marilor teme, dar se cade să ne oprim măcar o clipă atenţia asupra unui factor agravant care constă în mulţimea de abateri de la normele limbii literare. Câteva exemple însoţite de sublinierile subsemnatului:

„Ascunşi de priviri vom rămâne doi sloi“ (Ninge a dor);
„Eu nu sunt un animal / Şi nu mă las pradă unei fiere“ (Sumbru)
„Minciuna nu le va desparte“ (Dincolo de cuvinte)
O poezie se intitulează Dimineţi matinale în umbra paşilor tăi

Chiar dacă despre această categorie de contraexemple s-ar mai putea face şi alte afirmaţii în numele necesarului adevăr, aş încheia, totuşi, mărturisindu-mi optimismul prin apel, culmea, la un citat al unei autoare din aceeaşi categorie:

„Poezia este un bun tratament, / Ea mă alină, tot ea mă dojeneşte. / A copiilor mei, frumos testament, / Rămând nu-nbătrâneşti” (Microniversul).

Partea a doua a acestei pseudorecenzii ar putea începe cu o întoarcere pe dos a mesajului din strofa redată mai sus. Există poezie care nu e un remediu universal, ba chiar poate fi periculoasă dacă o înţelegi aiurea; ea arareori „alină“, cel mai adesea provoacă, nu prea dojeneşte, fiindcă, de pe când era şcolăriţă, nu-i plăcea pisălogeala şi rareori e îndreptăţită să devină „un bun testament“. E drept că, doar atunci când e „naivă“, are toate şansele să nu-şi dea seama de vârsta reală pe care o are. Iar a fi autentic înseamnă a te cunoaşte înainte de toate pe tine însuţi.

„Sunt numai scribul trist care traduce / jurnalul scris cu vorbe nerostite / de nevăzuţi ţintuiţi pe cruce“ (Corneliu Neagu, Epitaf fără cuvinte).

Continue reading „George BODEA: Un demers temerar- antologia băimăreană eCreator 2” →

Constantin MARIN: Recenzie la cartea părintelui Radu Botiș, „CA TĂMÂIA ÎNAINTEA TA”

Trebuie menţionat, de la bun început, că această carte este plăcut mirositoare (spiritual vorbind), prin patru aspecte, primele două fiind legate de grafică: în primul rând, imaginea de pe coperta I duce gândul spre un vitraliu de biserică; în al doilea, fiecare pagină este însoţită de o vignetă, element tipografic care sporeşte gradul de interes cu care se citeşte întreaga carte. În al treilea rând, textul este tradus – integral, în ordinea paginilor, desigur – în limba engleză, probabil la sugestia cuiva din cadrul editurii. Şi în cel din urmă, prin mesajul integral al cărţii.

Autorul, părintele Radu Botiş, precizează, în debutul volumului: „Aceste versuri şi gânduri ale mele din următoarele pagini le închin, înainte de toate, Mântuitorului Iisus Hristos, al cărui umil slujitor încerc să fiu, la altarul jertfei mântuitoare – talantul primit nevoind să-l îngrop în pământ, roadele lui să ajungă la voi, fiecare, ca o clipă de mângâiere, ca un sentiment de înălţare şi împlinire sfântă a menirii fiecăruia, vremelnici, pe acest pământ – călători spre cer. (…)”.

Consideraţii şi încurajări despre parcursul literar al autorului acestei cărţi exprimă Pr. Vasile Hotea – Protopop al Chioarului, Augustin Cozmuţa – Redactor-şef al ziarului „Graiul Maramureşului”, Daniel Cornea – redactor de emisiuni religioase la Televiziunea Cinemar şi Emilian Arădeanul – episcop, vicar eparhial (trecut, între timp, în lumea drepţilor).

Se întreabă, părintele Radu Botiş: „Cât de limitat îşi mai poate concepe omul ateu locul veşniciei, pe care Iisus Hristos l-a promis tuturor săvârşitorilor binelui? Totuşi, în faţa morţii, neputincios, omul ateu devine asemenea tâlharului de pe cruce?”. Însă, pentru a stimula atenţia cititorului, observăm cum fluxul de poezii este întrerupt – din când în când – de scurte meditaţii, cu valoarea unor predici, precum cele intitulate „Gândind, mereu, mereu”, „El, Mântuitorul prea milostiv”, „Taina Crăciunului”, „Învierea Domnului Iubirii”.

Una dintre poeziile care merită integral citată este cea intitulată „Rugăciune”: „Doamne, în a dragostei rânduială, / Sub pavăza crucii agale suind, / Lacrimii noastre caută vremi de beteală, / Prin astă lume străluminând. // Doamne, chipul din sfânta icoană / Iradiază, caută vremi de împăcare, / Precum chemarea cea mai de seamă / Inimii noastre dragi, fiecare. // Doamne, la umbra plăcută a liniştii Tale, / Ca o închinare căutând împlinirea, / Iartă-ne, încă, nefireasca umblare, / Pacea din Tine, în noi, fericirea”.

În acelaşi minunat context, ca o prelungire, se încadrează poezia „Lumina Cărţii Sfinte străluce peste vreme”: „Săraci, o, prea săraci am fi, /De n-am avea o călăuză a noastră, / E prea puţin o pasăre măiastră – / Căci cu nimic nu poţi asemui / Această Carte reînviind istorii, / Balsam vindecător şi fără de pereche, / Mai nouă parcă, dar atât de veche, / Scriptura sfântă, urcuşul spre glorii. // Nimic din ce s-a scris ori se va scrie / Nu poate s-o întreacă, să-i fie la egal, / Citind-o, te cuprinde un dor înspre astral, / Şi-un sentiment ferice, plăcut, suav, te-mbie. // Lumina Cărţii Sfinte străluce peste vreme, / Îndeamnă orice suflet la calea sfinţeniei. / De-a pururi mesagerul, imboldul veşniciei, / Te-ncântă această Carte, venind ca să îndemne, / Curată fie-ţi viaţa, curată şi senină, / Adeseori trecută prin încercări, iscoade; / Căci trebuie, ca pomul, şi noi s-aducem roade, / Belşug de fapte bune, mereu să fim lumină. // Ce încredere, ce stare, idee şi speranţă, / Cuprinde şi emană izvorul Sfintei Biblii, / Purtând învăţătura hotărâtoare lumii, / Simbol de împlinire, extaz şi cutezanţă”.

Atmosfera din „Motiv de meditaţie (II)” este, simultan, apăsătoare, încărcată de dramatism, însă, spre final, lasă deschisă poarta speranţei: „Cu câtă înspăimântare ne aşteaptă sfârşitul, / La pragul marii treceri, cu frică meditând; / Lăsând în urma noastră atâta îndurerare, / Copii, mame, prieteni, lângă mormânt plângând. // Lăsăm lumeasca fire, cu pofte şi păcate –/ O viaţă unde totul cândva părea etern, / Văzându-le pe toate ca rămânând iertate, / Dar care, vai, costa-vor chiar chinul din infern. // În viaţa pământească eram prea ocupaţi. / În rugăciuni şi posturi nu mai puteam rămâne, / Credeam atâtea numai şi ne vedeam salvaţi. / Eram neghina care se ascundea prin grâne. / Suntem săraci în fapte şi-atâta de lumeşti. / Un gând nu ne încearcă: să medităm jertfirea. // Iisus îţi cere astăzi în ochi să Îl priveşti. / Şi darul este mare. E însuşi Mântuirea”.

Un peisaj de basm ni se desfăşoară în faţa ochilor, în poezia „Leru-i ler, Prunc Sfinte, dalbe flori”: „Miracol alb coboară dinspre cer. / Beteală împlinită, de lumină sfântă. / Colinde iar vin viaţa şi ne-o încântă. / Dalbe flori, Prea Sfinte, leru-i ler. // Dumnezeu mai poposeşte iar / Din înalt, la ieslea de mister. / Dalbe flori, Iisuse, leru-i ler, / Naşterea Ta Sfântă ne înfioară. // Magii vin să te salute, demn, / Îngerii din cer binevestind, / Sfânta împlinire, prin colind, / Pentru lume, Salvatorul Semn. //Leru-i ler, Prunc Sfânt, dalbe flori, / Imne răsunând întru împăcare, / Semnul nostru adânc de închinare, / Speranţe, rugăciuni, colindători”.
Un îndemn şi o bucurie care va veni, adresează părintele Radu Botiş semenilor săi, în poezia „Uniţi-vă în rugă, voi, fiii bucuriei”: „Uniţi-vă în rugă, voi, fiii bucuriei. / Pe calea înspre ceruri porniţi, dar, de acum. / Alegeţi-vă locul, în ţara veşniciei / Şi nu cădeţi sub cruce, chiar de e greu pe drum. // Întindeţi mâna celor ce au căzut pe cale. / Întoarceţi păcătosul ce merge spre întuneric. / Astfel, pe drept, vedea-vei că rodul faptei tale / E însăşi răsplătirea cu locul sfânt, edenic. // Uniţi-vă în rugă, voi, fiii bucuriei, / Încredeţi-vă pururi în bunul Dumnezeu. / În pacea Lui rămâneţi. E starea bucuriei, / Când drumul înspre ceruri e luminat mereu. // Veghează lângă Tatăl – Hristos reînviat, / Cel răstignit pe cruce, ca jertfă de împăcare, / Veghează – o, creştine, tu, oare L-ai uitat? / Viaţa ta se scurge în marea nepăsare? // Uniţi-vă în rugă, voi, fiii bucuriei, / Căci Dumnezeu acelaşi e astăzi şi oricând, / O cale duce numai spre Taina Veşniciei / Şi un Iisus mai iartă şi mai aşteaptă, blând. / O judecată mare va zdruncina pământul / Când? La plinirea vremii. Şi asta nu o ştim. / Un lucru este sigur: doar împlinind Cuvântul, / Noi vom trăi viaţa pe care o dorim”.

O atmosferă evanescentă, învăluitoare şi transparentă, ca într-un vis, realizează autorul volumului „Ca tămâia înaintea Ta”, în poezia intitulată „Rugă monahică”: „Saltă, inimă curată, / Bucuria Învierii / Fiind vestea minunată / Pentru vremea mângâierii. / Glasuri sfinte răsunând, / Într-un imn de adorare, / Către ceruri înălţând / Rugăciunea de iertare. // Bat iar clopotele sfinte, / Cu glasul tânguitor. / Iartă-ne, Prea Bun Părinte, / Dă-ne crez în viitor. // Trupul nostru de ţărână / Nu-l sorti, Doamne, pieirii. / Fă-l de-a pururi să rămână / Ne-ntinat de pofta firii. // Iar divina Ta suflare –/ Păstrătoare a legii sfinte –/ Dreptul nostru, fiecare, / Să nu-l dăm pe-un blid cu linte. // Suntem, Doamne, fiii Tăi. / Vrem a face ascultare, / Pentru buni şi pentru răi, / Maicii Tale Născătoare. // O! Tu Maică prea iubită, / Caută spre Dumnezeu, / Milă, har şi îndurare, / Pentru cei căzuţi la greu”.
Pecetea divinităţii, pe care o purtăm în noi, încă de la intrarea în această lume, chemarea spre necuprins, spre infinit, spre atotcuprindere, spre locul de Acasă, originar, străbate poezia intitulată „Dor”: „O şoaptă divină, întrecând atotcuprinderea, / Acolo unde, tainic, rugăciunea prinde contur, / La ceasul unde viaţa de taină erupe, / Serafic, acolo e totul mai pur. // Clopotele, acolo, dau glas îngeresc, / În liniştea singurătăţii mântuitoare, / Gândul curat iradiind dumnezeiesc, / Dinspre înalt, către noi, fiecare. // Acolo mă poartă paşii întru împăcare / Hotar dintre lumea aceasta şi cer. / Mănăstire de pace, străjuind către zare, / Lume de taină, de etern, de mister”.
Poate nu exagerăm, atunci când îndrăznim să comparăm atmosfera din această poezie cu aceea din poezia lui Lucian Blaga, intitulată „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”.
Spre finalul volumului „Ca tămâia înaintea Ta”, descoperim un mănunchi de dialoguri, participări ale părintelui Radu Botiş, găzduite de postul TV Cinemar Baia Mare (realizator: Daniel Cornea), în intervalul 1999–2001. „Ultimul cuvânt” este rezervat doamnei prof. Zamfira Deac, prin poezia sa „Templul nezidit”, care se constituie ca o Postfaţă.

Lectura cărţii este declanşatoare de o bucurie gata să se reverse, pe care se cuvine să o exprimăm, însă, cu modestie şi discreţie, ca să fim în acord cu viaţa de fiecare zi a autorului acestei ofrande literare, dar mai ales duhovniceşti.

——————————————–

Constantin MARIN

Sursa: http://www.gazetademaramures.ro/recenzie-la-cartea-parintelui-radu-botis-ca-tamaia-inaintea-ta-20564

Cezarina ADAMESCU: Reflecții lirice

DAN OBOGEANU GHEORGHE, Confesiuni între oglinzile sufletului, Editura Ștef, Iași, 2018

– prefață –

Poezia de dragoste a reprezentat din totdeauna domeniul predilect și al poeților, dar și al cititorilor de versuri, având un impact direct în suflete, mai cu seamă atunci când autorul își așează inima cu delicatețe, în palmele noastre. Ne regăsim în ea, ne căutăm în ea, rezonăm la întâlnirea cu ea.
Dan Obogeanu Gheorghe a simțit acest lucru încă de la primul volum și continuă să creadă în puterea și binefacerile iubirii transfigurată artistic. Ca dovadă, el și-a intitulat primul capitol al cărții ”Poezii de dragoste”.
Reflecția propriului chip în oglinda unui ochi, fie el și de apă, este firicelul de adevăr la care jinduim, fiecare, chiar dacă ne e teamă că el ne-ar putea pune pe gânduri și ne-ar putea descoperi unele lucruri pe care nu suntem pregătiți să le aflăm. Cum suntem noi în ochii celorlalți? Dar în ochii lui Dumnezeu? E de ajuns această scrutare a imaginii ca să ne putem formula o părere? Jocuri de lumini și de umbre, flash-uri îndrăznețe, căuși de apă neîncepută din zăpada memoriei. Ființa dintre oglinzi îți surâde. Ea nu minte, nu se pierde, nu dispare, căci e oglinda memoriei, cea care-ți asaltează simțurile fără odihnă.
Sunt întrebări firești, pe care și le poate pune fiecare. Scormonind ”între două universuri vidate / În care Împăratul Faraday / N-a găsit o cale” (Între oglinzi).
Tema oglinzii este destul de răspândintă în poezia de ieri și de azi, dar, de fiecare dată, capătă noi valențe interpretative. Ființa dintre oglinzi poate fi îngerul tău veghetor, ori dușmanul care te pândește. Și cum să nu te simți dezgolit, când privirile celorlalți te asaltează? ”Privești în stânga ta / Și vezi părerea celorlalți. / Privești în Dreapta Ta / Și te vezi / Cum nu credeai! / Ești Tu” (Între oglinzi).
Mâna grea a destinului poate sfărâma cu un pumn oglinzile necruțătoare.
Realism, magie, glas nostalgic, ton elegiac, multă imaginație și o eufonie plăcută, toate acestea intră în componența poeziilor acestui romantic contemporan.
Într-una din poezii, autorul a încercat să definească Fericirea: ”Fericirea-i piatra scumpă, perla fundului de mare / Scotocită de pescarii răsăritului de soare, / Prea măruntă și prea scumpă, giuvaier desăvârșit, / Colier din trup de scoică, mult dorit și arvunit” – iar concluzia este una cât se poate de optimistă: ”N-ai s-o porți la gât în salbă, ci pe inima rănită, / Fericirea ta e una, lumea ta-i nefericită, / Când trăiești în tihnă viața, ai doar perle de iubire…/ Sufletul curat și sincer este marea Fericire!”(Fericirea).
Aceeași temă este reluată și în alte poezii, în care Fericirea apare ca ”un strop de Dumnezeu” (Fericirea…)
Poezia în stil popular are un melos deosebit, de o incantație aparte: ”Între suflete albastre / Caii mărilor cu pânze / Se aleargă printre frunze / Pe un cer cu alabastre! / Într-o seară ce nu-i seară / Între stele ce nu-s stele, / Am răpit dintre nuiele / Floarea câmpului de ceară!”(Contraste).
Poezie parfumată cu orhidee, cu mușcate, ”flori de foc și tămâioară”; (florile de tămâioară apar de ai multe ori), caprifoiul, flori de alabastre, florile de măr, dar și ”flori de ispită”; și ”un mugure de nalbă”.
Dar din acest imperiu floral, poetul alege ”metafore de flori” și ”floarea de spirit”, pe care ni le dăruie cu mărinimie.
Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Reflecții lirice” →

Ben TODICĂ: Cuvânt înainte la cartea “Cautând după mere”, aparută la Sitech Craiova, 2018

L-am descoperit pe Pavel Rătundeanu-Ferghete cum aş găsi o maramă maramureşană sau un costum naţional brodat şi înflorat cu tot felul de motive locale, şi din mitologia strămoşilor noştri români. În el se aud voci ce vin de departe, pline de dragostea şi culoarea omului aşezat de mii de ani pe aceste pământuri. Sunt cuvinte modelate de vântul şi ploile locului, dar şi mai mult de faptele strămoşilor noştri, în izbânzi şi înfrângeri, însă întotdeauna în cinste şi umilitate. Ţin mult la accentul şi muzicalitatea cuvintelor sale atinse de istoria locului. Mult mai mult adevăr se ascund în ele, decât în textele pregătite literar ale academicilor noştri, pentru că acestea din urmă sunt controlate de agenda stăpânirii pe când ale lui, fiind neglijate şi batjocorite sunt intacte şi stau mai aproape de trecut, de lanţul istoriei. Această carte este un tablou, este o sculptură din topor care ascunde în imaginea fiecăruia dintre noi punţi spre ai noştri de departe. Prin textul lui Pavel se vede cu adevărat prin ce trece România azi pentru că, vorba lui Blaga, darul omului s-a născut la sat. El, în sfânta-i simplitate e sincer şi necenzurat încă de guvernanţi, şi aşa va dăinui. Le spune pe faţă, aşa cum sunt toate: dureri şi bucurii, frumos şi urât, lumină şi negură. În peripeţiile sale, poţi citi felul cum sunt percepute legile ţării, în aparatul administrativ, atât de guvern cât şi cel particular. Descoperim că trăim în două lumi, una de la televizor şi o alta în provincie; şi mai simţim şi acel cordon ombilical care îi leagă pe români de sute de ani din moşi strămoşi, din tată în fiu, care nu vor să îngenuncheze. În toată această broderie ţâşnesc steluţe ale culturii universale, ţesute cu mireasma vie a locului. Pavel e un om foarte citit şi trecut prin viaţă, acest fapt îl iscodeşte să contribuie cu demnitate şi multă mândrie la susţinerea stâlpului de rezistenţă a neamului, ca om talentat şi hărăzit de Dumnezeu în a-ţi cunoaşte şi recunoaşte învăţătorii şi, prin aceasta să devină erou alături de contribuitorii literaturii române. Fiecare poezie a sa e un poem şi elogiu adus creatorului, aproapelui sau pământului românesc şi limbii române, însă nu trebuie să uit valoarea corespondenţei sale cu mine, originalitatea textelor sale prin care pulsează plaiul natal precum licuricii prin lanul de grâu. Eu m-am hrănit cu vorbele sale şi ca să-mi satur setea de acasă şi dorul am început să-l înghiontesc ca să mai spuie câte ceva, şi aşa s-a ajuns la această carte pe care acum, în final a început s-o iubească ca pe un nou fiu cu doi taţi. Îi sunt recunoscător pentru răbdarea cu care m-a aşteptat să ies din spital ca s-o finalizăm şi s-o înmânăm neamului nost, unde îi este locul.

Cu iubire,

Ben Todică

Australia

Virginia CHIRIAC: Călător prin (ano)timpurile lui Nicolae Matei

Debutul editorial se produce în cazul lui NICOLAE MATEI, la capătul unui îndelung travaliu artistic, după numeroase amânări şi ezitări, care-au precedat momentul hotărâtor al demersului public. La ora aceasta, NICOLAE MATEI este deja un poet consacrat, cu două volume de versuri recent apărute, ce-l individualizează în peisajul liricii autohtone printr-o notă de profundă originalitate. Ultimul său volum, CĂLĂTOR PRIN ANOTIMPURI (Editura Lucas, Brăila, 2018), emană un aer de prospeţime tinerească, în acord cu epicureismul funciar al autorului, propice unui lirism viguros, de autentică trăire.
Se observă la acest poet o anume vocaţie a concretului existenţial, resemantizat simbolic în desenul grațios al unui imagism poetic prolific și luxuriant. În ciuda abordărilor tematice de-o incontestabilă gravitate, precum cea a trecerii timpului și în pofida glosărilor pe marginea iminenței sfârșitului, lirica lui Nicolae Matei este expresia generală a unei permanente jubilații senzoriale, care rezidă dintr-un năvalnic preaplin lăuntric, dintr-o insațiabilă dorință de viață. Autorul volumului CĂLĂTOR PRIN ANOTIMPURI este fără îndoială un hedonist avid de cunoașteri și de trăiri plenare, cu descătușări ale energiilor interioare către stările de nemărginire ale extazului suprem:”Să fugim nebuni în noapte spre tărâmuri de tăcere,/Umbrele-n bătaia lunii să ne crească prin unghere,/Pe tărâmuri de-ntuneric să ne rătăcim smintiți,/ Focul rugului s-aprindem de iubire-mpătimiți.//Să furăm praful din stele,s-alergăm să nu ne prindă,/Cu argint să vopsim luna,să ne privim în oglindă,/Cu ceva să-nvelim vremea să nu-i fie deloc rece,/Să lăsăm noaptea nebună în iubire să ne-nece.//Timpului să-i punem piedici, să-l păstrăm închis sub lacăt/Vâlvătaia să se-ntindă, nopții să nu-I punem capăt/Iar cenușa de sub ruguri s-o arunce-n patru zări/Doi nebuni scrântiți la minte de-ale iubirii chemări.”(Iubire nebună)
Inspirația lui Nicolae Matei izbucnește în ritmurile frenetice ale fiorului adolescentin, pe fluxul năvalnic al emoțiilor sale genuine, pe care le codifică în simbolistica unui limbaj poetic impresionant prin naturalețea și sinceritatea confesiunii lirice. Departe de a fi anacronică, poezia de inspirație erotică readuce în conștiința cititorului, farmecul incantației melodice a romanței de dragoste. Poetul nu creează impresia că s-ar înscrie într-un program estetic clar definit sau că și-ar fi propus să rupă tipare, ci vine doar să ne bucure sufletul cu simplitatea rostirii și a simțirii netrucate:”De ce să-ți spun că te iubesc,/Să dau năvală-n declarații/Cuvinte mari n-am să-ți rostesc/Să nu mă pierd în aberații//De ce să-ți fac un jurământ/Cu vorbe goale și deșarte?/Iubirea-n falsul legământ/Nu ne va duce-așa departe.//Mărturisiri de ce să-ți fac?/Urăsc meschinul interes,/Cât mi-am dorit să-ți fiu pe plac,/Dar tu nimic n-ai înțeles.//De ce să uit, n-am să te iert/Nu recunoști că m-ai mințit,/Te-ai abătut din drumul drept,/Și tot ce-a fost s-a năruit//Iubirea nu stă în cuvinte/Și-n jurăminte de prisos,/Ne cere să luăm aminte/Să o trăim în serios.”(“De ce să uit…”)
Continue reading „Virginia CHIRIAC: Călător prin (ano)timpurile lui Nicolae Matei” →