Paul LEIBOVICI: Minciuni adevărate de Berthold Aberman

Autorul acestei cărți, se dovedește prin noul său volum, a fi un analizator profund al diferitelor categorii de persoane; a relațiilor bilaterale între cele două sexe, urmărind cu desăvârşit interes, aș spune profesional, raporturile, curba seismică a vieții între cele două personaje, în permanență evoluția raporturilor.

Pe psihologul Aberman îl preocupă atât legăturile naive, prietenești ale tinerilor, cât și a celor care de mult au trecut vârsta primei tinereți. Ceea ce gândesc și simt tinerii zilelor noastre, în condițiile noi, în care nu întotdeauna, părinții au acces. Educația primită în sânul familiei?! Dacă aceasta a existat într-o oarecare măsură, se reflectă în comportarea tinerilor și gradul de intensitate. Însăși sentimentul apropierii prietenești, care se poate transforma în anumite condiții într-o dragoste sau chiar o pasiune oarbă pentru ambele părți, intră în preocupările autorului.

Însăși titlul, „Adevărul și minciuna”, pune lectorul în cumpăna gândiri sale. Adevărul – poate fi total? Dar minciuna!! În cadrul relațiilor dintre Ea și El, să constatat nu numai la personajele din povestiri sau romane, un dezechilibru. Uneori sentimentele depășesc logica, și nu odată în anumite condiții de viață logică se impune distrugând cu vrere sau nu sentimentele – fie ele până în acel moment crucial, puternic. Autorul își îndeamnă lectorii chiar de la început: „Adevărul, merită și trebuie să se impună, chiar dacă, uneori cere sacrificii…”.

Pentru a fi conștient de această afirmație, de greutatea propriu zisă a, adevărului, e absolut necesară o educație temeinică, încă din primii ani ai existenței. O a doua afirmație – preocupare, a lui Aberman, ar fi destinul. În acest scop lectura capitolului „D-ale vieții”, vine să elucideze – am spune într-o oarecare măsură, care este sensul acestui cuvânt, greutatea pe care o are în cursul vieții. În general dacă oamenii, recte o pereche de tineri sau maturi, de-a lungul vieții se pot baza pe ceea ce se numește, destin, legăturile sentimentale între doi tineri, pot fi sau ar fi necesar să se bazeze pe acea flacără interioară care devine văpaie. Saint-Exupéry, la vremea sa a afirmat că: „Adevărate iubire începe de acolo de unde tu nu mai aștepți nimic în schimb!” Tineretul zilelor noastre crede în văpaia dragostei atâta timp cât poate fi întreținută!… dar e știut că și văpaiele, acel foc sufletesc are nevoie de o anumită educație, pentru a putea fi întreținut! Poate nu la nivelul superior.. Dar câte nu intervin în viață, în fiecare moment?! Avem noi tăria sufletească, logica temeinică pentru a nu ne lăsa furați de bănuieli deșarte? Când una din părți (El sau Ea) are darul de a convinge, de a scoate din mânecă argumente, de a ameți partenerul (a) cu înșir-te de cuvinte amețitoare, victima cade. E uneori prea târziu, trezirea… Însuși autorul Aberman încheie capitolul „Bănuiala” cu: „E rușinos să arunci ceea ce ai ridicat…”

Dacă îndrăgostirea de o persoană e doar un joc de moment, sau dacă e ca focul din sobă care are puterea de a încălzi doar camera unde se află soba, lasă-mă să intru în inima ta, dezvăluie o nouă problemă, la care aș afirma, un răspuns e prea puțin: „Da, într-adevăr, dragostea e adesea plină de suferinți…” Răceala sau indiferența părții opuse, depinde în cele mai multe cazuri de construcția anatomică, chiar dacă persoana a primit o anumită educație, s-a format în condiții prielnice. Dragostea este la rându-i o suferință, pentru unii plăcută, pentru alții un lanț care atârnă și din care e greu să te rupi! Desigur, nimic nu e veșnic, prin simplu fapt că noi nu suntem veșnici. Dar când iubim, când ne-am găsit echilibrul vieții, când firele dragostei se împletesc, devenind o continuă armonie, dragoste, devenind o obișnuință indispensabilă din viața perechii respective, atunci putem afirma, e o veșnicie! Să fiu iertat chiar și de Sophocles, dar înțelepciunea nu poate fi o bază temeinică a dragostei. În lumea noastră modernă, unde interesele predomină, fericirea e înțeleasă prin bunurile realizate, iar sufletul și mintea e răpită.. fie chiar pentru o anumită perioadă de belșug!

Pornim în viață nu întotdeauna cu entuziasm, depindem adesea de condițiile economice, uneori de educația sau needucație, și nu mai puțin de, construcția noastră interioară. E puțin, e mult!?

Nu întotdeauna, visul tinereții ni se împlinește. Și e firesc” Pe drumurile întortocheate, pline de surprize, de necunoscut și necunoașteri – suntem adesea singuri! Visul, chiar la vârsta maturității, e plăcut, dă farmec vieții.. dar rămâne vis! De aceea Khalil Gibran a putut afirma: „Dacă dragostea te cheamă, urmeaz-o, chiar dacă drumurile sunt grele…”

Condițiile din noua societate contemporană, nu ne permit mai întotdeauna să ne lăsăm antrenați pe drumul visător al marei și aprinsei dragoste. Persoanele mature, cu o oarecare experiență, cu un trecut sau altul, au temeri de un pas în plus… de podelele care se îndoaie cub greutatea corpului, de experiențele trecutului! Maturii învăluiți de visul unei noi aventuri, se lasă mai greu antrenați, iar dacă se decid la noua dragoste e pentru a încerca o reîmprospătare a simțurilor, a unei vieți mai temeinice, sigure… „Găina bătrâna face ciorba mai bună?” Depinde cu cine o împărtășește!!! Simțurile și judecata vin după ce am sorbit din ciorbă!

Cartea, „Minciuni adevărate” formează un mănunchi de aprecieri, de analize întocmite cu dibăcie, experiență de viață, lecturi psihologice și filozofice. Citind-o și reflectând cu aprofunzimea cuvenită, privim societatea din jur și ne întrebăm: „Adevărul vieții cotidiene oare e minciuna de a cărei fire ne împletim la fiecare pas?”.

–––––––-

Paul LEIBOVICI

Rehovat, Israel

15 septembrie 2018

Nicolae GEORGESCU: „Ce e patria română?”

Galina Martea este, între multe altele, membră a Uniunii Scriitorilor Europeni de Limbă Română, o asociație nouă, puțin cunoscută, a cărei titulatură invită la reflecții teoretice. Desigur, ne vine în minte Nichita Stănescu și definiția sa de suflet: „Limba română e patria mea” – pe care, desigur iarăși, și-a însușit-o cu multă însuflețire și D-na Galina Martea (dr., prof., savant, scriitoare).

Nu cunosc statutul și activitatea acestei uniuni de creație, dar despre crezul nichitian am mai scris (vezi seria mea întitulată „Ce e patria română”, în Bucovina Literară, 2003, iulie-octombrie), și cred că sunt dator să reiau ideea. În vâltoarea anului 1848 s-a iscat, la Blaj, printre numeroasele și importantele teme de discuție națională ale momentului, și aceasta a relației dintre patria română și limba română. Pretextul a fost o poezie a lui Ioan Cavaler de Pușcariu (1826-1911), întitulată „Ce e patria română”, și pe care o redau fragmentar: „Ce e Patria Română? / Au e România până / Unde Nistru cu Carpații / Dau mâna cu frații? // Ba nu, nu, măi frățioare, / Pentru că românul are / Patrie mai mare.”.

Primul vers se repetă, și urmează „Au Moldova cea bătrână / cu fiicele ei vecine / De sub mâni străine?” Vine iarăși negația, iarăși întrebarea cu răspunsul: „Au Ardealul, o fântână / Care varsă minerale / Din brațele sale?” Nici asta nu e de ajuns, și se continuă: „Au pe unde Tisa mână / Murmurul său preste Murăș / De la Maramurăș?” Seria următoare: „Au e țara unde-amână / Frații ce-i avem / De-ncolo de Em? Altă serie: „Spune-mi, patria n-ascunde!/ Doar Italia, de unde / Părăsind Capitolinul / Ni se trage cinul?” – și finalul: „Ba nu-i, alta-i frățioare / Patria română care / O numesc eu mare,// Până unde mai răsună / Limba dulce și străbună / Limba care să trăiască / Limba românească / Până-acolo-i frățioare / Patria română care / O numesc eu mare”. Poezia n-a avut ecoul scontat; probabil este un loc comun de epocă, și literaturile altor popoare făcând asemenea relații (zic „probabil”, deși n-am găsit încă modelul german sau francez al lui Ioan Pușcariu – dar prietenul Ion Filipciuc mă asigură că acest model există). Textul este reluat, însă, în Lepturariul lui Aron Pumnul din 1864 (Tom 4, Partea a II-a, p. 272-274) – iar mai târziu, spre 1880, autorul însuși îl trimite Academiei Române spre știință și arhivare. (Prin statutele sale, Societatea Academică Română și-a propus încă de la începuturi să aibă printre membri ei intelectuali români din toate provinciile locuite de români). Oricum ar fi, îmi vine greu să înțeleg de ce un asemenea text n-a intrat în metabolismul culturii române: el enunță conceptul de România Mare, prin care-i înțelege și pe românii din dreapta Dunării, și numește râurile-limită din „Doină” de M. Eminescu (poetul cunoștea bine Lepturariul lui Pumnul, dar nu-l citează nicăieri pe Ioan Pușcariu).

Într-o formă asemănătoare ideea este redescoperită de I. E. Torouțiu în anii 40 ai secolului al XX-lea, când vorbește despre „imperialismul limbii române”, cerând un „imperialism cultural” pe măsură: anume, zice I. E. Torouțiu, regionalismele din limbă nu trebuie în nici un caz izgonite / regularizate, ele marchează / punctează maximul de extensiune a ei în spațiul geografic, sunt urme de românism, umbre ale patriei în alt spațiu. Acest tip de imperialism, accentuează Torouțiu, nu este unul cuceritor, nu lezează pe alții, constată doar prezențe, atestă realități trecute și puncte de atracție virtuală a vorbitorilor de limba română. Este, în fond, o idee pașoptistă care a fost reluată peste un secol – și apoi formalizată, peste alte câteva decenii, în versul memorabil al lui Nichita Stănescu „Limba română e patria mea” – pentru ca în zilele noastre, iată, să se instituționalizeze într-o uniune de creație: redescoperită ca și din nimic, fără conștiința preexistenței și creșterii ei (noi putând să fim convinși că există și alte momente ale acestei creșteri în afara celor câteva peste care am dat mai mult din întâmplare în căutările bibliografice), merită atenția lucrurilor care se repetă în istorie.

Revin la cartea recentă a Galinei Martea „În dialog cu creația umană” (Eseu critic, Ed. Bestelmijnboek, Haga, 2018, 192 pagini). Este, cum spune și titlul, un dialog între culturi, centre și grupări literare din Europa care se exprimă în limba română, despre probleme ale limbii și literaturii române. Autoarea se plasează undeva în centrul Europei, în Olanda, și de aici înregistrează activitatea scriitoricească de sorginte română din Europa (în mod prioritar, din România și Basarabia), dar și din SUA ori Australia, altele: spațiile s-au lărgit mult și se vor cuprinse cu toate în acest „catalog”. Nu este o istorie a exilului românesc, de felul celor cu care ne-au obișnuit istoricii literari de la noi; demersul Galinei Martea este acela de a consemna, de a inventaria urmele – dar mi se pare foarte interesant, pentru că în felul acesta exilul poate deveni diasporă, adică va câștiga sentimentul unității în jurul centrului, nu va mai sta în limbă doar din nostalgie, nu va mai trăi prin izolarea creatorilor ci vor câștiga cu toții sentimentul că prelungesc ceva care există sau se apropie cu existența lor spirituală de ceva care există. Desigur, „Ziua limbii române” (la Chișinău și la București) este un liant al acestor scriitori, Eminescu, orice despre opera și viața lui, îi apropie, costumul popular, obiceiurile, sărbătorile: cele comune se revarsă și cuceresc sufletele.

Basarabia și România, apoi, ocupă un loc privilegiat în preocupările autoarei, care se arată a fi o româncă aprigă în valorificarea culturii și idealurilor supreme românești, de felul unei Sofia Vicoveanca, pentru a zice așa, care-i îndeamnă pe toți la joc.

Ceea ce este cu adevărat interesant în acest eseu de culturologie pe viu, este că lumea aceasta aproape nesfârșită de nume, care ar dubla și tripla volumul unei istorii literare actuale, se înțelege pe ea însăși, se comunică, simte că se află într-un iureș creativ. Vreau să spun că nu sunt „vârfuri” printre poeții și prozatorii prezentați de Galina Martea, impresia pe care mi-o lasă este acea a unei „clase de mijloc” a culturii ce se regăsește liniștită și mulțumită în climatul cultural românesc de parcă de când lumea ar fi trăit în el: este o regăsire spontană, fără ierarhii, fără mari diferențieri. Totodată, aș menționa că acești poeți și prozatori ai limbii române redau pe viu, cu multă noblețe sufletească, conținuturi literare care impresionează prin vigoarea și inteligența cuvântului, astfel fiind puse în lumină opere ce merită a fi apreciate cu multă atenție. Iar printre atâția poeți și prozatori ai neamului românesc, din loc în loc autoarea pune portrete de mari oameni de cultură (Nicolae Dabija, Iurie Colesnic, Rodica Elena Lupu, Galina Furdui), savanți contemporani de mare notorietate (Ruxandra Vidu, Valentin Tomuleț, Virgil Mândâcanu, Alexandru Moșanu, Nicolae Bucun) care vor să ia cuvântul pentru a-și defini crezul, a-și descrie pe scurt teoriile ori a-și prezenta cărțile. Galina Martea realizează un discurs analitic-literar prin intermediul căruia ne prezintă creațiile scriitorilor români contemporani de pretutindeni, respectiv, punând în valoare și activitatea profesională ale acestora. Cu toată probitatea științifică sunt redate titluri de lucrări, cu anii lor de apariție și editurile respective, în acest sens cartea Galinei Martea servind, în mod onorabil, și ca fișier de bibliotecă.

O carte scrisă cu entuziasm, care te cucerește prin crezul autoarei; volumele și autorii lor, edițiile, revistele, sărbătorile, dezbaterile – cu toții și cu toatele sunt ca niște personaje neliniștite în căutare de joc ordonat – și lasă impresia unei ordini interioare, pe care îți zici că doar din neatenție n-ai sesizat-o până acum.

–––––––––––––––-

Nicolae GEORGESCU

31 august, 2018

Vasilica Grigoraş cu admiraţie printre „Amintiri, portrete şi nu numai…”, de Brânduşa Dobriţă

Când anul 2018 începea a se desprimăvăra, Brânduşa Dobriţă, o viaţă profesoară de limba şi literatura română la Şcoala Gimnazială “Ştefan cel Mare”, un gimnaziu de elită din municipiul Vaslui a publicat două cărţi la Editura PIM, Iaşi. Prin prisma profesorului instruit şi dedicat, cu experienţa câştigată într-o carieră didactică îndelungată, autoarea oferă spre lectură „Poveştile Marei” (versuri), o carte dedicată nepoatei sale dragi şi „Amintiri, portrete şi nu numai…” (proză scurtă), cu un „Cuvânt înainte” al scriitorului, criticului de teatru şi profesorului Teodor Pracsiu şi un alt material introductiv, intitulat „Caligrafii narative”, semnat de jurnalistul şi scriitorul Daniel Dragomirescu.

Sursele de inspiraţie pentru volumul de proză sunt propria viaţă, familia, prietenii, cunoscuţii în diferite perioade ale vieţii, de când a deschis ochii cu băgare de seamă la tot ceea ce se întâmplă în jurul ei.

Deşi imaginaţia a jucat un rol important în scrierea cărţii, mare parte din evenimentele descrise se bazează pe întâmplări reale. Întâlnim trăiri jucăuşe ori triste, cutume, deprinderi încetăţenite şi dorinţe manifeste în viaţa de la ţară. Eroii amintirilor construiesc cu migală, firesc o mini-societate, familie care parcurge faze şi urcă trepte ale mai multor generaţii. Străbunici, bunici, părinţi, copii, unchi, mătuşi, veri…, fiecare cu priceperea şi osteneala sa seamănă cu grijă, apoi culeg roadele muncii lor. Povestitoarea dovedeşte o bună cunoaştere a vieţii de familie, absoarbe ca o sugativă de bună calitate cerneala din papirusul povestirilor adulţilor. Filele acestor povestiri despre personaje dragi din familie stârnesc val de emoţii atât în sufletul Brânduşei, cât şi în inima cititorului. Viaţa de zi cu zi este o sursă inepuizabilă de inspiraţie, iar autoarea cu cele mai iscusite procedee sondează morala oamenilor, preocupările, stările de spirit… Toate acestea dovedesc promtitudinea condeiului Brânduşei, o înţelepciune prudentă şi totuşi penetrantă în cele mai mici amănunte din anumite scene de viaţă, deşi aşa cum mărturiseşte „Amintirile vin năvalnic şi mi-e greu între atâtea scântei şi neguri”. (În dor de ducă)

Stilul scriiturii este simplu şi clar, vioi şi uşor de identificat de la prima lectură, deşi ca structură este plină de digresiuni, momente de refecţii, observaţii răzleţe, descrieri de natură… Sunt însăilate abil opiniile adulţilor cu privire la fapte, situaţii, personaje…

Limba literară utilizată constituie un excelent exemplu de felul în care un „meşter” talentat al scrislui poate folosi cuvintele şi expresiile curente, creând imagini de mare frumuseţe estetică. Povesteşte despre grădină ca despre un tărâm cu adâncimi de necuprins, în care autoarea a cunoscut miracolul vieţii, pentru că „Vorbea bunicul despre grădină ca despre o lume tainică în care totul se face în linişte şi răbdare, de la sămânţa pusă în patul cald al brazdei, la biruinţa plantei şi până la răsplata din mâna copilului cuminte.” (Bunicul Grigore)

Proza din această carte are o coloratură lirică, abundă în figuri de stil, adevărate striaţii fine scoase în relief, ori săpate în adâncurile naraţiunii: „doamnele dalii cu pălării florentine superbe”, „mazărea pocnea în găoacea ei ca o sprinceană de fată mare”, iar autoarea era „un spiriduş curios şi pofticios”…

Minunate descrieri de natură, comparabile cu cele sadoveniene atrag prin imaginaţie şi limbajul elevat: „Venind de la „şuşaua” naţională, mândria locurilor, lăsând în dreapta satului Bălţaţi, dai de un platou unde vânturile aspre se bat în voie, zdrenţuindu-se doar în scaieţii pitici cu flori roz, mari şi provocatoare între spini usturători. Cu vântul în faţă, încerci să-ţi faci loc, urmărind cărarea. N-ai de ce să-ţi sprijini privirea, căci zările sunt departe. Te agăţi de scaieţii care te roagă să-i iei cu tine, „în dor de ducă”. Şi când crezi că ai pierdut orice speranţă în a mai da de vreun picior de om, le zăreşti deodată pe amândouă: biserica şi groapa satului. Este o imagine tulburătoare pentru călătorul obosit, o imagine atât de aproape de Dumnezeu: Raiul şi Iadul, înălţarea şi căderea, mântuirea şi pierzarea.” (În dor de ducă)

Pe firul arniciului din care este împletită cartea, sunt înnodate cu trăinicie drăgălăşeniile copilăriei şi experienţa de neuitat a fetiţei Brânduşa, care a jucat rolul principal, alături de marele actor Ion Caramitru în filmul „Baladă pentru Măriuca” (1969). Candoarea adolescenţei şi farmecul studenţiei aduc aminte de prima dragoste, autoarea conturând cu cele mai luminoase tuşe portretul îndrăgostitului, pe ritmul muzicii inimii şi al paşilor de dans eclatant, cu priviri gingaşe pe sub sprinceană şi înţelesuri subtile, bătăi de inimă în galopul cailor de rasă şi zboruri de fluturaşi prin stomac, greu de ţinut sub obroc. Sentimente înălţătoare trăieşte autoarea alături de alesul inimii din studenţie, Cibi, poetul şi profesorul eminent de limba română, şi copilul lor, Claudiu, căruia îi dedică povestirea „Gâzulucul poliţist”.

Cartea are şi o mină tristă; arborele genealogic al autoarei este unul de viţă nobilă, în care doamnişoarele de pension au fost nevoite să se adapteze vieţii impuse de comunism. Ceea ce s-a păstrat cu sfinţenie a fost urmarea profesiei de dascăl, învăţător a înaintaşilor din familie.

Revenirea, reîntoarcerea la rădăcina existenţei îi aduc autoarei în minte gânduri din povestirile rudelor din vremurile de război, cu ororile, dramele, pierderile de vieţi, fricile, neajunsurile şi dorurile de cei dragi. În timpul războiului, venirea ruşilor a fost una dintre cele mai mari atrocităţi ale populaţiei. Din povestirea Brânduşei aflăm că au intrat în „casă şi au făcut-o grajd”, iar animale şi păsările, toate au fost mâncate cu neruşinare de aceştia. De fapt, acest comportament barbar a fost menţionat de mulţi dintre scriitorii din România în scrierile lor.

Scriitoarea ne spune cu mândrie că înaintaşii din neamul său aveau „suflet de aur”, „erau bolnavi de dragoste de oameni” şi aveau demnitatea sădită în sânge, declarându-se duşmani ai potlogăriilor şi nedreptăţilor. Aceasta era în mare parte, tipologia personajelor din viaţa satului şi, întărind această idee, autoarea precizează că nu se poate să nu slujeşti unor asemenea Oameni şi nu se poate să nu fii mândră de ei.

Meticulozitatea autoarei constă şi în menţionarea numelor de localităţi, sate cu semnificaţie profundă pentru săteni, dar şi pentru învăţători, cei care „fac apostolatul la sat”.

Folclorul local i-a servit drept izvor de inspiraţie în formarea ca om, ca profesor şi artistă. Găsim în carte ecoul peste timp al copilei, fiică de învăţători, admiratoare a obiceiurilor, datinilor, a folclorului participând la serbările şcolare şi la diferite concursuri, festivaluri, şi cu sete de învăţătură, plecată de timpuriu, de copilă în dulcele târg al Ieşilor pentru a se adăpa la izvorul învăţăturii, cu minunata cană de lut a alfabetului limbii române.

Sărbătorile din mediul rural erau apanajul bucuriei săteanului, de la mic la mare. Crăciunul şi sărbătorile de iarnă şi toate obiceiurile legate de acestea sunt prezentate cu acurateţea observatorului, dar şi a participantului la desfăşurarea evenimentelor. Şi este lesne de înţeles şi faptul că, Brânduşa, copil fiind are întipărită în inimă mila şi frica la tăierea porcului în ziua de Ignat. Însă, cu cât acest lucru era mai dramatic, cu atât preparatele erau mai gustoase.

Naraţiunea evenimentelor este plină de amănunte, împănată sincer cu formule morale de convieţuire, într-o diversitate de sentimente a vieţuitorilor satului. Întâlnim şi situaţii în care unii nu au ajuns să se maturizeze, cu atât mai mult să se complice cu lucruri importante, însă relaţiile dintre oameni nu ajungeau la conflicte ireconciliabile.

„Amintiri, portrete şi nu numai…” este o călătorie în timp a autoarei, cu minunata caleaşcă a sufletului, având ca însoţitori pe cei mai apropiaţi şi iubiţi oameni din viaţa sa, drumeţind pe şosele asfaltate şi luminate din harul Domnului ori prin hăţişuri întunecate şi mocirloase din ispita unor minţi diabolice. Cartea poate fi văzută şi ca o scurtă cronică a vieţii şi convieţuirii în secolul XX şi începutul veacului XXI.

Mesajul Brânduşei din această carte este acela de a ne întoarce la simplitate, să renunţăm la ceea ce este înzorzonat, împopoţonat cu lucruri, idei, ifose de import, pentru că am devenit nişte snobi, iar snobismul manifestându-se astăzi ca un sport de masă.

Aducând în atenţia cititorilor şi motto-ul volumului, de fapt o autodefinire a autoarei: „Eu fac parte din acea categorie de oameni nostalgici, cu vocaţia tragicului, veşnic nemulţumită, mereu cu nevoia de-a fi compătimită de cineva, care nu iubeşte ziua de azi decât mâine, când n-o mai are.”, sper că v-am făcut mai curioşi şi vă invit să citiţi „Amintiri, portrete şi nu numai…”, de Brânduşa Dobriţă.

——————————————

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

10 august, 2018

Elena ARMENESCU: Reflecţii asupra volumului „Noile năluciri ale abatelui Bernardo” (vol. al II-lea), de Adrian Botez[1]

Adrian Botez (AB) este unul dintre scriitorii cu înaltă conştiinţă civic-divină şi unicul care s-a îmbrăcat în rasa călugărilor franciscani, şi-a luat, vremelnic, pseudonimul Abatele Bernardo (AB, trăitor la finele veacului al XVI –lea şi începutul celui de-al XVII-lea) şi a purces, nu numai în multe, multe călătorii real/ imaginar /fantaste – ci a şi scris…

În ciuda mijloacelor de transport medievale (mersul apostolic, măgarul, corabia) călătoreşte în voie pe mai toate continentele, să vadă şi să scrie (despre ce a văzut, dar, mai cu seamă, ce a gândit în legătură cu ce a văzut şi auzit, ori poate doar i s-a părut…) – pentru noi, cei de acum şi pentru cei care vor urma.

Astfel, au ajuns şi sub ochii mei paginile volumului intitulat “NOILE NĂLUCIRI ALE ABATELUI BERNARDO” (vol. al II-lea). Aici, în acest volum, cuvintele uneori devin trâmbiţe, iar frazele-clopote de alarmă, trezitoare pentru omenirea “slăbănogită” – nu numai în credinţă, dar şi în disponibilitatea de a gândi.

Asemeni unui bun chirurg, care introduce adânc bisturiul în rana dureroasă, răsucindu-l, dacă este cazul, să cureţe, bine de tot, orice urmă de germen al răului, autorul A B, prin zicerile sale, ne poartă în trecut şi ne pune faţă în faţă cu fapte atât de reprobabile, condamnabile, ale unora care aparţin speciei umane, faţă de alţi semeni ai lor. Bine au formulat anticii, dintr-o tristă constatare, dictonul: Homo homini lupus…

Alteori, ne duce cu sine în ţinuturi paradisiace, ori ne face părtaşii/ martorii unor întâmplări fantastice, când cursul cuvintelor devine fie înaripat, sprinţar – fie lin-curgător, dedulcit la visare, ba chiar hâtru, ca de poveste, nemaivorbind de multitudinea şi abundenţa metaforelor, care transformă, ades, de-a dreptul – proza, în poezie…

Acest al doilea volum – “NOILE NĂLUCIRI ALE ABATELUI BERNARDO” – este structurat în douăsprezece capitol – de fapt, douăsprezece minunate eseuri (care, deşi au legătură unele cu altele, pot fi citite şi separat) – la care autorul a mai adăugat unul: “OCHIUL SFINXULUI (eseu despre romanul poliţist mondial)”. Scrierea fiecărui eseu este justificată sub pretextul citirii unor manuscrise ale “nobilului şi profund meditativului” abate Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcantara :” Întâmplări ciudate la răscrucea dintre lumi” şi “Jurnalul unui abate abătut de la viaţă (ne întrebăm, asemeni autorului: abătut – de cine sau de ce?) – şi reprezintă o trimitere fie la Rădăcinile reale ale lumii, fie spre unul din miturile urzitoare ale lumii, sau alte teme esenţiale.

Este neîndoios faptul că sunt mult mai mulţi oameni urmaşi ai lui Cain, decât cei ai lui Abel (reamintesc: Cain a fost primul ucigaş de pe faţa pămâtului, care a comis fratricid, omorându-şi fratele, pe Abel, din invidie).

Ei bine, nu este de mirare că AB şi-a ales ca prim eseu, prezentat în volum: “Abatele şi pictorul nefericirii lui Cain” – în care este vorba despre un copil (adoptat de mic de un cuplu sterp, de oameni bogaţi în averi material, adunate prin: lăcomie, tiranie şi necruţare asupra supuşilor) acum tânăr care-şi omoară părinţii adoptivi, care l-au umilit şi nu l-au iubit niciodată.

Împletirea tainelor şi simbolurilor – culorile florilor (aşezate de asasin în mâinile celor omorâţi) cu straneitatea şi fantastul, plus semnificaţia cifrei trei (trei lumânări în trei sfeşnice de argint) ne introduc, de la începutul volumului, în lumea încifrării/descifrării tainelor. Stilul captivant în care este scris, este unul original, al unui scriitor responsabil, care-şi cunoaşte misiunea: ”Am venit doar să te întreb. În numele lui Crist Mântuitorul de pe Cruce, Satană, răspunde!” (întrebarea este valabilă pentru fiecare păcătos…).

Sub pecetea Tainei Absolute a Confesiunii, care se desfăşoară în cămăruţa /confesional din palatul în care se petrecuse odioasa crimă, autorul şi, totodată, confesorul, face o analiză – fără judecare (“Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” – cf. Matei, cap 7).

După stingerea spontană, miraculoasă a celor trei lumânări, când ei rămân în semiobscuritate, urmează o descriere tot cu trimiteri la ceea ce cunoastem din mistica creştină: Şarpele…: “CELE TREI FUMURI “se încolăceau, şerpuiau albicioase, prin văzduh, se împleteau pervers, între ele… acum, în văzduhul camerei-confesional parcă domnea, cu o anvergură cosmic, UN CUIB DE ŞERPI ALBI, indistincţi şi ilizibili, şopotitori şi ameninţători…imposibil de distins între ei…. Parcă am fi stat chiar în Miezul Beznei Infernului”.

Pentru abate, anii au trecut şi între timp a vizitat multe locuri: “Englitera, Spania, Şvedia, Grecia, Albania, Italia, Lumea Nouă a conquistadorillor” şi a tot soiul de aventurieri pidosnici, având, în adâncul lor, ireversibil, sămânţa Crimei, sămânţa lui Cain. “Am cunoscut, cu uimire şi groază, ţările Orientului păgân, fascinant, total amorul, Crima sadică, nedreptatea despotică….fiindu-le starea de normalitate… Persia, Turcia, Ţara Chitailor, Nipponia…”

Bătrân fiind, s-a aşezat sub umbra unui chiparos “cosmic de înalt şi infernal cernit” (se cunoaşte legenda chiparosului, devenit simbol al nemuririi, al longevităţii), gândindu-se la “câtă nefericire este în lumea asta, preaîndelung lăsată de Cristos–Dumnezeu să vieze, să se chinuie sub norii încruşiţi ai Demenţei… Boala secolului nostru: DEMENŢA”.

Temă majoră, dostoievskiană, “CRIMA ETERNULUI NOSTRU PĂRINTE CAIN…” îl determină pe autor să poposească şi să îndelung mediteze asupra ei – şi reuşeşte, cu prisosinţă – în contextul întâmplărilor de azi, când se săvârşesc crime peste tot pământul, având cauze multiple, printre care LĂCOMIA, SETEA DE ÎNAVUŢIRE cu orice preţ…

Pare cunoscut subiectul acesta, nelipsit de la ştirile zilnice, celebrul breking news…

Următorul eseu, asupra căruia vreau să mă opresc, este al doilea în volum, intitulat: RĂDĂCINILE REALE ALE LUMII. De ce l-am selectat? Răbdare! Vom afla îndată…

Autorul, cu înaltă măiestrie artistic-scriitoricească, folosind chiar metode homerice, pentru a evidenţia locuri sau eroi, pune alte personaje să vorbească, într-o perpetuă uimire şi mirare, privindu-le de jos în sus, fără saţiu, pe cele pe care le doreşte preamărite,

Ca purător al AND-ului celor care au vieţuit, luptat, închinat, iubit şi locuit pe aceste meleaguri din cele mai vechi timpuri, de la FACEREA LUMII, A ÎNŢELES CĂ NU ESTE DESTUL SĂ VORBIM NOI despre: oameni, locuri şi fapte, despre binecuvântările şi harul acestor trăitori în Duh, ci este mai nimerit, ca fratele Ambrosio – eruditul ghid spiritual a lui Bernardo – de la Mânăstirea franciscană din Toledo, să povestească despre minunăţiile văzute şi auzite în Ţara lui Făt Frumos şi veşnicite de Bernardo, în scrierea sa: “Întâmplări caudate, la răscrucea dintre lumi”.

Totdeauna, tinerii, însetaţi de cunoaştere, caută şi găsesc prietenia unor astfel de oameni, cum era fratele Ambrosio, care “umblase mult, văzuse multe – şi bune, şi de tot rele”.

Într-o seară, când ei doi stăteau adânciţi, în tăcere, în faţa focului din cămin: “două singurătăţi de gânduri, întâlnite aproape întâmplător” fratele Ambrosio – privind fix la vâlvătaia focului – rupe tăcerea, şi începe prin a evoca credinţa sa din tinereţe, privind Italia, cu Cetatea sa de Miracol, Roma, capitala unui imperiu vestit, considerată Buricul Lumii – Romă care a excelat nu numai prin organizare administrativă şi legislativă, ci şi prin artă, celebrităţi, pesonalităţi ilustre, cu totul aparte faţă de celelalte, iluminatori ai Europei (după cum considera, cândva, înţeleptul “şi foc de deştept şi cititul” Ambrosio, care, acum, trecuse de 70 de ani).

Toate acestea le credea, până când a fost trimis de mai marele său, cu o misiune secretă, în Răsăritul Europei, la “păgâni”, unde a aflat că nu era aşa.

Urmează – cum aminteam mai sus – din dragostea aceea ancestrală a autorului, dragoste profundă, neţărmurită, pentru ţară şi neam – urmează cea mai frumoasă pledoarie închinată atât spiritualităţii strămoşeşti, manifestată din cele mai vechi timpuri în Ţara Munţilor Fermecaţi pe care băştinaşii îi numesc Carpaţi (de la tribul carpilor) cât şi acestor locuitori care “cred în Crist şi în toate cele cereşti, cum cred în Apă, Cer, Păduri şi Munţi, în toate cele ale NEMURIRII, ÎNVIERII…” deci, adaugă Ambrosio “VIZIUNEA NOASTRĂ ASUPRA ACESTOR OAMENI (mândri şi senini, sfinţi în Credinţa lor veche şi nestrămutată), VIZIUNEA ASUPRA STRĂVECHIMI ŞI ÎNĂLŢIMII SPIRITULUI LOR – TREBUIE SCHIMBATĂ – RADICAL”.

În continuare, sunt menţionate calităţile de excepţie ale vechilor conducători DACO-VALAHI, protejaţi de adevăraţul MAG: “EL MAGUL, ESTE PĂRINTELE NOSTRU, AL TUTUROR VOIEVOZILOR, MUCENICILOR ŞI MARTIRILOR PENTRU STRĂJUIREA NECURMATĂ A ACESTOR TĂRÂMURI SFINTE”.

Nimic nu este uitat! În primul rând, CREDINŢA monoteistă în ZEUL ZALMOXIS, în animalul sacru LUPUL FENRIR (“hieroglifa Supremă a lui ZALMOXIS”), alături de PAJURĂ, ca protectori divini, care reprezintă sursele puterii lor, credinţa în nemurire, după cum afirma Herodot, în urmă cu aproape două milenii şi jumătate în „ISTORII”: „Îi învăţa că nici el, nici oaspeţii lui şi nici urmaşii acestora în veac nu vor muri, ci se vor muta numai într-un loc unde, trăind de-a pururi, vor avea parte de toate bunătăţile”.

CUNOAŞTEREA – avansată, pentru vremurile acelea, privind ştiinţele: astronomice (vezi calendarul dacic!) şi cele ale vindecării în concept holistic: “Zamolxe, regele nostru, care este şi zeu, spune că precum nu se cade să încercăm a vindeca ochii fără să ne ocupăm de cap, ori capul fără trup, tot astfel nu se cade să încercăm a vindeca trupul fără să vedem de suflet, şi că tocmai din pricina asta, sunt multe boli la care nu se pricep doctorii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să îngrijească” (Platon, Dialogurile cu Charmides).

Ucenicii lui Zalmolxis învăţau de la acesta descântece, rostite incantatoriu – adică SUNETE- VIBRAŢIE, cu care bolnavul intra în rezonanţa vindecătoare – adevăr confirmat azi de fizica cuantică.

Cu rigoarea istoricului – folosindu-se şi de izvoarele scrierilor antice de necontestat (Herodot, Strabon, Platon, Iordanes) – autorul redă şi explică, pe înţelesul tuturor, măreţia şi strălucirea de care s-au bucurat TRACII, din a cărui ramură fac parte geto-dacii, şi, ulterior, întâmplările-taifun (năvălirile popoarelor migratoare, expansiunea islamului, Imperiul otoman, Imperiul Roşu ateu – comunismul), abătute asupra poporului nostrum, până s-a ajuns la starea de acum, când, în ciuda tuturor acestor încercări, CREDINŢA VIAZĂ ÎN POPOR.

Continue reading „Elena ARMENESCU: Reflecţii asupra volumului „Noile năluciri ale abatelui Bernardo” (vol. al II-lea), de Adrian Botez[1]” →

Vasilica GRIGORAȘ despre „…77… Noduri culturale și semne amicale”

Am primit în dar o carte cu dedicaţie şi autograf de la prof. dr. Dumitru V. Marin, intitulată „…77… NODURI CULTURALE ŞI SEMNE AMICALE”, Iaşi, Editura PIM, 2018. Cărţi închinate unor personalităţi din diverse domenii de activitate s-au mai scris, a devenit deja un exerciţiu firesc, dar să antrenezi personal un număr considerabil de viitori coautori ai unui asemenea volum, mai rar.

Titlul ne aduce aminte de volumul de versuri al lui Nichita Stănescu, „Noduri şi semne” şi de cartea Anastasiei Dumitru: „Bujor Nedelcovici – Conştiinţa de scriitor”. Deosebit de incitant, deloc explicit, că de…, „nodurile”, au şi ele misterul lor. Te fac destul de curios ca să zăboveşti pentru a „descâlci iţele” şi a vedea frumuseţea firului. Dezlegându-le poţi „pipăi” cu mintea şi sufletul fibra din care este alcătuită ţesătura (cartea), îi poţi identifica şi simţi fineţea, îi poţi verifica, pe cât posibil trănicia, vigoarea…, şi dacă mai adăugăm şi „semnele”, care presupun anumite înţelesuri încriptate, este nevoie să ne aplecăm cu dibăcie asupra conţinutului volumului.

Răsfoindu-l, am constatat că în peisajul cultural vasluian şi în tabloul literar al prof. dr. Dumitru V. Marin a apărut un volum inedit, cu o alcătuire ingeniosă, o radiografie din mai multe unghiuri a vieţii şi activităţii jurnalistului vasluian, completată cu alte 77 de radiografii individuale.

„Nodurile” (semnatarii) întăresc textura volumului, îi dau strălucire şi consistenţă, iar „semnele” sunt gânduri, trăiri, sentimente care ne fac să privim cu respect, bucurie şi admiraţie „adresantul”, prezentat ca fiind un om special. Şi, toate aşezate pe brocardul fin al aniversării omului de cultură Dumitru V. Marin, la împlinirea a 77 de primăveri, cel care se declară „aprilist”, născut pe data de 28 aprilie 1941.

Revenind la carte, aş putea spune că în paginile sale s-a cam spus şi scris totul despre sărbătorit. Asta însemnând că este destul de greu să mai scrii ceva original, după ce 77 de condeie şi-au spus punctul de vedere despre omul şi profesionistul Dumitru V. Marin. Totuşi, ceva mă intrigă, mă provoacă să mă erijez în purtătorul de cuvânt al colaboratorilor volumului şi să aduc, pe scurt, la cunoştinţa publicului cititor opiniile acestora cu privire la „pesonajul principal” al volumului, care are marele merit de a fi adunat între cele două coperte o sumă de oameni valoroşi, 77 de nume din domeniul literaturii, ştinţei, culturii şi spiritualităţii din ţară şi din străinătate, colaborând de bună voie la întocmirea unui volum colectiv.

Se spune că numărul, cantitatea nu înseamnă neaparat şi valoare, şi este foarte adevărat. Însă în cazul de faţă, întâlnim 77 de semne de preţuire, de amiciţie, de prietenie sau întâlniri de-o dată în viaţă, cu o ocazie specială ori întâmplătoare, care au lăsat amintiri pe pelicula inimii jurnalistului multimedia. Este lăudat, adulat, atribuindu-i-se calificative care mai de care mai elevate, însă prezentat şi „cu păcate şi virtuţi”, precum spune Mihai Apostu. Îl întâlnim pe D.V. Marin în multiple ipostaze, din copilărie până în prezent. Textele sunt decupaje din realitatea imediată, pe care sunt încrustate căutările, acţiunile, gesturile, reacţiile, implicările, mobilizările pentru a depăşi obstacole şi a intra pe nişe favorabile autodepăşirii personale şi profesionale în misiunea nobilă de promovare a culturii. Ne sunt prezentate momente de plonjare în adâncul valurilor vieţii profesorului, dar sunt selectate cu grijă fragmente din spuma strălucitoare a acestora şi redate spectaculos. Astfel, putem afirma că volumul omagial degajă o adevărată nobleţe, un neîntrecut flux de amabilităţi, desigur vedirice. Acest buchet de „semne”, arătă în toată splendoarea sa valoarea incontestabilă a profesorului şi jurnalistului, cap de afiş în viaţa culturală şi literară vasluiană.

Aşadar, cartea este o impresionantă apariţie editorială din mai multe motive: valoarea intrinsecă a conţinutului scriiturii, valoarea şi însemnătatea personalităţilor în varii domenii ale cunoaşterii umane şi, nu în ultimul rând, valoarea personalităţii destinatarului tuturor acestor misive, profesorul, jurnalistul, scriitorul, omul de cultură, Dumitru V. Marin. Pentru a susţine această ultimă afirmaţie aş aduce ca argumente câteva coordonate ale muncii şi activităţii domniei sale: este deschizător de drumuri în presa modernă (prima televiziune din ţară,1990, înfiinţarea postului de radio Unison, Vaslui,1993, Bârlad, 1994, apariţia ziarului Meridianul, 1996, revista internaţională Meridianul Cultural Românesc, 2015); interviuri cu 9 preşedinţi de stat, 14 prim-miniştri, zeci de miniştri, deputaţi, senatori, ambasadori; înterviuri cu înalţi ierarhi ai bisericii, PF Teoctist, PF Daniel, mitropoliţi, episcopi, transmisiuni în direct la radio-tv din 32 de ţări; vicepreşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi preşedinte Filiala Vaslui, 2005…

În sprijinul aceleiaşi idei, aş completa cu mărturiile făcute în carte de mai mulţi coautori. Scriitorul, criticul literar şi emiscologul Theodor Codreanu apreciază că Dumitru V. Marin este: „Una dintre cele mai pitoreşti personalităţi din Vasluiului ultimelor decenii”. În opinia Danielei Gîfu, jurnalistul vasluian este: „un desfrunzător de idei supralicitate… cu vorbă hotărâtă şi plină de sensuri ideatice, caută dreptate.” Vasile Ghica îl numeşte: „Un renascentist al zilelor noastre”, iar dr. Valeriu Lupu îl consideră „lord al slovei” şi, pentru toate acestea şi multe alte merite, Simion Bogdănescu îl recomandă ca fiind un „model cultural de urmat”; punct de vedere argumentat de Corina Matei Gherman „Dumitru V. Marin nu a irosit timpul, l-a folosit eficient, lăsând în urma sa o muncă de cercetare, de creaţie şi îndrumare. Dumitru V. Marin cred că trăieşte din izvorul obârşiilor, trăind copilăria, respectând tradiţiile şi vatra, iubind natura şi credinţa, studiind şi slujind limba, cultura şi istoria”, şi de afirmaţiile preşedintelui Emil Constantinescu: „a avut darul de a face.” şi a ajuns un organizator, activ şi integrat în comunitate…” Şi timpul a trecut, iar „Copilul de altă dată, înălţându-se după călăuza-ursitoare, a devenit profesorul dr., scriitorul şi monografistul, reporterul şi întreprinzătorul, editorialistul şi managerului tv, „cel mai mare jurnalist din toate timpurile”- cum lesne de constată, o personalitate rar întâlnită pe Valea Zeletinului.” (Tatiana Galan). Până a ajunge aici, uneori a avut curajul de a băga mâna în foc, cu riscul de a se frige, de a se apăra de sabie cu braţul gol; poate, a simţit asprimea flăcării şi iuţimea ţăişului, însă n-a renunţat, ci s-a călit.

Ordinarea alfabetică a semnatarilor este ceva obişnuit pentru astfel de scriituri, autorii incluşi se prezintă, se definesc, argumentează prezenţa lor în acest demers literar cu minunate merite şi realizări. Firesc, nu oricine putea fi subiect şi autor, totodată. Un lucru de apreciat este şi faptul că în carte sunt incluse şi dedicaţiile unor autori, scrise pe cărţile oferite lui D.V. Marin. Aş aminti pe: Nichita Stănescu, Horia Zilieru, Alexandru Balaci, Valentin Silvestru, Laurenţiu Fulga, Traian Nicola, Cezar Stegaru, Ioan Talpeş, Tudor Pamfile…; şi acestea sunt voci grăitoare cu privire la preocupările şi mediul cultural al filologului şi omului de presă vasluian. Aşadar, cartea este o seră în care au fost plantate seminţe roditoare, din care au răsărit plante viguroase, binefăcătoare culturii româneşti, sufletului şi minţii cititorului. Are gustul unei şampanii vechi, veritabile, din podgoriile Huşilor; o băutură spumantă, nici seacă, nici dulce, una adevărată, ademenitoare.

Din orice perspectivă am privi lucrurile, putem conchide că D.V. Marin reuşeşte să se individualizeze în peisajul cultural vasluian. Fără împlicarea serioasă a domniei sale, am fi vorbit de mult de o insolvenţă, un faliment al jurnalismului din zona Vasluiului. Nu este vorba de lipsa de valoare a scriitorilor, artiştilor plastici, oamenilor de cultură, în general. Vasluiul nu duce lipsă de aşa ceva, ci aceşti autori talentaţi nu ar fi fost popularizaţi şi cunoscuţi de populaţia judeţului, peste graniţele acestuia şi chiar ale ţării. La D.V Marin se împletesc într-un mod fericit cultura, inteligenţa şi spiritul practic, puterea de adaptare. Deşi de formaţie umanistă a dovedit un spirit întreprinzător nebănuit. Ştie să caute şi să descopere conjuncturi, să creeze şi să fructifice oportunităţi, să transforme banalul în senzaţional.

Orizontul personal al lui D.V. Marin este dominat de o nemaipomenită prezenţă de spirit şi de o rar întâlnită capacitate de comunicare. Volumul „…77 NODURI CULTURALE ŞI SEMNE AMICALE…” are un profund aspect reportericesc, ochii care îl privesc pe omul de cultură , prof. dr. Dumitru V. Marin, sunt experimentaţi, intuitivi, atenţi, anticipativi, surprind limpede derularea reacţiilor, întâmplărilor, evenimentelor unui proces care a evoluat continuu.

Dacă cineva mi-ar cere să fac o ierhie, în funcţie de cât de mult mi-au plăcut gândurile celor 77 de coautori ai volumului, cu toată sinceritatea aş începe cu cel al avocatului Daniel Cernat Marin, fiul mijlociu al profesorului. Mi s-a părut cel mai pitoresc şi dezarmant de sincer punct de vedere cu privire la publicarea unui asemenea volum din iniţativa sărbătoritului, nimeni altul decât tatăl său. Daniel scrie cu pana sufletului, înmuiată în cerneala limpede şi cristalină a minţii. În acest mod, încearcă să înţeleagă rostul demersului tatălui său de a edita o carte despre domnia sa. După multe frământări scrie: „Daaa…, m-a făcut să mă gândesc la ideea asta, ce idee- să-ţi scrie oamenii, ţie despre tine, în cartea ta… hmm, interesant! Mi se pare aproape o nebunie genială! Dacă vrei să n-ai prea multe opinii contra despre tine cere celorlaţi să-ţi scrie ţie despre tine… formidabil! Dacă n-aş şti că graniţa dintre genialitate şi nebunie e… invizibilă, aş avea curajul să spun că tata-i un geniu. Râd, mă rog, nu ştiu dacă aş vrea s-o spun în cartea lui, râd şi mai tare, am înnebunit şi eu. Ce-ar zce cititorul dacă ar citi că fiul spune despre taică-su că-i un geniu? Doi nebuni? Două genii? Unul chiar are statuie…” Minunată reflecţie! Fie şi numai pentru faptul că prof. dr. Dumitru V. Marin este tatăl unui astfel de copil (şi sunt convinsă că şi ceilalţi copii ai săi sunt astfel), merită apreciat şi respectat
Pentru a întregi tabloul conturat „eroului” aceste cărţi şi a oferi credibilitate şi temeinicie cărţii, citez trei puncte de vedere exprimate cu nobleţea şi autoritatea academicianului român, cea mai înaltă treaptă a intelectualităţii româneşti.

„D.V. Marin este un foarte bun profesor (atâţia o spun) de peste 40 de ani, este un lider de presă al ultimelor 2 decenii (şi a avut cu ce), este un iubitor al Bârladului, este un intreprinzător de succes, un personaj de excepţie în cadrul Curentului Cultural-Informaţional pe care-l susţine personal şi prin cărţile sale tipărite […] ne- întâlnit pe tărâmul cercetării, al afecţiunii pentru Bârlad, al activităţii literare, ca etnologi, el fiind menţionat în Dicţionarul etnologilor din toate timpurile şi iată, mi se pare că rămâne un exponent al presei mealeagurilor moldave cu mai multe menţiuni în Istoria presei româneşti”. (Acad. C.D. Zeletin)

„Dascăl, publicist, editor, om de comunicare prin radio şi televiziune, D.V. Marin este emblematic pentru ceea ce socotesc a fi elita neştiută a ţării, cea care modelează mentalul colectiv contemporan, motorul progresului local, adesea necunoscut. Numai că d-sa are şi contribuţii de valoare naţională şi este destul de apreciat” (Acad. Răzvan Theodorescu)

„După cele citite, pot afirma că este o personalitate marcantă a Culturii româneşti, un om de aleasă ţinută intelectuală, o figură reprezentativă a ziariştilor vasluieni şi români, un scriitor cunoscut şi apreciat pentru întreaga sa activitate.” (Acad. Constantin Toma)

După umila mea părere, cred că nu mai este nimic de adăugat, decât Admiraţie şi Felicitări!

——————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

2 august, 2018

Petrache PLOPEANU: Cheile multiple ale roamanului ,,Tabăra damnaților” de Gheorghe Andrei Neagu

Nu vă lăsați amăgiți: Gheorghe Andrei Neagu, „constructorul” acestei „tabere” este un hoț! Iar când spun aceasta o fac cu deplină responsabilitate a celuia care are proprietatea termenilor… Am lecturat pentru întâia oară romanul „Tabăra damnaților” în timpul desfășurării festivalului literar organizat în toamna acestui an (octombrie 2016 n.n.) de către revista Salonul Literar a scriitorului Culiță Ușurelu, la Panciu. Au fost câteva ore de dublă delectare culturală: lectura romanului amintit mai sus și lecturile din creația premianților s-au împletit complet într-o armonie firească a actului cultural.

Am lansat deja în aceste prime rânduri o serie de afirmații care par defăimătoare, dar mai ales pe aceea care face trimitere la „calitatea” de „hoț” a scriitorului Gheorghe Andrei Neagu. Explicațiile sunt necesare, iar substanța lor se leagă de faptele amintite: lectura romanului menționat, dospirea conținutului său un anumit timp, iar apoi reluarea în aceste zile a celor citite altădată, în contextul pregătirilor pentru lansarea romanului. Timpul cuprins între cele două momente a avut darul de a fermenta și distila ideile care la momentul celei dintâi lecturi abia germinau, astfel că, reluând lectura, ele s-au fixat și au dat naștere altora, toate alcătuind apoi o altă realitate, aceea pe care o descriu acum.

Repet: autorul este un hoț. De data aceasta nu mai evidențiez formal termenul prin ghilimele, tocmai pentru a-i conferi o existență de sine stătătoare, reală, fără alte conotații. Autorul m-a lăsat în prima fază să privesc volumul ca pe un roman de tipul altora care au în titlul lor cuvântul „tabără”, iar al doilea termen al titlului, „damnat”, la plural. Mi-am zis că este, până a începe să citesc, un roman polițist sau poate unul de genul romanelor lui Swen Hassel. Am constatat destul de repede că mă înșelasem. Era prima înșelăciune căreia îi căzusem victimă. Am început să citesc: personajele principale, Serafim și Lazăr, doi deținuți închiși pentru viol, locul, o închisoare, timpul, perioada detașărilor la mină impuse de regimul Nicolae Ceaușescu, contextul, o grațiere decretată cu ocazia zilei de 23 August, ziua națională a României socialiste.

Acțiunea se înfiripă: cei doi și alți mulți nenumiți, sunt eliberați din închisoare, li se alătură încă un fost deținut, Petre, sunt repartizați la mină, se prezintă și sunt angajați aici după ce trec prin biroul secretarului de partid. Apare o activistă de partid, tânără, după care celor doi li se aprind călcâiele. Serafim devine (fostul) deținut bun, Lazăr (fostul) deținut rău. Cel din urmă părăsește mina (se va reîntoarce mai târziu), o contactează pe victima „violului” lor, Mariana, amor, sex, merge cu ea în satul natal, se angajează ca frizer. Este descurcăreț, face rost de diferite produse greu de găsit pe piață în ultimul deceniu al regimului Ceaușescu, face un mic „biznis”, cum s-ar zice, etc.

Aici sunt înșelat din nou. Cad pentru a doua oară în capcană: cred, de data aceasta că, autorul prezintă maniheist ultimii ani ai regimului național-comunist. Serafim, simbol al celui care este reeducat de regim, Lazăr, simbol al celui răzvrătit contra regimului. Tânăra activistă de partid, dedicată, altruistă și excavatoristă îl readuce pe calea cea bună pe Serafim. Mariana, cea „violată” cu voie, îl manevrează pe Lazăr, trăiește și cu alt bărbat. Lumină aparentă, umbră relativă. Două lumi, două atitudini, două morale. Chiar așa să fie? Nu, deloc!

Am citit mai departe în timp ce în sală premiile curgeau peste autori. Inclusiv peste autorul romanului care îmi fusese oferit chiar în deschidere. Atunci nu știam că scriitorul Gheorghe Andrei Neagu este un hoț notoriu. Acum știu!… Serafim, fostul deținut, acum buldozerist la mină, se apropie tot mai mult de tânăra activistă cu nume german, Petra Gott (răutatea din mine mă face să mă întreb dacă apare în roman ca urmare a faptului că avem un președinte de etnie germană). Lazăr își continuă viața zbuciumată. Se desparte de Mariana, se apropie de fiica profund materialistă (doar suntem în plin comunism întemeiat pe materialismul dialectic, nu?) a unui popă. Angelica, așa se numește, îl toacă de bani pe Lazăr, care, ca un îmburghezit ce devine, încearcă să o culturalizeze la spectacole simfonice cu piese de Ceaikovski. Conflictele macină această „tabără [a] damnaților” cu trăiri neconforme „Codului eticii și echității socialiste”, în timp ce în „tabăra lăudaților” totul pare să fie ca în romanele proletcultiste ale anilor ’50. Mă îndrept spre sfârșit. Lazăr se reîntoarce după ce fusese „reținut” temporar de miliție, la mină. Dă cu ochii de „fericirea” lui Serafim buldozeristul și a nemțoaicei sale, excavatorista. Vrea să-și continue „biznisul”, încearcă să fure câteva calupuri de dinamită, eșuează și se spânzură sub imperiul fricii că va fi descoperit. Final în care binele învinge răul. Gata!

Gata? Așa de repede? Întorc volum pe toate părțile, îl răsfoiesc din nou, caut alte foi, mi se pare că s-a terminat prea repede, aș dori să continue. Cred că nu-i terminat.

Sunt înșelat pentru a treia oară… Iarăși autorul se dovedește un hoț de înaltă clasă! M-a făcut să îl acuz de proletcultism, să-l întreb, în mintea mea desigur, de ce nu a oferit o încheiere cărții? De ce vrea cu tot dinadinsul să mă învețe, didactic, niște lucruri pe care le știam. Sunt nedumerit. Am încheiat lectura. La fel și festivalul a luat sfârșit, urmează partea de socializare. N-am mai avut timp să-mi ofer atunci concluziile. Și a fost bine…

Urmează la sfârșitul lui noiembrie 2016 pregătirile pentru lansarea romanului „Tabăra damnaților”. Eu l-am citit. Eu trebuie să vorbesc. Et ego in Arcadia, nu? Îl răsfoiesc pentru a-mi împrospăta amintirile. Și deodată îmi răsare în minte, sclipind obsedant, o cheie, o altă cheie, încă una, un mănunchi întreg de chei, mai simple, mai complicate, cu forme gotice, baroce, moderniste, cu semnificații diferite. Din uimirea care mă cuprinde răsare certitudinea și fac un silogism simplu de forma dacă p atunci q: dacă autorul este un hoț meșter, atunci stăpânește la perfecție instrumentul său cel mai important, căruia îi este în același timp și adversar nu numai prieten, cheile. Iar scriitorul Gheorghe Andrei Neagu este nu numai un iscusit mânuitor de chei, ci și un creator de chei desăvârșit. Care sunt, în acest sens, cheile „multiple” ale romanului „Tabăra damnaților”? În ordinea în care le-am identificat în roman acestea ar fi (spun „ar fi” pentru că gama acestor „chei” poate fi uriașă, depășind întreprinderea mea) diverse, acoperind paliere obiective și subiective, cu trimiteri materialiste și idealiste.

Continue reading „Petrache PLOPEANU: Cheile multiple ale roamanului ,,Tabăra damnaților” de Gheorghe Andrei Neagu” →

Lolica Gabriela ANTIPA: ,,Pui de pasăre măiastră”, de Vasilica Grigoraş

Îmi exprim admiraţia şi onoarea totodată, de a fi invitată de către doamna profesor Vasilica Grigoraş, pentru a-mi reda opinia din punctul de vedere al unui învăţător, iubitor de literatură pentru copii, legat de cartea domniei sale de poezii ,,Pui de pasăre măiastră”.

Nu este nicio surpriză faptul că atunci când apar nepoţii în viaţa unui om care iubeşte cartea şi cu o bogată carieră publicistică realizată constant, să nu te îmbie pasiunea de a scrie şi pentru cei mai mici membri ai familiei, numai din curiozitatea de a descrie cum cresc şi se dezvoltă, descoperind pas cu pas ce înseamnă să trăieşti.

Această carte ,,Pui de pasăre măiastră” a apărut ca inspiraţie şi bucurie la împlinirea a 6 ani, a nepoatei doamnei Vasilica Grigoraş, pe numele său, Eva Katerina, ,,o zvârlugă mică”, ,,gingaş boboc de mărgăritar”, ,,pui de pasăre măiastră”, aşa cum reiese şi din dedicaţia cărţii.
Încă de la prima poezie cititorul este invitat la o petrecere a unui copil minune, Eva Katerina, ce se desfăşoară în grădina paradisului, unde parteneri de dans şi de joacă sunt: ,,Cip-cirip de rândunici”, ,,Gărgăriţa”, ,,Cucul”, ,,Privighetoarea”, ,,Licurici”, ,,Vrăbiuţele”, ,,Pasărea”, ,,Poneiul, Coamă roz”. În acest decor mirific, copiii pot descoperi în versuri calde cu rima împerecheată, foarte uşor de memorat, tainele naturii, în care se pot juca ,,De-a v-aţi ascunselea” prin ,,Viaţa dulce ca mierea”, purtând în glas un ,,Cântec”.

La această petrecere suntem invitaţi pe tot parcursul anului, chiar dacă timpul liniar acolo nu există şi totul se petrece într-o clipă. Grădina îşi schimbă ţinutele în funcţie de cele patru anotimpuri, descrise în poeziile: ,,Dis-de dimineaţă”, ,,Flori de primăvară”, ,,Lumina de Paşte”, ,,Minunea de cireş”, ,,Războiul de ţesut al toamnei”, ,,Fulg de nea”.

,,Gospodina anului” oferă oaspeţilor must, gem, dulceaţă şi peltea, în clătite învârtite cu mult drag de ea. Toţi pe ,,Preşul fermecat” dansează şi se minunează de această escapadă.
După ce un fulg de nea îşi face apariţia, vine cu ideea Eva să se aşeze pe albul drum, să ofere bucuroasă ,,Scrisoare către Moş Crăciun”.

Doamna Vasilica Grigoraş retrăieşte copilăria alături de Eva şi se bucură aşa cum o făcea atunci când era copil. Această bucurie pe care poeta o exprimă în versuri la aniversarea de 6 ani a Evei exprimă dorinţa de a se dezvolta armonios cu mediul înconjurător, de a iubi natura, de a fi corectă şi împlinită în viaţă în cele trei aspecte: social, emoţional şi profesional.

Continue reading „Lolica Gabriela ANTIPA: ,,Pui de pasăre măiastră”, de Vasilica Grigoraş” →

Cezarina ADAMESCU: Pași spre necunoscut – Întâlniri fantastice în romanul lui Cristian Petru Bălan ,,Oaspeții din Elizeu”

Oaspeții din Elizeu

Roman

Editura Eminescu

București, 2004

Ca tot ce scrie Cristian Petru Bălan, și acest roman este neobișnuit, atât prin subiectul propus cât și ca modalitate de abordare. Domeniul parapsihologiei a fost atât de mult cercetat de oameni de știință și de scriitori încât, s-ar putea crede că nu mai oferă nimic nou. Dar, dincolo de toate datele în sine, vor exista întotdeauna noi experimente și descoperiri care vor valida ori invalida, informațiile existente. Pe de altă parte, experiențele paranormale, practicile spiritiste, exercită întotdeauna o atracție deosebită pentru om și vor exista mereu adepți pentru acele tulburătoare comuniuni cu lumea de dincolo. Povești de viață și de moarte, de aici și de dincolo, reunite între copertele unei cărți de excepție. Un adevărat ghid informativ despre mari personalități ale omenirii, fie pozitive, fie negative, care au rămas în conștiința posterității prin faptele lor. Experiențe yoghine, experiențe extracorporale, experiențe telepatice, tot ce ține de tainele creierului uman, spiritism și interpretarea fenomenelor spiritiste, levitație, povești despre fantome care se materializează, dar și experimentele marilor savanți, Tesla, Edison, Hașdeu, Einstein și Marconi despre lumea de dincolo, despre Experimentul Philadelphia, despre vocile morților, înregistrate de Konstantin Raudive și despre straniile manifestări psihokinetice ale Ninei Kulaghina și multe alte subiecte curioase, incandescente, rodul muncii de cercetare asiduă a mii de savanți, dar și rodul fanteziei lor, sunt menite să stârnească interesul pentru astfel de subiecte. Un subiect aparte este și cel al teoriei metempsihozei, atât de mult tratat de-a lungul veacurilor.

Discuția din debutul romanului, între un personaj real, un bătrân inginer ploieștean și autorul cărții, constituie baza tratării acestor subiecte de larg interes pentru publicul cititor, dar și pentru omul comun, pentru a-l mai scoate puțin din rutina zilnică. Acestea se pot încadra în categoria lucrurilor extraordinare, de excepție. Autorul subliniază faptul că aceste fenomene, sunt rodul interveției forțelor demonice, care acționează în lume, acolo unde găsesc un „teren slab”, adică o slabă credință și o mare îndoială. Ședințele de spiritism nu sunt decât contactul cu demonii care împrumută vocea și caractersticile celor solicitați să iasă din morminte și să vină la „întâlnirea” cu cei vii, de obicei în crucea nopții, pe întuneric, în locuri obscure.

Nu e de mirare că Biserica creștină interzice cu desăvârșire aceste practici oculte, chemarea spiritelor morților. Relatarea acestei discuții a autorului cu prietenul său, inginerul, este localizată, în Ploiești, autorul menționează și strada și numărul și inserționează și unele date din istoria literaturii române, de pildă, casa în care a locuit Ion Luca Caragiale, în casa lui Ilie Lumânăraru, la numărul 16. Astfel decurge relatarea autorului, îmbogățită cu multe date și informații despre anumite personalități. Interlocuitorul lui, inginerul, este un bătrânel ciudat, singuratic, izolat de toți, cunoscut de locuitorii orașului, pe carel băntuie adeseori, vorbind singur. Iar casa lui, era cunoscută de ploieșteni ca „fiind bântuită”. Iar el purta diferite porecle: Moș Tăgârță, Nea Petrică Vrăjitorul, Nea Caisă, babacul cel sonat ș.a. Oricum, nu prezenta prea multă încredere. Însăși alegerea unui personaj principal în persoana bătrânului vrăjitor, singuratic și nebun, nedemn de încredere, este, pentru autorul romanului „Oaspeții din Elizeu”, o mare provocare.

Autorul nu a considerat necesar să înfrumusețeze întrucâtva existența, conferindu-o vreo aură, ci a prezentat lucrurile exact așa cum le-a trăit. De fapt, era un om cult, inteligent, având capacitatea de a se concentra urgent pe subiecte diferite. Pe numele său Iacobescu Petre, terminase printre primii Institutul Politehnic din Berlin, locuise două decenii în Germania și știa să vorbească germana, italiana și franceza. Bătrânul îi istorisește prietenului său, episoade din viața lui, cum a luat lecții de yoga de la un mare yoghin indian și a ajuns prin exerciții complexe, să-și detașeze spiritul de corp, să poată „ieși în spațiu” călătorind out of body cu deplasări simultane în orice parte a globului și chiar a cosmosului. S-a perfecționat în spiritism, în așanumita yoga creștină. Ochiului vigilent al autorului, identificat cu al scriitorului Codrin Elizeanu, nu-i scapă nici un amănunt din interiorul casei acestui ciudată personaj. El descrie cu minuțiozitate încăperile, vopsite pe dinăuntru în negru, fără nici o fereastră, în care domnea un haos de neimaginat. Singurele surse de lumină erau câteva becuri slabe, legate de sârme, care împrăștiau o lumină precară. Singura cameră locuibilă era camera albastră, unde se efectuau experimentele magice.

Lui Cristian Petru Bălan nu-i lipsește spiritul ludic și un oarecare umor bine dozat, când descrie casa inginerului, în care domneau pisici negre, aproape sălbăticite care i-au zburlit părul de pe cap, cu miorlăitul și mârâitul lor amenințător, că le-a fost violată liniștea. Își apărau teritoriul. Măsuța rotundă, cu picior din cea de a patra cameră, era destinată unui singur scop, acela de a face pe ea, ședințele de spiritism. Argumentând că în Biblie există referințe la practicarea spiritismului, bătrânul Petre Iacobescu aduce două traduceri diferite ale Bibliei în limba română și citește din 1 Regi și din Cartea I-a a lui Samuel, ambele Capitolul 28, versetele 1-25, în care Saul recurge la ajutorul unei vrăjitoare pentru a vorbi cu spiritul lui Samuel. Se subliniază în acest fel, faptul că Biblia admitea în anumite cazuri, de excepție, aflarea viitorului, mai ales pentru îndrumarea poporului. Poveștile acestui plăcut interlocutor sunt cu totul neobișnuite, cu referințe la Sfânta Carte, dar și la anumite cărți de literatură universală. Însă cu osebire, despre spiritualitate. Spiritismul, afirmă bătrânul, practicat corect de către oameni credincioși – a fost însușit de mii de creștini, chiar de la începuturile creștinismului. Părerea lui era că, „este o știință divină care ne poate fi de mare ajutor, oferindu-ne sfaturi, explicații, salvare”. De aici începe experimentul bătrânului, cu dorința expresă „de a fi primul român care să ia contact cu unele dintre cele mai mari somități ale omenirii și să-i aduc aici, în „studioul” meu, unde te asigur că vor veni cu mare plăcere să ne ofere detalii mai mult sau mai puțin cunoscute, din viața lor particulară, cerându-le să-și povestească fiecare „Memoriile de dincolo de mormânt”, cum își intitulase Chateaubriand una din celebrele sale cărți”.

Aceasta ar fi chintesența cărții de față. Curiozitatea fiind trezită, scriitorul devine martorul și asistentul bătrânului Petre Iacobescu la experiențele sale paranormale. Încercarea merge mai departe, bătrânul cerându-i chiar, dacă va accepta, să-i intervieveze el însuși pe acești „musafiri” chemați din adâncuri, direct sau prin mediumul prezent. Și astfel de interviuri insolite aveau să dezvăluie amănunte stranii despre persoanele chemate la ședințele de spiritism. După stabilirea unor reguli minime pentru interviuri, autorului i se pare, și chiar îi mărturisește bătrânului că „Tot ce-mi spui dumneata mi se pare așa…o frumoasă nebunie și o imposibilitate nobilă!” Înaltele spirite ale celor mai mari personalități universale, ar fi, în opinia scriitorului Cristian Petru Bălan, „Oaspeții din Elizeu”. Rob al performanțelor tehnice actuale, autorul îl întreabă dacă le va putea fotografia, filma sau măcar înregistra sonor, pentru că se știe că spiritele nu se lasă „prinse” pe vreun suport material, fie el peliculă, bandă, etc. Elizeul, în limba greacă semnifică locul virtuoșilor, echivalent cu raiul.

Experimentele încep chiar atunci, cu semne vizibile și audibile, pe măsură, rostogolitul sferei pe măsuța rotundă, apariția unui motan negru și pâlpâirea luminii, ceea ce-l făcu pe autor să tresară puternic. Începea marea aventură a „prieteniei” cu cei din lumea de dincolo. Premisele erau deja puse. La data și ora fizată are loc întâlnirea și prima ședință, iar naratorul are plăcuta surpriză de a o cunoaște pe Damaris Iacobescu, nepoata inginerului și cel mai vestit medium care putea materializa orice spirit. Tânăra, de o frumusețe stranie, are o putere fascinatorie și Codrin Elizescu, se simte copleșit. Ceea ce avea să urmeze este de domeniul paranormalului. Și de prisos de precizat că această întâlnire, ca și altele care vor urma, trebuia păstrată ca pe o mare taină, chiar din categoria marilor secrete confidențiale. Preliminariile fiind terminate, cei trei încep ritualul. Somn hipnotic, răcirea corpului mediumului, ezoterism, invocarea către Dumnezeu pentru a-i permite spiritului să vină la întâlnirea cu pământenii. Printre bețișoare de santal, fumigene și candelă…somn cataleptic, mesajele de scriere automată, toate ingredientele unei întâlniri paranormale. Un arsenal întreg. Experiențe psihice, capacități extrasenzoriale, transe cataleptice, cuceriri paraștiințifice destul de periculoase. În plus, materializarea spiritelor în formă tridimensională sau bidimensională. Este invocat spiritul poetului Mihai Eminescu. O carte cu portretul poetului este așezată pe măsuță.

Continue reading „Cezarina ADAMESCU: Pași spre necunoscut – Întâlniri fantastice în romanul lui Cristian Petru Bălan ,,Oaspeții din Elizeu”” →

Vasilica GRIGORAȘ: “Valea, Poete!” – între ironie şi luciditate

În acest an, 2018, la Editura CRONEDIT din Iaşi, poetul bârlădean Simion Bogdănescu a publicat volumul “Valea, Poete!”. Privesc intens coperta pe un fond albastru, între senin şi cenuşiu, împletit cu un galben sclipitor, precum lanurile la maturitate, coapte deplin.
Mă incită titlul: Valea, Poete!, poeme. Deloc desluşit. Mi se pare puţin trist, oarecum hilar, desprind o uşoară ironie… cam “anapoda”. Şi totuşi, reflecând mai atent, conştientizez că acest titlul ne transmite un sentiment ontolgic pe o idee sensibilă: ardoarea confesiunii într-o zvâcnire de strigăt existenţial. Mi se pare deosebit de interesant şi încep să caut. Pe coperta a patra citesc un fragment despre autor: „Trezorier de plăsmuiri, avar şi risipitor, altruist şi însingurat, generos şi ispititor, creatorul bîrlădean este un Midas modern şi enigmatic, iar aurul pe care-l obţine din cuvintele atinse de harul său se numeşte POEZIE. Cu ea şi prin ea ne face părtaşi la cea mai ispititoare aventură care îi este sorocită omului: frîngerea azimei sufleteşti întru îndestularea semenilor!”. (Valeriu Stancu) Înţeleg că este un om plin de paradoxuri, poate prea auster cu domnia sa, dar aş îndrăzni să spun că întrevăd un poet atipic, un scriitor „altfel”, ca şi titlul cărţii. Doreşte oare poetul să fie în trend cu moda de astăzi, când toate se vor a fi altfel: „şcoala altfel”, „familia altfel”, „iubirea altfel”, „literatura altfel”, „poezia altfel”…? Poate că nu, sau doar în ceea ce priveşte individualizarea ca scriitor în panoplia literaturii române.
În cea mai mare măsură, poeţii cântă în versurile lor viaţa cu toate ale ei: cu bucurii şi tristeţi, împliniri şi dezamăgiri, trăiri şi experienţe suave sau mai deocheate, natura întru toate manifestările ei, iubirea de la sublim la grotesc…
Poezia din cartea „Valea, poete!” este de factură filosofică, abordează probleme existenţiale, viaţa şi moartea, timpul ireversibil în dimensiunile lui, impactul sfârşitului asupra prezentului, a morţii asupra vieţii… Prin poeziile sale, autorul se adresează eului interior, însă în subsidiar, se adresează nouă tuturor, şi fiecăruia în parte. Nu-l putem bănui de disperare, dezamăgire, nici măcar de slăbiciune firesc umană, deşi episodic întâlnim fărâme de pesimism:”eu rămân pe ţărm/ nedesluşit/ precum ceaţa/ şi-aştept soarele morţii/ cu faţa plînsă/ cu plînsă faţă.” (Maree ascunsă) Luciditatea, demnitatea şi curiozitatea îl îndeamnă să abordeze subiecte puţin accesibile şi încâlcite, precum lianele în junglă.
În opinia lui Simion Bogdănescu, viaţa este un zbor, iar oamenii se cred zmei înaripaţi, visând să atingă cerul: „Voiam să zbor, şi m-am urcat pe casă/ Şi în agudul greu m-am căţărat -/ Nu bănuiam că cerul nu mă lasă/ Ca să-l întrec eu însumi la-nălţat.// Dar cîte nu visam! S-ajung la Domnul/ În platoşă, cu lance şi cu scut -/ Nu bănuiam că mă pîndeşte somnul/ Şi din văzduh în moarte am căzut!” (Hoinar spre cer), însă în tot şi în toate guvernează probabilul, posibilul, totul funcţionează conform unui plan tainic, fără ca omul să poată înterveni prin deciziile sale „Dacă aş întreba/ duminică dimineaţa/ lumina pe cărare/ de ce luminează,/ nu mi-ar răspunde,/ nici nu m-ar lua/ în seamă,/ ar lumina în continuare…” (Poem probabil)
În viziunea poetului, nimic nu este cert în această lume. Şi pentru a demonstra acest fapt, intitulează zece poeme „Incertitudine”. Încă din primele versuri ale primului poem „Incertitudine 1”, ne spune simplu, deschis că totul „Este o realitate/ părelnică…” şi încheie poemul cu: „Există o părere/ veridică/ Nesiguranţa/ cu care Dumnezeu/ împuşcă mugurii,/ frunzele, ghinda./ Fantomele copacilor,/ strigoii lor îmi vin/ în ochi înapoi/ Nesiguranţa cu care eu/ trec din realitatea părerii/ în părerea realităţii.” La sfârşitul poeziei „Incertitudine 10”, conchide: „O necurmată povară/ să-mi duc în spate/ sacul cu minuni, cu oase/ şi să-mi calc/ în picioare prin vis/ propria umbră”. Viaţa este o călătorie prin ţara minunilor timpului, împletind suavul cu grotescul, delicateţea cu vitalitatea, tragismul cu bucuria.
Şi pentru că înnoptarea vieţii este iminentă, poetul ne îndeamnă să trăim clipa, închinându-i 10 poeme, intitulate „Clipă-loc”, clipele trecând în zbor, şi chiar dacă, de multe ori doreşti să le opreşti, ele trec precum nişte fecioare zănatice, lăsându-şi urmele pe canavaua inimii. „Înfuriat/ am strigat după ea/ pînă ce ploaia a întors/ capul/ speriată/ la colţul străzii/ şi mi-a spus:/ -Las-o!/ N-o opri şi n-o mai/ căuta!/ Am s-o urmăresc eu/ o bucată de vreme/ până ce trece/ cu alt bărbat/ pe celălalt trotuar.” Poetul ne aminteşte, ba chiar ne avertizează că dacă nu tratăm cum se cuvine fiecare clipă, dacă nu ne împrietenim şi nu ne bucurăm împreună, ea ne trădează şi suferinţa noastră ajunge pe culmi nebănuite.
Aşa cum ştim cu toţii, moartea este implacabilă, este singurul lucru sigur în viaţă. Simion Bogdănescu ne-o spune atât de ingenuu în poemul „Cu cheile biblioteci”, „Iubiri tîrzii, pretimpurii/ atîrnă-n cifre liliecii./ Din moarte nu mai poţi să vii/ mai înainte de toţi vecii./ E-un vifor calm de păpădii/ pe toată-ntinderea potecii./ Ce să ghicim din mii de mii/ atîrnă vremea liliecii./ Din moarte nu mai poţi să vii/ cu cheile bibliotecii…” Viaţa este cărăruia pe care defilăm, este ninsoarea cu puf de păpădie clătinat la cea mai mică adiere şi spulberat de vântul năpraznic. Viaţa este cartea, ale cărei file se îngălbenesc încet dar sigur, devin casante, apoi se sfarmă. Autorul ne îndeamnă să folosim „cheile bibliotecii” atât cât trăim pe acest pământ pentru a ne îmbogăţi mintea şi sufletul, singurele comori.
Poezia despre moarte este drăgăstoasă. Autorul, pe un ton dulceag dezmiardă moartea, pe cea mult-nedorită şi i se adresează gingaş, cu diminutive. Ne întrebăm: de ce această abordare? Poate pentru a o îmblânzi, îndulci, iar aceasta să-i înţeleagă dragostea de viaţă şi să-l mai păsuiască un timp? Ar fi cea mai mare naivitate să credem aşa ceva. Poate speriat de Terminus, (în mitologia românească, divinitate protectoare a haturilor dintre ogoare şi a hotarelor în general) de sfârşitul indubitabil, astfel justificând atitudinea sa de curtoazie? Sau poate este o încercare de a înţelege postura acesteia, mereu în contratimp cu viaţa şi dorinţele omului? Să-i înţeleagă misia, ea fiind cea care face trecerea de la viaţa trecătoare la veşnicie, la viaţa fără de moarte. Şi, în final, de a o accepta cu seninătate. Parcă sună mai bine aşa! Din această perspectivă, cartea „Valea, Poete!” este o lucrare de autoconvingere, iar mesajul pe care trebuie să-l recepteze cititorul este unul de acceptare a morţii, de pregătire în acest sens şi de a merge senini pe firul timpului, bucurându-ne de viaţă „Draga mea morţişoară, / drăguţa mea şi scumpa mea,/ tu eşti mereu în contratimp….// Scumpa mea morţişoară, /drăguţa mea,/ Nu am ce-ţi face, / Asta eşti tu, -/ Tu eşti mereu în contratimp!…” (Contratimp) Acest lucru înseamnă înţelegerea, pe cât posibil a planului lui Dumnezeu, a creaţiei divine.
Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: “Valea, Poete!” – între ironie şi luciditate” →

Constantin STANCU: Istoria, ca parabolă – În scrierile lui Adrian Botez

Adrian Botez continuă proiectul literar propriu și ne propune o carte de proză scurtă și un eseu important, despre romanul polițist. Editura Rafet a publicat cartea Noile năluciri ale abatelui Bernardo – volumul al II-lea – și Ochiul sfinxului (eseu despre romanul polițist mondial)*.

După cum vedem, temele sunt complexe. Ne vom referi, în textul prezent, la prima parte, Noile năluciri ale abatelui Bernardo, o continuare a primei părți, apărute la aceeași editură, în anul 2014.

Această proză scurtă merită toată atenția, pentru că este o reușită a scriitorului, unul prolific, care a făcut, din scris, o misiune – pentru exprimarea adevărurilor complexe ale lumii în care trăim. Putem spune că acest gen i se potrivește, cărturarul se întâlnește cu naratorul, sociologul cu istoricul, profesorul cu teologul. Preocupările autorului sunt multiple, iar proza scurtă îi dă posibilitatea să prezinte valorile umane – pozitive și negative – care au făcut / fac lumea mai bună și încăpătoare, pentru toți. El nu exclude misterul, puterea cuvintelor de a modela mintea cititorului, istoria ca film bine regizat de Dumnezeu, pentru a duce la punctul final creația sa.

Abatele este un alter ego pentru Adrian Botez, el se transpune foarte bine în pielea călugărului Bernardo, preluând valorile sfințeniei reale, miturile care încheagă lumea în diferite zone ale planetei, potențând rădăcinile lumii, care ne țin, pe noi, ca participanți la istoria dinamică de azi.

Se simt nuanțele vechi, ale evului mediu, foamea după cunoaștere, lumea precreștină, în evoluție spre o formă agreabilă, bazată pe valorile creștine, validate de istorie. Autorul a preferat instituțiile teologice validate de catolicism, supunându-se unei rigori asumate. Cu toate că mediul în care acționează este majoritar ortodox, el are capacitatea de adaptare la valorile general acceptate, în creștinism și în lume.

Personajul principal, înțelept și curios, flămând după miracole și acceptând posibilitatea morții ca o poartă de trecere, este Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara, un nume complicat, asemenea caracterului său. El lasă urme în timp, mesaje pertinente, având opoziția Sfântului Scaun (opoziția puterii, un joc etern) – un manuscris solid, Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi, conform obiceiului vremurilor de la mijloc de istorie.

Întâmplările ciudate au ca bază valorile divine, date omului, ca zidire în timp.

Impulsul crimei, cel care a venit din faptele lui Cain (personaj cunoscut al Bibliei), greu de explicat pentru cei apropiați – rădăcinile lumii, care s-au manifestat, implicit, în viața socială – eterna luptă a omului de a urca Muntele – spiritul precreștin al incașilor, manifestat într-o altă zonă a lumii – invizibilul, ca forță de a potența vizibilul…

Abatele (ordinul franciscan), ca slujitor religios, aparținând unui ordin catolic, apare ca un preot al vremii, atent la viața sa simplă, acționând într-o lume săracă, ignorând ispitele, curios să ducă mesajul creștin mai departe. Călătoriile sale sunt etape ale inițierii și reprezintă călătorii spirituale, în care se găsește și regăsește miracolul lumilor. Discuțiile sale cu alte personaje tragice au dinamism, provoacă la curiozitate și reflectă discuțiile scriitorului cu sinele.

În povestirea Abatele și „nălucirea” rădăcinilor lumii, descoperim societatea daco-getică veche, cu toate valorile ei, cu impactul asupra civilizației. Sunt prezentate tradițiile românilor, frumusețea acestora și simbolistica bogată, legată de începuturile lumii. Peisajul Daciei apare grandios: „…Acolo, în Nord, erau Munții falnici, atât de înalți, ÎNCÂT BAT LA SFINTELE PORȚI ALE CERULUI… Munții semeți, cât și locuitorii lor, de prin risipitele sate… Munții ca niște patriarhi biblici, acoperiți de păduri nesfârșite, ca de niște bărbi colosale… păduri nesfârșite, cărora băștinașii le zic <<CODRI>>…” (p. 44).

Abatele folosește cuvinte vechi și mituri, pe care le-a descoperit în această zonă de lume: „…Am ajuns în poiană. Tocmai începuseră, niște făpturi de raze, să-și danseze fascinantul lor dans…Erau ielele <<frumoasele, mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele>>… ca niște ÎMPĂRĂTIȚE ale Cerului!” (p. 51).

În povestirea Abatele și sisifii ne este prezentată ciocnirea civilizațiilor – între incași și spaniolii cuceritori, discrepanțele dintre cele două lumi, dar și panorama spirituală a celor cuceriți, universul lor special, legat de începuturile societății. Uneori, cuceritorii se dovedeau mai barbari decât cei umili, cuceriții, victimele cruzimii săvârșite în numele civilizației. Lucruri care s-au mai repetat în istorie, pe continentele planetei – și se vor mai repeta… Călătoriile sunt multiple și cititorul va avea bucuria să descopere panteonul universal al miracolelor.

Epilogul dezvăluie esența acestor narațiuni bine scrise, acela care ticluiește cartea se confundă cu ea, o „mănâncă”, adică o asimilează. Este un simbol aici, al profetului care trebuie să-și zică mesajul, preluat din Biblie. Cartea este un vehicul prin care Dumnezeu comunică omului ideile care țin cosmosul în echilibru și armonie. Întoarcerea în realitate, în activitățile cotidiene ale povestitorului, este una șocantă, mirajul s-a rupt, el părăsește oglinda în care s-a lăsat captat de imaginație, dorință, viziune.

Adrian Botez reia Mitul Artistului, cel care poartă în sine Cartea, cel care se va elibera de ea prin „nașterea” povestirii, o imitație a Genezei.

„Dintr-o dată, constatai că, mult deasupra mea, plutea o imensă CARTE…o CARTE ROȘIE…care se răsfoia singură… și, ajunsă la numele meu, CARTEA se ridică, într-o rotire amețitoare, spiralată, către ceruri…și, în timp ce străbătea, în spirale, drumul către cer (casa unde eram nu avea acoperiș…), CARTEA ROȘIE devenea tot mai orbitor ALBĂ… până ce dispăru, absorbită de Cerurile Luminii-dintre-Bezne…” (p.146).

Autorul se întoarce în mormânt, în locul abatelui – care și-a scris nălucirile, cu o pasiune demnă de un văzător rătăcit – din istorie, în istoria profundă… Abatele și-a permis o pauză din eternitatea cuvintelor și a revenit într-o realitate schimbată, cu o mare curiozitate de a pipăi, mirat, viața de familie. A ieșit din singurătatea călătoriei prin lume și timp.

Continue reading „Constantin STANCU: Istoria, ca parabolă – În scrierile lui Adrian Botez” →