Categorie: Cronică

Maria Diana POPESCU: Emilia Ţuţuianu – „Pentru tine, când vei veni…”

Psihologul Emilia Ţuţuianu, spirit stăruitor în bine şi frumos, pune în circuitul literar  un mic seif cu sculpturi ornamentale, filigrane de ordin senzorial sau intelectual, inserate într-o complexă ordine poetică, un dulce-amar-incitant dialog între sinele poetic şi lumea dinafară. Cît de consecventă este poeta cu sine însăşi, cît de supus şi delicat suprapune viaţa sa peste scris, vom desluşi în încercare sa de a ne înfăţişa, prin versuri de fineţe, ceea ce se întîmplă în intimitatea – de atîtea ori dureroasă şi dramatică – sufletului omenesc. Cartea de poeme, ediţie bilingvă „Pentru tine, când vei veni”, „For you when you come …” (traducere în limba engleză – Dianu Sfrijan), Editura „Singur”, invită cititorul să se bucure de un lirism mătăsos, transparent şi, inclusiv, de lucrurile simple care ne înconjoară. Inventarul poetei e pus într-o ordine geometrică: „…pietricele zvârlite departe, pe mal, adunau„  erau zeci, sute şi mii/ şi albe şi negre, maro, cenuşii,/ dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere/ venind de departe, vorbind de alte ere”. Iată, imaginaţia ia forma unui cerc evadat din prozaismul existenţei, din realitatea imediată. Iubirea pare captivă într-un punct, într-un con de umbre şi lumini, într-un icosaedru sau o elipsă, lunecoasă, ca un bulgăre de zăpadă în palma fierbinte, exerciţii pe care trebuie să le aşeze cititorul într-un puzzle propriu. Mărturie stau versurile: „Nu puteam evoca,/ înapoia gândului,/paşii încordaţi,/ căutători de linişte/ zăpada albă – iubire!/ Mireasa de har/ mă-nvăluia în jurul ei,/ pe tine căutându-te/ să-ţi spun că, acolo, ei/ erau trecuţi şi uscaţi…”

O poezie cu sonorităţi delicate, aşa cum este şi existenţa poetei, într-o teză de sorginte confesivă, ce nu exclude realitatea cu aspecte, cînd plăcute, cînd implacabile, o teză lirică extrem de sensibilă, ce operează cu un fel de megarealitate, de fapt, cu predilecţia pentru simbolistica realităţii, pentru că Emlia Ţuţuianu este o poetă a sufletului. Lui i se adresează egal-inegal cu versuri tinereşti şi mature: „Desprinsă din sufletul tău,/ o stea va rătăci mereu…/ Va veni o clipă,/ cu zile fără de dureri,/ când ne vom privi tăcut…/ În ectenii sacre”. Emilia Ţuţuianu, prudentă visătoare-poetă-femeie deféră cititorului spre lectură un volum ce reclamă fragilitate, zvîrcolire şi sensibilitate, un volum în care eşti urmărit de sentimentul că ai în faţă poetul care suferă de sete între izvoare, în propria formulă lirică, cu propriile cadre şi reguli de scriere, de unde şi tendinţa, uşor sesizabilă, a versului scurt, exprimat cu naturaleţe, dar şi cu o anume suveranitate: „Cuprind în braţe căldura verii/ şi-n suflet vreau s-o strâng /pentru tine, când vei veni…/ Singurătatea, vicleană vietate,/ sfidându-mă duşmănos, mă privea…/ Mă ghemuiesc în mine, obosită./ Şi adun, în braţele ce-mi flutură  în vânt,/ amintirile rămase,  din alt timp”.

De unde vine această atitudine a poetei? Din puternicul sentiment de iubire. Panorama poemelor pare pictată în tuşele subţiri ale sentimentelor, dublate de spovedania sufletului său, asediat de dorinţe, reţineri, iluzii fragile, visuri ascuţite sau plăpînde, de scîncete coborîte în fîntînile inimii, de singurătatea sticloasă de la masa tăcerii, de neliniştile şi zbaterile eului, de rana nepansată a însingurării, de intuirea întregului, pornind de la punct, de cunoaşterea de sine prin cunoaşterea iubirii, cosmosului, divinului: „Ca Persefona  am străbătut labirintul/ şi am simţit, în ceafă, răsuflarea-i rece./ Cu fiecare pas cutezat,  se deschidea,/ adânc, rana de sub pleoape…”.   Abandonîndu-se condeiului, Emilia Ţuţuianu încifrează în vers iubirea şi fiinţa iubită, supuse implacabilului treacăt al timpului, etern în mersul lui. Abia şoptită, iubirea în poezia sa este iubirea poetei-căutătoare de certitudini, este „taina unui alt răsărit”, este „joc, dorinţă, nostalgie, acceptare, destin, revenire, vis” sau poate mecanismul superior al unui joc alăturat altor motive, precum: „labirintul, florile de mac, salcia, zefirul, petalele de trandafir, bobul de dor cu amintiri”, circumscrise în spaţiul imaginarului, ca relief al meditaţiei, ca univers ocrotitor. Lipind versurile  unele de altele cu fragilitate şi seninătate, poeta reuşeşte exerciţii de expresivitate şi sinceritate, unde cititorul poate observa cît de frumos şi delicat suprapune viaţa sa peste scrisul său:  „Gândurile mele-aleargă,/ tot pe drumul dinspre zi,/ am rămas prinsă în rugă,/ aşteptându-te să vii”.

Context în care, iubirea se profilează ca fiind categorie structurală a registrului liric, prin care dorinţa, chemarea suferinţa, aşteptarea şi speranţa pot deveni transparente. Prin poezie, psihologul Emilia Ţuţuianu  devine interlocutor în planul imaginaţiei, mediu propice de exteriorizare a fiorului subtil care se degajă din vers şi, spre care, cititorul este intens focalizat. Recuzita cuprinde antidotul unei disperate solitudini şi emisii sufleteşti, prin firescul înot în iubire, discursul poetic fiind un edulcorat poem de dragoste, într-o exprimare de bun gust şi romantism: „Şi – m-am pierdut în tine Eu/ şi – te-ai pierdut în mine Tu/ sorbind, din aurore flori,/ iubirea…/ Plimbatu-ne-am de mână/  printre aştri,/  doi visători…”.Deşi, uneori, de la fereastra poemelor se întrevede o implacabilă înfrîngere, în acelaşi timp, în labirintul lor se configurează o veritabila geografie a iubirii imaginare şi a singurătăţii: iubirea ca purgatoriu necesar şi singurătatea ca fond al existenţei sale: Mai vine o noapte-/ şi afară plouă./ Des şi mărunt,/ din empireul de plumb./ Nesfârşită singurătate,/ mereu ne-ntâlnim,/ în noaptea cenuşie…”.

Fiecare poem are propria identitate muzicală: a singurătăţii, iubirii inaccesibile, deznădejdii, amintirii, căutării, chemării, poeta stă de vorbă pe rînd cu toate simţurile, stă de vorbă în versuri salvatoare, care par a veni din sferele romantismului să se privească în oglinda sufletului ei, unde imaginea lor este întipărită pe vecie, printr-un secret asemănător dagherotipiei: parcă au mai fost scrise cîndva, poate într-o existenţă anterioară („De ce?”, „ Un alt răsărit”, „Taina”, „joc” etc). În prefaţa cărţii, Eugen Dorcescu afirmă că „tema poemelor – Iubirea – este abordată cu imense timidităţi şi delicate perifraze, dragostea neavând nimic instinctual, vehement, tenebros, ci consumându-se între aspiraţii vagi, regrete discrete, dorinţe intense, dar, pudic, strunite, poate chiar reprimate, potrivit unui cod al bunului simţ, al onoarei, al purităţii”. Emilia Ţuţuianu a reuşit să ascundă sub mantia versului, un principiu ordonator de sentimente, astfel ca linia trăirilor, constrînsă de decenţă şi rigori, să se înalţe spre subtilitatea semnificaţiei.  Cu privirea pierdută în depărtări, poeta priveşte, parcă din oniric, printre dinţi de stîncă, chipul iubirii de o realitate atît de pură, atît de senină, încît pare a coborî din lumina albastră a orizontului, către versul fermecător prin puritate, suavitate expresivă în acel amestec de feminitate şi frumos. Emilia Ţuţuian nu caută iubirea spre a exprima frumosul, ci caută frumosul pentru a se înalţa către iubire. Despre acest lucru vorbeşte în întreg, volumul, acum cînd atinge acest prag, îl simţim vibrînd de o muzicalitate sensibilă, de fiorul iubirii ce se manifestă în noi prin iubire. Poemele vorbesc de la sine şi, prin ele, Emilia Ţuţuianu se poate legitima ca poet.

Emilia Ţuţuianu – Joc

De mică, am visat să merg pe valul apei înspumat,/ s-adun în ochi mişcarea lui şi reflectarea cerului,/ să simt răcoare-i la picioare,/ să simt că-ntregul corp mă doare.// Şi într-o zi…/ priveam la droaia de copii care cântau voios, săreau/ şi pietricele zvârlite departe, pe mal, adunau/ erau zeci, sute şi mii/ şi albe şi negre, maro, cenuşii,/ dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere/ venind de departe, vorbind de alte ere.// *** M-am aplecat şi-am strâns şi eu…/ Le-am aşezat chiar la uscat,/ le-am ridicat şi m-am jucat/ zvârlind în sus pe rând, mereu,/ una, două, trei, patru…dar au picat/ din nou în praf. S-au murdărit!

Game

Şi-atunci iarăşi am pornit/ pe prundul aspru să găsesc/ doar pietre albe, negre, maro şi cenuşii…/ *** Trecut-au anii…Te-ntâlnii pe malul apei argintii/ eram ca doi îndrăgostiţi, ce-nlănţuiţi/ mergeam încet, călcând uşor,/ nisipul ridicând în zbor./ Dar, deodată, am simţit intrând în tălpi/ prundişul galben-cenuşiu/ şi am strigat, ca şi atunci când pietricele azvârleam/ în apa în care mă scăldam;/ înnebunită am ţipat: Sunteţi aici? Nu m-aţi uitat?// … Le-am strâns apoi pe toate-n mâini/ albe şi negre, maro şi cenuşii,/ dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere,/ venind de departe, vorbind de alte ere.// *** Strângeam, strângeam şi trupul mi-l simţeam/  plin de fiori şi de durere…/ Dar nu ţipam; ci iar strângeam,/ mai tare, tot mai tare vream…// *** Şi sângele simţeam că-mi fierbe,/ ceream ceva şi nu ştiam/ că-n mâini s-a plămădit durere şi plăcere,/ şi pietrele-mi intrau în piele iar/ sângele curgea şuvoi…/ Iar mâinile lipsite de viaţă şi moi/ se  desfăcură încet, pe rând,/  ca şi o vorbă dintr-un gând./ Pe degete, sângele-mi făcuse inele/ iar ele, sfintele pietricele,/ dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere/ venind de departe, vorbind de alte ere,/ nu mai erau: albe, negre, maro, cenuşii,/ ci roşu aprins, cu pete aurii/ şi-n mâini parcă aveam zeci, sute, făclii.// *** Pioasă, genunchii i-am pus pe pământ/ şi ochii şi faţa şi gura-mi rosteau în cuvânt:/ „Ce-amarnică-i truda!”…/ Dar, iar am plecat pe malul apei înspumat/ pietricele s-adun: albe şi negre, maro, cenuşii/ să le dau strălucirea, să le fac roşii-aurii…. 

——————————–

Maria Diana POPESCU

16 ianuarie 2019

http://www.art-emis.ro/

Cezarina ADAMESCU: Vasilica Grigoraş vâslind pe înălțimile celeste

Vasilica Grigoraş, O corabie la timp potrivit,
Editura PIM, Iaşi, 2018

Un titlu foarte sugestiv pentru situaţiile neprevăzute ale vieţii. Cine nu a avut nevoie de corabia salvatoare măcar într-un moment cheie al vieţii? O corabie în care să intre toată suflarea gândurilor şi sentimentelor noastre. Fie şi corabia morgană care se zăreşte în depărtare, dar ai nădejde că o să vină să te ducă la mal. Şi aici, recurgem la poezia lui Marin Sorescu, în care Dumnezeu îl întreabă pe om, ce-ar lua cu el dacă s-ar pune problema să facă naveta între pământ şi cer, pentru a ţine nişte cursuri, fiindu-i permise doar trei lucruri. În faţa acestor dileme, omul se gândeşte adeseori, la lucruri materiale. Şi care ar fi lucrurile esenţiale pe care le-am lua cu noi pe corabia salvatoare? Să medităm. Sunt multe lucruri deşarte pe care le râvnim şi altele, preţioase, de care ne lipsim, din proprie iniţiativă. Şi acestea sunt, de fapt, cele trebuincioase.
Iată, Vasilica Grigoraş ar lua cu sine cuvintele, pe care le consideră primordiale. Într-o permanentă căutare de sine, autoarea are drept bagaj sentimental, o sarică plină ochi de metafore, de imagini superbe, înveşmântate în straie de sărbătoare, pentru a le înfăţişa ochilor noştri, avizi de frumos. Pentru autoare, Poezia este corabia care o va duce la ţărmul dorit, în arhipelagul visării. Cu o condiţie: să ştie să o conducă. Să fie ea însăşi vântul care împinge pânzele în direcţia dorită. Poezia îi ţine loc de aer, de hrană şi sete, dar este şi Crezul creştin pe care-l mărturiseşte cu destulă smerenie. Un crez devenit artistic de care poeta nu se dezice în nici o împrejurare.
Din punct de vedere motivaţional, Vasilica Grigoraş îşi mărturiseşte alegerea fundamentală. O sumă de motive demonstrează fără drept de apel că Poezia este pentru ea totul: leac împotriva trecerii timpului, a singurătăţii, a plictiselii, a tuturor tulburărilor emoţionale. Scrisul înseamnă pentru ea libertate de spirit, zbor spre înălţimi, liniştea clipei, şi acordurile acelei încântătoare Ode a Bucuriei de a trăi. Conştientă că scrisul se naşte ”dintr-un nou răsărit / al credinţei în El / şi în mine” (De ce scriu?)
Autoarea încheagă mici scenarii în care Poezia coboară în locul deja pregătit, după o lungă aşteptare, ca pentru a primi oaspeţii: ”încă nepregătit să intru / sub giulgiul nopţii / îmbrăţişez aripa / crepusculului de seară / care mă inundă tainic / îmbrăcându-mi chipul / din ce în ce mai plin / de ceaţa dezlănţuită / în urma zborului / anilor fugari // la masa negocierii / vin în întâmpinarea / nevoii acute de înţelepciune / unde nimic nu se schimbă / şi totuşi nimic nu e la fel / cu pumnii plini de mătănii / şi rugăciunile / stropi de lumină // mă lepăd de învelişul / înţelesului de-altădată / punându-mi nădejdea / în cele ce vor veni / dând glas înfiorării / verdelui molatic al tufarilor / cu scântei de licurici / şi veselie de prunci” (Nevoia de înţelepciune).
Din sanctuarele poeziei – se aude freamătul vântului – ecou al tăcerii pline de magice clipe, de pe tărâmul mult visatelor utopii.
Dar nu numai prin ţinuturile mirifice ne poartă poeta, ci, cu o privire atentă, ne aduce în realitate, acolo unde, cu toţii vedem, auzim şi simţim geamătul pământului, stors de speranţe: ”Dar vocea disperată a Românului / strigă din baierele inimii / că trăim într-o nebuloasă / la o deconcertantă răspântie, / în care ne-am pierdut obârşia, rostul şi sensul. / Nu ne mai regăsim / nici ca oameni şi nici ca naţie / cu adânci rădăcini în istoria milenară”
(Văduvi de ţară). Cu profundă luciditate, autoarea evocă momentele dramatice ale poporului şi motivele care au condus la asemenea stări dezastruoase:”Nu putem mânca liniştiţi / din pâinea pământului! / Nu putem tămădui tristeţea arborilor decapitaţi / ale căror memorii e vuiet continuu. / Nu putem săruta mâna străină / şi îmbrăţişa la infinit cozile de topor, / ci nădăjduim că mâine cu toţii vom vindeca / dragostea ciumată de-atâta răutate” (Văduvi de ţară). Însă poeta, ca un vizionar adevărat, priveşte spre viitorul promiţător: ”Mâine ne vom întoarce buzunarele de la piept / şi vom răsturna amărăciunea şi mizeria, / mâine vom seca apa râului dintre fraţi, / martor la suferinţele şi clătinările noastre, / mâine ne vom atinge cu mâini tremurânde / de emoţia regăsirii, miracol divin. / Mâine ne vom privi ochi în ochi / şi vom simţi mâna Maicii Domnului / sădindu-ne pe vecie floarea-soarelui / în grădina inimilor”.
Există şi soluţii pentru a ajunge la acel ”mâine” al mântuirii neamului nostru:”Pentru a fi un mâine, / astăzi, acum, să-ntindem năframa dorinţei / brodată cu gând bun, cuvânt curat / şi faptă vânjoasă / curcubeu peste hotarele de-altădată / ce despart pământul trup din trupul nostru / înghiţit de haine voinţe străine / şi să desferecăm porţile potecilor / de reîntoarcere a fiilor rătăcitori”. Pentru aceasta, nu e nevoie decât:”Să ne unim întru credinţă / şi să aprindem luceafărul / nemuririi ţării şi neamului! / Să săpăm urii mormânt / în cetatea îmbrăţişărilor / iar crâmpeiele din vatra dulce a ţării / şi odoarele sfinte ale norodului / să-şi schimbe sălaşul din postura de adoptaţi / în aceea de fii legitimi ai unei noi ere. / Să dăm glas buciumului strămoşesc / să se-audă aici şi în toată lumea / strigătul nostru mai viguros ca niciodată, / vestind venirea apelor îngenuncheate la matcă. / Izvorul dragostei şi-al frăţiei / să curgă limpede şi lin peste existenţa noastră / prea mult înlăcrimată. / Să ne bucurăm de fructul / reîntregirii patriei şi poporului, / scump trofeu al jertfei şi umilinţei / şi să bată la unison clopotele inimilor / spre slavă şi mulţumire lui Dumnezeu” (Văduvi de ţară).
Aceasta este o poezie emblematică, ea demonstrează, încă o dată, rolul poetului ca tribun al cetăţii.
Pe de altă parte, autoarea transpune liric, mici tablouri picturale, zugrăvind pasteluri idilice încântătoare :”Soarele scăpătat / alunecă dincolo de coama dealului. / Luna îşi face mândră apariţia / şi scaldă cu / razele-i delicate / chipurile celor / care-o privesc cu admiraţie. / Întregul cer / spuzit cu stele / îmbujorându-se juvenil / străluceşte limpede / şi încetişor albastrul / cuprinde înălţimile” (Tablou estival). Contemplând priveliştea, sufletul se transfigurează, în timp ce tabloul se însufleţeşte, creând o stare de linişte şi binecuvântare, născătoare de pronii poetice, care te face martor la tainele Universului : ”tablou estival însufleţit / din care înfiorată / discret mă retrag / pentru o clipă poetică / cu heruvimi şi serafimi / în care mi-aştern / gândurile curcubeu, / apariţie instantanee / de cuvinte topite-n văzduh / şi preschimbate în trăiri divine” (Tablou estival).
În altă poezie, în mijlocul unei privelişti blânde, luminoase, cu soare mângâietor şi raze îmbrăţişătoare, în sufletul poetei se aprinde flacăra unui poem. Şi atunci, prin jocul iscusit al închipuirii, poeta se crede Pasărea Phoenix: ”În viscolul de foc / al luminii albastre / mă văd pasărea Phoenix / şi încep să sporovăiesc / cu ramurile copacilor / ce se mlădie uşor / în ritmul trilurilor, / cu mireasma florilor / pitită ştrengăreşte / până şi-n ultimile / cotloane ale verii / împodobită / în culorile fluturilor / care-mi ating / creştetul inimii / răscolindu-mi / întreaga fiinţă” (Nu există timp). Toate aceste imagini îi creează certitudinea veşniciei, a atingerii infinitului.
În poezia Vasilicăi Grigoraş există ca elemente de construcţie poetică: aripi, pulberi de spumă, lacrimi pierdute, multă lumină, liniştea, bucuria, visul adevărat, plânsul schimbat în bucurie, duioşia nădejdii, sufletul de pluş, zâmbete după lacrimi, ”stampe vechi / cu aura câmpului”, o sfântă icoană, tainice trăiri, ”joc năvalnic / numit viaţă”, un luminiş, fărâme de lumină, bucurie de a exista. Cu acestea şi încă altele, autoarea clădeşte edificiul trainic care să-i fie adăpost pentru rugă.
Epitetizare şi metaforizare, comparaţii, din belşug, dau versurilor o aură de strălucire calmă. Transfigurarea artistică presupune uitarea de sine, autoarea devine o nouă persoană, simţurile se acutizează, trăirile se adâncesc: ”cu gesturi necontrolate / îmi ridic privirea glacială / pentru a mă căuta // după multe aşteptări / m-am regăsit dar cu certitudine / sunt altcineva // în casa inimii / înceţoşată / de bruma amintirilor / ultimul ceasornic / bate ora / pentru un nou parcurs // de pe chipul / zilelor şi nopţilor / dispar smerite / lamentările înrădăcinate / de prea multă vreme / povăţuite / de fâlfâitul gingaş / al îngerului nopţii / purtătorul voinţei / de a face unele retuşuri / în felul meu de a fi // pe aripi de fluturi albaştri / gustând din / dulcele polen al verii / învăţ din nou / alfabetul iubirii / şi proiectez pilonii / unei împliniri adevărate / prin voia Domnului” (Îngerul nopţii). De multe ori, şi acesta poate fi specificul poeziei Vasilicăi Grigoraş, epitetele se înlănţuie, formând o coroană care înnobilează versul. Din una în cealaltă, ele sunt o inflorescenţă parfumată care se cere admirată şi preţuită în aceeaşi măsură. Ex.”Să îmbrăcăm / pala de foc a iubirii / în frânturi de răsfăţ / clipe de-ncântare / la ivirea primilor muguri / în braţele fragede / ale inimii / pe platoul zorilor / sub mlădierea / vibrantului senin / al cerului care se topeşte / printre pleoape suave / în surâsul ochilor / atingându-ne discret / cu mişcări lente / ca într-un vals de Brahms” (Vino, iubite!)
De altfel, poeta preferă exprimarea simplă, uşor accesibilă, păstrată în retorte de aur în laboratorul său de creaţie care este plin de lumina iubirii de frumos şi de oameni: ”stăm furişaţi / în laboratorul îndestulat / al sfintei simplităţi/ certă dorinţă / proaspăt răsărită / şi ne-mbăiem în chip minunat / în şuvoiul verde / al sevei binecuvântate / din lumea vie // în cuvânt luminat / ochii ni se întâlnesc / într-o înţelegere subtilă / a ceea ce urmează / întru însorirea sufletului” (Laboratorul dragostei).
Întreg Universul ia parte la sentimentele celor doi: luna devine portocalie doar pentru ei, ziua înmiresmată de primăvară debordează de entuziasm şi mai cu seamă, cine iubeşte descoperă ”amprenta lui Dumnezeu”(Laboratorul dragostei). În această situaţie, îndrăgostiţii pot desluşi ”murmurul viitorului / sub al cărui cer inexorabil / timpul se opreşte în loc / şi printr-o fisură misterioasă / se furişează strop cu strop / o dragoste sublimă” (Laboratorul dragostei).
O declaraţie de credinţă, de dragoste şi de smerenie faţă de Dumnezeu se află în poezia: ”Întâia-mi dragoste”: ”Semănător de pace / îţi reverşi bunătatea / în colţul inimii însetate / de numele Tău cel sfânt. // Izvor nesecat / lin curgător / de lumină lăuntrică / pe cărarea şerpuită / cale sublimă / de atins / până nu este / prea târziu / spre depărtarea / nesfârşită / neîndoielnică / de necuprins / de neatins / de neînţeles / spre înaltul cerului / până-n creştetul sfinţeniei. // Feştilă aprinsă / din curat fir de borangic / îmi oblojeşti rănile / suişului anevoios / pe scara iertării / dăruindu-mi / bucuria pruncilor / şi înţelepciunea bătrânilor / în sensul cel mai adânc / negrăită îndurare / semn al iubirii. // Întâia-mi dragoste / eşti Tu, Doamne! / Te rog, pune pecetea Ta / pe inima mea / şi cu voia Ta, / mântuieşte-mă!” De altfel, credinţa e considerată de poetă, ca o corabie care îi oferă a doua şansă la viaţă: ”la urma urmei / îmi sugerează cu clemenţă / o viaţă cusută / de o a doua şansă / în corabia credinţei”(A doua şansă).
Sintagme comune: o strună de vioară, o lacrimă de compasiune, un soare auriu, aroma petalelor, primăvara iubirii, pe aripi de cuvânt, nisipul clepsidrei, calea speranţei, petale de soare, oglinda adevărului, ungherele inimii, pe aripi de vis, aleea visului împlinit, lumină binefăcătoare, şuvoi de lacrimi pe obraz, o eternitate a clipei, ş.a.
Poeta a adunat în desaga anilor, o sumă de ”întrebări / rafale de vânt venite tăvălug / din văzduhul fiinţei / fire încâlcite de roata morii / prin albia râului vieţii”(Sub semnul întrebării). Şi în acest caz, ”fără efuziuni zgomotoase / printr-o banală sugestie / transmitere telepatică / coabitez cu eternul timp al întrebărilor / şi mă minunez o clipă / de simplitatea răspunsurilor” (Sub semnul întrebării).
Unele versuri au caracter aforistic, poeta aplicând la propria viaţă, experienţe trăite:”zadarnic aş năzui să trăiesc / în temple şi palate / când totu-i un castel de nisip” (Zădărnicie şi miracol). Şi: ”am înţeles treptat / că zădărnicia-i întuneric / ce bântuie doar acolo / unde noi nu vrem, nu ştim, nu putem / să aprindem lumina / înlăuntrul nostru / bucurându-ne / de un adevărat miracol” (Zădărnicie şi miracol).
O edificatoare rugăciune, foarte frumoasă, se numeşte”Grăunte de praf”: ”noapte adâncă de toamnă / câmpul şi sufletul goale / doar luna plină / sunt un grăunte de praf / pasăre-n palma colinelor / în sinceră rugă // Doamne, / mi-e foame/ Te rog, hrăneşte-mă! / mi-e sete, / Te rog, adapă-mă! / mi-e frig, / Te rog, acoperă-mă! / mi-e frică, / Te rog, apără-mă! / mă doare, / Te rog, lecuieşte-mă! / mi-e dor de Tine, / Te rog, / iubeşte-mă, Doamne! // (…..) // chiar dacă eu, nevrednica, / n-am făcut pentru Tine / nimic din toate acestea”.
Un veritabil autoportret se regăseşte în poezia: ”Pictând cu alb pe alb”:”scufundată / într-un vis aievea / mă las purtată / de-o mică furtună // patinez pe apele împietrite / ale unui îngheţ timpuriu / pozez unui portretist / meticulos / dar cu capul în nori / apoi înaintez uşor / şi păşesc prin albul aşezat / din care zvâcneşte / cuvântul fierbinte / de fraze născător // apăs clapele / pianului interior / chipul mi se-nseninează / prind vigoare / deschid / jurnalul inimii / pictez cu alb pe alb / şi mă regăsesc / în floarea de ierbar / dialogând cu / propriul orologiu // mă-mbrac uşor / cu vechile petale / mă scăld în mireasma / adâncului trăirilor / mă îmbăt / cu varietatea culorilor / şi mă simt / binecuvântată / de îmbrăţişarea / curcubeului / din anii de-altădată”.
În afara rugăciunii şi a cererii de iertare, dialogul cu Dumnezeu se concretizează şi într-o serie de întrebări, pe care autoarea i le adresează, cu dorinţa expresă de a primi un răspuns, un semn. E o poezie în care, prin aceste interogaţii, poeta recunoaşte că noi, oamenii, prin natura noastră, greşim înaintea lui Dumnezeu:”De ce, Doamne, cât trăim / stăpâni ne dorim / peste toţi să fim / şi să-i umilim? // De ce, oare, Doamne, / nu putem să ne oprim / atunci când greşim? / Mereu ne certăm / fără să iertăm / din suflet curat / şi adevărat. // De ce, Doamne, nu putem / să ne controlăm / şi perseverăm / în ură şi mânie / lene şi mândrie? / În loc să iubim / noi ne irosim, / talant cheltuim / în drăcesc mod / că e mai comod. // Până când, Doamne / nu vom pricepe / cu noi ce se petrece, / şi că viaţa ne e dată / o singură dată, / să fim fericiţi / cu toţii uniţi, / să ne mângâiem, / răni să vindecăm? // Dă-ne, Doamne suflet / în al nostru umblet / pentru a ne reculege / şi-n taină a alege / să ne sprijinim / pe-adevăr divin / ca singură scară / spre înălţare, / spre-albă curăţire / pentru mântuire. // Fără Tine-n noi / în veci vom fi goi, / dar ne vom ruga, / fie, Doamne, voia Ta”(De ce?)
Cuvinte mai puţin cunoscute: zaimful, iridescente, înzilită, trezvia, meteahnă, zulufat, păiang, jurubiţe, ş.a.
Nu o dată, autoarea foloseşte o sintagmă inedită, bazată pe oximoron: ”vocea tăcerii / glas divin” – care nici nu mai trebuie explicată, fiindcă e definiţia perfectă a tăcerii.
Atentă la ceea ce se întâmplă cu sine şi cu cei din jur, poeta continuă să lucreze, să îmbunătăţească ceea ce e de îmbunătăţit. Şi dacă, la început, îşi vede umbra alunecând timidă pe lângă zid, continuând căutarea: ”pestriţă la suflet / stau lângă zidul mănăstirii / ne-ndrăznind să intru // firavă ca o lumânare / ce se topeşte / în vâlvătaia focului / îmi ridic privirea din pământ / şi scormonesc orizontul / până la izvor” (Brâu de mătase). Şi de unde, descoperea: ”doar zădărnicie / în jur / şi în mine”, ajunsă într-un sens giratoriu, vede că: ”se deschide-o nouă cale / şi-n ploaia de noiembrie / las apa şuvoi / să şlefuiască / piatra din mine”. Transformarea e salutară şi: ”fără să mă grăbesc / mă încing / cu un brâu de mătase / şi simt / cum se înfiripă în mine / un germene de nădejde // deschid uşa altarului meu / fac primul pas cu dreptul / mă dezbrac / de omul vechi / şi văd din nou răsăritul” (Brâu de mătase).
Natura visătoare a poetei îşi spune cuvântul, mai ales în poezia: ”Eroina unui basm”, titlu care spune totul:”din când în când / rămân cu mine însămi / pe veranda visului // mă imaginez / eroina unui basm / întind mâna spre Crai Nou / şi împreună / urcăm în Carul Mare / ne plimbăm cu artă / prin ploaia fecundă / şi prudentă / îmbrăcând / fiorul parcursului pur // răsfoiesc / pagini din cartea vieţii / consemnări confidenţiale / despre armonii trecătoare / şi vuiete dense / nădejdi împlinite / şi dulci amăgiri / raţiuni cuminţi / ori judecăţi neroade / iubiri nevinovate / şi pasiuni pline / de argumente goale // cu peniţa subţire / scriu dieta sufletului / oglinda adevărului / o stare ciudată / cald culcuş / scrânciobul visării / pace senină / în toamna adâncă”.
În dulcele stil baladesc se desfăşoară poezia ”O clipă-i viaţa”, cu inserţii filozofico-aforistice.
Şi tot de dragul eufoniei, autoarea a scris poezia, al cărui cuvânt de ordine, repetitiv, este dorul. Nici de aici nu lipsesc asonanţele, specifice genului popular: ”dor de dor / şi dor de zbor /
dor de umblet / şi de zâmbet / de lumină / şi grădină / dor de cânt / şi de cuvânt / dor de stih / dor de văzduh / de-nceput / şi de sărut / dor de tine / dor de mine / dor de noi / amândoi // dragostile dor / de dor / însă / nu mor”(Stropi de dor).
În sintonie cu aserţiunea dostoievskiană ”Frumuseţea va salva lumea”, poeta Vasilica Grigoraş consideră că doar gândul bun, manifestările pozitive, virtuţile creştine: Credinţa, Speranţa, Iubirea, dar şi virtutea răbdării, a carităţii, pot salva lumea şi, ca atare, ea caută să le practice în chip natural, ca modus vivendi: ”În licărul candelei / cu răbdarea / anilor fugari, / cu vorbe dulci / abia şoptite / şi mângâieri line / de vioară, / treptat / acolo unde era / zgomot, întuneric, / sufocare / se simţea / diluarea gândurilor reci / în care noaptea nu-i adâncă, / nici ziua doar lumină, / iar soneria interioară / anunţă murmurul senin / al înfloririi cireşilor / ridicând astfel cortina / spre adevăratul / izvor al iubirii”(Doar licărul candelei).
Sintagme remarcabile: orizont de curcubeu, pe tivul anotimpului, în capela unei noi zile, înflăcărate umbre, ”pe trupul diafan / al iernii grizonate”.
Poeta e conştientă că: ”a venit timpul / să mă iau în serios / să-L respect şi să-L iubesc / pe Dumnezeul din mine” (Paradoxuri).
Nu lipsesc însă, poeziile cu dedicaţie, aşa cum sunt: pentru poeta şi jurnalista Valentina Teclici (Noua Zeelandă), poetei Ana Urma din Vaslui, cineastului, scriitorului şi jurnalistului Ben Todică (Australia), în semn de preţuire şi prietenie. Acestea au o valoare sentimentală.
Şoapte, visări, murmure de uimire, sclipiri, parfumul salcâmilor, ”timp de muguri, boboci, corole”; ”moleşeala dulce a dragostei”, ”doriri / de iubiri năvalnice”, completează tabloul romantic al unei poete sensibile, al cărei chip se reflectă în oglinda sinelui, aşa cum este, de fapt, aureolată de neliniştea speranţei şi de nurii dragostei. Dar şi: promisiuni deşarte, clipe şubrede, banalităţi subtile. Toate acestea, printre ”dorinţe uitate / în cufărul ros de carii / din podul inimii” (Suflet pelerin).
Personificarea este un procedeu stilistic frecvent, astfel lucrurile şi fenomenele capătă însuşiri antropomorfice: ”zâmbetul imperceptibil / al pădurilor şi câmpiilor; ”luna are obrajii albi şi scofâlciţi”,”sunetele naturii / hoinăreau aievea / printre viguroase ramuri / îmbrăcate de sărbătoare”,”nepăsarea de nepătruns, / blândă şi vibrantă / a florilor, copacilor, / râurilor, stâncilor, / cântecului păsărilor”;”ecoul paşilor timpului.
Prin ceea ce scrie, autoarea transmite bunăstarea sufletească şi speranţa care împrăştie întunericul, redând încrederea în viaţă, ceea ce nu e deloc puţin, dimpotrivă. Poezia ei este total pozitivă şi stenică, în acord cu sufletul însetat de Lumină :”Spre revărsatul zorilor / bine ancorată în fiinţa mea / fac loc poeziei / în stare latentă / care-mi dezvăluie că / forţa şi armonia vieţii / stau doar în / înţelegerea misterioasă / a iubirii” (Înţelegere misterioasă).
Din orice situaţie s-ar afla, printre suspine şi rugi, poeta se înalţă biruitoare, pe deplin stăpână peste cuvântul care îi este supus necondiţionat, într-o profundă simbioză:”Stăpânită de lacrimi, / îşi pipăie blând / cicatricile nevindecate, / printre suspine / pune surdina / gândurilor / şi descoperă farul înalt / din sinele său / din care ţâşneşte / şi se revarsă lumina” (Agonie de noiembrie).
Prin poezie, autoarea ”descoperea fără tăgadă / înţelesul candid / al bucuriei lăuntrice” (Verdele pierdut în contemplare).
Prin cuvintele sale, poeta a ajuns la acea esenţă a trăirii creştine pe care fiecare om ar trebui să o cunoască: ”Ce voieşti să spun / ca să mai adun / sfinte învăţăminte / şi să iau aminte / că fără iubire / nu e mântuire, / fără de tăcere / nu e înviere?” (Cum voieşti).
Limbajul rugăciunii, adresarea reverenţioasă către Dumnezeu, în cuvinte simple, vădesc o totală supunere faţă de voinţa Lui, versurile încheindu-se cu formula jaculatorie: ”Facă-se Voia Ta!”. E cea mai bună mărturisire de credinţă a unui suflet curat, înclinat spre Bine şi Adevăr.

———————————

CEZARINA ADAMESCU
9 Gerar 2019

Tamara Tomiris GORINCIOI: Întemeierea României prin prisma apocatastizării adevărului istoric

Trăind într-o epocă când avem toate semnele unei decadenţe în cultură, artă, educaţie, se impune de la sine revenirea şi redevenirea în traiectoria istoriei noastre milenare, a geto-dacilor. Ceea ce se încearcă aici – cu bună credinţă şi cu smerenia celui ce reflectează constant asupra destinului românesc – este revenirea la adevărul istoric, la o apocatastizare! Este un termen cunoscut teologilor şi prea puţin cercurilor profane. Un minim recurs la etimologie pare, astfel, binevenit. În greaca veche – de unde gândirea creştină (mai ales cea răsăriteană) a preluat mulţi termeni – ,,apokatastasis” înseamnă ,,restabilirea unui lucru sau a unei persoane în starea lui/ei anterioară; restaurare”.

De-a lungul mileniilor, am avut mereu parte de urcuşuri şi căderi, dar ideea unităţii neamului nostru a fost mereu prezentă. Cei care au proslăvit cucerirea romană a Daciei, în fond, au metaforizat cucerirea ca pe o sinteză de inspiraţie! Astfel, în termenii ontologiei istorice, cucerirea romană ar fi trebuit să însemne o cădere; într-adevăr, istoria obişnuită ne arată că orice cucerire reprezintă pentru cel cucerit o pierdere: de teritoriu, de libertate, de identitate. Până la urmă, romanizarea a eşuat! Aşa precum au eşuat şi alte cuceriri şi năvăliri în timp De parcă asupra acestui neam, cu oameni statornici şi paşnici, legaţi mereu de pământul lor, ar fi vegheat Marele Anonim, acel spirit divin căruia geto-dacii îi spuneau Zalmoxis. Astăzi chiar, când se încearcă un boicot al istoriei noastre, sărbătorindu-se doar o sută de ani de existenţă ai statului unitar, negându-se existenţa milenară a neamului nostru, în spaţiul vechii Dacii, impunându-ne din afară un model de globalizare şi înstrăinare de la rădăcini, putem spune că avem istorici care vin cu argumente întru renovarea adevărului istoric.

Graniţele României întregite, aşa cum erau acestea la 1918, includ o mare parte din teritoriul statului antic Dacia. Spaţiul în care dăinuim astăzi ca neam a fost locuit începâmd cu mileniul II înainte de Hristos, de triburile indo-europene ale tracilor. Începând cu secolul VI î. H., în regiunea Dunării de Jos sunt menţionaţi geţii, iar în ţinuturile de dincolo de Carpaţi, dacii. În vremea marelui rege Burebista (82-44 i. H.), statul geto-dac avea următoarele hotare: în nord – Carpaţii Păduroşi, în sud – Munţii Haemus (Balcani), în apus – Dunărea mijlocie, în răsărit – râul Bug. După moartea lui Burebista, regatul geto-dac se va destrăma în patru, apoi în cinci formaţiuni statale, dar nucleul acestuia se menţine în zona Munţilor Şureanu, unde domnesc succesiv regii Deceneu, Comosicus şi Coryllus. Unitatea statului dacic este refăcută de regele Decebal (87-106 d. H.), având reşedinţa la Sarmizegetusa, de dimensiuni mai mici decât regatul lui Burebista, însă mai bine închegat. Domnia acestuia, ultimul rege al dacilor, constituie perioada de apogeu a civilizaţiei geto-dacice, aflată în a doua etapă a epocii fierului (La Tene).

Axată pe ideea continuităţii unitare a geto-dacilor şi urmaşilor lor, românii, este şi volumul de excepţie, ,,Întemeierea României (1859-1918)”, semnată de istoricul Ioan Popoiu, autor al unor studii şi lucrări solide în aceeaşi cheie: Românii în mileniul migraţiilor (275-1247), Suceava, 2012, Statele medievale româneşti (1386-1714), Iaşi, 2016, Statele din sud-estul Europei (1804-1999), Bucureşti, 2017. Pentru informarea cititorului, specificăm că acest volum, care cuprinde peste 600 de pagini şi 1300 de note, este structurat în zece capitole astfel: Principatele Române în prima jumătate a secolului al IXI-lea (Cap. I), Unirea Principatelor (Cap. II), Naşterea statului român (Cap. III), România independentă (Cap. IV), România după 1878 (Cap. V), Românii din provinciile istorice subjugate (Cap. VI), Războiul pentru întregirea neamului (1916-1919)-Cap. VII, Unirea Basarabiei (Cap. VIII), Unirea Bucovinei (Cap. IX), Unirea Transilvaniei (Cap. X). Se adaugă acestora, un Epilog (România la Conferinţa de Pace de la Paris-1919-1920), Prefaţa şi Bibliografia.

Istoricul urmăreşte să răspundă la trei întrebări fundamentale: 1. Cum s-a născut România ? 2. De unde a pornit ideea naţională ? 3. Cum s-a înfăptuit întregirea neamului nostru ? Este subliniată importanţa în epocă (înainte de 1848) a unor publicaţii, precum ,,Dacia literară” (Iaşi, 1840), ,,Magazin istoric pentru Dacia” (Bucureşti, 1845), acţiunea coerentă a tribunilor naţionali, în timpul revoluţiei de la 1848, pentru constituirea unui ,,regat daco-român”, tentativa de a uni forţele lui Gh. Magheru cu acelea ale lui Avram Iancu, pentru apărarea libertăţii.

Descriind etapele prin care idealul politic naţional al daco-românismului a prins contur în mod gradual, prin lupta stăruitoare şi plină de sacrificii a trei generaţii de tribuni naţionali, între 1848 şi 1918, autorul prezintă într-o manieră proprie epoca efervescentă a Unirii Principatelor, la 24 ianuarie 1859, proclamarea Independenţei, la 10 mai 1877, apoi a Regatului, în martie 1881. Statul naţional, constituit în ,,Piemont al românismului”, a reuşit ulterior, în condiţiile favorabile ale marelui război (1914-1918), să înfăptuiască idealul întregirii neamului românesc, prin unirea celor trei provincii istorice cu Vechiul Regat, în anul de graţie 1918.

De mare relevanţă pentru edificarea cititorului sunt o serie de capitole, precum cel referitor la românii aflaţi sub ocupaţie străină, între 1848-1914, anii eroici şi dramatici ai marelui război pentru întregire (1916-1919)-cel mai mare şi mai însemnat război din istoria românilor-lupta politică şi naţională pentru întregirea naţională, prin unirea Basarabiei (27 martie 1918), unirea Bucovinei (28 noiembrie 1918) şi unirea Transilvaniei (1 decembrie 1918). Dacă a existat vreodată în istoria noastră o epopee naţională demnă de acest nume, atunci ea a avut loc atunci, în anii marelui război, când neamul românesc era ameninţat să piară sau să învingă! Şi a învins!!! Aceasta este apoteoza neamului nostru! Punctul omega al istoriei sale!

Această carte ar putea servi ca manual fundamental de istorie în instituţiile de învăţământ superior, carte din care se desprinde clar şi argumentat ideea naţională de formare a statului românesc, pe fundamentul viziunii vechii Dacii, pentru care au pledat Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Ioan Brătianu, Mihai Eminescu, Al. Ioan Cuza, regele Ferdinand, regina Maria, Pantelimon Halippa, Iuliu Maniu, Iancu Flondor, aceşti eroi vii ai istoriei noastre!

Pentru ca această carte să se nască, a fost nevoie de o documentaţie amplă, de o bibliografie numeroasă, de supraefortul intelectual al istoricului, de munca tenace, migăloasă, epuizantă, exasperantă a autorului, pe parcursul a doi ani cumplit de lungi. O carte cere eforturi grele, ca şi cum ai picta o icoană sau ai zidi o mănăstire! A scrie, mai ales când este vorba de istoria neamului tău, este ca şi cum ţi-ai vărsa sângele!

—————————————

Tamara Tomiris GORINCIOI

Chișinău, Republica Moldova

3 ianuarie, 2019

Vasilica GRIGORAȘ: Valenţiu Liviu Mihalcia iese la rampă cu ,,Trei prieteni”

M-am delectat în ultimele zile cu un volum de debut, semnat Grisha Onedin, apărut la Editura Oscar Print, Bucureşti, 2015. Dacă nu cunoşti autorul în persoană, nici nu bănuieşti că este vorba de un pseudonim literar. Şi asta pentru că unitatea dintre pseudo-numele autorului, numele a trei personaje, prietenii (Misha– moldoveanul Mihai, Saşa–rus şi Yura-ucrainian) şi Chişinău, capitala Republicii Moldova, locul unde se petrece o parte a acţiunii acestei proze scurte este intrinsecă.


Povestirea curge lin ca un râu de câmpie, cu apa limpede ca de cristal, al cărui clipocit este doar un sursur discret. Acţiunea povestirii are început de poveste, ceea ce, la prima vedere induce ideea că este o carte pentru copii, în realitate o scriere pentru toate vârstele. Cartea place de la primele pagini, te îmbie să sporeşti în lectură şi să urmăreşti năzdrăvăniile celor trei copii fericiţi care se întâlnesc, se joacă îmbrăcaţi în costume de indieni ca în filmele cu cawboy şi se exprimă într-un „adevărat Babilon, un talmeş-balmeş de română, rusă şi ucrainiană”, dar „rupeau şi ceva engleză” pentru că erau „puşti deştepţi”, colegi de clasă, fiecare cu aptitudini şi înclinaţii frumoase: Mihai „premiant, urmează şi cursurile şcolii de muzică, specialitatea vioară”, Saşa „talentat la sport” şi Yura iubeşte matematica şi fizica, de aceea pentru el „orice trebuie explicat, nimic nu rămâne neelucidat”.


Petrec împreună clipe minunate, însă timpul zboară pe neobservate şi „fiecare a luat drumul lui în viaţă”: Mihai ajunge violonist, Saşa, un mare atlet şi campion, iar Yura, profesor de matematică. Nimic nu i-a despărţit, însă „anii au trecut şi au ajuns la vârsta pensionării”, după anii ’90.


Saşa avea de mulţi ani sădită în suflet dorinţa de a vizita America, de a vedea marea metropolă, New York. Acum era posibil acest lucru şi de comun acord încep pregătirile. Toate formalităţile sunt aranjate cu ajutorul unui prieten american al lui Saşa, Enzo Bernini, fost campion olimpic şi mondial la atletism, pentru a întreprinde această călătorie în perioada sărbătorilor de iarnă.


Spre deliciul cititorului, cei trei prieteni au parte de o serie de peripeţii, escapade, întâlniri neaşteptate cu parfum de sărbătoare şi miracol, trăiri frumoase alături de oameni minunaţi. În plină iarnă, îmbrăcaţi doar în halat şi papuci, se rătăcesc precum fulgii de nea purtaţi de vânt şi hălăduiesc în neştire, iar pe una din străzile New Yorkului trăiesc o adevărată aventură.


Cum era şi firesc, fiecare avea la purtător un bagaj cultural, artistic, spiritual. Pentru Mihai, la loc de cinste se afla muzica românească, în principal cea clasică, pe lângă un repertoriu universal bogat. Îl întâlnesc pe Moş Crăciun şi pe un bărbat care cânta la o vioară veche. Petrec ceva timp împreună, în care Mihai cântă melodii în engleză dedicate Moşului, apoi în sclipitoarea stradă newyorkeză, Mihai deschide izvorul muzical românesc al fiinţei sale şi-i dă drumul cu graţie în văzduhul american, impresionând auditoriul trecător prin zonă, care-i răsplăteşte cu generozitate gestul său. În momentul în care cânta „Balada” de Ciprian Porumbescu, opreşte şi parchează lângă trotuar, alături de ei o maşină de lux. Şi ne spune autorul că „Muzica a pătruns şi în interiorul limuzinei, Pe bancheta din spate, un domn în vârstă, asculta nemişcat, cuprins de uimire şi plăcere. Totodată un fior l-a străbătut. Această muzică i-a trezit amintiri. În subconştient, cunoştea melodia, îi apăreau crâmpeie de imagini şi locuri în mijlocul cărora parcă a trăit odată, precum şi personaje pe care le-a întâlnit cândva i se perindau fantomatic prin faţa ochilor.”


Împreună cu prietenii săi, îmbrăcaţi la patru ace, participă la petrecerea de Crăciun şi de Revelion, la invitaţia celui care i-a admirat în stradă, un ,,american foarte bogat”, cu adânci rădăcini româneşti. Acolo, parcă au intrat într-un palat fermecat din basmele pentru copii. „O sală impresionantă, cu o sumedenie de candelabre care ţâşneau din tavan”, „muzica în surdină, acoperită pe alocuri de murmurul vocilor şi al râsetelor”. „clinchetul paharelor de cristal, pline cu şampanie întregeau, precum nişte clopoţei, marele recital al sunetelor”.


Din volum se desprinde bucuria de a trăi frumos, dragostea pentru semeni, înţelepciunea de a urma parcursul firesc al vieţii. Eroii povestirii trăiesc cu sentimentul că sunt posesorii unei tinereţi veşnice şi se comportă ca atare. Captivantă este lectura pasajului în care este prezentată relaţia de familie a prietenului lui Saşa, atletul american care trăia în continuare povestea de dragoste cu soţia sa, în ciuda faptului că ea „trăia în lumea ei”. Autorul, el însuşi un iubitor de literatură, muzică, artă, în diferite paragrafe descrie minuţios modul de înterpretare a unor lucrări muzicale şi a dansului, iar prin cuvinte delicate scoate în relief talentul şi harul celor care interpretează ori se află pe ringul de dans. Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: Valenţiu Liviu Mihalcia iese la rampă cu ,,Trei prieteni”” →

Giovanni DOTOLI: Jonuţ Caragea, Mon amour abyssal

,,Jonuţ Caragea, Mon amour abyssal. Poèmes, traduction [du roumain] par Amalia Achard, Brest, Éditions Stellamaris, 2018, 86 p.

J’ai eu la chance tout à fait par hasard de connaître Jonuţ Caragea, grâce à mon ami roumain le prof. Constantin Frosin. Je le remercie : j’ai découvert « un poète », un vrai poète, l’un de ceux qui honorent leur pays et la littérature européenne.

Caragea est né à Constanţa, en Roumanie, en 1975. Il est poète, prosateur, critique littéraire, éditeur, auteur d’aphorismes et promoteur culturel. Entre 2003 et 2011, il vit à Montréal, où il est instructeur sportif et sportif de performance comme rugbyman. En 2008, il devient citoyen canadien. En 2012, il rentre dans son pays natal et s’établit à Oradea.

À l’unisson avec le poète Adrian Erbiceanu, en 2008, il fonde l’Association des Écrivains de Langue Roumaine au Québec et publie la première Anthologie des écrivains roumains de la province du Québec (2009), 251coauteurs Adrian Erbiceanu et Dimitru Scorţanu, ouvrage de référence de la diaspora roumaine.

Il est l’auteur d’une trentaine de livres de poésie, aphorismes, science-fiction, essais critiques, mémoires et anthologies.

L’œuvre de Jonuţ Caragea est honorée de plusieurs prix importants, lesquels confirment la valeur de son œuvre. Sa poésie est un merveilleux voyage de mémoire et d’engagement. Les thèmes qu’il met en évidence concernent tous la grande question de l’être au monde.

On l’a défini « un athlète de la poésie ». En effet, c’est un travailleur acharné du mot, qui dans ses poèmes devient l’énergie de la vie en un monde clos que le poète veut ouvrir.

Pas une poésie de routine, mais une poésie de la profondeur, qui va au cœur de la matière et à la limite du possible, pour offrir à l’homme le sens vrai de son existence. Une esthétique de l’engagement dans l’immense, à partir d’un point, sa patrie projetée sur le monde.

Dans ce recueil, Jonuţ Caragea se fait plus intime. Il enquête dans le silence de l’amour, pour s’écrier en soldat de la parole. Mystère de la femme et mystère de la vie se croisent. Le mal s’envole. La poésie réalise un miracle : celui de l’ouverture du cœur qui aime. Quelques vers, pour le prouver : « Ferme les yeux / regarde aussi loin que tu peux / et ne pense pas au retour » ; « Je garde le poème en moi » ; « le dernier mot lèche ses blessures » ; « Je disais que l’amour c’est tout ou rien ».

Les mots ! Jonuţ Caragea vit dans « La maison des mots », magnifique titre d’un poème de ce recueil. Il sait que « Seul le poète sait combien de solitude / Se trouve dans la maison de ses mots ». Cette maison est son usine, où il produit de l’or : celui de nous faire rêver.”

–––––––––-

Academician Giovanni DOTOLI

Franța

Decembrie, 2018

 

Sursa: https://classiques-garnier.com/revue-europeenne-de-recherches-sur-la-poesie-2018-n-4-varia-comptes-rendus.html?displaymode=full
http://editionsstellamaris.blogspot.com/2018/07/mon-amour-abyssal.html

Florica PATAN: Lumea percepută ca ,,margine” în poetica lui Viorel Birtu-Pîrăianu

,,Ar fi o mare greșeală – care ar contrazice esența poeziei – să se afirme că fiecare poem corespunde unei anumite intenții reale și unice a autorului. Versurile mele au sensul care li se dă în momentul lecturii.”

(Paul Valéry)

Versurile poetului Viorel Birtu-Piraianu, centrate pe eul cunoașterii, punându-și întrebări mereu reluate pentru a găsi răspunsuri într-o lume incertă, nesigură, cu ambiguități formale și de adâncime, insecurizantă și tot mai obscură, mediocră, obosită, imperfectă, configurează imaginea unui univers al tristeților și durerilor sale.

Cele două perspective prin care poetul ilustrează propria experiență ontologică sunt percepția lumii și a gândului ca „margine”, „capăt”, „sfârșit”, „final”, sufletul zbătându-se într-un câmp semantic presărat cu „strigăt”, „ țipăt”, „lacrimă”, „durere” și „plâns” al acestei lumi , iar cea de a doua perspectivă este aceea a disoluției realității și scurgerea destinului în „singurătate”, „umbră”, „delir”, „mască”, „pulbere” și „scrum”, o arhitectură poetică transpusă în propriul imaginar și percepută ca substanță a realității.

Se deschide astfel „ușa amintirilor” și eul liric pătrunde pe un tărâm volatil al marginilor, al „tăcerilor nespuse”, un pustiu al unui „ultim drum”, iar „gândurile țipă un nume”, ca o confesiune a conștiinței
poetice de esență tragică. Subiectul și obiectul cunoașterii, lumea, așa cum este ea, viața și moartea deopotrivă, nu mai apar în forma unor cercuri circumscrise, care nici măcar ne se mai intersectează, ci apar în forma unor planuri diferite ale cunoașterii, ca cercuri exterioare unul celuilalt. De aici senzația de pierdere a echilibrelor existențiale, dezolarea, spiritul debusolat și oglinzile sale multiplicate, cu deformări ale realităților percepute de poetul însetat de cunoaștere a lumii și a sinelui.

Propriul „eu”, în încercarea de recuperare a reperelor armoniei pierdute, mărturisește dezolat că „aștept în neștire”, „tăcerea mă doare”, „mă ardeau cuvintele, ninge și scriu”, „o vioară mai cântă”, dar „melodia e alta”, prefigurându-i înstrăinarea .(„Ultimul vals”)

Poetul are percepția armoniei universale pierdute, devenită, halucinant, dizarmonie și se exprimă în versuri libere, fără ritm și rimă el părând a-și căuta propria cadență, propriul ritm în acest univers în care „pășeam” „la capăt de timp”, „prea obosit”, „prea trist”, „ghemuit în mine”, căci până și lumina dătătoare odinioară de încredere, forță vitală și încredere, acum „plânge”.(„Lacrima luminii”)

Lirismul decurge din trăirea ultimei suflări, purtând în sine cuvântul în singurătate, acea singurătate care nu-i mai permite poetului (re)construcția de sine, ci îl debusolează și-i creează o stare de insecuritate, iar cuvântul însuși se vede ajuns „la capăt” („La capătul cuvântului”), ca un fatal capăt al răbdării, al sfârșitului, un final absolut.

De altfel ideea de margine și capăt, care poate fi de GÂND, de cuvânt, de timp, de viață, de drum, străbate construcția lirică a poetului Viorel Birtu-Piraianu, care uzitează cu subtilitate de serii sinonimice și antonimice de termeni conferind versurilor sale accente meditative în profunzimi de ape dramatic versatile. Strigătul poate fi țipăt, lacrima se identifică total cu plânsul, conceptul de singurătate poate primi conotații poetice diverse, ea poate însemna „tăcere”, „durere” sau „rana” din
suflet („Amurg”) ; „aici” poate fi ”acolo” sau „oriunde”, poate chiar „undeva” ; „acum”, pendulează indeterminant, între „atunci”, „cândva”, „azi”, sau „ieri” ; ambiguitatea substanțelor conferă o imagistică volatilă spațiului cunoașterii precum în oglinzi deformante în care realul se confundă cu virtualul : acest veac pare a fi „alt veac” și drumul pare a fi „altul”, existența însăși cade în incertitudini, de aici, debusolarea, rătăcirea și, fatalmente, neputința cuprinderii a ceea ce este esențial, acel ceva ce pare că ne scapă tuturor, Întregul real, din care s-ar părea că distingem doar părțile, picăturile, fragmentele, după opinia lui Ralf Waldo Emerson .

În al doilea rând, dincolo de percepția lumii și a sufletului în drumul labirintic parcurs, poetul identifică umbre delirante, măști și gânduri care-i vorbesc despre disoluția lumii moderne, termeni ce evocă planuri ale reflectivității lirice, autoreferențialități privind timpul ființării, vremile „scufundate” ale trăirii noastre, lumea actuală :
„Mi-e sufletul o tristă liră / rătăcitor prin viața asta / o lume piere lângă mine / azi nu mai am puterea / să țip, să strig , să plâng / alte vremuri scufundate / delirul unui gând arzând aduc cu mine timpul / ce poate odată îl vom străbate / răsuflarea mării / astăzi nomad, / aud chemări din alte zări / vor trece alte cuvinte / luminând feeric cerul / atunci, acolo, voi zâmbi fericit”. ( Adânci chemări”)
În viziunea poetului Viorel Birtu –Pîrăianu „apune o lume seacă”, ea se frânge, iar lacrima nu mai ajunge să stingă durerea și, spune el, „mă strigă destinul”, „mă înțeapă și spinii”, viața însemnând, cu un substrat metatextual biblic, simbolic, urcarea pe Golgota a durerilor existențiale, precum suferința îndurată de Hristos.

Viorel-Birtu-Pîrăianu are percepția noncomunicării și a pendulării între „un veac” sau „alt veac” , „tot fără rost / tot fără leac / prin trup trec tăceri / lugubre tăceri, spre infinit / într-un alai de mult sfârșit” („Pași”), cu oameni, „palide umbre”, cu vieți rătăcite „pe aici, pe undeva”, luna are, și ea, „masca” ei ; „acum poți să spui, / știu, știu, / n-ai cui să spui.”
Este, poate cel mai dureros adevăr, acela al imposibilității comunicării interumane, al retragerii omului în sine și al izolării lui față de umanitate, poetul însuși simțindu-se „închis într-un gând”. („Umbre pedrum”)

Timpul, coordonată definitorie a lumii, intră în disoluție, el „piere în pulbere și scrum”, plânge ca un curs de ape, pe Mureș sau Olt ; prin Carpați apune o lume, iar noi rămânem tot pe același „tărâm ireal”, versurile întrupându-se organic din izvoare ale realității tivite în plăsmuirea imaginativă în care văzutele și nevăzutele condensează anumite paralelisme, poetica lui Viorel Birtu-Pîrâianu fiind acea construcție a lumii îmbrăcată în melancolie și tristețe adâncă, uneori în lacrimi ce curg pe ziduri și în suflet.

Altădată conștiința lirică, debusolată, cunoscându-și neputința în aflarea adevărului, optează pentru ieșirea din propriul sacrificiu pentru cunoaștere, perceput ca o răstignire, și transfigurează simbolic destinul, prin răstignirea timpului, ca o tentativă de recuperare, de câștigare a unui refugiu existențial.

Fiu de preot , Viorel Birtu-Pîrăianu imaginează intuitiv, într-un onirism simbolic și simetric biblic, această refugiere în propria stingere, prefigurând în „Crucea” un univers poetic cu lumânare și cuie biblice, ca spațiu potențial-imaginar al lumii de dincolo, o stare dezolantă de descompunere fizică a sinelui și a lumii „Putrezesc în locuri descompuse / trăiesc dincolo / visez gânduri / un drum cu ochii deschiși și / lumânarea picură încet / lumea la lumina întunecată a lunii / am închis ochii o singură dată / poate sfârșitul trecuse de mine / fără să știu, îngândurat / m-am desprins din cuie / răstignind timpul pe o cruce”. („Crucea”)

Intrarea și ieșirea din starea de crucificare a propriului destin, senzația de pendulare între a ști și a nu ști, a înțelege și a nu înțelege reconfigurează aceeași incertitudine sau ambiguitate a cunoașterii poetice, subiectul și obiectul cunoașterii aflându-se în sfere cognitivediferite, netangențiale, sunt acum „măști” ale unui vizionarism poetic, dincolo de echilibrul raționalității, ca într-un spectacol absurd.

Poezia este un câmp al complexităților trăirii, iar poetul, alchimistul tristeții. El ne conduce într-o lume cu imagini, sunete, gust și parfum ale senzațiilor și percepțiilor sale ce poartă amprenta imaginarului poetic, abstractizat în vise, tăceri, elemente din natura primordială, a începutului de lume și de istorie, cu trimiteri dureroase la răstignirea Mântuitorului, pe care încearcă simbolic să și-o asume.

Verbul său este expresia cunoașterii din perspectiva subiectivă a propriului eu liric, într-o realitate transfigurată covârșitor, metaforic, ca un izvor de ape și sentimente curgând frenetic în sonoritatea diamantină a limbii române : „rătăceam într-un gând” ; „aștept în neștire” ; „tăcerea mă doare ; ,,ninge cu lacrimi” ;” „ trăiesc în ultima suflare a lumii ucise” ; „port în mine cuvântul” ; „gândurile țipă în mine” ; „sunt parte din lacrima luminii” ; „am găsit o șoaptă” ; „pășesc la capăt de timp” ; „aud chemări”; „eram izvor de ape”.

–––––––––––

FLORICA PATAN,

19 decembrie, 2018

http://confluente.org/florica_patan_1545222740.html

 

Cristian Petru BĂLAN: Strălucirile aurifere ale unui rest de arginți

Cronica literară a cărții de versuri „Restul la 30 de arginți” a poetului Gheorghe A Stroia:

În contextul literaturii universale cu tematică spirituală nu se poate spune că literatura română ar prevala cu o pondere numerică deosebită, dar constatăm că, în ultimii ani, s-au înmulțit îndeosebi numărul cărților de versuri creștine precum și al poeților care abordează asemenea subiecte. Creatori talentați care înainte se lansaseră îndeosebi cu poezii patriotice, sociale sau erotice, descoperim că, mai recent, au început să abordeze tot mai des și cu destul succes poezii inspirate din Biblie, îndeosebi din Noul Testament.

Tânărul scriitor, poet, critic literar și editor Gheorghe A. Stroia, membru al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe, este unul dintre ei, dovedindu-se pe cât de prolific, pe atât de apreciat. Ultimul său volum „Restul la 30 de arginți”, editat la editura Armonii culturale, se încadrează perfect acestei tematici nobile, fără a detalia diferitele subiecte biblice, cum ne-am fi așteptat, ci mai degrabă ne înfățișează efectul spiritual al evenimentelor și descrierilor noutestamentale, ecoul lor asupra spiritului uman care, în contact cu ele, se înnobilează și se se umple de liniște și pace: E-atâta pace-n flori și în văzduh, Milenii de războaie au tot pierit, S-a dus cu ele-al lumii vechi tumult Și-mpărății preaveșnice-au murit. Rămas-a doar petala cea de floare, Pe care Domnul însuși a pus scut, Vor mai pieri în fum multe regate, Dar va rămâne mărturie crinul mut. Va rămânea prin secoli doar aleea Pe care-Atoatețiitorul a sădit, Din slava lui, sămânța minunată, Din care florile timide-au răsărit.

Autorul ne dă de înțeles că totdeauna contactul cu lumea spirituală este curativ și salvator. Citind cele 30 de poezii din acest volum, rămânem surprinși de materialul poetic bogat în simboluri catifelate și plăcute pentru euforia lor bine stilizată. Ne surprinde combinația de reverii libere și viziuni cu fericite scene folosite în amplificarea unui lirism extatic cu o cuceritoare notă aparent mistică: Stau singur în ploaie și strig, sunt singur, mi-e bine, mi-e frig? Din ceruri tot picură norii și plouă, mă simt încărcat de lumină, de rouă. Petalele-mi sunt încărcate de vise, sunt marea cea mare, eroul Ulise, sunt zbuciumul alb din inima mea, sunt gând pătimaș cununat cu o stea. Concentrările ideilor din text, multe având conotații familiale, sunt echilibrate, realiste și profunde, cu un anumit farmec exotic care câștigă în dramatism, subliniate metaforic încă din motoul aforistic al cărții, un aforism scris de autor: „Toamna iubirii, a vieții, a nostalgiei, a romanței, a visului – încape într-o singură inimă cu chip de crizantemă”.

În această inimă încăpătoare vedem că mai încape, de asemenea, și iertarea, venită din sferele cerești ca un dar oferit totdeauna, cu condiția ca ea să fie acordată mai întâi eului propriu, pornind dinlăuntrul nostru înspre semenii de afară: „Ia-ți restul la 30 de arginți și du-te, fiule, Iertarea ți-o dau în dar, Iartă-te și tu, fiule! Iartă-te!…” Aceste idei par o interesantă introducere în poezia de cunoaștere prin simboluri concentrate, bazate pe viziuni fulgurante, bazate pe rostiri sentențioase: „Cu degetele înmuiate în culorile zorilor, aștern peste câmpuri cântatul de trei ori al cocoșului; amare lacrimi varsă Soarele… „-Trădare!” strigă vântul, alunecând peste prima piatră aruncată. În zare, sub copacul umbros, atârnă în ștreang o păpușă de paie; nici umbrele nu se mai tem de ea, nici iarba nu mai tremură sub greutatea grăunțelor de rouă.” Lirismul este mai mult decât didactic, exprimat prin poezii cu aspect de parabolă și cu teme morale și sociale magistral evocate prin imagini culese parcă din peisajele picturale celebre: „E dimineață-aici, la margine de lume, cocoșul a strigat iar de trei ori, s-au destupat pe neștiute căile luminii, luna n-a mai plecat spre-nsângerații zori. Copacul trist stă într-o creangă ruptă, pus la pământ e chiar de propriu-i rod, s-a tot întins pe crucea pătimirii plângând cu sânge pe al Său norod. Dealul întreg suspină în tăcere, cetatea forfotește-a nerăbdare, e lună plină și soare la amiază, iar cerul mână velele pe mare. Stau piramidic în vis de verde viu ascult cum inima Îi bate încă și știu că-ncep încet să plâng, în sufletul amar îmi crește-o stâncă. Tu, Doamne, zori ai dimineții mele, și somnul lin al nopților sub geană, Tu ești copacul lângă care-adorm, Tu ești doar vindecarea melei rană! Tu, Doamne, strop de liniște adâncă, Muzeul viu al simțămintelor ferice, Tu ești și mugurul, și floarea, rodul, Tu ești menit prin tine să ridice.” Capacitatea de a rămâne laconic în descrieri frumos ritmate creează lirismul predominant, nu atât în cuvinte directe, ci în subînțelesul lor plin de purități transparente în care durerea plină de noblețe este predominantă: „Mă dor rănile L O R – resturi de piele albă, aromă de liliac, urme de scoici, așchii de lemn captive în urne de lut – ce mă chinuie încă. Mă dor rănile brazilor retezați, încă de prunci, ca să primească Steaua, să adune sub ramuri cadouri pregătite în pripă, ca să smulgă perfid zâmbete nevinovate mimând fericirea. Mă dor rănile munților desfrunziți, ce-și plâng cu lacrimi verzi ecourile uitatelor cetini. Mă dor rănile cioplite de indiferență în uitarea nemiloasă, de lipsa glasurilor din satele părăsite, în care părinții nimănui au murit cu dorul sub geană. Mă dor rănile veacului acesta în care eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele, ne vom alătura țărânei din care ne-am născut, pentru ca pasul trecătorului să ne adâncească apăsarea. Mă dor rănile copilăriei, deschise în clipele de incertitudine petrecute cu spaimă în fața ferestrelor, ce se doreau deschise. Mă dor rănile, toate mă dor, nu mă plâng, nu mă vaiet, nu urlu la lună, nu murdăresc nisipul cu lacrimi, aștept, doar aștept. – Pe Tine te aștept, Doamne, în încremenirea Timpului, ca rănile să mi le faci… DE PIATRĂ!” Ideile frumoase parcă vin spontan, nechemate, sărind ca niște scântei policrome de pe axul inimii, ceea ce obligă spiritualismul să creeze stereotipii luminoase în mijlocul cărora Poetul cu multiple fețe demiurgice apare ca un far viu și predominant, stăpân peste timpuri: „Poetul-Stăpân se-ntâlnește cu Harul, La margini de lume, în pustie, în deșert, În ’nalte păduri, în mare, în ceruri, În adânci adevăruri, în hăul incert, Se-mbracă-n mătăsuri de sunete, vorbe, Cuvintele toate-l înfașă-n argint, Tăcutele-i glasuri îmbie la slavă: – Tu, Faur al slovelor de hiacint! Poetul-Vis vrea alint și culoare, S-arate că-n trupul său firav, de vânt, Zac nebănuite comori făr’ de preț, Mai tari ca lutul desprins din cuvânt, Versul său lin îl îmbracă în verde, Peste doruri și vise îl face-mpărat, Tăcutele-i clipe îmbie la slavă: – Tu, Ploaie de aur ce Timpul n-o pierde!” Sfințenia, viața, lumina, în unele versuri, par scrise cu o muzicalitate liturgică, fiind parcă un fragment dintr-o odă panteistă, cu imagini serafice unde umbra luminoasă a Mântuitorului este evocată dominând blând pretutindeni, o umbră caldă și plină de sublim, cu străluciri auguste: „Tu, Doamne, zori ai dimineții mele, și somnul lin al nopților sub geană, Tu ești copacul lângă care-adorm, Tu ești doar vindecarea melei rană! Tu, Doamne, strop de liniște adâncă, Muzeul viu al simțămintelor ferice, Tu ești și mugurul, și floarea, rodul, Tu ești menit prin tine să ridice. Tu, Doamne, gând al candelei curat, precum tot untdelemnul de fecioare, Tu ești Lumina, Calea, Viața, Tu ești Puterea ce în veci nu moare. Tu, Doamne, Făcătorule a Toate, plin de Luceferi și de stelele cuminți, Tu dăruiește-mi dalba mea fărâmă, din raiul Tău cu heruvimi și sfinți!”

După ce face mai multe incursiuni în regatul amintirilor din copilărie, prin pădurile de ieri, ce amintesc de evocările lui Eminescu prin luncile Ipoteștiului, unde, ca și acolo, „Dealul întreg suspină în tăcere, cetatea forfotește-a nerăbdare, e lună plină și soare la amiază, iar cerul mână velele pe mare”, după aceste broderii versificate, poetul coboară nostalgic în mediul ambiant familial unde cei mai binecuvântați de Creator trebuie să fie în primul rând cei din preajma lui, ființe minunate care sunt acum sau ființele foarte dragi care au plecat la Domnul „să-și caute Nemurirea” , fiind plânși până și de pietre – și de aici avem surpriza să descoperim cât de frumos pot fi prezentate asemenea simțăminte filiale, punând accentul pe amintirile trecutului, apoi pe realitățile prezente, iar, în final, pe speranțele optimiste de mâine…

Nu întâmplător am amintit de Eminescu, deoarece, cunoscându-i cât de cât, mai îndeaproape, viața poetului Gheorghe A. Stroia, fără să vreau, am descoperit că George, cum îi spun prietenii, este cel de al șaptelea copil al unei frumoase familii de moldoveni unde există zece copii (singurul poet din întregul șir de frați și surori), adică întâlnim aceeași coincidență, deoarece și Luceafărul nostru era tot cel de al șaptelea copil dintr-o familie unde erau tot zece copii. Ca și Mihăiță, care avea cele mai frumoase cuvinte despre părinții, frații, surorile și iubita lui, poetul George Stroia, caută – și găsește – cele mai nobile imagi pentru a-și descrie părinții, familai și iubita lui soție. Dar, mai înainte de a-și evoca păriții, autorul găsește de cuviință să-l proslăvească pe Dumnezeu: „Tu, Doamne, zori ai dimineții mele, și somnul lin al nopților sub geană, Tu ești copacul lângă care-adorm, Tu ești doar vindecarea melei rană! Tu, Doamne, strop de liniște adâncă, Muzeul viu al simțămintelor ferice, Tu ești și mugurul, și floarea, rodul, Tu ești menit prin tine să ridice. Tu, Doamne, gând al candelei curat, precum tot untdelemnul de fecioare, Tu ești Lumina, Calea, Viața, Tu ești Puterea ce în veci nu moare. Tu, Doamne, Făcătorule a Toate, plin de Luceferi și de stelele cuminți, Tu dăruiește-mi dalba mea fărâmă, din raiul Tău cu heruvimi și sfinți!” Despre dulcea lui mamă, Gheorghe A. Stroia topește în lacrimi cuvinte de dor înduioșătoare care trebuie să rămână și ele nepieritoare în negura de vremi: „Mi-e dor de tine, Mama mea blajină, cu lacrimi dulci la chipul tău mă-nchin, mi-e viața bucurie, mi-e deplină, dar îngeri de departe nu mai vin. Mi-e dor de tine, Mama mea frumoasă, cu bucurie-n glas te strig, te chem, mi-e viața-ntreagă motiv de fericire, de nevenirea ta eu tot mă tem.” (MI-E VIAȚA – Mamei mele Aurica, la 14 ani de la nașterea sa întru Veșnicie).

Dacă puțini poeți au închinat versuri tatălui lor, autorul acestei cărți se simte la fel de dator să-i dedice părintelui său minunate cuvinte de dor și recunoștință: „Au trecut clipele, smulse din a veșniciei clepsidră, clipe de dor, de strigare. Ceva de dincolo de stele îmbracă dorurile în dureri, ce se aprind tot mai intens în fiecare noapte. Mi-e dor de tine, Mi-e dor de tine, Mi-e dor de tine, cu fiecare vis, cu fiecare respirație, din zori și până-n seară. Au trecut anii în vârtej, clipele s-au rostogolit cu furie, mărind distanța dintre inimi, rupând amintirile, transformându-le în cețuri albe. Te iubesc mai mult decât am știut vreodată, Eroul copilăriei mele, Ecoul inimii mele, Bucuria zilelor liniștite, Sclipirea venită din trecut. Sunt douăzeci și doi de ani, de când ai plecat, în liniște, așa cum ai trăit, fără să ceri nimic, fără să implori pe nimeni, ai plecat, pur și simplu. Te iubesc mai mult cu fiecare veșnicie care ne desparte, cu fiecare speranță care ne apropie” (MI-E DOR – Tatălui meu, Andrei, la 22 ani de la plecarea în veșnicie) Același ton elegiac îl găsim și în versurile în care evocă cu drag și respect pe Mama soacră, Mariana „grăbită să se transforme-n constelație” sau… „beneficiarelor Centrului Comunitar pentru Persoane de Vârsta a 3-a” – dar, fără îndoială, cele mai frumoase din toate rămân versurile închinate soției sale Maricica, despre care spune cu multă delicatețe: „Curg anii, fără milă, cum Perseidele în spectacolul nopții. Fiecare secundă apasă tot mai greu peste vertebrele răsăritului, peste primăverile ori verile sângerând a viață. Prin păr, furnicile clipelor zidesc mușunoaie la rădăcinile albelor fire. Brațele strigă apusul pe nume, pe sub cornul lunii zboară fantomele gândurilor, preschimbate în aripi. Liliacul de lângă fereastră miroase mai crud ca niciodată, parfumul său violaceu se scurge în capilarele orizontului, amestecând esențele. Doar tu, iubita mea, iubită, ești neschimbată!… Peste tine anii n-au trecut deloc, cristalinul meu păstrează pe diapozitiv imaginea ta – Afrodita, ieșind din mare. Soarele îți sărută părul negru, peste care, cu mâini nevăzute, așterne flori în nuanțele văzduhului. Doar tu, iubita mea, iubită, ești neschimbată!… Prin tine, curge sângele meu, bătăile inimii tale sunt tot mai tinere, sufletul tău mai luminos, gândul tău mai curat. Doar tu, iubita mea, ești spectacolul nopții jucat de Perseidele anilor, ce cad… fără milă!” (SPECTACOLUL NOPȚII – iubitei mele soții) Sau: „De nu te-ai fi născut, te-aș fi zămislit lacrimă în colț de geană, te-aș fi șlefuit din pietrele de râu, zâmbinde spre soare. Te-aș fi căutat printre firele de nisip, ce poartă în ele veacurile măcinate de istorie. Te-aș fi găsit în coloanele baldachinului lui Nefertiti, ori în florile grădinilor suspendate ale Semiramidei. Te-aș fi căutat între Scylla și Caribda, în focurile miticei lupte, pe firul Ariadnei, pe firul Penelopei, întru dragoste și adevăr. Te-aș fi sculptat în coloanele Parthenonului sau Erehteionului, aproape de statuia Atenei, lângă frumusețea Afroditei, în templul erosului, Din fina spumă de mare. Dar ai venit din zările albastre, de dincolo de stele, pe undele originarului Big-bang, purtând pe creștet cunună din florile de măr ale Raiului, Ispită și răzvrătire, Leagăn și liman blând, Cădere și ridicare, Tu, ispită cu ochi de diamant!” (DE NU TE-AI FI NĂSCUT)

Nu aș putea încheia această prezentare succintă fără a aminti cititorilor că niciodată până acum, nu am întâlnit vreun caz în care întreaga familie – soțul, soția și copiii – să fie cu toții scriitori, cum se întâmplă în cazul familiei Stroia, unde atât tatăl, cât și soția, împreună cu cei doi băieți ai lor, sunt cu toții poeți și harnici autori de frumoase și valoroase cărți tipărite. Dacă i-ați vizita în frumoasa lor casă de la marginile Adjudului, nu o dată ați descoperi că în jurul unei mese largi cu o glastră de flori la mijloc stau aplecate patru ființe omenești cu fețe frumoase și strălucitoare, fiecare așternând în liniște gânduri luminoase din bogăția sufletelor lor debordând de talent… Este o scenă de neuitat, aproape unică, pe care nu o veți mai putea vedea în altă parte, ceea ce înseamnă că fiecare membru al acestei binecuvântate familii se întrece parcă unul pe celălalt, ca în fiecare an să vină în fața noastră, a cititorilor, cu pagini totdeauna interesate și totdeauna pline de purități spirituale. De aceea, vom avea șanse ca, de-a lungul multor ani de acum încolo, numele familiei Stroia să fie mereu perpetuat și prezent în vitrinele librăriilor românești, ceea ce face mare cinste culturii noastre naționale.

–––––––––-

Cristian Petru BĂLAN

6 decembrie 2018

Glen Ellyn, SUA

 

Prof. Maria TOMA-DAMȘA: Ileana-Cornelia Neaga „Ca pă la noi”

Fiică a satului Crișan, ce poartă numele unuia dintre eroii neamului românesc, scriitoarea „în grai” Ileana Cornelia Neaga onorează cu un nou volum Centenarul Marii Uniri, Poezie și proză în grai Ca pă la noi, apărut la editura PIM din Iași, în 2018.

Volumul este prefațat de către profesor Monica Dușan care vorbește, apoi, documentat Despre graiuri. După ce încadrează graiurile cu cele patru dialecte ale limbii române, dumneaei se oprește asupra „graiului crișean”, evidențindu-i, preponderent particularitățile fonetice specifice (pag. 14 – 17), precum și preferințe pentru folosirea timpului perfectul simplu al verbelor (dar nu ca în Oltenia!), precum ca și perfectul compus, în componeța căruia auxiliarul „a avea” la persoana a lll-a singular devine „o” (ea o plecat), iar la „ai”/ plural „ar” devine or (ei or plecat).


Deasemenea mai surprinde și tedința de a prescurta cuvintele (mem) și pronunția cu vocala a în loc de ă (matușă).


Partea l a vocabularului dedicată poeziei (p -19-105) debutează cu poemul Vise și se încheie cu poezia Altă lume cuprinzând în capitol poezii dedicate sărbătorilor ( Gi Bobocează, La Sângeorz, La Sâmedru, La pcizărat, Patruzeci ge Sfinț’), poezia obiceiurilor (În pețit, Nănaș’, După mnireasă, Uspăț în sat, Familia la români, La jioc, poezia muncii (Cosași, Clacă la săceră, La trăier, poezia naturii ( Rupere gi nori, Doamna Toamnă sau despre Ia Românească și Ștergarul românesc.


Nu vom analiza poeziile străbătute de fiorul liric, și vom selecta imagini artistice deosebite „…luna… / „Lacrima strânge su’ pleoapă, murmurând rugile”, „Regina vară”, „S-or rupt baiere-n înalturi”, „Sî-nvolbură apa-nspumată”, „ocii mamii arși gi doruri șî gi chin”, „picură rășâna-n lacrimi”, „colindă – agale Doamna Toamnă”, „veșnicia-n curcubeie”,„Mușcată freză-n fereastră {…} româncuță”, „nor {…} cu lacrimi”, „șuieră vântu’ iernii”, „amintirile cernice”…


Partea a doua conține Dicționar de regionalisme (p. 107- 138), iar partea a treia, intitulată Ca pă la noi conține denumiri de „pene și plance”, „culori”, „porecle”, „Etape la prelucrarea cânepii…”, „Modele de țesături”, „Bineță”, „Dialoguri”, „Nume de femei și bărbați” și dealuri din sat, de jocuri, de soiuri de fructe, „bucace”, „legume”, „conserve și murături”, „mâncări”, „Rețete ca pă la noi”…
Cartea este scrisă cu nerv, autoarea stăpânind nu numai arta poetică, ci și cea a narațiunii (fragmentul din povestirea Steanu’ draculi).


Ileana-Cornelia Neaga filtrează realitatea – mai nouă sau mai veche – prin imaginația personală, folosind un limbaj simplu, dar plin de canotații, pentru a transmite cititorului focare de trăire. Semnificația cuvintelor rămâne plină de magie.


Îi dorim poetei multă inspirație în continuare, pentru a face cunoscut dulcele grai românesc.

––––––––––––-
Profesor Maria TOMA-DAMȘA, critic literar, membru U.S.R.

Galina MARTEA: Constatarea evenimentelor istorice – apariție editorială în onorarea Centenarului Marii Uniri

În semn de recunoștință pentru marele eveniment Centenarul Unirii a fost lansată ediția specială a revistei de cultură istorică COLUMNA 2000, serie nouă, editată de Universitatea „Ioan Slavici” din Timișoara. Fiind în al 19-lea an de existență, revista Columna 2000, cu numerele 73-74-75-76 (ianuarie-decembrie 2018), este o publicație remarcabilă care, la rândul ei, ar putea fi comparată cu o monografie științifică de o valoare aparte în domeniul istoriei, având un conținut de 330 pagini și o consistență analitică ce predispune către reflecții profunde, în cazul dat, către onorarea/ reamintirea/ constatarea celor mai reprezentative evenimente din istoria neamului românesc din perioada anilor 1918-2018 și nu numai. Publicația respectivă este binevenită prin prezența unor personalități marcante din sfera academică, universitară și scriitoricească atât din cadrul țării, cât și din afara ei, avându-l pe Aurel Turcuș în calitate de conducător spiritual, iar în consiliul științific al revistei fiind prezenți renumiți oameni de știință precum Ioan Aurel-Pop (acad., prof.univ., dr., președinte al Academiei Române), Ioan Hategan (dr., cercetitor științific la Institutul de Studii Banatice „Titu Maiorescu” al Academiei Române), Doina Benea (dr., membru corespondent al Institutului German de Arheologie din Berlin), Adrian Bejan (dr., prof.univ., membru al Societății de Științe din România), Radu Paiușan (dr., prof.univ, președinte al Asociației Istoricilor Bănățeni), Cornel Petroman (prof, dr., responsabil al Secției de Istorie Modernă a Societății de Științe Istorice din România-Filiala Timiș), cât și alți savanți eminenți ai națiunii române. Corespunzător, existența revistei este onorată prin contribuția majoră a Colegiului Directorilor Onorifici și, nu în ultimul rând, construită și pusă în lumină de Colegiul de Redacție, redactor sef fiind istoricul Tiberiu Ciobanu (fondator, director, dr., conf.univ., prorector al Universității „Ioan Slavici”), iar redactorii-sefi adjuncți fiind domnii Dumitru Mnerie (dr., prof.univ., președintele Consiliului Academic al Universității „Ioan Slavici”) și Otilia Breban (prof.), și, respectiv, redactorii Ana Caia, Ion Jurca Rovina, Zaharia Pereș, Mariana Gurza, Alina Șușoi, Veronica Balaj și mulți alții, care prin inteligența și capacitatea lor profesională reușesc să ofere publicului cititor o lucrare demnă de respect și apreciere.

O revistă consacrată în totalitate marelui eveniment – Centenarul Unirii, dar și multor altor evenimente/ acțiuni istorice ce au fost prezente în viața poporului român. O lucrare oportună și de o importanță extraordinară, aceasta însumând în sine aspecte despre istoria, cultura, tradițiile, unitatea și identitatea neamului românesc. Scopul principal al acestei ediții este de a relata realitatea trăită în țara românească de-a lungul timpului și, nemijlocit, de a elucida conținutul obiectiv prin intermediul căruia se profilează personalitatea poporului român în diverse perioade istorice. Pentru început, în cuvântul de deschidere, la secțiunea Editorial, ne vorbește Dumitru Mnerie despre „Cultura și demnitatea României în anul aniversării a 100 de ani de la Marea Unire”. O descriere fascinantă și impunătoare despre trecutul și prezentul istoric al României. Referindu-se la semnificația anului 2018, Domnia Sa scrie: „Anul 2018, prin Decizia 864/ 2017 a Parlamentului european și a Consiliului UE, este declarat Anul european al patrimoniului cultural. Revista Columna 2000, încheie al XIX-lea an de existență în Serie nouă, cu îndeplinirea menirii de păstrător la loc de cinste al patrimoniului cultural românesc, al demnității României – vatră statornică a tuturor românilor”, continuând cu: „Întregul an 2018 este presărat de momente de aduceri aminte, de aniversări și comemorări, dovezi de recunoaștere și prețuire a valorilor culturale adunate de poporul român de-a lungul veacurilor. Lista momentelor se deschide cu numele a doi mari români, tată și fiu, personalități de care se leagă de istoria românilor, în special istoria medievală a Transilvaniei și Banatului: Iancu de Hunedoara (n.1407, Hunedoara – d.1456, Zemun) și Matia Corvin (n. 1443, Cluj – d. 1490, Viena). Se împlinesc 580 de ani de când Iancu de Hunedoara, unul dintre cei mai mari comandanți militari ai Europei medievale (remarcat mai ales pentru numeroasele campanii antiotomane), devine Ban al Severinului și Comite al Timișoarei (1438)”. În același timp, Domnia Sa semnalează că „Anul 2018, anul Centenarului Marii Uniri marchează România (suprafața 238.397 km² și 19.549.220 locuitori), ca țară membră în principalele organisme internaționale, cum ar fi Organizația Națiunilor Unite – ONU (1955), Uniunea Latină (1980), Consiliul Europei (1993), Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa – OSCE și Organizația Internațională a Francofoniei – OIF (2003), Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – NATO (2004), Uniunea Europeană – UE (2007). Acum România, ca țară europeană bine integrată, se pregătește să preia chiar și Președinția Consiliului Uniunii Europene (în 2019)”. Concomitent, Dumitru Mnerie face o analiză și descriere succintă despre activitatea și viața marilor domnitori, istoriografi, umanisti, filozofi, cărturari, oameni de știiință, episcopi, scriitori, oameni politici de origine română, care prin contribuția lor au dezvoltat și au venerat țara românească, aceștea fiind Dimitrie Cantemir, Mihai Viteazul,  Ștefan cel Mare (Domnitorul Moldovei timp de 47 ani, considerat cu cea mai mare domnie din epoca medievală din Țările Române), Miron Costin, Vasile Alecsandri, Ioan Inochentie Miku-Klein, Ion Ionescu de la Brad, Nicolae Grigorescu, Regina Elisabeta, Regele Carol I, Ioan Slavici, Ciprian Porumbescu și multe alte personalități distincte ale națiunii române. În încheiere, domnul Dumitru Mnerie menționează cu multă satisfacție sufletească și demnitate națională despre valoarea Actului de Unire din 1918: „Și totuși, aniversarea cea mai dragă a poporului român din acest an este Centenarul României. Prezentul număr al revistei „Columna 2000” este dedicat, în special acestui mare eveniment. În editorial se amintesc două momente premergătoare extrem de importante, și anume: 27 martie/9 aprilie 1918, momentul hotărârii prin vot de către Sfatul Țării (adică Parlamentul proclamatei Republicii Democratice Moldovenești) a unirii Basarabiei cu România (act ce reprezintă concretizarea și biruința mișcării «româniste» din acest ținut), precum și 15/28 noiembrie 1918, unirea Bucovinei cu România, hotărâtă în Congresul general al Bucovinei, când, în fapt s-a decis adoptarea Moțiunii prin care se cerea „unirea necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, regatul României”. Momentul de referință al înfăptuirii Marii Uniri a fost marcat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, care a avut loc la 1 decembrie 1918, fiind convocată de către Marele Sfat Național Român, prin Consiliul Național Român Central de la Arad, la care au participat 1228 de deputați pentru a vota Rezoluția de la Alba Iulia, prin care se se pecetluia unirea românilor transilvăneni, crișeni, bănățeni și maramureșeni cu Regatul Român”. Sunt puse în relief idei fenomenale, pătrunse de spiritul național, desigur, totul fiind raportat la mediul, pământul și graiul românesc. Cuvinte extraordinar de frumoase, cuvinte care inspiră sentimente de venerație și provoacă omul în realizarea cât mai multor acțiuni nobile pentru țara natală.

Cu aceleași gânduri de bună credință și fidelitate în valorile spirituale, umane, naționale, Col.(r.) Constantin C. Gomboș scrie un eseu în memoria regretatului Aurel Turcuș (mentorul revistei Columna 2000, savant, poet, prozator, etnograf, jurnalist, istoric), întitulând „Gânduri pentru un prieten plecat în nemurire, Aurel Turcuș (1943-2012)”. Acesta este un moment de reculegere pentru o personalitate și identitate autentică a neamului românesc. În memoria scumpului prieten, Col.(r.) Constantin C. Gomboș mărturisește: „La 1 decembrie anul acesta voi aprinde o candelă și pentru tine în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia. Nu te pot uita, drag și de neuitat prieten!”.  

La secțiunea Pagini de Istorie autorii înscriu subiecte nespus de importante despre etnogeneza românilor, voievodat, ideea și indentitatea națională, recunoașterea independenței, naționalizare, acțiunile politice românești, cultură, relațiile socio-umane, etc.; iar componentul Marii Uniri este transpus în cel mai detaliat mod și cu multă demnitate națională. Pentru început, profesorul universitar și dr. Doina Benea ne face cunoștință cu studiul privind „Cercetările arheologice din castrul roman de la Tibiscum (1976-2015). Rezultate și perspective”. Respectivul studiu științific oferă o largă posibilitate de înțelegere concretă a modului de integrare culturală a unor populații provinciale (traci, vindelici), cu etnii din spațiul sirian și nord-african cu populația locală dacică în secolele II-III, autoarea argumentând că ascendența rapidă a veteranilor din castrul de la Tibiscum în rândul elitei aristocrației urbane locale, dar și de la Apulum și mai ales, în Capitala Ulpia Traiana Sarmizegetusa, constituie indiciul cel mai clar al romanizării unei pături importante din populația anticului Tibiscum”.

La aceeași secțiune Pagini de Istorie, profesorul universitar și dr.Tiberiu Ciobanu prezintă descrieri foarte clare și destul de interesante „Despre Vlad Țepeș – un „voievod absolut” și „cel mai mare cârmuitor și comandant militar” al vremii sale – la împlinirea a 570 de ani de la urcarea sa pentru prima oară pe tronul Țării Românești”; „Despre Mihai Viteazul («stăpân [chiar dacă doar vremelnic] al întregului neam românesc», «eroul naţional [pentru veșnicie] al tuturor românilor» și «principe valah [român] de interes [indiscutabil] universal») la aniversarea a 460 de ani de la nașterea sa și a 425 de ani de la urcarea lui pe tronul Țării Românești”; „Despre Dimitrie Cantemir, principele-cărturar al neamului românesc, la aniversarea a 345 de ani de la nașterea sa și la comemorarea a 295 de ani de la trecerea lui la cele veșnice”; „Despre Alexandru Ioan Cuza, părintele statului național român modern, la comemorarea a 145 de ani de la trecerea sa la cele veșnice”. Cercetările Domniei Sale sunt marcate de o viziune amplă despre marii voievozi, domnitori, cărturari români, în mod aparte, despre acele personalități distincte care, în timp, au contribuit substanţial la realizarea aspirațiilor milenare de unitate, respectiv, de creare a statului naţional român. Făcând o descriere relevantă despre domnitorul Mihai Viteazul, Tiberiu Ciobanu spune: „Neîndoielnic că „fiul marelui și preabunului răposatului Io Petrașco Voievod”5 este conducătorul nostru politico-militar cel mai temeinic cunoscut pe plan naţional şi internaţional din întreg Evul Mediu românesc, el meritând pe deplin să fie pomenit cu evlavie, mândrie și recunoștină de către toți românii cu ocazia Centenarului, deoarece este, practic, primul unificator de neam și țară din îndelungata și zbuciumata noastră istorie”. Cât despre Dimitrie Cantemir (domnitorul Moldovei și marele cărturar al umanismului românesc), autorul menționează: „… deși a domnit foarte puțin, prin întreaga-i activitate, pusă atât în slujba luptei pentru neatârnarea patriei sale, cât şi a dezvoltării culturii româneşti şi europene, poate fi considerat unul dintre cei mai valoroşi voievozi şi cărturari ai neamului nostru”. Afirmații de mare preț în adresa marilor personalități românești.

Însă, Ioan-Aurel Pop (prof.univ., dr.hab., președintele Academiei Române) scrie despre „Etnogeneza românilor – dincolo de aspectul enigmatic și miraculos”, în concluzie declarând: „Poporul român s-a format într-un proces îndelungat, între secolele I-II și VIII-IX d. Hr., ca un popor romanic din romanitatea estică, în urma colonizării Daciei. Invazia slavilor a slăbit în chip sensibil romanitatea sud-dunăreană, diminuându-i mereu potențialul uman. Datorită romanizării, limba latină s-a impus peste tot în provincia traiană, iar apoi și în celelalte regiuni ale Daciei, așa cum se impusese și în Moesia și Dacia Aureliană. Limba latină vorbită la Dunărea de Jos (latina populară) a evoluat pe o cale proprie, ca și latina vorbită în Peninsula Iberică sau în Gallia, și a dus treptat la formarea unei noi limbi – limba română. Unitatea limbii române și faptul că la sud de Dunăre nu s-au format limbi romanice distincte, ci doar dialecte ale limbii române demonstrează încă o dată strânsele contacte dintre romanicii de pe ambele maluri ale fluviului, precum și faptul că izolarea protoromânilor și românilor de la sud de fluviu de masa nord-dunăreană a poporului lor s-a făcut relativ târziu, prin secolele al VII-lea – al VIII-lea, când etnogeneza și glotogeneza erau aproape terminate”.

Eugen Mioc (prof., dr.) prin intermediul lucrării despre „Ideea națională și Revoluția de la 1848-1849 în Banat și Transilvania” zice că „Revoluțiile dintre anii 1848-1849 au reprezentat, atât prin aria de răspândire cât și prin durată, o ridicare populară nemaiîntâlnită până atunci la nivel european. Ele au fracturat regimurile monarhice neoabsolutiste de pe bătrânul continent și au adus ca noutate naționalismul.1 Organizatorii mișcărilor au fost cu predilecție intelectuali, proveniți atât din rândurile burgheziei liberale cât și din cele ale nobilimii reformatoare. Majoritatea liderilor revoluționari aveau contingență cu lojile masonice și combinau ideile iluministe de sfârșit de secol XVIII – libertate, egalitate, fraternitate, specifice Revoluției franceze de la 1789 – cu idealuri romantice de început de secol XIX – conceptele de națiune și naționalism. Prin urmare, scopurile mișcărilor revoluționare au fost multiple: democratizarea societăților, cu tot ceea ce presupune acest fapt dar, și emanciparea popoarelor asuprite și formarea unor state naționale pe criterii etnice. Conceptul de națiune în sensul modern al termenului apare la sfârșitul secolului XVIII în vestul Europei și în Statele Unite și de acolo se extinde în întreaga lume…”.  Anul 1848 a constituit însă și momentul trezirii conștiinței naționale a românilor. A fost pentru prima oară când, idealul formării unui stat românesc unitar a coborât de la nivelul elitelor la nivelul poporului de rând”.

Respectiv, profesorul Otilia Breban prin articolul „140 de ani de la recunoașterea independenței de stat a României” înregistrează următoarele: „Anul 1878 se înscrie în istoria neamului românesc ca anul în care a fost dobândită pe calea armelor (în urma victoriei obținute de armatele ruso-române asupra forțelor militare turcești în Războiul din 1877-1878) și recunoscută prin acțiuni diplomatice (care au culminat cu Congresul de Pace de la Berlin din iunie-iulie 1878) Independența de stat a României (ce fusese deja proclamată la 9 mai 1877), fără înfăptuirea acestui ideal național nefiind posibilă, practic, evoluția ulterioară a țării noastre și înscrierea acesteia în rândurile marii familii a statelor europene”. „În primăvara anului 1877 existau toate condițiile interne și externe pentru îndepărtarea suzeranității otomane. Întreaga națiune dorea și era interesată să obțină independența deplină a României. Un război victorios, care să înlăture suzeranitatea Porții otomane și să consfințească independența țării, reprezenta o necesitate, nu numai de ordin istoric, ci și de ordin moral și național”. „În ciuda unor condiționări și îngrădiri, Tratatul de la Berlin a recunoscut independența statului român și intrarea cu drepturi depline a României în concertul european. În lunile următoare, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Rusia, au recunoscut fiecare noul statul internațional al țării, stabilind cu ea relații diplomatice. Italia va recunoaște independența în 1879, după ce articolul 7 din Constituție se va modifica, articol care făcea referire la drepturile civile și politice, iar celelalte trei mari puteri, Franța, Marea Britanie și Germania, vor recunoaște independența țării, abia în anul 1880, după ce guvernul român avea să accepte condițiile de răscumpărare a căilor ferate de la acționarii germani. Datorită recunoașterii sale internaționale, România a străbătut o etapă decisivă în procesul ei de afirmare europeană. Totodată, dobândirea independenței de către statul român a contribuit în a pregătii desăvârșirea unificării statale a națiunii române”.

Profesorii Radu Botiș și Mircea Botiș analizează cu multă pasiune Acţiunile politice româneşti în direcţia realizării Marii Uniri, la acest subiect concretizând: „În nemijlocită legătură cu activitatea politică şi diplomatică dusă pe diferite planuri de România în scopul realizării idealului său  national,cu lupta purtată de conaţionalii din provinciile aflate sub stăpânire străină, un mare număr de români au desfăşurat în diferite ţări din Europa,precum şi în S.U.A. o acţiune multilaterală şi eficace,în cooperare cu sârbii, cehii, polonezii etc. pentru cauza comună: victoria principiului naţionalităţilor şi recunoaşterea acestuia drept criteriu fundamental în statuarea postbelică a lumii”. Pe când, Ana-Maria Ciupu (elevă în clasa a XI-a, Științe Sociale, Liceul Teoretic „Vlad Țepeș” Timișoara) vine cu o relatare destul de prețioasă despre „Propaganda românilor din Occident în favoarea Marii Uniri”, astfel afirmând: „În înfăptuirea Marii Uniri din 1918, un rol deosebit de important l-au avut acțiunile românilor aflați în Occident, și, mai ales, a celor aflați acolo cu un mandat. Propaganda românească în favoarea cauzei naționale s-a amplificat mai ales după retragerea armatelor române în cadrul campaniei de la sfârșitul anului 1916”. Astfel, marile personalități ai neamului românesc au desfășurat o activitate enormă pentru cauza românilor, pentru țara natală, printre aceștea regăsindu-se: Vasile Stoica din SUA, Gheorghe Mironescu și Dumitru Drăghicescu din Marea Britanie; Traian Vuia și Alexandru Lepădatu din Franța, Vasile Goldiș din Belgia și mulți alții. Prin această lucrare autoarea demonstrează că activitatea desfășurată de românii din străinătate a dat roade mari, constituindu-se într-o contribuție semnificativă la cunoașterea și înțelegerea cauzei românești.

            Fiind structurată în multiple secțiuni și cu diverse conținuturi (pagini de istorie, patrimoniu, evocări, din istoria învățământului românesc din Banat, homo religiosus, marea unire reflectată în artă, din larga românitate, mari personalități ale omenirii, restituiri, meridiane, consemnări, vitrina cu cărți), revista în cauză cuprinde o pleiadă întreagă de autori care, la rândul lor, transmit mesajul corespunzător pentru publicul cititor. În această listă a autorilor/ cercetătorilor/ academicienilor/ scriitorilor se înscriu și Horațiu Suciu și Monica Suciu cu lucrarea „Lugojul, Marea Adunăre Națională de la Alba Iulia și instaurarea administrației românești (1919)”; Laurențiu Nistorescu cu „Ultramontania, un ducat tardeno-dacic”, Sorin Gabriel Ionescu despre „Voievodatul – forma de organizare a comunităților din Banat la începutul Evului Mediu”, Ioan Hațegan cu „Studenți din Banat la universități străine în Evul Mediu. Studenți timișoreni”, Alexandru Gyuris cu „Cetatea Timişoara otomană în hărţi habsburgice din secolul XVIII”, Cristina Grecu „Aniversare. 170 de ani de la Revoluția pașoptistă din Banat”, Sorin Codaț „Prăbușirea Frontului de Est și consecințele sale politice pentru România (1917-1918)”, Marieta Rubaneț „Scurtă privire asupra evenimentelor din preajma Marii Uniri”, Horia Țâru „Regal la Marea Unire de la 1918”, Constantin C. Gomboș „Ecoul Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 în documente de arhivă și presa vremii din Banat (1919-1940)”, Dușan Baiski „Rebeli cenăzeni, la Curtea Marțială”, Eusebiu Narai „70 de ani de la naționalizare. Naționalizarea principalelor mijloace de producție în județul Caraș”, Mariana Gurza „Vasile Plăvan – mărturii de istorie trăită”, Galina Martea „Centenarul Marii Uniri – unitatea națională a românilor de pretutindeni”, Virginia Popovici „«Opinca», prima „foaie” românească din Banatul sârbesc” și mulți alți autori; în cele din urmă, redacția revistei venind cu studiul „Dovezi documentare ale participării la Marea Unire”. De menționat, în majoritatea cazurilor, lucrările tuturor autorilor se înscriu în categoria cercetărilor științifice, acestea fiind însoțite de surse bibliografice, introduceri, concluzii și alte aspecte caracteristice conținutului analitic. Autorii revistei, prin subiectele abordate, au încercat să pună accente clare pe evenimentele istorice care au marcat, în timp, identitatea poporului român.

            Printre multitudinea de autori prezenți în această revistă sau, mai bine zis, în această monografie științifică se regăsesc renumiți savanți, scriitori, pedagogi și istorici cu renume, iar cele scrise de domniile lor sunt realități despre destinul, viața și existența poporului român. Sunt formulate descrieri ce relatează, cu adevărat, istoria națiunii române din trecut și prezent, astfel lucrarea de față fiind nespus de necesară societății române de astăzi, cu atât mai mult, în Anul când se onorează marele eveniment – Centenarul Unirii. O lucrare ce merită a fi lecturată și înțeleasă cu întreaga totalitate a proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului – conștiința, cugetul, gândirea – unde sunt puse în evidență conținuturi extraordinar de interesante ce sunt pătrunse de spiritul național, în același timp, totul reprezentând o chemare întru valorificarea sentimentului autentic pentru neamul românesc de pretutindeni. Drept urmare, COLUMNA 2000 este o revistă de cultură istorică construită conform celor mai moderne tehnici editoriale și care, la rândul ei, este publicația care completează, în mod onorabil, patrimoniul cultural român.

———————————-

Galina MARTEA

Olanda

10 decembrie, 2018

Ionel NECULA: Adrian Botez – Fişe pentru un medalion

Au trecut ani buni, decenii, de când m-am conectat la isprăvile calofile, din cele multe dispuse de autor în spaţiul public, şi nu ascund că fiecare în felul ei mă intrigă, mă incită şi mă surprinde – prin diversitatea problemelor abordate,  prin lărgimea de orizont din care autorul descinde, prin rigoarea arătată şi prin  adâncimea de gând imprimată scrierilor sale. Are ceva din polivalenţa spiritului  renascentist şi fiecare din lucrările sale este procesată după regulile lucrului bine făcut şi bine perspectivat. Fie că vorbeşte despre Eminescu, despre cinstitul mitropolit Dosoftei sau despre fraţii Botta verbul lui Adrian Botez se rostogoleşte curajos şi sporitor prin cultura românească şi aduce o anumită prospeţime şi în înţelegerea problemelor abordate.

      Cartea despre Nălucirile abatelui Bernardo (Editura Rafet, 2014) surprinde prin  atmosfera medievală, prin atotprezenţa divinului în regizarea destinului uman şi a intervalului dintre naştere şi moarte. Mai cu seamă moartea este o prezenţă frecventă şi constituie un motiv privilegiat în nălucirile abatelui Bernardo, năluciri pline de mister prezentate ca un fel de jurnal menit să dea seama de faptele sale, dar de fapt să optimizeze un gen literar căreia îi conferă bemoli emoţionali la cheie şi o calitate literară de excepţie.

      Prima dintre năluciri se referă la duioşia cu care un mare hoţ din Florenţa  se implica, uneori cu riscuri imense,  în ocrotirea păsăretului, prin tenacitatea cu care le elibera din colivie şi le reda libertatea. Nesăbuinţa sa era aşa de nereţinută că n-a scăpat de obsesia lui nici cele o sută de colivii ale reginei, fapt pentru care a fost condamnat la moarte. Dar în momentul când gâdele a ridicat securea să-l scurteze de cap mii de păsări l-au înconjurat pe călău şi s-an năpustit asupra satârului de oţel pe care l-au ciugulit de n-a mai rămas bietul gâde decât cu ceea ce fusese coada de lemn a securii ucigaşe. Pagina este superbă şi ne arată cât de generoasă era fisura din real,  de lăsa celor vechi posibilitatea să inducă fantasticul în textul scriiturii. Ciuguleau oţelul, toate deodată, teribil de sistematic şi repede, ca o ropotire de grindină celest- pedepsitoare… până când, tot dintr-odată, zburătoarele s-au năpustit înapoi, înspre ceruri ca aspirate titanic (p.14).

      Dintr-o altă povestire aflăm cum s-a întâlnit cinstitul abate cu moartea într-un han unde poposise pentru adăpost la vreme de noapte. Aici întâlneşte un alt pribeag care, simţind că i se apropie sfârşitul, cere să-i primească spovedania. Era fiul unui conte din Ferara, care, după ce fratele său îl izgonise din castel se abandonase pribegiei. Din povestea pribeagului aflăm cum s-a întâlnit cu moartea, având chip de fecioară răpitoare cu plete lungi de-i ajungeau la călcâie. L-a sărutat aşa de pătimaş că i-a sorbit sufletul. S-a trezit din leşin după multă vreme, dar când s-a privit în apele râului Po nu s-a mai recunoscut. Luase chipul unui balaur cu două capete – unul de lebădă şi altul de şarpe. De atunci nu mai ştie nimic despre el şi nici cum a ajuns la han. Dar în timp ce-şi povestea viaţa din trupul bătrânului s-a pornit un fum arzător de fierbinte,  s-a iscat un alt trup, şi limbi de foc îl învăluie cu mare repezeală că abatele abia avu timp să se smulgă şi să iasă din încăpere.  În urma lui abatele auzi hohotul triumfător al morţii. Este un alt mod de a face loc fantasticului în pântecul textului.

      O altă povestire are drept cadru o grotă de munte în care îşi ducea viaţa un anahoret pe care abatele  îl vizitează. Bătrânul avea darul clarvederii şi putea descifra viitorul tuturor celor ce-i cerea u şi-l vizita. Abatele avea să afle mai târziu că toate cele prevăzute de bătrânul anahoret s-au împlinit întocmai.

      În sfârşit ultima povestire are ca pretext cioburile unei oglinzi capabilă de reconstitui chipul din fragmentele risipite.

      Nălucirile abatelui sunt de fapt moduri diferite de a face loc fantasticului pentru a complementa realul.

      Adrian Botez nu este doar un fantast, nu se decontează doar din labirinturile ficţiunii, este în acelaşi timp poet, ba chiar unul bine aşezat în imaginarul poetic contemporan, este un critic şi istoriograf literar cu multe dovezi de probitate, de rigoare, de acribie şi discernământ. Mă bucur la fiecare nouă ispravă literară de-a sa, îl citesc cu interes şi n-am ezitat niciodată să-l propun cititorilor ca pe un  reper şi izvor de înţelepciune.

      Să trăieşti Adrian Botez, să ai putere de muncă în continuare şi să ne oferi alte  dovezi de lucru bine făcut.

–––––––––––

IONEL NECULA

Octombrie, 2018