Categorie: Cronică

Adrian BOTEZ: Cea mai prezentă absență! – glose la volumul BREAKING NEWS PENTRU ABSENŢI, de Constantin Stancu[1]

“Breaking news” înseamnă, pe româneşte, “știri de ultimă oră” (“<<Este vreo boală>>, gândeam şi tăceam în mijlocul muşuroiului,/ înconjurat de termitele / obişnuite cu breaking news…” – cf. Termitele, p. 71).

Mai toţi televizioniştii, de azi, stau cu ochii, cât cepele, în faţa televizorului (în definitiv, analfabeţii contemporani nici n-au altă şansă, azi, decât televizorul…şi internetul…) – să vadă şi audă ce catastrofe s-au mai întâmplat…şi din care catastrofe, ei, televizioniştii analfabeţi, cu pricina –  au scăpat…”Mulţam Ţie, Doamne!”

„Prinţul continuă să privească oraşul,/apoi oamenii dispar brusc din piaţă,/ cineva i-a şters cu un burete,/ca-ntr-O LECŢIE PENTRU ANALFABEŢII STRUCTURALI” (cf. Ultima cetate, p. 39).

Dar…vor veni, teribil de curând, altele…alte catastrofe, apocaliptice (văzute de Marii Vizionari ai Lumii – şi vestite de mult, dar crezute de mult prea puţini!), neînchipuit mai mari…dacă…dacă ne facem că nu înţelegem niciun mit, niciun semn dumnezeiesc…ci doar încercăm, la modul meschin, strict şi scandalos-egoist, să ne protejăm EXCLUSIV pe noi înşine (dar fără vreun succes remarcabil…) – …adică, hoitul lepros şi pulberea : „În moarte am descoperit că murisem în locul altuia / lepra invadase ţesătura fină în care mă legănam, / placenta în care mă învelise moartea” – cf. Moartea de o mie de ani, p. 63 !!!

Dumnezeu te iubeşte („Oamenii ştiu că Dumnezeu îi iubeşte aşa cum sunt” – cf. Îngerii nu plâng, p. 19) şi Dumnezeu te vesteşte…dar, ce folos, dacă nu ţii cont de SEMNE (făcute cu MÂNA DEMIURGICĂ – „mâna dreaptă”!) şi de VOCEA DIVINĂ : „Dumnezeu te strigă pe nume şi-ţi face semne disperate/ cu mâna dreaptă, doreşte să-ţi şteargă sudoarea de pe frunte/ şi cuvintele din memoria pliabilă” – cf. Galeria chipurilor, p. 27.

…Prin volumul pe care-l am în faţă (Breaking news pentru absenţi, Editura Pim, Iaşi, 2018 – BILINGV! – cu deosebit simţ artistic, şi fără prea multă „trădare” semantică, stihul românesc este transpus, chiar obligat să sune, la modul „stancian” – ŞI în modulările limbii engleze…), subtilul şi autenticul Poet haţegan (dar şi eminent prozator, critic literar de forţă, harnic eseist şi ziarist etc.), CONSTANTIN STANCU, a ajuns (dacă nu mă-nşeală memoria) la al optulea volum de Poezie.

Volumul de faţă (92 de pagini, cu stihuri „molcomind” dublu LOGOS-ul, în româneşte, ca şi-n englezeşte) nu are cicluri, părţi etc. – ci doar câteva obsesii…

Poate la fel, cel puţin la fel, precum poemele, încărcate de mito-plasmă, din volumul Ethemenanki…despre care muţi afirmă că este piscul creaţiei poetice „stanciene”. Nu suntem deloc de-acord : trebuie să vorbim despre „un MASIV Constantin Stancu” – pentru că, în felul lui, fiecare volum „stancian” este un PISC…uluitor ideatic şi temerar străbătător de ceaţă diversionistă (acumulată şi stimulată, „de sus”…!), întru o troglodită aculturalitate/aculturalizare daco-valahă, din contemporaneitatea isterizat-nevricoasă, anxioasă şi cronic-maladivă !

I-am urmărit, lui CONSTANTIN STANCU, rafinarea continuă, cvasi-calofilică, a Poeziei, de-a lungul timpului. De la primul până la ultimul volum orfico-poetic, Poetul haţegan este unic în expresie, în cizelarea uluitor-acribioasă a expresiei, unic în viziune. Şi, totuşi…

Şi, totuşi, optimistul, mitologia şi indiferentismul faţă de un social-politic vulgaro-brutal-materialist capitalisto-mercantil – sunt înlocuite (parţial!), în acest volum, printr-o revoltă socială sarcastică, deşi, oarecum, camuflată („caută europoeme corecte estetic, politic, biopoeme crescute lent”, „pe angrosistul de vorbe, pe agentul de vânzări…”, „sfârşitul de unică folosinţă”, „s-au obişnuit cu moartea din tranzacţiile lor”, „memorie corectă politic”, „moartea e doar o afacere pentru bancheri, misogini şi egoişti”, „oglinzile furate de revoluţii”, ”„se lăudau cu…banca lor de spermă”, „un câine alb de apartament/care dă din coadă de fiecare dată când au loc alegeri europarlamentare”, „E tipul…[care] deasupra capului are drept dumnezeu un tirbuşon de-argint/ de cea mai bună calitate”, „asfixiaţi de/ monoxidul de carbon şi de corectitudinea politică din secolele trecute” etc.)  – şi, lucru de subliniat : prin problematizarea Morţii…

Este Moartea un fenomen banal?….este o realitate?…este o prejudecată fatală?…

Ce înseamnă „a fi absent”? Înseamnă, oare, „a fi mort”? Dar, oare, morţii ar mai avea nevoie de… “breaking news”-ul terestru ?

„[O nouă iertare] mă face mai tânăr cu o viaţă şi vă pot explica/pe îndelete ce se întâmplă cu adevărat : / ce viaţă izbucneşte în pomii care mor în picioare, / cu fruntea ei ating arcadele frigului, / ÎN RĂDĂCINI CU MINERALELE ABSENŢELOR NOASTRE” – cf. O nouă iertare, p. 45.

Deci, la o primă analiză, “absenţa” există ca o nouă stare  de … “agregare spirituală” (inventată de CONSTANTIN STANCU!). “Absenţa” este LA RĂDĂCINA “pomilor care mor în picioare”. Este ESENŢA DEMNITĂŢII. Prin Tăcere Minerală, dar şi prin Densificarea Minerală a Spiritualităţii Pure. “Absenţa” este “lapis philosophorum”/piatra filosofală, pentru toţi cei ce învaţă, ori, deja, ŞTIU semnificaţia transfiguratoare (stimulatoare spre transcendenţă) a SUFERINŢEI-“ARCADELE FRIGULUI”. “Absent” aici – “înscris” dincolo, în lumea Duhului…

Toamna, deci (…bătrâneţea, îmbătrânirea umano-cosmică…) este o STARE INIŢIATICĂ, întru divinitatea pură a IERNII…iar nu o “decădere/degradare” a timpului şi a fiinţei.

Este, înseamnă, oare, toamna, aşa ceva ? Cel puţin, POATE FI / ÎNSEMNA…pentru “cei puţini şi aleşi”!!!

…Faptul că nu ne-am înşelat, în descifrarea…”cifrului” semantic al lui CONSTANTIN STANCU, ni-l confirmă şi

1-finalul poemului Bătrânul îndrăgostit (p. 47) : „Vine o locomotivă veche, cu abur, trece prin mine,/ trage după ea nopţile ratate şi/ ABSENŢELE DE ESENŢĂ TARE…” – deci, „absenţa-esenţă” este redenumită TOT în TĂRIA spiritului „mineralităţii mistice”!

2-„ (…) pentru unele dintre ele [naraţiunile mele] / au murit cei mai buni poeţi, cei mai buni soldaţi,/ cei mai buni profeţi, CEI MAI FRUMOŞI ABSENŢI…” – iată cum “absenţii” sunt puşi în rând cu “cei mai buni soldaţi” (adică, Eroii Neamului – MILITARI, dar şi MARI RUGĂTORI ! – Luptători în Văzut şi în Nevăzut!), cu “cei mai buni profeţi” (Vizionarii Neamului şi Apărătorii, Mediatorii, între Neam şi Nevăzutul Sorţii!)…da, “absenţii” sunt…”frumoşi”, sau, chiar, “CEI MAI FRUMOŞI”! Nu neapărat în sensul luciferic, cât în acela de Truditorii-Lucrătorii-Ţesătorii (din rădăcini!) ai destinului unui Neam sau, chiar, a Umanităţii…!!!

…Şi, deci, da, pentru a-şi împlini această datorie, necesită să fie “informaţi” (întru “Breaking news”!) … – …dar, în niciun caz, de către reporterii şi crainicii TV – ci, doar, de către Cavalerii-Poeţi, Cavalerii Mistici ai CUVÂNTULUI !!!

…Drumul Vieţii este unul iniţiatic, precum al lui Făt-Frumos şi al Ilenei Cosânzeana / Apollon-Artemis (deci, “un drum întru ABSENŢĂ în terestricitatea materială” şi de “PREZENŢĂ întru eliberarea spirituală”) – prin care afirmă (“colectând” o celebră expresie a lui Geo Dumitrescu – aceea care dă şi titlul unui volum al acestuia din urmă : Libertatea de a trage cu puşca!) – CONSTANTIN STANCU revelează mistica acestui Drum : „Pe drum NU NI SE TOCESC PICIOARELE, / PRIVIREA NU SE TOCEŞTE, PE DRUM AJUNGI SĂ VORBEŞTI LIMBA DUŞMANILOR TĂI ŞI EI SE MIRĂ şi / îşi iau libertatea de a trage cu puşca / spre peronul gării din care au alunecat în tablourile lui Adrian Ghenie ” – cf. Toate drumurile încep la Ierusalim, p. 79. Şi Mesagerul o porneşte „spre alte zări”, „în mintea lui îngheaţă mesajul / pe care-l poartă mai departe spre alt imperiu”… – cf. O nouă iertare, p. 45.

…Moartea nu are Drum. De ce ?  – din două motive straşnice :

1-ciocnirea lui Thanatos de EROS, „zeu dinainte de toţi zeii” (Hesiod, Theogonia, p. 6), Cel dinaintea Începutului Lumii (şi care se va înfăţişa şi la Judecata de după lume!), în faţa căruia Moartea, de fiecare dată, cedează şi…se transfigurează, absolut siderant, pentru neiniţiaţi în Misterele eleusine: „Te iubesc la fel de la începutul lumii” – şi : „Apoi moartea s-a relaxat, a scos picioarele pe fereastră/ şi a zâmbit la noi…” – pentru că FEMEII i s-a încredinţat, de către Dumnezeu-HRISTOS, misiunea SOTERIOLOGICO-DEMIURGICĂ (sau : RE-DEMIURGICĂ!)…misiunea de a „<<înmulţi PÂINILE>>, CUVINTELE LUMI-CHIPURI-MITURI” („femeia cu o mie de trupuri, cu o mie de legende,/ toate proaspete, aburind de cuvinte, / abia scoase din piatra zdrobită de piciorul grădinarului, în dimineaţa/ aceea în care am înţeles/ ce singurătate este naşterea ŞI CE ABSENŢĂ ESTE IUBIREA” – cf. Femeia cu o mie de trupuri, p. 15) – iar, în definitiv :

2-„MOARTEA E DOAR O AFACERE PENTRU BANCHERI, MISOGINI ŞI EGOIŞTI”, adică…”ANTIHRIŞTI”! Căci Iisus Hristos este IUBIRE-DE-FACERE („livrează lumea într-un univers paralel”) – cf. Moartea a scos picioarele pe fereastră. Şi…”se pare că trecuse Iisus pe acolo / pentru că unii înviau în urma lui…”.

Şi, iată cum o teorie străveche, negată, la un moment dat… –  …devine, acum, normalitate şi „leac” împotriva „morţii” (…devenită, din „realitatea cea mai înspăimântătoare” – o simplă NOŢIUNE…): Teoria „UNIVERSURILOR  PARALELE”…INFINITE!!!

DEMIURGIA, dar, simultan (logic!), şi VIAŢA – devin…infinite, întru Veşnica Re-Înviere.

Evident, în ipostaze schimbate, perpetuu dinamice…

Afară de iresponsabilii, care împrăştie lepra  EGOISMULUI/INDIFERENTISMULUI CRIMINAL – pentru care este „rezervat” un NEANT cât se poate de REAL : ŞTERGEREA DIN PLANUL COSMICO-DIVIN…

E ca şi cum n-ai fi existat nicicând-niciunde…!

…Forţa CUVÂNTULUI este Forţa Poetului. Ştim că, fără Cuvânt, fără „ghiers” de „GHITARĂ-POEZIE” („un om cu o ghitară ţine albul deasupra zăpezilor, pentru a nu se ridica la cer…” – cf. Breaking news pentru absenţi, p. 11), ori fără de PIAN-POEZIE, nu se împlineşte MINUNEA VIEŢII…şi, dacă nu ni se revelează MINUNEA VIEŢII, dacă nici Cuvântul Orfic al GHITAREI nu „ţine albul deasupra zăpezilor”, apoi încep să năvălească, din bezne, de sub Pământ, ÎMPOTRIVA Cerului, monştrii de carton (dar extrem de credibili!) ai Morţii…dar şi viscolele NEANTULUI REAL : „Aştept să aşezi sub gutui PIANUL şi fulgi mari să atingă în cădere / CLAPELE ALBE, CLAPELE NEGRE” (cf. Toamnă barbară, p. 51), sau : „Îmi faci în ciudă, eşti mai tânără, iar ai făcut o minune, / şi-mi vorbeşti de PIANELE uitate pe ierburi crude, / a venit toamna” (cf. Pianele şi toamna, p. 29).

CUVÂNTUL, vorba lui Esop, „sparge cetăţi”, dar „cuvântul lui Dismas îl re-îndumnezeieşte, ÎN ULTIMA CLIPĂ,  pre acest fost tâlhar şi pocăit ucigaş”. Cartea lui CONSTANTIN STANCU începe, cum e şi firesc, pentru un autentic Poet, cu EMINESCU ŞI FORŢA CUVÂNTULUI (..a sa şi a urmaşilor săi, întru ORFISM!) – atrăgând atenţia că Poetul este urât de către cei…urâţi, tocmai pentru funcţia lui taumaturgo-cristică…cea care SCADE PROFITUL „bancherilor, misoginilor, egoiştilor”… – ”cultivatorii” şi propovăduitorii Morţii…Calpe  :

„(…) Atât vă mai zic: / Nu pe voi vă urăşte lumea, nici pe Eminescu,/ Sunteţi cu toţii mărci industriale precum numele sfinţilor / din zilele de pe urmă./ Lumea urăşte pe FABRICANTUL DE CUVINTE,  / PE ANGROSISTUL DE VORBE, pe agentul de vânzări,/ pe VINDECĂTORUL care are o ambulanţă,/ plină cu acele cuvinte de lux, cu diacritice” – cf. Biopoeme crescute lent, p. 7.

Vindecă-te, daco-valahule, prin întoarcerea la CERUL HRISTIC („Am înţeles că trecuse Iisus pe acolo” – cf. Moartea a scos picioarele pe fereastră, p. 75)…sau la CERUL KOGAIONIC („vârful lor a fost KOGAIONON – cf. Sărbătorile fixe, p. 25) – …TOTUNA!

RE-AMINTIŢI-VĂ…PE VOI ÎNŞIVĂ…VISELE VOASTRE MONTANO-PARADISIACE (…GOLGOTA-DE-DUPĂ-GOLGOTA…sau KOGAIONUL…) – pe care numai UITAREA VOASTRĂ DELĂSĂTOR-IRESPONSABILĂ le-a zdrenţuit şi prăbuşit în derizoriu, în banalitate oarbă şi-n umilitor…în NEANT… – …urmând, fireşte, „plata şi răsplata”  – CATASTROFALUL „INTUIBIL”…după ce a fost chiar şi „VIZIONAR” (deci, de gloate uitat şi nerecunoscut…devenit, acum, o „mică surpriză sacră”…şi nu prea plăcută…de care „te sperii şi ţipi”!): „Privesc MUNŢII, sunt aproape de mine, / nereal de aproape, MĂ SPERII ŞI ŢIP, vârful lor a fost KOGAIONON / şi se zăresc toate aripile căzute cândva peste stâncile / călcate de copitele caprelor negre în zori / când oamenii au vise pe care / nu reuşesc să şi le reamintească”… – cf. Sărbătorile fixe, p. 25.

…Ce-aş putea eu a vă mai zicere, acum, întru încheierea gloselor de mai sus ?

Doar atât : „IUBIŢI ŞI ASCULTAŢI POETUL PYTHIAC! –  CĂCI, ÎNTRU HRISTOS, PE PĂMÂNT, DOAR EL, POETUL,  A MAI RĂMAS CU FUNCŢIE MÂNTUITOR-LECUITOARE ŞI ANAMNEZICĂ !  IAR PRE ACESTA DINTRE FIII LUI EMINESCU, PRE CONSTANTIN STANCU –  MAI CU OSEBIRE!”

                                                                                      prof. dr. Adrian Botez

[1] –Constantin Stancu, Breaking news pentru absenţi, Editura Pim, Iaşi, 2018.

Valeria TAMAȘ: Revărsări de dragoste în poezia Vasilicăi Grigoraş

                Copilăria este ca o zi însorită în care ieși sub soarele dimineții să alergi prin iarba plină de rouă. De deasupra se revarsă cântecul ciocârliei, de-a dreapta și de-a stânga ploaie de ciripituri şi sub toată această avalanşă de frumos, tu, copilul, care cu râsul tău dăruieşti bucurie nu doar casei tale, ci întregii lumi.

                De aceea cu trecerea anilor ne întoarcem la ea, întâi prin copii, apoi prin nepoți. Clipele frumoase şi fericite nu se uită, mai ales atunci când le poţi trăi, fie de-acum doar cu nostalgie.

“Pui de pasăre măiastră” (Iaşi, PIM, 2018) este titlul cărții Vasilicăi Grigoraş, scrisă  pentru nepoţica dânsei, ca să-i amintească peste ani de bunica ei, de dragostea şi de frumuseţea clipelor petrecute împreună. Nepoţeii vin ca primăverile, luminându-ne până şi cuvintele, mereu spuse cu dragoste.

Bucuria acestui dar mult dorit şi aşteptat care este venirea pe lume a Evei o vom regăsi în versurile: „Pe-o rază matinală a lui cuptor / Zvârlugă mică ai venit în zbor. / Familia te-a primit în dar, / Gingaş boboc de mărgăritar, / Pui de pasăre măiastră, / Ce-ai intrat în viaţa noastră”. Este bucuria sinceră la sosirea acestui nou membru al familiei, venit să aducă bucurie pentru mulți ani de-acum încolo, când adunând „nectarul vieții” va deveni pe zi ce trece un copil mai bun şi mai iubitor.

“Dis de dimineață”, autoarei nu-i rămâne decât să se bucure de tot ceea ce natura ştie cu dărnicie să-i ofere, ca să-i facă din fiecare zi a vieții o încântare și mai ales de cel mai frumos dar dat de însuşi Dumnezeu, nepoțeii: „Din a naturii catapeteasmă / Înspirăm sfânta mireasmă, / Ăsta-i un adevărat mister, / Ce-aş mai putea, Doamne, să-ţi cer?”

O casă de bunici fără cuib de rândunici nu poate să existe, de aceea această minune o redă autoarea în poezia  „Cip-cirip de rândunici”,  unde viața acestor mici viețuitoare este descrisă în amănunt. Ochii curioşi ai copilului observă cu uimire şi curiozitate totul, în timp ce mintea adultului va merge  mult mai departe: „Şi-aşa ne dau Bună Vestire / Să mergem pe la mănăstire, / Cu bucurie-n suflet iară, / Pe-alei de caldă primăvară, / Îmbrăcată iarăşi în culoare / Şi mireasmă-mbătătoare. / În triluri dragi de păsărele, / Cu flori să-ntâmpinăm Mirele.”  

„Gărgărița” este mică minune, pe care fiecare dintre noi am prins-o în palmă și i-am dat drumul după ce ne-am minunat de frumusețea ei. „Gâză, gâzuliţă, / Cu nume de Gărgăriţă, / Rochie roşie cu buline, Nimeni nu-i ca tine.”

Dar gărgăriţa mai știe o taină, pe care fetele încearcă să o afle de la ea. Nu a existat o fată îndrăgostită care să nu fi apelat la această stratagemă, tragerea de limbă a gărgăriței spre a-și afla ursitul! „Fetele te îndrăgesc, / În mână te ocrotesc / Şi fără de preget / Te-aşează pe-un deget, / Să le spui deschis / De li s-o împlini un vis: / Privind încotro vei zbura, / Să ştie unde s-or mărita.”

            Poezia „Cucul”  îl are drept protagonist pe domnul cuc cel plimbăreț, care toată primăvara și-o petrece cântând spre bucuria copiilor, care-l imită și necazul îndrăgostiților pe care vara-i află amorezați și-i lasă cu inima arsă şi singuri cuc:

„Trâmbiţând numele său, / Cu-cu, cu-cu! tot mereu, / Îşi umflă guşa cu spor, / Cască pliscul binişor… // Coada şi-o răsfiră în grabă, / Cântând silabă cu silabă, /

C-un timbru grav rostite / Pentru inimi îndrăgostite.”

„Flori de primăvară” este o poezie dedicată primelor flori care vin să ne bucure după frigul și vitregia iernii. Alb și plăpând, la început vine ghiocelul, ca o petală desprinsă din florile de gheață ale iernii, apoi vin toate celelalte flori viu colorate peste care vor da năvală fluturii. Deocamdată toate acestea sunt doar pe hârtie, dar curând le vom vedea aevea: „Astăzi, pe la chindie / M-apucă o hărnicie / Să desenez fluturi şi flori / În tot mai multe culori.”

„Privighetoarea” e cântăreața nopții, o ascultăm şi ne minunăm de trilul ei. Tare-am vrea să știm și noi cânta ca ea, dar ea este o artistă care nu-și cedează repertoriul. Doar ne încântă gratuit cu recitalurile ei nocturne: „Prin grădini, zăvoi, păduri / Faimoasele acorduri / Ale orchestrelor minunate / Cu soliste talentate, / Zvelte, blânde şi modeste, / Fiinţe bune din poveste, / Umplu munţii, mările / Cu toate cântările.”

Sensibilă la frumos, autoarea ne va vorbi şi despre frumuseţea florilor de tei, despre truda albinelor de a ne oferi o „Viată dulce ca mierea”. Teiul nu este doar dulce mireasmă, ci este şi aducător de sănătate: „Adunat de harnice albine / Pentru al nostru bine, / Duşman al bolilor toate, / Sporind a noastră sănătate, / Ca viaţa noastră să ne fie / Dulce miere, bucurie.”

 Micii şi zglobii „Licurici” nu trec nici ei neobservați: „Încă nu era lumină / Când am ieşit în grădină…, // Inima începe să-mi  bată, / Şi-ndată mă simt fermecată, / De-a licuricilor sclipire / Şi-a ochilor mei uimire.”  Ochii copilului îi remarcă şi vrea să-i prindă în mânuțele sale. Micuțele pulberi de aur stârnesc curiozitatea . Este o lume atât de minunată pentru ochii unui copil încât ar vrea să rămână în el, deoarece încă nu știe că lumina zorilor va sparge vraja.

„Vrăbiuţele” sunt așa cum le știm stăpânele gâlcevilor, unde-s două fac larmă cât nouă, dar altfel mămicuțe și tătici responsabili, care-și cresc cu dragoste puii: „Pentru puii lor, vrabia şi vrăbioi / Construiesc un cuib în ritm vioi, / Căptuşit cu puf sau pene moi, / Aşa precum e-n pat la voi. // Cu mare dragoste îi îngrijesc, / Cu glas suav le ciripesc, / Baie-n colb le pregătesc / Şi de duşmani îi păzesc.”

            Pentru puţin timp, autoarea schimbă registrul cântărilor în vers. De la natura împrimăvărată, plină de culoare şi parfum, cu încântare în suflet face un pas pios spre Sărbătoarea Învierii Domnului, care ne aduce în tinda bisericii: „Hristos a înviat”  să rostim, / Pentru tot să-I mulţumim. // „Adevărat a-nviat” primim răspuns, / Iubirea-n noi ni s-a aprins, / An de an se-arată iară, / Tainică binecuvântare.” O bucurie atât de mare încât nu se putea să nu fie amintită într-un poem. ”Lumina de Paște”, simbol al izvorului vieţii ne va lumina drumul tot anul, şi în viață şi în poezie.

„Minunea de cireș” este un poem al răbdării. Florile de cireș ne trezesc doar pofta şi vom mai avea multe zile de aşteptat până când ne vom putea bucura şi de fructe. Ne vom umple timpul până atunci cu alte îndeletniciri, nu avem ce face. Pomul îşi are regulile lui.

Cred că nu există copil care să nu se fi jucat „De-a v-ați ascunselea”. Acesta este jocul copilăriei pure care găseşte un răspuns neașteptat de matur în versurile: „Să m-ascund la mama-n poală. /  Chiar de m-or descoperi / Mama mă va ocroti.” Nimic nu te poate ocroti ca poala mamei.  Un papuc, un porumbel, un crin înflorit sunt doar ascunzişuri temporare. Poala mamei e mereu acolo. Și dragostea ei ocrotitoare, care este un zid peste care nu se poate trece.

Pentru “Pasărea”, care se face tot mai mică în zborul ei spre cer, copilul  găsește un răspuns: „Şi cred, că acolo sus / Îl vizitează pe Iisus. / Şi ea este copilul Lui, / Minune a creaţiei dintâi.”

Ce poate fi mai frumos decât să ai propriul tău „Cântec”. Și Eva îl are!

„Vino soare-n dimineaţă, / Pe Eva de mi-o răsfaţă! // Vino iarăşi la amiază, /

S-o alinţi cu a ta rază! // Pe la asfinţit, vino iară, / Ca s-o pregăteşti de seară! // Noaptea, veniţi voi steluţe, / Fetiţei să-i daţi bineţe! // Vino şi tu mândră lună, /

Să-i faci din somn cunună! // Cu stele, luceafăr şi soare / Fie-i viaţa sărbătoare!”

Ce i s-ar putea spune unui copil mai frumos de  atât? Cuvintele s-au strâns să-i facă cea mai frumoasă declarație de dragoste, și nu doar pentru o zi, ce pentru o viață.

           Toamna vine cu pleiada ei de culori și deodată în loc să privim coroanele bogate ale copacilor “Războiul de ţesut al toamnei” se pornește şi ne va așterne covorul ei moale și colorat la picioare, în timp ce mâinile ei harnice vor umple hambarele.

„Gospodina anului” este desigur toamna care adună fructele din livezi, pune în hambare porumbul şi strânge în fânare fânul, coace strugurii și-i transformă în mustul rubiniu şi umple rafturile cămării cu bunătați, nu doar gustoase dar şi sănătoase: „…Strugurii-s transformaţi-n must, / Pe care-l beau pe nerăsuflate, / Fiind printre sucurile preferate. / În cămară se adună anume, / De nu le mai ştii pe nume, / Gem, dulceaţă şi peltea, / Ce clătite, vom mânca! / Pe un raft, nişte borcane / Cu zacuşti şi cu tocane, / Pline sunt de vitamine, / Bune pentru orişicine. // Toamna, gospodina vestită / De toată lumea-i îndrăgită.”

            „Preşul fermecat” se va transforma dintr-un preș moale şi colorat într-un preș viu în primăvară: „Preşuri palide sau chiar uscate / Se-aşează cuminţi toate / Să se odihnească o vreme / Pe pământul care geme / De-atâta apă şi hrană / Adunată peste iarnă. / În primăvară să renască / Natura  să-nverzeasă / Pe noi toţi, să ne sfinţească.”

Toamna va pleca o dată cu venirea primilor fulgi de nea care ademenesc copiii cu bătaia în geam, vestindu-i că a venit vremea dansului fulgilor de nea şi a bucuriilor pe care iarna le aduce: „Astă noapte, când dormeam / Mi-a bătut un fulg în geam, / Slab, stingher şi abătut / Abia de l-am auzit.” Întâlnirea dintre fulgii de nea şi copii este întotdeauna una de scurtă durată, ei topindu-se de la prima atingere, dar alți fulgi vor veni să-i țină tovărășie micului lor prieten.

Iarna nu ne aduce doar zăpadă, ci şi pe mult iubitul Moș Crăciun de la care fiecare dintre noi avem așteptări: „Din nou e iarnă-n ţară, / Neaua pluteşte sprinţară, / Pregătind iarăşi albul drum / Ca să vină Moş Crăciun. // Moşul drag și generos, / Anunţă naşterea lui Hristos, / Dorinţe împlineşte mintenaş / Celor ce îi scriu răvaş.”„Scrisoare către Moş Crăciun” este o întâlnire a copilului cu Moșul, cel care știe să ne îndeplinească toate dorințele. Sau aproape toate, depinde cât suntem de cuminți!

          Ei dar moşul nu este numai darnic, ci este şi înţelept, aşa că printre daruri strecoară pentru micul David şi o „Puşculiță”, loc unde copilul va învăţa să fie la început econom spre a-şi putea mai apoi cumpăra chiar el tot ce-şi doreşte. Dacă va fi conştiincios, va putea astfel să aibă chiar  propria-i bancă! „Bănuţii în dar primiţi / Aici pot fi economisiţi, / Şi puţin câte puţin / Fără muncă, în chip divin, / Cutia goală şi uşoară / Se transformă în comoară.”

Primele cuvinte stâlcite denumesc obiectele care îi înconjoară, rostite de cei mici spre hazul celor mari. Ele sunt primele noastre cuvinte şi deci ne aparțin.  Ni le putem patenta:  În „Tișolul” copilul ne povesteşte că „Chiar de când mă ştiu / Un perete-n casă-i viu. / Vin şi pleacă mulţi copii, / Păsări, animale vii, // M-am urcat pe-un scăunel / Ca să-i mângâi puţintel…”, dar va afla mult mai târziu că oamenii aceea care ne intră în casă să ne bucure stau mereu doar acolo în căsuța lor, numită televizor!

„Bicheta” şi „Babeta”,  două denumiri pe care numai copilul le deslușește și vrând nevrând bunicii şi părinţi sau frăţiorii şi surioarele, care vor trebui să vorbească o vreme şi ei aceeaşi limbă. „Am ieşit azi cu „bicheta”, / Şi-acum, îmi vreau „babeta”. // -Unde e „babeta” mea? / Chiar acum, Eva o vrea! // Şi când colo, ce să vezi? / Vine Bobo cu-ochii verzi, / Şi cu lacrimi tot râdea, / Crezând că-i vorba de ea. / Şi-atunci se implică Sara / Ca să terminăm gargara. / -Vine-ndată a ta „babetă”, / Călare pe o „bichetă”! / Că „bicheta”-i BICICLETA, / Iar „babeta” e TABLETA.”

Ei, numai cine a vorbit nu demult aceeași limbă poate să deslușească sensul cuvintelor hazlii care dau farmec şi mireasmă copilăriei.

„Papada”, ne-a produs tuturor reacții,  sau de plâns că-i prea rece, sau de râs deoarece din ea putem face cei mai năstrușnici oameni de zăpadă, iar mai apoi

în șaua săniuțelor ea devine cea mai rapidă cale de transport: „Şi-am pornit-o dintr-o dată / Prin „papada” înfiorată. / După câţiva paşi în grabă,/  Am căzut în neaua albă // Am crezut că este frişcă / Dar la limbă, tare pişcă! / Dau să mă ridic cumva, / Şi mă ţine strâns în ea.”Aşa e zăpada prietenoasă, lipicioasă, moale şi jucăuşă. Ne obişnuim uşor cu ea şi o iubim atât de mult încât nu am mai vrea să plece. Doar grija părinților față de sănătatea noastră ne va convinge să intrăm repede în casă.

 „Cuculeţi”,(pufuleții) sunt preferați de cei mici şi de cei mari. Este  firesc să îi denumim după cum ne place! Iar cei mari să învețe cuvinte noi dacă doresc să conversăm.

„Ciobită” (ciorbița), nu este printre preferatele celor mici, mai ales când nimic nu este mai bun decât o acadea sau o „ronțăitură” nesănătoasă dar la modă printre pitici. Așa că trebuie dezvoltată o adevărată strategie să intre în meniu și mai apoi alta ca să intre în burtică.

 ”Oaia” este numele bonei. Prescurtat și cifrat! Ioana îi spune toată lumea, copilul îi personalizează numele. Aşa va rămâne mereu  numai a lui: „Oaia” în sus şi „oaia”-n jos, / Mi se părea că zic frumos, / Că-i haios şi nu caraghios, / Pentru mine, chiar ingenios.”

            „Poneiul, Coamă roz” este după cum vedem în arsenalul de jucării. În vis ne poartă peste mări şi țări,  pe tărâmul fabulos al poveştilor. Ne trezim şi îl regăsim printre jucării, desigur ostenit după o noapte în care împreună am bătut în lung și-n lat tărâmul poveștilor. Ar mai da o tură la cererea stăpânei, dar năzdrăvan devine numai în somn: „Şi ce credeţi c-am văzut? / Coamă Roz, Poneiul scurt / M-aştepta chiar echipat / De-o plimbare prin palat. // Eu, prinţesa Eva, neînfricată / Spun cu vorba-mi răspicată: / Dii, Ponei spre înalta zare, / Să vedem răsăritul de soare! // Toţi ai casei s-au trezit, / Neştiind ce am de gând, / Aplaudă fata spontană, / Ca Poneiul, năzdrăvană.”

Timpul trece  foarte repede. „Deja sunt mare” este poezia care ne spune acest lucru. Nu renunțăm la joacă, dar altele ne sunt de-acum prioritățile. Și cum o dată cu vârsta crește și responsabilitatea , devine un copil silitor care îşi face întâi temele şi abia pe urmă se bucură din plin de timpul de joacă:  „Şase ani eu împlinesc / De aceea vă poftesc / Să mă credeţi pe cuvânt / Că am un mare avânt, / Ca şcolarii, să fac teme / Fără a mă mai teme / De liniuţe şi bastonaşe, / Care-mi par nişte poznaşe. // Drepte, strâmbe cum or fi / Eu din scris nu m-oi opri, Până la urmă, le vin de hac / Că nu-i după bunul lor plac.”

Ceața ne ascunde privirii totul, doar ne lasă când şi când să distingem umbre, făcându-ne doar curioși. ”Fantome prin ceață” este un poem care le lasă copiilor  imaginaţia să zburde, până când realitatea vine în forma ei pură şi clarifică totul: „Într-o blândă dimineaţă / Văd o fantomă în ceaţă, / Merge încolo şi încoace

Sprintenă şi perspicace. // Însă, în ceea ce mă priveşte, / Măresc pasul voiniceşte, / Pe urme-i calc cu îndrăzneală / Să nu mai umble cu-atâta fală. //  …Privirea-mi sparge deasa pâclă / Şi văd o fată care umblă, / Cu ghiozdanu-n spate, ca al meu, /

Pe drumul întins, cu mult tupeu. // Ne-am distrat ştrengăreşte,/  În timp ce un coleg ne urmăreşte, / Crezând şi el în fantome, fireşte, / Dar într-un târziu se lămureşte. / Şi prin ceaţa ca o simplă coală / Am ajuns, râzând, tustrei la şcoală.”

            „Cine cred că eşti” ne răspunde la multitudinea de întrebări pe care cei dragi şi le pun cu privire la minunaţii copii care le umplu vieţile. Comparaţiile nu îşi găsesc limite, sentimentele sunt profunde şi răspunsul e mereu acelaşi, ei sunt bucuria fără care viaţa părinţilor şi bunicilor, fraţilor şi celorlalţi membri de familie şi-ar pierde sensul şi frumuseţea. Copiii sunt tot ceea ce viaţa îţi poate oferi mai bun şi mai frumos: „Eşti a vântului blândă adiere, / Gingaşă petală de mângâiere. // Eşti marea cea mare şi cerul înalt, / Dar şi cel mai strălucit diamant. // Eşti lumina astrelor cereşti / Sufletele noastre-mpodobeşti. // Eşti iubirea ne-ntreruptă, / Din care întreaga familie se-nfruptă.”

Cartea aici de faţă s-a născut din dragostea unei bunici pentru nepoţeii ei, astfel conştientizând de fapt minunile care umplu vieţile noastre ale tuturor şi de care ne bucurăm zi de zi! Copiii ne învaţă că viaţa este frumoasă şi cu fiecare zi descoperim prin ei alte faţete ale diamantului, alte prilejuri de bucurii, de fericire şi încântare. Cuvintele sunt  nişte jucării care sub mâna adulţilor se transformă în cele mai frumoase poveşti, îndrituite să ne amintească că am fost odată cu toţii mititei, inventivi şi năstruşnici.

Vasilica Grigoraş a reuşit să se întoarcă la anii frumoşi ai copilăriei, să se bucure de ei şi să-i retrăiască alături de nepoţei. Să poţi să fii copil fie măcar şi pentru o zi este o realizare, printr-o carte însă poţi să rămâi copil pentru eternitate. Prin scrierea acestei cărţi, doamnei Vasilica Grigoraş i-a reuşit acest lucru!

——————————

Valeria TAMAȘ

Timișoara

5 februarie 2019

 

Florica PATAN: Viorel Birtu–Pîrăianu: „ARIPI DE NISIP” și zborul în spațiul metafizic al Poeziei

Existența este o căutare neîntreruptă pe un drum care să dea un sens, un răspuns întrebărilor de conștiință, iar poetul este „un pendul pe aripa nopții”, ce ființează „printre dureri”, căutând lumina, esența vieții, în înțelesul ei de cunoaștere și cuprindere a „nemărginirii”. Omul, în demersul său ontic, nu poate cuprinde realitatea decât în succesiune, în părți, în particule (Ralph Waldo Emerson), având conștiința frumuseții universale. În actul cunoașterii poetice, fiecare parte sau element relaționează cu Întregul, eternul Unu – sufletul. El, sufletul, dă strălucire umanității, dă acea sclipire de diamant lumii în care viețuim și căreia încercăm să-i înțelegem taina.

Punctul de pornire și deci imaginea centrală, cu multiplele ei sensuri, în „Aripi de nisip”, este LUMINA, ca atribut al lumii ( lumina soarelui) și al subiectului cunoașterii, conștiința poetică (lumina minții) . Imaginile adiacente luminii sunt, în viziunea poetului Viorel Birtu-Pîrăianu, „nemărginirea” sufletului uman și cosmic, ca obiect al cunoașterii; apoi „aripile”, termen metonimic pentru ideea de zbor poetic în spațiul cunoașterii, în transcendentul suprasensibil, spre iubire și credință, realități aflate la un nivel înalt de vibrație în spațiul metafizic al Poeziei. În această cheie am citit volumul „Aripi de nisip”, cu versuri centrate pe subiectul cunoașterii poetice, fie că sunt ele confesive, meditative, contemplative, discursive, sau vizionare, poetul desfășurând câmpuri lirice pe o paletă largă de nuanțe și valențe estetice.

Senzația de zbor în imaginar. Imaginea aripei, substantiv cu formă de plural, cu sau fără determinări, simbol al zborului ( „aripi”, „aripi de nisip”, „aripi de soare”)

Odată cu volumul de versuri „Aripi de nisip”, călătoria poetului Viorel Birtu-Pîrăianu în spațiul cunoașterii lirice este un zbor imaginar, înaripat imagistic când ”cu aripi de nisip” , undeva, la malul mării, pe un țărm al iubirii, pe când „cuvintele foșnesc a valuri”, când „cu aripi de soare” , când, pur și simplu, „cu aripi” simple, de zbor. Aripa, în oricare din aceste ipostaze metaforice, sugerează zborul liric al cunoașterii, care în poetica lui Viorel Birtu Pîrăianu poate fi zbatere sau planare lină, peste relieful lumii perceput concret (țărmul mării, sau văzduhul cu pescăruși), sau, de cele mai multe ori peste un spațiu imaginar, ca substanță a unei realității subiective. De aici, lirismul vizionar al aripilor „de nisip”, acele particule de nisip sugerând materialitatea lumii în timp și spațiu, dar și versatilitatea ei. Nisipul, fiind mișcător, deși are greutate, își poate schimba forma de la un moment la altul, iar în viziunea poetului poate deveni aripi de zbor împins de vânt, sugerând zborul anevoios, îngreunat, al cunoașterii.

Lumina, coordonată definitorie a existenței noastre, simbolul central al câmpului liric în „Aripi de nisip”. Eul liric, autoreferențialitate. Sacralitatea lumii și statornicia ei prin iubire și credință.

Imaginea-cheie a versurilor pe tot parcursul volumului, este, într-un chip nespus de duios și sensibil, lumina dătătoare de viață, la care poetul accede în zborul său cognitiv, vibrant, prin iubire și credință, translatând cunoașterea poetică în plan superior, transcendent, suprasensibil. Acestea sunt cele două căi ce converg în sacralitatea, în sfințenia ființării, ca un dat divin primordial. Aflăm „jocul iubirii”, vis sau realitate melodioasă, și chiar dacă zeii s-au retras în neființă, iubita nu poate fi decât „zeiță”, mai presus de orice altă închipuire, căci ea este un „suflet plăpând” înfiripat în lumină, „sub lacrima Ta” caldă, ce inundă sufletul mereu însetat de statornicia iubirii.

Versurile sunt autoreferențiale, centrate pe subiectul cunoașterii, eul liric. El este fascinat de lumina de natură divină și are conștiința sacralității lumii, al cărei liant este credința. Dar și iubirea!

O suită de ipostazieri ale iubirii, în oglinzi interioare sensibile, cu multiplicitatea imagistică a acesteia, precum și „fragmentele” stărilor emoționale diferite, conferă postmodernitate discursului liric, poetul fiind un creator al timpului său, cu un meșteșug artistic bine articulat, identificabil într-o arhitectură lirică atent lucrată, chiar dacă, tehnic, filonul principal al creației sale este imaginația debordantă, inepuizabilă, precum și intuiția lirică. Iubirea, cu reflexii multiple, este în viziunea poetului „pasăre în zbor”, intangibilă („Pasărea”), sau poate fi opozantă și interogativă: „erai acolo, eu, la polul opus / luminai a întrebare („Aripi”), ori, dimpotrivă, ea este tangibilă și poate uni sufletele primăvara, „când vom zbura liberi spre cer/ purtând pe aripi / raze de suflet preacurat” („Pe raze de suflet”).

Percepția asupra luminii, substanța sine-qua-non a realității vizibile, lumina soarelui, dar și cu sensul de „învățare”, lumina minții, dă sclipiri de diamant versurilor din acest volum ce irizează adevăruri în care ne putem regăsi. Pentru a înțelege tainele lumii, pentru a-și potoli această sete sau „dor fără sațiu”, cum ar zice Emil Botta, un poet ce numea iubirea „o lucitoare, / un dor pentru care / pierirăm, pierim”, poetul Viorel Birtu-Pîrăianu cere, „o clipă de lumină”, iar în ochii unui prunc vede, metaforic, „bulgări… de lumină”, născuți din iubire. Eul liric, într-un elan al propriei ființe, accede la a fi el însuși această lumină („Într-o zi, de va fi”), deși, într-un alt poem, are senzația retragerii luminii prin reflectare, „în ochiuri de apă” („Pînze în noapte”).

Lumina poetului este „tăcută” într-o lume cu „licăriri de gânduri” și ea împletește „tăceri”… Transferul de energii este evident, pentru că tăcerea gândului este vibrantă cuantic, iar poetul este un alchimist al lumii în care ecuația cunoașterii își găsește rezolvări poetice profund originale și surprinzătoare.

Inserția livrescului. Multiplicitate a eului, alteritate și fragmentarism vizionar.

Imaginar, poetul este însuși Paris. Este o aluzie la „Iliada” lui Homer, prin care inserează în versurile sale livrescul. Personaj mitologic, Paris, fiul regelui Priam, deși controversat, este renumit pentru vitejia sa, și supranumit „protectorul”, „învingătorul”, el are totuși frică de moarte și piere răpus de o săgeată otrăvită. Prin ce se apropie eul liric de acest personaj? Prin iubirea sa, desigur. Ca și frumosul Paris, îndrăgostit de cea mai frumoasă dintre muritoare, poetul își divinizează femeia pe care o vede cea mai frumoasă, ea este „mândră” și demnă de o iubire nepieritoare.

Medicul-scriitor, ca fiu de preot, face adeseori trimiteri la textul biblic, din versetele căruia citează, ca învățătură a Divinității: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața…” „Îmbrăcat în raze de lumină / sunt fir din mâna Ta / zâmbind în soare” cu speranță și dor de viață. („Fir de lumină”)

„Căutam un eu”, un alt sine ascuns, un alter-ego al ființei sale, spune el în „Pulberi de gânduri” și are strania senzație că valuri vin din larg să spargă lumina, să șteragă „pulberi de gânduri” prin care ar fi putut, poate, să-și „vadă” acel abscons abisal, un fel de „quelque chose de noir à contenter” despre care face vorbire pictorul Auguste Renoir, cu referire asupra lucrărilor sale, care-i satisfac o sete interioară, o stare de neconceput, ne neimaginat în obișnuitul sau firescul cotidian.

Ideea de fragmentarism este mereu reluată prin imaginea „cioburilor” care pot fi „de gânduri” sau „de lumini”, cu trimitere la ideea că realitatea epocii moderne este că primim informația fragmentar, viața noastră fiind o suită de „cioburi” metaforice informaționale.

Pe de altă parte, fragmentarismul este o cale, o tehnică a pașilor mărunți în demersurile cognitive, spre adevărurile ce vin spre noi în fragmente mici, gândirea conștientă fiind aceea care reconstituie sau recontextualizează întregul fărâmițat, decontextualizat pentru a fi înțeles. Medic de profesie, poetul Viorel Birtu-Pîrăianu are o anume finețe, o subtilitate a observației asupra lumii, de analiză și sinteză a fenomenelor ce țin de corpul eteric sau mental, de microcosmul inimii, al stărilor ei emoționale și de raportare la macrocosm, prin asceze intelectuale, transcenderi în suprasensibil.

Într-un alt context am vorbit despre „Umbra”, dar, pentru că mi-a plăcut atât de mult versul ce face trimitere, dar nu reproduce, un vers celebru al lui Serghei Esenin, îl amintesc și aici „nu plâng, nu gem și nu blestem”, tot ca inserție a livrescului, a culturii universale absorbită în substanța poetică proprie, voit sau intuitiv, spontan, în imagini de mare rafinament stilistic postmodern, așa cum inserează liverescul poeții postmoderni, de la Mircea Cărtărescu încoace.

Incertitudini existențiale, intrarea în ceața imaginarului obscur, cu percepția dezolantă a dispariției esențelor

În „Ultima scrisoare”, un eseu liric despre absență, asistăm la dezolanta dispariție a cuvântului, a șoaptei, a ființei odată cu ele, toate esențe ale lumii. Este o stare de spirit copleșită de incertitudini, ca o confuzie de moment, în căutarea idealului, acela pe care poetul îl repetă obsedant, atingerea sau cuprinderea nemărginirii, simbol care sugerează cunoașterea adevărului suprem, poate acela al Dumnezeirii, printr-o iubire absolută, pământească, ideal al stării de fericire supremă . Poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu este un univers imaginar ce sugerează stări de lucruri din realitatea imediată pe care le transfigurează și le sublimează într-o lume imaginară, cu multiple înțelesuri, broderii complicate în imagini nuanțate mai ales în lumini, dar și în umbre, un imaginar obscur, perceput ca tristețe.

Întrebări puse și mereu reluate în zbateri de suflet pentru a afla răspunsuri esențiale. Principiul cunoașterii emoționale, sufletul fiind coordonata de sensibilitate în actul cognitiv

„M-am ridicat din cenușa trupului / către lumină /cu ochii plini de întrebări”, și, precum Iisus, „pe frunte duceam spinii cunoașterii” ( În vatra sufletului”), „căutam taina”, mărturisește apoi poetul. „Eu cine mai sunt? Tu unde ești?” , „Ce sunt dacă nu ești?” („ Dacă tu, dacă eu”).

Răspunsurile la întrebările sale, sunt ascunse în mare („Poetul), poate de aceea simte că se îndepărtează de sinele său cu fiecare pas ( ca într-o imagine fotografică a mișcării) și, prin urmare, nu mai are atingerea senzorială și pierde raționalitatea cunoașterii, care este de natură senzorială. În absența cunoașterii senzoriale, lumea mai poate fi percepută doar poetic, suprasensibil, cu reprezentări vizionare.

Senzația de confuzie, imprecizie și disoluție a timpului, coordonată definitorie a existenței.

Existența sinelui înseamnă căutarea luminii, alteori, rătăcire, taină, retragere din lume, ardere, chin din iubire și lacrimă. Versurile fiind centrate pe subiect , eul liric se autodefinește frecvent. El are senzații confuze de rătăcire, „pe aici, pe undeva”, timpul a murit, a ars, este „scrum”, starea de disoluție a lumii materiale este depășită prin conștiința propriei valori: „Sunt vers, sunt suflet, sunt chemare” și tocmai acestei chemări pentru care ființează în lume dorește să-i răspundă prin vers, prin opera sa de gândire și simțire.

Labirint existențial… Identificarea eului cu natura și transferul emoțional om-univers

„Sunt poem”, „ fructul oprit”, „tristețea”, „pumnul …”, „cerul căzut pe pământ”„, pâmântul adunat într-un gând”, „suflet biciuit de ploaie”, „orbul ce caută privirea”, „sunt privirea ce plânge pe țărm”, „sunt țărmul cu ochii în lacrimi”, „sunt lacrima” ( „Ultimul poem”). Sunt imagini enumerate aparent simplu, dar complexitatea dinamicii lor creează senzația de spectacol al lumii ce merită trăit de poet și merită „văzut” de lectorul implicat mental și sufletesc .

Concretul și abstractul se îngemănează, realul cu imaginarul, posibilul cu imposibilul și labirintul hiperbolizat al cerului laolaltă cu pământul se metamorfozează simbolic într-un inefabil domino în care piesă cu piesă antrenează mișcarea următoare, sugerând o dinamică a sentimentelor ce se articulează organic și energetic; avem un zig-zag labirintic poem/ fruct/ tristețe/pumn/ cer/ pământ/ gând/ suflet, apoi intuiția poetică „aranjează pisele” ca într-un domino liric, de forță pulsatilă, în care piesele „se răstoarnă” în linii și curbe imaginare, într-un „traseu” cu fandări stilistice în expresionism, de la o privire căutată de orb – la privirea ce plânge pe țărm – apoi la țărmul cu ochii în lacrimi – și o ultimă trecere în lacrima pură. Universul este însuflețit, personificat, participativ emoțional, într-o manieră romantico-existențialistă, poetul plimbându-se liber prin curentele literare în transmiterea mesajului său de suflet. El este un magician al cuvintelor și imaginilor, mereu în ton cu mișcarea sufletului său năvalnic, alteori obosit, dar permanent aflat în încercări sisifice de decriptate a nepătrunsului ascuns.

Intensificare a stării de spirit. Verbe ale potențialității de a fi. Debusolare și revenire

Versurile-rugăciune conferă note de idealism și asceză spre culmile sacre ale existenței și ale creației de natură divină: „învață-mă îmbrățișarea, Doamne, / să fiu făclie în noapte / purtând pe buze versuri de lumină”. („Făclie în noapte”)

Îngerii în templul luminii plutesc lin către lumină. Imaginea serafică este tulburată de altă lucire, o stare a spiritului liric ce are percepția spinilor lui Iisus, sentimentul datoriei de om, aceea a credinței pioase, exprimat tranșant: „eu am venit să împletesc fântâni /aici, în infinit,/ să aprind lumini vestind cuvântul Lui în zorii zilei noi”; „Trupul meu fă-l arc peste timp să pășească pe el cei ce caută, orbi, lumina” („Surâsul”). Verbele la conjunctiv prezent conferă versurilor ideea de acțiuni posibile, realizabile, acea potențialitate de a fi, în existent.

Pentru că alegoria cunoașterii poetice la Viorel Birtu-Pîrăianu figurează, în suite metaforice și simbolice de o frumusețe inegalabilă, bogăția ideatică și rafinamentul construcției poetice ce dezvăluie arta poetică îndelung exersată în participări active în diferite grupuri și cenacluri literare, în publicarea numeroaselor antologii și volume individuale, pe parcursul anilor, voi cita, spre exemplificare, metafora și epitetul personificator, simbolul și reflecția filozofică în fraze conclusive:

„în ochi se aprindeau / ruguri de sori”;

„ochii însetați de lumină / căutau o rază de soare”;

„în zori nufărul / a înflorit între ape”. („Între ape”);

„căutam lumina norilor / în vocea Ta”;

„să ating în zori necuprinsul” („Fluture în noapte”);

„m-am trezit singur/ nu aveam puterea să mă ridic, deci zăceam;

„nu aveam puterea să gândesc / deci nu gândeam;

„nu aveam puterea să vorbesc / deci tăceam”. („Dreptul de a alege”)

Poetul aude din când în când sunetul tânguit, arareori vioi, nicicând săltat, al unei viori ( „Mai cânta o vioară”), ce cântă și ea melodia sufletului său, s-ar părea, niciodată mângâiat. „Se aprind felinare în suflet de lumină” („Se aprind felinare”) și „lumânarea … / arde și arde” , parcă prevestitor, luminând zorile ce vin. Poetul pierde senzația de zbor, aripile-i „de nisip” sunt îngreunate sub ploi și se scufundă în „fântâni de lumină”, aflîndu-și rădăcinile în măruntaiele telurice unite cu universul prin lumină („Rădăcini”). Iar ultimii pași duc tot spre lumină, trecerea pragului spre moarte nefiind nicidecum sfârșitul spiritului, ci dimpotrivă… un nou început, cu „cioburi de speranță”( „Pași spre lumină”). Și discursul liric se închide abia în „Pași în noapte”, cu o ultimă autodefinire a spiritului său tumultuos, el fiind „un om, o pană, un gând”, ca un gest de onestitate și evidențiere a propriilor limite, care sunt în fond, ale umanității căreia îi aparțin, în raport cu imensitatea sufletului idealizat al „nemărginirii” cosmice.

De partea cealaltă, a cititorului, se face auzită simfonia pe care Poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu o compune pe „calea” confesiunii conștiinței sale, în efortul mărturisit de a cuprinde „nemărginirea” sufletului său și a lumii. Soluția lirică sugerată ar fi retragerea în sine, credința și liniștea interioară. Nu respinge raționalitatea, dar acceptă, ca soluție la un moment dat, superioritatea inteligenței emoționale : „să caut în suflet necuprinsul /să frâng sub pleoape aripi de soare ” („Aripi de soare”), fără a-și uita visul ( ceea ce înseamnă că aventura cunoașterii va continua): „ visam să fiu o stea în strigătul nopții / să cobor printre coapsele lumii / să frâng gânduri în palme / să alerg la izvoare / să culeg în zori, / o petală de floare ( „Petale …)

Vă ofer recenzia, cu urarea de La mulți ani! azi, 4 februarie. Sper că este o surpriză plăcută! Știam de anul trecut că aniversați Ziua de naștere în 4 februarie.

A fost fascinantă această experiență, vă mulțumesc pentru volumul trimis în format electronic!

–––––––––-

Florica PATAN

Alba Iulia

21 ianuarie 2019

Gheorghe PÂRLEA: Nimic fără Dumnezeu în poemele lui Marin Beșcucă din volumul „Floricel – Baladă peste Livada de Bihor”

Recent, am recitit (după o variantă din CrestinOrtodox.ro), poemul „Cântecul Potirului” de Nichifor Crainic, considerat, alături de „Iisus în celulă” de Radu Gyr”, ca aparținând celor mai frumoase poezii născute în închisorile comuniste, literatură ajunsă sub privirile noastre prin reconstituirea ei după surse orale. Așadar, o literatură salvată de memorie. Și amintesc aici, legat de vehiculul poemului lui Nichifor Crainic, numele preotului Opre Crăciun, supraviețuitor al calvarului de la Aiud.

Citind și recitind cele două poeme numite, am ajuns să mă întreb dacă doar dramatismul mediului concentraționar poate stimula asemenea creații lirice de excepție. Desigur, nu dispun de competența necesară în a oferi răspunsul la o asemenea întrebare. Și nici nu am la îndemână o analiză a fenomenului – care e posibil să existe. Am invocat deci o interogație retorică.

Am putea totuși să ne întrebăm, cu posibilitatea de a avea și un răspuns, cum stăm azi cu poezia rezultată din raportul poetului cu Cerul. La o reacție spontană, s-ar părea că nu stăm bine, de vreme ce libertatea anarhică de azi, în care Dumnezeu se află, ca pe vremea iluminismului ori a modernismului, într-o paradigmă de marginalizare, desigur, cu oarecari diferențe. Iluminiștii renunțaseră să se mai ocupe de Dumnezeu, considerându-L neimplicat, după crearea omului, în viața pământească, iar moderniștii l-au ignorat complet, invocând inexistența Lui.

Dar iată că despre postmodernismul literar aflăm că el nu exclude credința, pietatea, căutarea mistică, acestea manifestându-se „liber prin vasele comunicante ale mentalităţii postmoderne” (Corina Braga). Circulația aceasta liberă însă ar avea drept caracteristică o atitudine de ridiculizare și caricaturizare asumată de scriitor în raportarea sa la Creator (pr. dr. Daniel Enea).

Desigur, generalizarea cu privire la caracteristicile curentelor culturale nu exclude existența unor situații particulare. În acest context al temei, excepția pe care încerc să o prezint aici cititorului e un poet care scrie, deși aparține postmodernității (în formă), poezie cu o puternică încărcătură religioasă. E vorba de poetul Marin Beșcucă, pe care îl aflăm, în substanța scrisului său, sub un puternic și continuu monolog ce îl invocă pe Creator ca pe Cel ce „e totdeauna bun”, ca pe Cel ce te ridică mereu, „nu te lasă la pământ”.

Intervenția mea de aici e de pe poziția cititorului comun și se limitează la unul dintre volumele numitului poet, ales anume pentru asta din suma cu două cifre a cărților pe care le semnează, tomuri ce, fără vreun merit sau efort personal depus spre a le obține, le am cu autograf în modesta mea bibliotecă. Referitor la această neverosimilă posesie, când l-am întrebat pe generosul autor „De ce eu?”, dumnealui a invocat… prietenia. O prietenie în virtual, cu efecte, iată, în real (mă refer la raftul bibliotecii mele care îi conțin cărțile).

Cartea asupra căreia fac aici câteva referiri reprezintă expresia poetică a autorului Marin Beșcucă contextualizată temei religiozității, nu însă ca poezie religioasă după definiția clasică, ci ca literatură care conține predominant relația poetului cu Cel care întreține în noi scânteia sau, în cazurile mai rare – Marin Beșcucă încadrându-se în această excepție –, focul sacru. Volumul invocat are titlul „Floricel – Baladă peste Livada de Bihor”, apărut în 2018 la Editura „Aureo” din Oradea.

Floricel, fiul lui Florin și al Florinei – iată, numele fiului nici că putea fi un altul; dacă nu prin botez, atunci prin decizia poetului care îl istoricizează în carte –, e un mai tânăr prieten al autorului, preot, „ mare iubitor de oameni (firește), „un tip de om aparte”, cu „un ceva pe care ți-l impune” și cu gânduri ce „se prindeau în același zbor” cu ale poetului, prietenul său. În conținutul ei, cartea ni-l dezvăluie doar subliminal pe cel căruia îi este dedicată, căci poemele volumului reflecă sinele poetic al autorului. Floricel e catalizatorul reacției, stimulentul care produce compusul poetic.

Poetul crează în acest volum – prin cuvânt, firește – ceea ce face pictorul cu edificiul cel inițial, dezgolit de imagini interioare spre a-l desăvârși apoi ca Biserică, trup și suflet întru Domnul. Cu imaginea ființială a lui Floricel, ca interlocutor pasiv, poetul lucrează asupra propriei ființe, dezvăluindu-ni-se împreună. Cititorul cu care mă identific aici nu-l poate vedea, așadar, pe poet decât de mână cu Floricel, căci lumina ființei „Tânărului Purtător de Har” se reflectă spontan pe chipul celui care o „gestionează” în poem. El, poetul, e „inginerul de lumini” care exploatează efectele blendelor în platoul de creație, valorificând potențialul reflectorului, sursa luminii, harul împărtășit în doi: unul, Floricel, care poartă harul frumuseții interioare, celălalt, îndrituirea harică de a pătrunde în peștera care ascunde lampa lui Aladin. Poemele/ secvențele poetice, din această carte, în număr de 130, alcătuiesc un summum dual, expresia întregului poetic rezultat din actul confesiunii/ monologului poetului, avându-l pe Floricel ca persoană a doua „tăcută”.

Dar ce-ar fi subiectiva și sumara mea prezentare de aici, fără mostrele, în context, de trăire poetică. Așadar, voi preleva câteva frânturi de poem pe care le voi selecta spre a releva câteva repere. Țin însă, înainte de asta, să fac eventualului cititor al acestui demers o precizare (eventual, preventivă), anume că poetul Marin Beșcucă folosește în poemele sale o marcă gramaticală proprie, o licență de autor, adaptând la diateza reflexivă verbe care sunt consacrate la diatezele activă sau pasivă. Asta însemnând că poetul suportă asupra sa trăiri pentru care lingvistica oficială nu oferă soluții particulare (în context, mi-amintesc de topica neoficială privind unele semne de punctuație, în cazul cunoscutului poet Cezar Ivănescu).

În poemele volumului numit vom găsi, între altele, reflecții asupra autocunoașterii, condiție primară în a a face posibilă creșterea spirituală. În poemul „Licărire” poetul dă sens dificultății privirii în interiorul propriu, aventura introspecției. Întâi ironizează privirea selectivă, tendința narcisistă a celui care experimentează cercetarea propriilor stări: „și tragi din retină să se vină/ numai ce ție-ți-e pe plac…/ nici măcar sufletul nu-l întrebi,/ pofticios nevoie-mare!/ și-ți tragi o imagine,/ alta-și-alta-și-alta,/ și,/ ba pe-asta, nu!/ șoptești de buzele să nu te simtă,/ auzul să nu te audă…”. Poetul continuă, în poem, natura frământărilor legate de reperele bunei călătorii lăuntrice: „îți faci trupul semn de întrebare/ și lași liber ochiului…/ dar nu vrea să plângă,/ și el vrea să știe tot!/ din licărire se devine scânteie,/ focul vrășuie stâlcind cronologia…/ deja sunt mai bătrân/ o emisferă din viață așteaptă răspunsuri,/ cealaltă refuză jocul…/ și gluma se-ngroașă!/ din nou,/ de sub clipă,/ o licărire!/ îți cere drept testament:/ mie nu trebuie să-mi spui,/ am fost peste tot!…” Și poetul deapănă ghemul temei, adresându-se confesorului: „ …i-așa comedie în gânduri, Floricel,/ subtil,/ totul ți se prezintă din divin,/ este o curgere care te prinde de origini,/ iar amintirile vin să-ți ceară drept de tezaur,/ eh!… ce vânt de la ruși!”

Crezul poetic al lui Marin Beșcucă conține substanța dictonului născut din retorica lui Cicero, prin adaptare la Dumnezeul creștinilor: „Nihil sine Deo!”. Poetul îl invocă adesea pe Dumnezeu, ca în poemul „Bucuria harului”: „eu sunt născut Poem!/ așa mi-a născocit Mărțișor!…/ Iar Poemul de mai sunt simte în totumu-i/ bucuria harului – în totumu-i!/ vezi tu Floricel,/ eu n-am conceput o fracțiune de timp/ să nu-mi iau în conștient prezența Șoaptei/ Nihil sine Deo,/ la mine, a jucat primordial!/ m-am venit târziu și greoi,/ dar în mine a curs de celula dintâi,/ apoi am intrat în disoluție,/ de unde mi-am adus memoria apei,/ apa este apa vie deci,/ Dumnezeu!/ Bine mi Te-ai venit, Doamne!/ am mai spus,/ iar curgerea mea s-a devenit fundamentală…/ Nihil sine Deo, Tânăr Purtător de Har,/ m-a prins în metabolismu-i divin/ și m-am rămas prin oarba-mi credință,/ dar, biet om!/ am acceptat Poemul de catapeteasmă, / și, Floricel,/ toate curgerile mele s-au fost în căutare, băiatul meu…”

Marin Beșcucă e încredințat că din același „Nihil sine Deo!” s-a născut și poetul ce-i poartă numele și prenumele: „Nihil sine Deo/ mi-era pasul sângelui, Floricel,/ mi-era amprenta bătăii în inimă,/ Nihil sine Deo!/ iar sufletu-mi știa toate astea,/ însă-i plăcea să mă ispitească…/ dar nu mi l-a lăsat Dumnezeu!/ într-o noapte cântecul de cocoș mi-a ciupit doar visul,/ iar visul n-a mai apucat să ascundă/ și Dumnezeu mi-a pus Șoapta pe căpătâi,/ era Poemul, Floricel./ Poemul!” („Și căile mele nu le-au cunoscut”).

Iată, în mult prea sumara mea perindare peste natura numitei cărți a poetului Marin Beșcucă, și un fragment de poem psalmic, parcă turnat în matricea Psalmilor lui David, care, citit cu sufletul, face posibil și acordul de harpă: „Doamne,/ sunt eu, robul Tău!/ Doamne,/ dă-mi Lumina!…/ aici este totul înserat, iar tremurul/ din glas își smulge genunchii și te-așezi,/ secătuit!/ să duci ființa la țărână,/ Doamne,/ Tălpile Tale…/ da, Doamne, știu că acum calci pentru mine,/ calcă peste mine, Doamne,/ ce poate fi mai sfânt?/ calcă peste mine, Doamne!/ da, Doamne, prin toate mi Te-ai venit mie,/ eu Poemul Ți-l înridic Slavă!” (“Sfințenie”)

Așadar, poetul Marin Beșcucă poartă în eul său liric fiorul divin, bucuria comuniunii în Logos. S-ar zice că „manifestul” său poetic contravine modei actualei epoci culturale, căci nu-i de-ajuns să accepți doar forma constructului poetic de azi, ci trebuie să-ți adaptezi și fondul la conceptele modei, la deziderate precum… „concret”, „aici și acum”, „fizic și senzorial” , „colocvial” etc. – de fapt, un „univers al opacității”, constată ceilalți. Poate că tocmai din cauza asta, poetul Marin Beșcucă, are încă, absolut nedrept, doar „viză de flotant” în spațiul monopolizat de literații „oficiali”.

———————————

Gheorghe PÂRLEA

31  ianuarie 2019

Maria VAIDA: Invitație la lectură sau poezia ca un puzzle

Mărturisescu-Ți Ție, o, Doamne, că până acum nu știu ce este timpul!

                                                                                               (Sf. Augustin)

               Recitind cartea poetului Viorel Birtu-Pîrăianu, Printre gânduri desculțe, Ed. Singur, Târgoviște, 2017, ai sentimentul că te-ai așezat în fața unor piese dintr-un puzzle, pe care vrând-nevrând trebuie să le așezi la locul cuvenit, căci ele sunt fulguiri ale gândurilor poetului, puse pe hârtie de-a valma, fără ca măcar să revină asupra lor a doua oară, iar acest fapt se observă din repetarea, mai mult sau mai puțin intenționată, a unor secvențe lirice enunțate anterior, a unor titluri identice, a unor metafore. Nude în prezentarea lor, gândurile sunt și desculțe, făcând legătura dintre interioritatea telurică a ființei și exterioritatea divină a proiecției spre celest: din zenit până în nadir, aceste gânduri străbat nu doar universul lumii telurice existente, dar și acela al flăcării divine din mintea creatorului de poezie, iar faptul se petrece aleatoriu, fără prea multă selectare aparentă. Ca un șuvoi al apei de munte, al unui pârâu, creația aceasta leagă elementele componente ale numelui: un nume de floare, căci tocmai floare suavă de primăvară este vioreaua, un nume de topos bahic, prin excelență profan, căci nu o dată regăsim printre versurile sale ideea alcoolurilor, dar și un nume de râu, pârâu pe care șuvoiul îl adună spre numele poetic, pseudonim sau real, de unde țâșnește în ropot spre noi, lectorii inocenți, poezia sa alcătuită din gânduri desculțe.

             Tema predominantă a volumului Printre gânduri desculțe este timpul, poetul nostru aflându-se mereu sub imperiul acestuia în scurgerea sa ireversibilă, dominatoare și implacabilă; atunci eul său liric se multiplică, lovit de tăcerea cuvintelor și de tărâna timpului care se rostogolea haotic /peste degetele universului; poetul a rătăcit pe pământ în postură cristică, iar aici se desfășoară un topos sacru: iar cuiul a început să plângă. În cuprinsul întregului volum, metafora timpului îmbracă cele mai diverse veșminte, dobândind implicit tot atât de multiple sensuri:

            ale prezentului: în criză de timp; blocat între lentilele timpului; într-un orășel  rătăcit între timp;  pe aleile timpului; printre gânduri răsfirate / trecea clipa prima oară; de azi, de ieri de nicăieri; am îmbrățișat timpul/ trecusem de multe ori pe lângă el/ desigur în sens invers; de teamă/ am așezat timpul pe țărână; prezent nu am /trecutul l-am băut / într-un bordel;

            ale curgerii anotimpurilor, anilor: e toamnă /plouă mult, nu-i așa; e toamnă încă, oare; trec zile, trec ani;  de ce trec anii peste ani; e vremea clipelor /ce vin, ce trec; treceau trecători /grăbiți pe lângă mine; dispar în timp/ printre anii ce trec, ce vin; pălește frunza/ ce a căzut/ pălește timpul/ce a trecut; umblu obosit/ pe străzile timpului/ căutând ce nici eu nu știu; mi-e fruntea grea de gânduri nerostite/uitate prin cămara vieții/ azi, ieri, odinioară; pași în răstimp; acum privesc trecerea,/ a lumii, a timpului; cum să mă despart/ de vremea ce trece/ de timpul ce vine; clipe curg, multe se scurg; de anii ce trec, de anii ce vin;

            ale aspectului: printre pletele timpului, o lacrimă aruncată/ pe podeaua timpului; din tâmpla timpului; la ușa timpului; am așezat cuvântul pe genunchii timpului;  timpul a plecat plictisit; arunc o mână de spoială/ a unui timp /prea mic;  m-am rezemat de timp/ într-o doară;  atârnat cu o funie/ de gâtul timpului; sub pleoape plânge timpul; mă sprijin de mine/obosit în lacrima timpului; de ce să vin/ în locul în care plânge timpul; un melc se stinge /în scoica în care plânge timpul;

            ale livrescului: pe coperta timpului/ am semnat cu sânge; cuvintele nu au timp/ să se sfarme de gânduri; cu degetele obosite ale timpului/am îmbrățișat cuvântul; am închis cuvântul/ între mine și timp; cu năframa timpului; în lume plânge timpul; am sărutat pământul/ în lacrima timpului; ating pielea unui gând/ cu atenție/ să nu sparg timpanele timpului; timpul s-a răsturnat peste noi; în înspumatele valuri/ am aruncat o ancoră/ închizând un gând, un timp; crestez gânduri/ pe trunchiul timpului; pe zid flori de gânduri/ ucise de oameni, de timp;

            ale vechimii: în curbura obosită / a coloanei timpului; pe stânca asta /lovită de timp /am băut și am plâns; în tragicul timp al uitării; în timpul trecut;  a unui timp trecut/niciodată împlinit; prin dărâmături de vremuri /cad gânduri/ unul câte unul;

            ale ieșirii din timp: rupt de timp între timp; pe țărm am așezat o cruce în cruce /nimeni nu a urcat la mine/ timpul trecea palid/ eu mor/ în fiecare clipă ce trece; în regăsirea timpului pierdut; pierdut între suflet și timp; cad gânduri peste mine/ pășesc în ironia fină a timpului/ către nicăieri de ieri / de mâine stau,/ m-am plictisit să merg; am ajuns la vremea de apoi;  tăcerea se scurge în pământ/a căzut între roțile timpului; am devenit o anomalie/ a timpului absent; m-am așezat pe prispa timpului / răzuind gânduri de coate; timp destrămat; am ajuns înaintea timpului/ departe de mine/ prea departe de el; mă agăț de vremuri trecătoare; am trecut de timp/ de multe ori/ ne întâlneam uneori /în răstimp; am pătruns în timpul trecut/al propriei inexistențe;

            ale dimensiunii incomensurabile: am privit în lungul timpului, sau: am legat timpul/ de picioarele anilor; e timpul tocat, secole inutile; în noianul timpului; nu am înțeles timpul/  niciodată; ieri, atunci/ trist privesc trecerea timpului; trec pe lângă timpuri/ în tulburi răstimpuri/mă pierd pe vaste câmpuri/ pășind prin anotimpuri; mă durea prea tare umărul gândurilor/ trecând peste alte timpuri; adun roua timpului/ dimineața/ de pe podeaua cerului; Cercetând cu luare aminte textele poetice din acest volum, ne găsim în fața unui joc de puzzle, pe care poetul l-a risipit în cuvintele – piese ce îl formează, căci am desoperit nu mai puțin de 67 de ori folosirea cuvântului timp cu sinonimele vreme și răstimp, cărora li se adaugă tot atâtea sintagme metaforice sau denumiri ale măsurării timpului: clipe, zile, ani, ore, anotimpuri etc. Câmpul lexical este atât de vast, încât cuprinde întregul univers cu spațiile sale celeste, umane și telurice care alcătuiesc un tot unitar, un spațiu concentric rotund și circular pe care se învârte fără oprire timpul; asemeni altor poeți din postmodernism ori altora, cântăreții din veac, și Viorel Birtu-Pîrăianu se plasează sub imperiul timpului…

            Meditând asupra timpului din variate ipostaze, poetul aduce în fața lectorilor perspectiva cosmică, istorică, filosofică, psihologic-afectivă, dar mereu având conștiința unei îngrădiri, fără posibilitatea de a i se împotrivi; nici perechea de îndrăgostiți de odinioară nu scapă de sub imperiul timpului, deoarece eliberarea de sub timp ar însemna renunțarea la însăși condiția umană, renunțarea la șansa unicei fericire umane, efemere… Mereu apar întrebările, rostite sau nu: cine sunt? de unde vin? Căutarea sinelui este posibilă tot sub imperiul timpului, pe modelul următor: De vreau să mă întâlnesc /cu mine/ mă caut în timp,/ așa cum vara își caută aurul/ în somnul pământului,/ în tăcerile morților(Yvonne Rossignon).

         Alte teme ale creației sale poetice ar fi: tema filosofico-religioasă, piramida spațiului mental-habitațional, simbolul lutului în sensul biblic, simbolul luminii ca linie energetică diriguitoare,  efectul Uroboros, iubirea și moartea, alcoolul, ars poetica ș.a. Uneori chinurile creației sunt similare acelora cristice: răstignirea, fixarea membrelor în cuie, schingiuirea pe roată (ca la martirii neamului), sau arderea pe rug. Din durere se ivește, suavă și inocentă, cu strălucirea perfecțiunii cristalului și  limpezimea izvorului: poezia! Apar versuri de o profunzime și reflexivitate aproape gnomică, având valoarea unor conținuturi axiomatice, autoreflexive, autobiografice. Acolo unde e prezentă ideea autobiograficului, poetul nostru aduce în planul creației imaginea emblematică a tatălui ce apare învăluită cu aura iubirii: am îmbătrânit, tată/ mă uit la tine cum zaci /pe un pat murdar de spital/ mă uit la tine tată cum mori/ deși sunt medic/ nu pot să fac acum nimic/ plâng/ stau la picioarele tale/ mă rog la El(p. 37). Adesea, prin vocea eului  poetic se autodefinește : alteori, strivesc pustiul din jur/ cu întrebări nepotrivite/ ultima spovedanie a sufletului/ (…) de atunci mor în fiecare zi/ puțin câte puțin/ un suflet chinuit/ de griji și întrebări/ într-o lume urâtă/ mângâiată de sărutul lui Iuda(p.52). Chiar și atunci când se rotesc în sfera autobiograficului, ideile textului poetic par conduse de o legitate personală; gândurile nu fac poeme, ci ipostaze lirice fragmentate, cum ar fi aceea de tată fericit, primind pe lume noul său născut: în brațe port odorul vieții mele/  m-a întâmpinat cu un surâs/ în zori,/ în ochii lui sclipeau lumini/ culese de la aștrii trecători/ o inimă micuță/ bate-bate, în cetate/ e semn ceresc/ de viață sfântă pe pământ/ mă așez cu fruntea în țărână/ și mulțumesc că ești/ fiorul pur al vieții pe pământ(p.62). Precum Iona în burta chitului, eul poetic trăiește în vecinătatea vieții de apoi, între tăcere și întuneric/ lumină. Uneori asistăm la macularea universului celest, evadând în aspecte citadine, unde motivul orașului, al crâșmei, al spitalului se conturează bacovian printre alte umbre pale, iar poetul dorește să evadeze în alcool, în starea bahică, amăgitoare. Unele poeme au cromatica și delicatețea stampelor japoneze: lumina a inundat tăcerile din jur; pe streșini de gânduri/ gânguresc porumbei; iar seva pură/ mângâie lumina/ ce curge în grădină(p. 69). Acuarele și stampe în care culorile curg, cromatica se amestecă și contururile desenelor devin imprecise; lumea astfel proiectată e tristă, eul liric devine depresiv, revoltat, înstrăinându-se de sine.

            Oscilând între iubire și vis, eul nu poate să se salveze de la destrămare: pe țărmul ăsta ne-am iubit odată/ cu patimă și dor nestins/ azi ploi curg/ și nu ajung să stingă/ durerea unui suflet rătăcit/ în jur / a mai rămas/ un vis pustiu(p.50). Nici iubirea nu-l mai poate salva, deoarece și ea trăiește aceeași stare de letargie și alienare ca și eul liric; în altă parte poetul consideră iubirea o rătăcire: sufletul meu e patimă pârjolită. Pentru că Poezia este ochiul care plânge(…) ochiul călcâiului care plânge (N. Stănescu); în cazul poetului nostru: plâng pescărușii, plâng. Ploaia reprezintă lacrimile cerului, ori poate plânsul creatorului (De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-și (Eminescu). În orice ipostază, starea creației este o dezbrăcare de gânduri, o desprindere de cele lumești, o înălțare spre Nirvana, iar poetul nutrește speranța trăirii unei empatii, în existența pe care o asemuiește unei partide de șah, unde saltă în debusolarea lor și nebunii și caii și reginele. Taina vieții noastre este în grija lui Dumnezeu; numai el deține tainele vieții și ale morții, poetul deduce asta din ascultarea muzicii astrelor, aceea divină despre care ne vorbeau cosmonauții ce au trecut dincolo de stratosferă și despre care ne spuneau înțelepții pitagoreici din vechime; fiecare sferă a planetelor produce un sunet diferit, conform mărimii și vitezei sale de mișcare; în acest fel ia naștere un sunet armonic produs de sferele în mișcare, numit muzica sferelor, a astrelor. Mișcarea sferelor cerești este exprimabilă prin raporturi numerice, dar în cazul poetului prin raport al sintagmelor;  faptul acesta accentuează solitudinea ființei umane, dar și a creatorului poet, care se autodefinește drept emblemă tragică a singurătății, străbătând universul în căutarea sinelui; ori într-un joc trist, eu sunt un biet menestrel/ îndrăgostit odată de un vis. Între dreptul de a alege ridicarea la cer, pe calea ascezei, poezia din volumul Printre gânduri desculțe face un plonjon în abis, în cotidianul profan și maculat. Mistuit de solitudinea existențială, poetul stopează imprecația, înălțând privirea spre cer, sau privind cu un surâs trist la lumea înconjurătoare, unde: ciuma roșie pătrunsese în cetate.

            Motivul lutului devine metaforă – simbol, reiterând o viziune din Epopeea lui Ghilgameș, unde Enkidu observă deșertăciunea în praful trupurilor noastre, în lutul din care am fost zidiți. În abisul existențial, în noaptea cu căderi de stele/ scriu cu țărâna lumii printre ele, menționează poetul în poemul intitulat: Prin țărâna lumii. Metafora lutului revine frecvent în volumul de poeme-puzzle, ale poetului nostru Viorel Birtu-Pîrăianu. În acest tablou panoramic, lumea este/devine un spectacol, aducând în spațiul poemelor motivul lui Oxenstierna, al lumii ca teatru: lumea aplauda în delir/ce spectacol sublim, ce festin.  Motivul gândurilor devine metaforă revelatorie încă din titlul volumului, iar aceste gânduri sunt brodate pe canavaua timpului; semnificația lor este aceea de versuri care adesea par aruncate la întâmplare pe coala de hârtie: pe coperta timpului am semnat cu sânge/ pe masă/ am pus un pahar/ și o pană mânjită cu gânduri; aseară/ am desprins gândurile de pe pereți/ erau atât de reci și seci/  apoi am plecat/ cătând muguri de lumină(p.150). Conjugat cu gestul ritualic al lipirii frunții de țărână în semn de preaslăvire a lui Dumnezeu, poetul se smerește, se roagă, face plecăciuni invocând grația divină; prezența Dumnezeirii în poemele acestea este o certitudine, singura care-i servește autorului ca azimut. Existența poetului este amară, lumea în care trăiește agonizează: rănile sufletului ard încă/ pe cruce a rămas/ o picătură de sânge. De mullte ori simbolul crucii atestă prezența cristică, dar și cuiul din trupul lui Hristos e un motiv creștin pe care autorul ni-l aduce în textele sale lirice; aici credința poetului este piatra din capul unghiului: cad la picioarele Tale/ să mă rog/ unde nu mai e ură/ nici întristare/ e doar imensă durere(p.120).

            Tăcerea și trecerea sunt elemente complementare ale acestui univers liric pe care poetul ni le propune, căci: ce e de spus/ nu este de ajuns/ să umple tăcerea dintre noi, iar apoi: pe drum/ un car cu boi/ pășește agale/ spre lumea de apoi. În forma cea mai arhaică, trecerea, este simultan Marea Trecere, în sensul cel mai blagian al acesteia, spre care mergem mereu cu fața către apus.

           Vizuală și melodioasă uneori, cu ritm interior accentuat adesea, poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu reprezintă rodul unei profunde frământări, etern umane, aceea a creatorului pus în fața timpului, a eternei întrebări despre ce este timpul și ce rol avem noi, în raport cu acesta. Vom răspunde prin versul poetului Horia Bădescu: Vei trăi cât cuvintele tale.   Iar asta poate însemna foarte mult timp, dragii mei… sau foarte puțin, dacă aceste cuvinte nu sunt gânduri desculțe. Vă invit la o lectură, unde veți ști să așezați piesele de puzzle în locul ce li se cuvine pentru a recrea universul poetic al lui Viorel Birtu-Pîrăianu; garantat nu veți regreta, intrând în jocul său, comparabil cu al mărgelelor de sticlă…

—————————–

Maria VAIDA

29 ianuarie 2019

Ionel NECULA: Adrian Botez și ispita dramaturgiei

Prolific şi cu adâncimi de gând care-au surprins multă lume, Adrian Botez s-a repliat, mai recent, în domeniul dramaturgiei – un gen neîncercat până acum, după ştiinţa mea, care, desigur, poate fi lacunară. De curând, a publicat un volum de teatru, Rege în vacanţă  (Editura Rafet, Rm. Sărat, 2018), ceea ce înseamnă o ipostază nouă pentru el, care-a cultivat, până acum, toate genurile literare. A devenit, putem spune, un scriitor total, un scriitor pentru care nimic, din ceea ce înseamnă literatură, nu i-a rămas străin şi neexperimentat de prolificitatea sa debordantă.

      Îl cunosc bine pe Adrian Botez şi-i cunosc, la fel de bine, familia – pe Elena, o doamnă respectabilă, din toate punctele de vedere – şi-i cunosc copiii, toţi modeşti, toţi titraţi, toţi împliniţi profesional şi de o cumsecădenie, cum mai rar se-ntâlneşte, în zilele noastre.

      Recentul volum de teatru, despre care ne propunem să dăm seama, în aceste rânduri – conţine cinci piese, toate revendicându-se dintr-un filon moral şi dintr-o dispută necurmată a binelui cu răul. Învinge până la urmă binele, dar victoria se datorează faptului că acţiunea este adusă într-o partitură etnică, astfel că eticul (de care aminteam mai sus), capătă substanţă etnică, tărie de cremene, care se decontează din specificul omului dacic, trăitor în priveliştea sacră a muntelui Kogaion, de unde-şi trage sevele şi credinţele. Iar acestea se dovedesc atât de ferme,  că nici demonul nu-l poate sminti, din dreapta lui credinţă. Dimpotrivă, demonul însuşi, care încearcă să-l deturneze din încredinţările lui creştineşti, ajunge să se pozitivizeze, să capete convingeri şi purtări, omologabile în cadrul doctrinei creştine.

      Piesa Dumnezeu şi cristalul, bunăoară, este un elogiu adus vieţii de familie –  marcată de armonie, de vrednicie, de evlavie, specifică oamenilor de munte, unde armonia munţilor se transferă, unidirecţional, spre sufletul omenesc, îi imprimă noime şi cutume de vieţuire atât de puternice, încât chiar demonul se înduioşează, se dovedeşte neputincios şi devine omenos şi recunoscător, faţă de familia care l-a găzduit şi l-a omenit. În final, ajunge chiar el, demonul, să recunoască faptul că Sfânta Familie nu putea să se încurce în jucăreaua mea… să aleagă ispitirea cea perversă, în locul Măreţiei, Sublimului, Frumosului Cosmic… pentru că Sfânta Familie îşi cunoaşte, Dumnezeieşte, Misiunea din Lume! Binecuvântată să fie Sfânta Familie! Din tine voi face curând Miezul Noii Lumi, Lumea Nouă şi deplin neprihănită. Rostită de demon, această tiradă schimbă fundamental funcţia demonicului, în raporturile lui cu omul şi cu Lumea.

      Ceva mai eseistică este tragi-comedia Rege în vacanţă, inspirată din mult discutata idee a globalizării. În prim-plan, este şeful unei delegaţii americane, care nu se sfieşte să declare ritos: Am venit să preluăm ţara pe timpul vacanţei Regelui vostru!

      Tot din istoria Daciei romane se resoarbe şi misteriul în trei acte, Zalmoxis – o piesă grea, care pune la grea încercare un regizor, dispus s-o pună în scenă. Acţiunea se petrece în vremea când lumea de pe muntele Kogaion, se pregătea să treacă de la religia păgână, cu Zalmoxe în prim plan, la religia creştină, în centrul căreia stă Hristos şi Fecioara Maria. Multe din replicile călugărilor sunt tânguitoare şi preiau câte ceva din tonalitatea Rugului Aprins. Oricum, piesa reconstituie  atmosfera tulbure, de schimbare radicală a credinţei şi cuminţenia în care s-a făcut transferul la noua religie – fără tulburări şi fără reticenţe, ceea ce însemnă că terenul era deja pregătit, de vechea credinţă a lui Zalmoxe, că trecerea s-a făcut aşa de paşnic şi natural, tocmai pentru faptul că nu existau diferenţe mari, între cele două religii. Sunt aspecte tratate şi de Vintilă Horia în romanul Dumnezeu s-a născut în exil, dar, fireşte Adrian Botez le expune într-o altă dioramă, mai dinamică, după cum reclamă cerinţele scenei.

      Celelalte două piese,  Iubirea ca un glonţ şi Justiţia, îşi extrag sevele dintr-o realitate mai apropiată de zilele şi de nesăbuinţele noastre. Deşi replicile personajelor sunt generoase, conferă textului dramatic mai mult un aspect de eseu (şi subminează, oarecum, dinamismul, vivacitatea şi mişcarea scenică…), dar ele nu-şi pierd interesul – datorită conţinutului lor problematic

      Nu ştiu când şi unde un regizor mai curajos se va hotărî să regizeze şi să pună în scenă piesele lui Adrian Botez, dar pot anticipa c-ar putea fi gustate cu interes, dacă sala este populată de un public şcolit şi cu o medie intelectuală mai elevată

      Cartea se închide cu o autobiografie personală, din care aflăm amănunte ale formării sale intelectuale – şi de unde ne scrutează un bucovinean hâtru, harnic şi vrednic de laudă. Este încă un motiv pentru care merită să-l privim cu simpatie şi interes.

Ionel NECULA

Cezarina ADAMESCU: Fascinat de jocul iubirii. Povestea unui om ce a iubit odată în viață

Viorel Birtu-Pîrăianu, Aripi de nisip, Editura PIM, Iași, 2018.

         Poet reputat, autor al unui număr de peste 25 de volume și coautor în peste 30 de antologii de poezie, cu numeroase apariții în reviste și publicații literare, Viorel Birtu-Pîrăianu ne oferă, de data aceasta un remarcabil volum de poezie, intitulat metaforic ”Aripi de nisip” în care îi recunoaștem portretul fizic și cel spiritual, ”dincolo de oglindă”.

         El însuși se prezintă dinaintea ochilor noștri astfel:”sfâșii amurgul cu un surâs, cu o floare / sunt aici un pendul fără de odihnă / căutând nenăscutele ere” (Pendulul).

         Cartea aceasta este: ”Povestea unui om ce a iubit odată viața” (Aripi de nisip).

         Volumul este alcătuit dintr-o sumă de autoportrete cât mai reale, deși metaforizate și personificate, astfel încât să justifice calitatea de poet. Structural melancolic, poetul cultivă poezia tristeții care-l apropie de Bacovia:”m-am agățat de durere / răstignindu-mă / eram prea obosit, Doamne, / să plâng, să aștept / sunt trist, îngrozitor de trist / de ce susții că sunt acel nebun? / am venit într-o zi să îngrop omenirea / când am ajuns, / ea plecase demult, aiurea / am pus atunci o cruce / pentru viața furată, trecută / în urmă / nimeni nu a plâns / nu avea cu ce / lacrima se uscase în suflet”(Printre dureri). Chiar și titlul volumului sugerează o zădărnicie: aceea de a zbura, când aripile atârnă și împiedică înălțarea sa, proiectându-l în situația lui Icar sau a lui Sisif. Constatarea de destul de dureroasă:”ce înșelător e timpul și ce rece-i luna / ce a venit în zori rupând în franjuri crude taina” (Jocul iubirii). Nu numai timpul se dovedește înșelător, ci și iubirea care e considerată un joc, ”un joc pe țărmul nemuririi”. Iar poetul nu e decât ”un muritor ce a iubit odată, într-o noapte, o zeiță”(Jocul iubirii).

         Glasul poetului e marcat de o tristețe fără leac:

 ”mi-e glasul iar însingurat / tăcerea asta mă omoară / picură dureri peste dureri / urcă și coboară / se pierd adânc în ochii mei / ce negru e afară amurgul / se stinge sub pleoapele nopții / clepsidra s-a scurs, este goală / se așează corbi negri peste culmea bolnavă / doar într-un ungher părăsit / un suflet plăpând se înfiripă în lumină / mi-e somnul timp peste ape / sfărâmat între clipe uitate” (Sub lacrima ta). Și totuși, la orizont, e de ajuns doar un cuvânt, pentru ca norii să dispară și o rază timidă să se strecoare în suflet:”eu caut doar un fir de orizont / la marginea timpului neumblat / visez să aprind iarăși pământul / cu un cuvânt și o floare / ca o lumină ce sfredelește necuprinsul” (Sub lacrima ta). Este mirajul iubirii care se insinuează în suflete, fără să ceară voie. Pentru aceasta, e nevoie de multe ingrediente, printre care: clipe zălude, umbra unui timp ucis, ramuri rupte de chitară, lacrimi de ceară, frunze galbene, chiar și nemărginirea, apoi o ”clipă de lumină/ în taina sfântă a unei mărturii”. Și în această căutare, poetul trăiește o experiență unică:”ceream o clipă de lumină / în taina sfântă a unei mărturii / trupul îmi era liră lină în nota unei melodii / ce îngâna în zori tăceri / lugubre și târzii / rupeam cu gândul lanțul în care se zbătea un suflet / ce s-a împărtășit întâia dată / pășind pe calea mântuirii / un om plecat din morții încă vii / mai presăram cenușă din urna lumii / dansam nebun în clipa sângerândă / se scuturau în vale crinii / țipau pe drumuri vechi ciulinii / dansam pe coală goală cu o pană arsă / poetul unei lumi pustii / era târziu și era noapte” (Taina). În drumul spre deslușirea tainei, poetul străbate cărări vitrege, depășește obstacole, până la deschiderea din zori, spre o nouă zi: ”tot căutând un drum, o cale / un sens sau un răspuns la prima întrebare / ardea în suflet lumânarea / mă cățăram spre depărtări / pășind prin mărăcini și spini / bătea un clopot stins în noapte / în orizontul cel plecat demult / tăcerea Ta plângea în inima tăcută / ciopleam nebun potirul cu miros de rozmarin / mă deschideam în zori spre o nouă zi” (Taina).

         Poetul recunoaște că l-a ajutat în alcătuirea poeziilor, natura lui visătoare: ”Visam pe crestele de rouă” (Taina).

         Și o scurtă autoprezentare:”mă îmbrac în haine de pământ / să ascult tăcerea cuvintelor ce mor / aici, târziu, la țărm uitat de mare / sunt cântec în amurg” (Pasărea).

         Tot în această poezie, despre cuvânt, de care este atât de legat, autorul spune: ”cuvântul este tril divin, e tainică chemare / iar cântul ei e dus spre alte zări de păsări călătoare” (Pasărea). Și altădată spune: ”mă topeam și ardeam a ultim cuvânt” (Într-o zi, de va fi).

         O foarte frumoasă poezie despre relația autorului cu Divinitatea, se numește ”Bulgăre de lumină”: ”pe țărm un pescăruș/ singur cu marea / păşesc către el / sunt drumețul cu chipul de ceară / rănit între spini / cu fiecare pas / trecut, rămas / mă apropii de cer / mă rog, mă închin, / lucesc între spini / stropi cruzi de lumină / ochii senini / a cui este vina / joc de umbre pe cer / pe umeri mantie cu crini / obosit mă așez între ani / mă închin în taina primei lumini / curgeam prin viață tăcut / în urmă fecioare / născute din mare / pășeau spre soare apune / printre valuri și spume / apune și timpul rămas / astăzi iubesc și beau orizontul cu sete / la final se naște un prunc / aici, lângă mare / surâde candid devenirii / în ochii lui cruzi răsar bulgări de lumină”.

          Cu toate că Viorel Birtu-Pîrăianu cultivă poezia modernă, renunțând la folosirea majusculelor inițiale și la unele semne de punctuație, el nu se poate lipsi de ritm și de oarecare muzicalitate, o cantabilitate a versurilor, care curg liniștit și molcom, fără meandre, sincope ori pierderi de ritm. Ideile, de asemenea, sunt clare și ferme și acest lucru aduce un plus de valoare scriiturii. Așadar, miez și substanță, veșmânt artistic concretizat într-o serie de figuri de stil, mânuite cu stăpânire și în același timp, cu virtuozitate.

         Poezia aceastui autor se înscrie în marea categorie a creațiilor moderne și post moderne, cu inflexiuni clasice. De altfel, aceste lucruri reies cu claritate în multe poezii:”între mine și timp/ a rămas un suflet în rugă / lumina s-a retras între ochiuri de apă / cerul s-a ascuns în priviri / și raza s-a închis peste pleoape / sunt pescăruș unit cu marea / și zborul meu este chemarea / taine și visări în urma umbrelor / în care trec și mă petrec / să mă unesc cu zarea / m-am născut dintr-un mugur / sunt coajă a vieții trecătoare / mă ard pereții lumiisunt foc de aripi albe  / peste ape / mai țes o pânză-n noaptea în care a țipat cocorul/ și întreb…” (Pânze în noapte).

         Fiecare poezie înseamnă o stare specială a autorului și chiar această stare este transmisă și cititorului, altminteri nu s-ar putea creea acea empatie necesară între iubitorii de frumos.

         Construcții originale: ”mă fug”; ”trăiesc a te iubi”; ”mă caut, știu că mă am”, ș.a.

         Poetul folosește ca mijloace artistice metafora, personificarea, epitetul, dar și alte figuri de stil. Exemple de personificări:”pe pleoapa udă a nopții”;”dansam nebun în palma vieții”;”mă cațăr pe ziduri să sprijin lumina”;”hainele rupte ale gândului”;”trupul dorului”;”pe umeri tăi se odihnea un înger”;”obosit, mă ridic în coatele timpului”;”în poala universului”;”țipătul dureros al timpului”;”plângea timpul sub copite de fier”;”țipau crengi despuiate de frunze”; ”soarele a căzut și a plâns / ploaia a tăcut printre munți / doar cuvântul a rămas răstignit într-un gând” (Prin pulberi de gânduri);”plânge ziua, țipă noaptea”. Se observă alternanța dintre plânset și țipăt, ca o accentuare a durerii. Dar și starea poetului e destul de curioasă:”m-am adăpostit / într-o picătură de apă”. Și în această ipostază, ce face poetul? ”Eu rătăceam căutând zadarnic un eu” (Prin pulberi de gânduri). Și:”eu căutam bezmetic turnul luminii / acolo dormea timpul / în tăcerea incoloră a lumii / pășeam printre râpele joase / mă înțepam în spini / lăsând la fiecare colț o rugăciune” (Prin pulberi de gânduri).

         Curentul modernist îi este atât de propriu poetului, el reușind o poezie inedită, interesantă, meditativă, plină de miez, o poezie plină de seve care urcă, precum clorofila în frunza cea mai înaltă a arborelui veșnic. Despre sine, poetul e conștient că este:”azi sunt prezentul uitat în trecut / prezentul absent în trecutul acut” (Dacă tu, dacă eu).

         Nu lipsesc întrebările filozofice:”Ce este viața fără noi?”; ”Dacă tu nu ești, eu cine mai sunt?” și afirmații cu caracter constatativ: ”Ce tristă este viața asta trecătoare”; ș.a.

         Și tot cu un caracter filozofic:”geme piatra aruncată în deșert”, probabil, piatra filozofală. Mereu revine întrebarea: ”Cine sunt eu?”, și răspunsul, în funcție de stările poetului, de cele mai multe ori, stări arzătoare: ”sunt lavă, sunt vulcan solitar”. Și:

”lumea e o tristă umbră”.

Din ipostaza de vulcan. Poetul îl roagă pe Dumnezeu să-l transforme în fluviu: ”fă-mă, Doamne, un fluviu să spăl păcatele lumii”. Romantic și sentimental, poetul folosește și un vocabular al romantismului: ”pe aripi de petale”; ”covoare de stele”; ”pe aripile iubirii” (loc comun), etc.

         Dar, cea mai frumoasă imagine se află cuprinsă în aceste patru versuri:”mă așez la picioarele crucii / să spăl cu lacrimi cămașa / mă ridic din genuni spre lumina trăirii / răsărind în zori printre flori”(La picioarele sufletului).

         Și o ipostază destul de cunoscută: ”mi-e sufletul un rug aprins / ard, ard în ploaia de gânduri”(Sărutul).

         Adieri din ”Cântarea Cântărilor” se regăsesc în poezia ”Sărutul”, când poetul, rătăcind, întreabă trecătorii unde îi este iubita, căreia, de data aceasta îi spune mândra mea:”sunt un trubadur uituc / pe unde să mă duc la mândra mea / am uitat pe unde să apuc / hei, îmi spune cineva unde e / cea mai mândră dintre flori?”

         ”Scriam pe zidurile cetății cu cioburi de suflet” –spune poetul și-l credem, întrucât, cu sufletul se pot scrijela cele mai frumoase cuvinte. Cele mai multe poezii au ca subiect plecarea, absența, despărțirea, golul rămas, tristețea, așteptarea, pe zidul căreia se pot însăila poveștile:”ai plecat femeie să cânți în corul de îngeri / drumurile sunt astăzi pustii / nu e lună pe cer, nu e soare / cuvântul plânge pe drumuri târzii / e întuneric în mine, în jur, / de unde vin și unde curg înspumate ape / mai trec în zbor răzleț / șir lung de gânduri amputate / cuvintele au dispărut pe rând / cui să cânt balade într-o noapte / frumoasa mea cu ochi fierbinți / tu ai plecat în cor de șoapte / locuiesc cu mine, cu timpul și durerea / cad umbre adânci și mă plâng / mă așteaptă nesfârșitul / eu am rămas aici să cânt la lăută sfârșitul / o barcă alunecă agonic pe ape / în dansul înserării peste pleoape / cresc imagini himeric pe cer / ce să cer, ce să sper / aș pleca, dar cum să zbor / cu aripile arse / mi-e sufletul zbucium etern / și durerea mi-e soartă / legat de țărm / nu plâng, nu gem și nu blestem / sunt doar o umbră sau o rană / prin care mă încheg în apă” (Umbra). Și pe aceeași temă:

”Țipătul gândului: / încăperea s-a năpustit peste mine / strivindu-mi sufletul de pereți / erau uscați și atât de reci / când m-am trezit am țipat / eram acasă / tu…/ în altă casă / absența ta mă ardea adânc / pășeam tăcut prin încăperile goale / în sunetul mut al / sufletului deșirat pe tocul gândului / căutând viitorul în timpul trecut și petrecut / sorbeam secundele în bătaia surdă a inimii / așteptând clipa / obosit, m-am așezat pe prispa sufletului / și am plâns / îmi era dor de tine”.

         Imagini remarcabile:”geamuri sparte de gânduri”;”crucea de crini”;”răsfățul tardiv al depărtărilor”;”ochii mei istoviți căutau maluri cu nuferi”;”am spălat cerul și am privit în ochii lui, plângea”.

            În încercarea lui de autodefinire, Viorel Birtu-Pîrăianu se vede, când un copac din drum, când fructul oprit al acestuia, și alte închipuiri, destul de inspirate:”sunt pom ce plânge pe drum / sunt fructul oprit aruncat pe pământ / sunt tristețea și disperarea adunate într-un pumn / sunt pumnul ridicat către cer / sunt cerul căzut pe pământ / sunt pământul adunat într-un gând / mă întreb, mai sunt / sau poate sunt acel ce nu mai sunt / azi plâng pe țărm / dar țărmul azi mai este țărm / mă înțeapă spinii, mă rog / sunt suflet biciuit de ploaie / sunt orbul ce caută privirea / sunt privirea ce plânge pe țărm / sunt țărmul cu ochii în lacrimi / sunt lacrima ce se stinge în mine” (Ultimul poem).

         Altădată, poetul se vede ”un nebun stelar” și dă naștere unui șuvoi de metafore uluitoare:”eram un nebun stelar la o masă / căutând o bătaie / de înger în întunericul lumii / cu sternul rupt frământând zilele / o respirație în câmpia de vorbe / o limită, nu știu unde să o așez / o casă într-un carusel al vieții și al morții / un surâs în inima lui Dumnezeu / o ancoră pentru cei ce vor veni, / oprind firesc în palma Lui / deschide Doamne lumina să strivesc / durerea și lacrima sub ultimii pași / dă-mi ochi să privesc necuprinsul / dă-mi mângâierea, alungă chinul / trupul meu fă-l arc peste timp / să pășească pe el cei ce caută, orbi, lumina / sunt grăuntele Tău zidit în nămol / voi încolți într-o zi, într-o vară târzie / la seceriș mă veți coace în cuptorul de ceară / să aveți pită pe drumul Golgotei” (Surâsul).

         Reper fundamental în viața creștinului, crucea e prezentă în diferite imagini: o cruce de crini, ”răsărea dintre spini, o cruce de crini”; ”cuiele plângeau pe o cruce”;”crucea dorului”; ”o cruce răstignită într-un gând”; ”zorile m-au găsit rezemat de o cruce”.

         Și alte elemente spirituale împodobesc versurile: biserici de suflet, biserici de cuvinte, altar, candelă, lumânare, etc.

            Rime și cantabilitate în genul incantațiilor populare din doine și balade, cu inflexiuni specifice descântecelor:”cărarea dorului în lacrima norului”.  Și: ”la răsăritul zărilor, în lacrima norilor / străbatem timpuri, gânduri, ape” (Surâsul îngerilor). Despre frământările unui suflet zbuciumat de un dor fără sațiu e vorba într-o preafrumoasă poezie, prilej de meditație și dovadă a măiestriei artistice la care poetul a ajuns: ”Între ape: era atât de întuneric în mine / încât mă împiedicam de gânduri / mi-am lăsat sufletul în vatră / plecând să dorm între ape / m-am trezit în zori, printre flori / roua se scurgea din inimă în iarbă / țineam în mâini flacăra / o așezam în zori din poartă în poartă / să lumineze calea celor ce vin / se tânguiau constelații între gene / eram neliniște, lacrimă și sânge / lunecam printre gânduri, / tăcerea aceea și azi mă apasă / căutam bezmetic începutul / în lumea asta surdă și oarbă / apele au uitat apoi să mai curgă / timpul tăcu în bezna din jur / umbre se frângeau printre șoapte, în noapte / mă învălui în despletiri de ape / în stropii cruzi de rouă / iar vântul printre stele privirea și-o coboară / pășesc prin veacuri înghețate, veșnicia să o mângâi / cu buze flămânde / mă întorc din somn să / rătăcesc mai departe pe ape / ruga mea a rămas o umbră târzie / încotro curg răzlețe păsări călătoare / sădesc hotar între nimic și ireal / pășind tot mai departe de prăfuitul ideal / lumina unui început sfârșit înainte de început / având mereu în tâmple vaiet surd / în ochi se aprindeau ruguri de sori / ochii însetați de lumină căutau o rază de soare / și am plecat, aiurea, hai-hui / mă apropiasem prea mult de porțile timpului / și am ars tăciune în vânt, a ultimă îmbrățișare / în zori nufărul a înflorit între ape”.

         Asociații neașteptate, imagini mirifice, sintagme inedite, aduc un farmec deosebit scriiturii și-l adâncesc pe autor în taina poeziei adevărate. Exemple:”în suflet se prelinge infinitul”; ”ard zările topite în palmă” (Fluture în noapte); ” mi-am făcut cuib din rănile lumii” (Fluture în noapte); ”eu căutam murmurul ploii / zidind rădăcini în lutul planetar / să ating în zori necuprinsul” (Fluture în noapte), ”păşea un înger pe colţuri de durere” (Cântă o vioară),”ating timpul în noaptea albă dintre lacrimi” ș.a.

            Sunt multe sintagme fericite în poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu și ele ies la iveală, la fiecare pas.

            Poezia lui este total pozitivă, nu există încrâncenare, negativism, obidă, răutate. Doar voaluri de melancolie. Dimpotrivă, induce stări de bine, de pace și liniște sufletească. Ea înalță sufletul, nu-l prăbușește în abisuri insondabile. Autorul și L-a ales ca interlocutor pe Dumnezeu și poartă cu El un dialog, fie sub forma rugăciunilor către El, fie a întrebărilor sau a tăcerilor în care se complac.

         Sintagme comune: fereastra sufletului, lacrima sufletului, aripi de soare, glasul pământului, pacea izvoarelor, aleile toamnelor, palmele iubirii, ”te-ascunzi în taina unui vis”, lacrima nopții, pulberi de stele, țăndări de gânduri, țărmul sufletului.

         Repetiția, un alt procedeu stilistic folosit de autor, pentru a da un plus de expresivitate versului și a întări ideea, e prezentă în multe poezii. Uneori, ea vine fonic, ca un ecou:”norii albi s-au scurs în mare/ pescăruși se pierd în zare / a întrebare, a visare, a uitare / goi de gânduri, goi de lume, goi de toate / pășim amândoi la întâmplare / rătăciți în noi, căutăm un noi” (Ultimul pescăruș).

De multe ori, finalurile sunt neașteptate, bruște: ”mă cațăr pe firul de iarbă / mă aștepți iarăși în prag / mi-e dor de cel drag / dar pasul e gol, se afundă în nămol / vroiam să mă nasc, dar unde să fac acel pas / acum zac în firul de iarbă țesut între noi / poarta e deschisă dar pragul e gol/ sunt pasul uitat într-un veac / plâng astăzi, mă plâng / eu am plecat cel dintâi / adresa mea o găsiți, mâine, la căpătâi” (Ultima adresă).

         E destul de curios cum, un poet citadin, are pentru iubită, apelativul ”mândra”, folosit în diverse ipostaze, iar altădată, o apelează cu sintagma: ”aleasa mea”.

         O eventuală definiție poetică a femeii: ”Femeia, lacrimă de înger”.

         Autorul e conștient de darul ce i s-a dat și caută să-l onoreze și chiar să-l înmulțească:”sprijin de ceruri cuvintele mele / aprind felinare în suflet cu versuri de lumină / căutând în gol nesfârșirea / respir adevărul și strig / lasă-mă, / Doamne, să aștept învierea / în ochiul de apă din pleoape / să fiu o rădăcină a clipei ce vine” (Se aprind felinare).

         Într-una din poezii, autorul încearcă definiții poetice inedite: ”sărutul – mângâierea sufletului / sufletul – taina nestinsă a gândului / gândul – lacrima universului”(Anotimpurile iubirii). Este o definiție în care termenii decurg unul din celălalt, într-un crescendo, de la particular la universal.

         Poeziile acestui autor nu sunt simple exerciții de rafinament artistic, ci sunt gândurile profunde ale unui virtuoz al cuvântului care, cu fiecare carte înalță trepte spre edificiul spiritual, spre infinitul iubirii, într-o exemplaritate care îl onorează și-l califică drept un poet de spiță modernă, demn de orice dicționar de literatură.

         Și o foarte reușită definiție poetică a femeii: ”femeie, sărutul vieții pe pământ” (Sărutul vieții). Alte definiții: ”dar ce este femeie azi sfârșitul / decât lumina noului început” (Pași în noapte).

 

         Mister, adâncire în taină, meditație, pace înaltă, speranță, amintire, dor-dorință de desăvârșire, tăceri astrale, adieri de suflet spre lumină, ”surâsul clipelor eterne”, un cor de îngeri care ”se așezau pe coama serii”, toate acestea alcătuind Poezia. ”Mi-e cântul liturghie” – spune poetul. Dar ce îmbătător amestec!

”mi-e cântul liturghie / din cenușa milenară ridic gânduri / tu treci purtând marama iubirii în suflet / mi-e trupul o jertfă și cerul e timpul rămas / se aprind aurore pe cer / eu zăbovesc lângă vatră să aprind focul / ne-mpărtășim în biserici de suflet / purtând pe frunte  / coroane din frunze și spini / uneori o lacrimă se așează pe pleoape / în tinda unui suflet rătăcit într-o noapte / mi-e cerul vecie și clipa mi-e soartă / străin ce bate în noapte într-o poartă” (Frunze și spini).

         Un termen care apare frecvent, obsesiv, este târziul. E atât de frecvent încât se confundă cu versurile unor refrene cunoscut, cu ecou de romanță:”era târziu și era toamnă”; ”era târziu și era noapte”; ”era târziu și era frig”, ”era târziu și era iarnă”, etc.

         Lumina are un rol primordial în poezia lui Viorel Birtu-Pîrăianu: există turnul luminii, fântâni de lumină, parfumul luminii, iubita este”lumina din zori”; chiar și pe Dumnezeu îl roagă poetul să se apropie și să-i dea lumina, iar într-un vers spune:”eu scriu cu lumânări de suflet pe ziduri de ceară”.

         O poezie existențială, o poezie a căutărilor de sine și de sens, o poezie de care autorul se sprijină, ca să nu-și mai simtă grele, aripile de nisip.

 ——————————-

CEZARINA ADAMESCU

18 Gerar, 2019

Galina MARTEA: Mirajul Oltului – debut editorial

De această dată vom comenta despre apariția editorială „Mirajul Oltului”, revista de cultură din orașul Călimănești, județul Vâlcea (nr.1/2(4/5), 2018), redactor șef fiind scriitorul și omul spiritualității Ion Nălbitoru (prozator, romancier, poet, dramaturg, fabulist, memorialist, cercetător elocvent în redescoperirea ținutului românesc – mitologie, tradiții, turism, istorie), iar fondatorii acesteia sunt profesorii și scriitorii Constantin Geantă, Marie-Jeanne Taloș și Paulian Buicescu. Cu o denumire foarte frumoasă, dar și incitantă, și cu un conținut de o pondere aparte, publicația de față are tangență și simbolizează, mai întâi de toate, cuprinsul și minunăția Oltului, acesta fiind unul dintre cele mai însemnate râuri din România, dar și unul dintre râuri care curge prin Vâlcea și reprezintă bogăția ținutului românesc. Cu puterea cuvântului literar, revista Mirajul Oltului este fondată în scopul de a reda nesfârșita imagine spirituală, materială, culturală a întinsului Râmnicu Vâlcea (municipiul de reședință al județului Vâlcea și Oltenia), precum și a regiunii Vâlcea, dar, în același timp, și a întregului cuprins românesc. Astfel, este vorba de o apariție editorială de excepție care, la rândul ei, prezintă publicului cititor posibilitatea de a cunoaște din plin frumusețea culturii literare ce se intersectează cu bogăția spirituală a unui ținut de o mare valoare din societatea română. Cu atât mai mult, această publicație pune în evidență specificul cultural-spiritual al județului Vâlcea, totodată, punând un accent forte pe identitatea comunității locale și, nu în ultimul rând, pe identitatea spiritului local, totul fiind corelat cu factorul ideal al existenței locale.

Din primele pagini ale revistei ne reîntâlnim cu creația literară a unor personalități marcante  din societatea română, atât din cadrul țării, cât și din afara ei, cu precădere, din județul Vâlcea. Este onorabil acest lucru, deoarece prin promovarea culturii locale sunt puse în valoare aspecte ce corespund necesităților sociale, necesităților priorirate pentru omul comunității vâlcene. În modul dat, și primul eseu din cadrul revistei este consacrat evenimentelor culturale locale, întitulat „Festivalul Național de Folclor „Cântecele Oltului”, la 50 de ani!”, scris de Florinel Constantinescu (dr., Primarul municipiului Călimănești). În cronica respectivă sunt enumerare un șir de acțiuni culturale la care au participat personalități de mare prestigiu din țara românească, îndeosebi din ținutul local, în încheiere, menționându-se despre organizatorii festivalului, aceștea fiind Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vâlcea, Primăria oraşului Călimăneşti și Consiliul Judeţean Vâlcea.

În prelungire, la secțiunea „Pagini din istoria Călimăneștiului”, este prezentă sinteza unei cercetări despre Orașul Călimănești, studiu extras din lucrarea „Vâlcea în timp și spațiu. Fapte și date”, Editura Conphys, Râmnicu Vâlcea, 2008, p.143 – 144, autorul fiind omul de cultură și artă, scriitorul Petre Petria (1934 – 2013). Relatări interesante despre întinsul vâlcean, descrieri și informații inedite despre izvoarele tămăduitoare de la Călimăneşti – Căciulata. De asemenea, afirmații „despre importanţa şi rostul apelor termale minerale care nu au fost străine nici pentru Mircea cel Bătrân, care, nu întâmplător, şi-a ales loc de închinăciune şi de durare-n timp, ulterior zidind Mânăstirea Cozia în apropierea acestora”, spune autorul lucrării.

În peisajul tradițiilor folclorice și etnografice, epigramistul Nicolae Ghinoiu scrie despre „Istoria ansamblului de cântece și dansuri „Doina Oltului” din Călimănești, Vâlcea”. La rubrica respectivă Domnia Sa spune: „Tradiţiile folclorice şi etnografice ale Călimăneştiului datează încă din cele mai vechi timpuri. Mărturii orale din generaţie în generaţie atestă fără putinţă de tăgadă faptul că încă de la începutul secolului al XVIII-lea, în satul Călimăneşti ce făcea parte din ctitoria Sfintei Mânăstiri Cozia a Domnitorului Mircea cel Bătrân, duminica sau în zilele de sărbătoare, în piaţa de lângă primărie se desfăşura un eveniment de mare tradiţie folclorică „Hora Satului” la care participau cu mare entuziasm tinerii şi vârstnicii locului. La aceste sărbători îşi etalau măiestria interpretării muzicale rapsozi populari localnici, care dădeau glas cu mare însufleţire şi entuziasm celor mai îndrăgite şi cunoscute jocuri populare cu instrumentele cele mai simple, o vioară sau un fluier, un ţambal sau un contrabas. Mai trebuie menţionat un fapt nu lipsit de importanţă şi anume că în aceste sărbători se etalau cu cea mai mare mândrie, cele mai frumoase costume naţionale lucrate de fete sau neveste, ori moştenite din generaţie în generaţie”.

În continuare, la secțiunea „Reportaj turistic”, este foarte plăcut să menționăm și despre eseul „Un plai de vis din nordul Olteniei”, realizat de neobositul scriitor Ion Nălbitoru (extras din volumul de reportaje turistice englezo – român „România, Catedrala din Carpați”, autor Ion Nălbitoru). Povestiri curioase și nespus de interesante, în vizor totul fiind despre ținutul Râmnicu Vâlcea. Aici autorul înregistrează: „Râmnicu Vâlcea este o atracţie pentru mulţi străini, fiindcă, de aici, se deschid drumuri spre zone turistice de vis. În centrul oraşului, se află Arhiepiscopia Râmnicului. Spre poalele Masivului Căpăţânii, turistul îşi poate continua pelerinajul către Olăneşti, oraş şi staţiune cu numeroase izvoare cu ape minerale pentru tratament. Dar nu trebuie omis nici oraşul Ocnele Mari, cu cea mai mare salină din ţară, care datează de pe timpul Imperiului Roman. Acolo, este amenajat un fel de orăşel subteran. În adâncul pământului, în imensa cavernă străjuită de pereţii de sare, se află terenuri de sport, locuri de joacă şi delectare pentru copii şi chiar o bisericuţă cu tavanul şi pereţii străjuiţi de masivul de sare. Aerul sărat de aici este foarte recomandat celor cu probleme de astm… Şi, dacă turistul se află în zonă, poate alege şi staţiunea Govora, dar şi oraşul Horezu, cu vestitele atelierele de ceramică şi locul unde, anual, se ţine festivalul „Cocoşul de Hurez”, când meșterii olari hurezeni își expun „operele” modelate din lut”.  

Eseuri, cronici, studii, documentări, evenimente, poeme, etc., realizate de scriitorii neamului românesc în cadrul diverselor secțiuni ale revistei. Relatări detaliate aduse publicului cititor despre bogățiile spirituale, culturale și materiale ale ținutului vâlcean, cât și istorisiri nespus de interesante despre evenimentele istorice petrecute în timp în cadrul țării românești – trecut și prezent. Printre toate acestea se regăsesc cu creații literare condeierii Marie-Jeanne Taloș din Călimănești, cu lucrarea „La poalele Coziei, în veșnicie”; profesorul universitar, dr., Florentin Smarandache (University of New Mexico, SUA), cu cronica „Un tur rapid prin Copenhaga”; Ilie Fîrtat din Grădiștea, cu eseul „Cetatea dacică de la grădiștea Vâlcea”; Cristian Gabriel Moraru din Teleorman, cu proza „Stanțe creativiste”; Ioan – Grigore Bușagă din Râmnicu Vâlcea, cu descrierea „România 2018 – Un centenar de dezbinere și suferință”; Constantin Geantă din Călimănești, cu eseul „Eroi și eroism”; Elena Buțu din Craiova, cu studiul despre „Iubirea – esența vieții și motivația triumfului”; Mădălina Bărbulescu din Râmnicu Vâlcea, despre „Proiectări imagistice ale sinelui în opera eminesciană”; cât și mulți alții, care, toți la rândul lor, redau în cel mai frumos mod expuneri despre viață și om, despre existența poporului român și a națiunii române, despre întinsul vâlcean și bogățiile sale. Însă Mihai Sporiș din Râmnicu Vâlcea, Nicolae Nistor din Râmnicu Vâlcea, George Achim (Rm. Vâlcea), Marie-Jeanne Taloș (Călimănești), Mariana Moga din Sebeș-Alba, Galina Martea din Basarabia/Olanda, Tatiana Dabija din Chișinău/Moldova, Tiberiu Zamfir din Călimănești, Cristian Ovidiu Dinică (Rm. Vâlcea), Elisabeta Silvia Gângu din Grădiștea, Puiu Răducan de la Băile Olănești, Ion Micuț (Rm. Vâlcea), Robert Cătălin Barbu (Rm Vâlcea), cât și mulți alți poeți, ne vorbesc în versuri lirice despre țară și neam, despre iubire și lumea înconjurătoare, despre universul uman și tot ceea ce este sublim în astă lume.

            În finalul cuprinsului este înregistrat cuvântul de închidere din partea redacției, întitulat „În dialog cu cititorii”: „Născută pe meleagurile Călimăneștiului, zonă străjuită de Muntele Cozia, dealuri cu inflexiuni domoale, străbătută de apele Oltului, revista noastră este deschisă tuturor iubitorilor de frumos. Creatorii de literatură, știință și artă sunt bineveniți în paginile revistei. Dorim promovarea tinerilor talentați. Din această perspectivă dorim să purtăm dialoguri constructive care să evidențieze maturitate artistică. Cele mai bune realizări artistice vor fi promovate în paginile noastre. Revista va fi deschisă tuturor vârstelor și orientărilor artistice. Un sumar bogat și diversificat este ceea ce vă oferim. Sperăm să fim pe gustul unui număr mare de cititori. Conștienți că timpul este acela care ne va judeca, pornim la drum cu convingerea că „Nicio instituţie omenească nu va dura dacă nu se întemeiază pe un sentiment”, aşa cum afirma Napoleon Bonaparte într-o cugetare a sa”. Cuvinte pline de optimism din partea colectivului redacțional al revistei – totul fiind un sistem de idei cu privire la existența umană dominată de încredere și speranță, dominată de pozitivism în crearea celor mai frumoase acțiuni spirituale întru binele omului și a societății.

            În urma celor relatate, putem spune, cu fermitate, că ne aflăm în fața unei apariții editoriale de excepție. Mirajul Oltului este publicația periodică simestrială care cuprinde conținuturi de importanță națională, totodată, este debutul editorial care constituie intrarea sigură în patrimoniul cultural național românesc. Îndeosebi, Mirajul Oltului este revista care pune în evidență spiritul vâlcean în contextul identității locale.

————————————-

Galina MARTEA,

Olanda

19 ianuarie, 2019

Maria Diana POPESCU: Emilia Ţuţuianu – „Pentru tine, când vei veni…”

Psihologul Emilia Ţuţuianu, spirit stăruitor în bine şi frumos, pune în circuitul literar  un mic seif cu sculpturi ornamentale, filigrane de ordin senzorial sau intelectual, inserate într-o complexă ordine poetică, un dulce-amar-incitant dialog între sinele poetic şi lumea dinafară. Cît de consecventă este poeta cu sine însăşi, cît de supus şi delicat suprapune viaţa sa peste scris, vom desluşi în încercare sa de a ne înfăţişa, prin versuri de fineţe, ceea ce se întîmplă în intimitatea – de atîtea ori dureroasă şi dramatică – sufletului omenesc. Cartea de poeme, ediţie bilingvă „Pentru tine, când vei veni”, „For you when you come …” (traducere în limba engleză – Dianu Sfrijan), Editura „Singur”, invită cititorul să se bucure de un lirism mătăsos, transparent şi, inclusiv, de lucrurile simple care ne înconjoară. Inventarul poetei e pus într-o ordine geometrică: „…pietricele zvârlite departe, pe mal, adunau„  erau zeci, sute şi mii/ şi albe şi negre, maro, cenuşii,/ dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere/ venind de departe, vorbind de alte ere”. Iată, imaginaţia ia forma unui cerc evadat din prozaismul existenţei, din realitatea imediată. Iubirea pare captivă într-un punct, într-un con de umbre şi lumini, într-un icosaedru sau o elipsă, lunecoasă, ca un bulgăre de zăpadă în palma fierbinte, exerciţii pe care trebuie să le aşeze cititorul într-un puzzle propriu. Mărturie stau versurile: „Nu puteam evoca,/ înapoia gândului,/paşii încordaţi,/ căutători de linişte/ zăpada albă – iubire!/ Mireasa de har/ mă-nvăluia în jurul ei,/ pe tine căutându-te/ să-ţi spun că, acolo, ei/ erau trecuţi şi uscaţi…”

O poezie cu sonorităţi delicate, aşa cum este şi existenţa poetei, într-o teză de sorginte confesivă, ce nu exclude realitatea cu aspecte, cînd plăcute, cînd implacabile, o teză lirică extrem de sensibilă, ce operează cu un fel de megarealitate, de fapt, cu predilecţia pentru simbolistica realităţii, pentru că Emlia Ţuţuianu este o poetă a sufletului. Lui i se adresează egal-inegal cu versuri tinereşti şi mature: „Desprinsă din sufletul tău,/ o stea va rătăci mereu…/ Va veni o clipă,/ cu zile fără de dureri,/ când ne vom privi tăcut…/ În ectenii sacre”. Emilia Ţuţuianu, prudentă visătoare-poetă-femeie deféră cititorului spre lectură un volum ce reclamă fragilitate, zvîrcolire şi sensibilitate, un volum în care eşti urmărit de sentimentul că ai în faţă poetul care suferă de sete între izvoare, în propria formulă lirică, cu propriile cadre şi reguli de scriere, de unde şi tendinţa, uşor sesizabilă, a versului scurt, exprimat cu naturaleţe, dar şi cu o anume suveranitate: „Cuprind în braţe căldura verii/ şi-n suflet vreau s-o strâng /pentru tine, când vei veni…/ Singurătatea, vicleană vietate,/ sfidându-mă duşmănos, mă privea…/ Mă ghemuiesc în mine, obosită./ Şi adun, în braţele ce-mi flutură  în vânt,/ amintirile rămase,  din alt timp”.

De unde vine această atitudine a poetei? Din puternicul sentiment de iubire. Panorama poemelor pare pictată în tuşele subţiri ale sentimentelor, dublate de spovedania sufletului său, asediat de dorinţe, reţineri, iluzii fragile, visuri ascuţite sau plăpînde, de scîncete coborîte în fîntînile inimii, de singurătatea sticloasă de la masa tăcerii, de neliniştile şi zbaterile eului, de rana nepansată a însingurării, de intuirea întregului, pornind de la punct, de cunoaşterea de sine prin cunoaşterea iubirii, cosmosului, divinului: „Ca Persefona  am străbătut labirintul/ şi am simţit, în ceafă, răsuflarea-i rece./ Cu fiecare pas cutezat,  se deschidea,/ adânc, rana de sub pleoape…”.   Abandonîndu-se condeiului, Emilia Ţuţuianu încifrează în vers iubirea şi fiinţa iubită, supuse implacabilului treacăt al timpului, etern în mersul lui. Abia şoptită, iubirea în poezia sa este iubirea poetei-căutătoare de certitudini, este „taina unui alt răsărit”, este „joc, dorinţă, nostalgie, acceptare, destin, revenire, vis” sau poate mecanismul superior al unui joc alăturat altor motive, precum: „labirintul, florile de mac, salcia, zefirul, petalele de trandafir, bobul de dor cu amintiri”, circumscrise în spaţiul imaginarului, ca relief al meditaţiei, ca univers ocrotitor. Lipind versurile  unele de altele cu fragilitate şi seninătate, poeta reuşeşte exerciţii de expresivitate şi sinceritate, unde cititorul poate observa cît de frumos şi delicat suprapune viaţa sa peste scrisul său:  „Gândurile mele-aleargă,/ tot pe drumul dinspre zi,/ am rămas prinsă în rugă,/ aşteptându-te să vii”.

Context în care, iubirea se profilează ca fiind categorie structurală a registrului liric, prin care dorinţa, chemarea suferinţa, aşteptarea şi speranţa pot deveni transparente. Prin poezie, psihologul Emilia Ţuţuianu  devine interlocutor în planul imaginaţiei, mediu propice de exteriorizare a fiorului subtil care se degajă din vers şi, spre care, cititorul este intens focalizat. Recuzita cuprinde antidotul unei disperate solitudini şi emisii sufleteşti, prin firescul înot în iubire, discursul poetic fiind un edulcorat poem de dragoste, într-o exprimare de bun gust şi romantism: „Şi – m-am pierdut în tine Eu/ şi – te-ai pierdut în mine Tu/ sorbind, din aurore flori,/ iubirea…/ Plimbatu-ne-am de mână/  printre aştri,/  doi visători…”.Deşi, uneori, de la fereastra poemelor se întrevede o implacabilă înfrîngere, în acelaşi timp, în labirintul lor se configurează o veritabila geografie a iubirii imaginare şi a singurătăţii: iubirea ca purgatoriu necesar şi singurătatea ca fond al existenţei sale: Mai vine o noapte-/ şi afară plouă./ Des şi mărunt,/ din empireul de plumb./ Nesfârşită singurătate,/ mereu ne-ntâlnim,/ în noaptea cenuşie…”.

Fiecare poem are propria identitate muzicală: a singurătăţii, iubirii inaccesibile, deznădejdii, amintirii, căutării, chemării, poeta stă de vorbă pe rînd cu toate simţurile, stă de vorbă în versuri salvatoare, care par a veni din sferele romantismului să se privească în oglinda sufletului ei, unde imaginea lor este întipărită pe vecie, printr-un secret asemănător dagherotipiei: parcă au mai fost scrise cîndva, poate într-o existenţă anterioară („De ce?”, „ Un alt răsărit”, „Taina”, „joc” etc). În prefaţa cărţii, Eugen Dorcescu afirmă că „tema poemelor – Iubirea – este abordată cu imense timidităţi şi delicate perifraze, dragostea neavând nimic instinctual, vehement, tenebros, ci consumându-se între aspiraţii vagi, regrete discrete, dorinţe intense, dar, pudic, strunite, poate chiar reprimate, potrivit unui cod al bunului simţ, al onoarei, al purităţii”. Emilia Ţuţuianu a reuşit să ascundă sub mantia versului, un principiu ordonator de sentimente, astfel ca linia trăirilor, constrînsă de decenţă şi rigori, să se înalţe spre subtilitatea semnificaţiei.  Cu privirea pierdută în depărtări, poeta priveşte, parcă din oniric, printre dinţi de stîncă, chipul iubirii de o realitate atît de pură, atît de senină, încît pare a coborî din lumina albastră a orizontului, către versul fermecător prin puritate, suavitate expresivă în acel amestec de feminitate şi frumos. Emilia Ţuţuian nu caută iubirea spre a exprima frumosul, ci caută frumosul pentru a se înalţa către iubire. Despre acest lucru vorbeşte în întreg, volumul, acum cînd atinge acest prag, îl simţim vibrînd de o muzicalitate sensibilă, de fiorul iubirii ce se manifestă în noi prin iubire. Poemele vorbesc de la sine şi, prin ele, Emilia Ţuţuianu se poate legitima ca poet.

Emilia Ţuţuianu – Joc

De mică, am visat să merg pe valul apei înspumat,/ s-adun în ochi mişcarea lui şi reflectarea cerului,/ să simt răcoare-i la picioare,/ să simt că-ntregul corp mă doare.// Şi într-o zi…/ priveam la droaia de copii care cântau voios, săreau/ şi pietricele zvârlite departe, pe mal, adunau/ erau zeci, sute şi mii/ şi albe şi negre, maro, cenuşii,/ dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere/ venind de departe, vorbind de alte ere.// *** M-am aplecat şi-am strâns şi eu…/ Le-am aşezat chiar la uscat,/ le-am ridicat şi m-am jucat/ zvârlind în sus pe rând, mereu,/ una, două, trei, patru…dar au picat/ din nou în praf. S-au murdărit!

Game

Şi-atunci iarăşi am pornit/ pe prundul aspru să găsesc/ doar pietre albe, negre, maro şi cenuşii…/ *** Trecut-au anii…Te-ntâlnii pe malul apei argintii/ eram ca doi îndrăgostiţi, ce-nlănţuiţi/ mergeam încet, călcând uşor,/ nisipul ridicând în zbor./ Dar, deodată, am simţit intrând în tălpi/ prundişul galben-cenuşiu/ şi am strigat, ca şi atunci când pietricele azvârleam/ în apa în care mă scăldam;/ înnebunită am ţipat: Sunteţi aici? Nu m-aţi uitat?// … Le-am strâns apoi pe toate-n mâini/ albe şi negre, maro şi cenuşii,/ dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere,/ venind de departe, vorbind de alte ere.// *** Strângeam, strângeam şi trupul mi-l simţeam/  plin de fiori şi de durere…/ Dar nu ţipam; ci iar strângeam,/ mai tare, tot mai tare vream…// *** Şi sângele simţeam că-mi fierbe,/ ceream ceva şi nu ştiam/ că-n mâini s-a plămădit durere şi plăcere,/ şi pietrele-mi intrau în piele iar/ sângele curgea şuvoi…/ Iar mâinile lipsite de viaţă şi moi/ se  desfăcură încet, pe rând,/  ca şi o vorbă dintr-un gând./ Pe degete, sângele-mi făcuse inele/ iar ele, sfintele pietricele,/ dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere/ venind de departe, vorbind de alte ere,/ nu mai erau: albe, negre, maro, cenuşii,/ ci roşu aprins, cu pete aurii/ şi-n mâini parcă aveam zeci, sute, făclii.// *** Pioasă, genunchii i-am pus pe pământ/ şi ochii şi faţa şi gura-mi rosteau în cuvânt:/ „Ce-amarnică-i truda!”…/ Dar, iar am plecat pe malul apei înspumat/ pietricele s-adun: albe şi negre, maro, cenuşii/ să le dau strălucirea, să le fac roşii-aurii…. 

——————————–

Maria Diana POPESCU

16 ianuarie 2019

http://www.art-emis.ro/

Cezarina ADAMESCU: Vasilica Grigoraş vâslind pe înălțimile celeste

Vasilica Grigoraş, O corabie la timp potrivit,
Editura PIM, Iaşi, 2018

Un titlu foarte sugestiv pentru situaţiile neprevăzute ale vieţii. Cine nu a avut nevoie de corabia salvatoare măcar într-un moment cheie al vieţii? O corabie în care să intre toată suflarea gândurilor şi sentimentelor noastre. Fie şi corabia morgană care se zăreşte în depărtare, dar ai nădejde că o să vină să te ducă la mal. Şi aici, recurgem la poezia lui Marin Sorescu, în care Dumnezeu îl întreabă pe om, ce-ar lua cu el dacă s-ar pune problema să facă naveta între pământ şi cer, pentru a ţine nişte cursuri, fiindu-i permise doar trei lucruri. În faţa acestor dileme, omul se gândeşte adeseori, la lucruri materiale. Şi care ar fi lucrurile esenţiale pe care le-am lua cu noi pe corabia salvatoare? Să medităm. Sunt multe lucruri deşarte pe care le râvnim şi altele, preţioase, de care ne lipsim, din proprie iniţiativă. Şi acestea sunt, de fapt, cele trebuincioase.
Iată, Vasilica Grigoraş ar lua cu sine cuvintele, pe care le consideră primordiale. Într-o permanentă căutare de sine, autoarea are drept bagaj sentimental, o sarică plină ochi de metafore, de imagini superbe, înveşmântate în straie de sărbătoare, pentru a le înfăţişa ochilor noştri, avizi de frumos. Pentru autoare, Poezia este corabia care o va duce la ţărmul dorit, în arhipelagul visării. Cu o condiţie: să ştie să o conducă. Să fie ea însăşi vântul care împinge pânzele în direcţia dorită. Poezia îi ţine loc de aer, de hrană şi sete, dar este şi Crezul creştin pe care-l mărturiseşte cu destulă smerenie. Un crez devenit artistic de care poeta nu se dezice în nici o împrejurare.
Din punct de vedere motivaţional, Vasilica Grigoraş îşi mărturiseşte alegerea fundamentală. O sumă de motive demonstrează fără drept de apel că Poezia este pentru ea totul: leac împotriva trecerii timpului, a singurătăţii, a plictiselii, a tuturor tulburărilor emoţionale. Scrisul înseamnă pentru ea libertate de spirit, zbor spre înălţimi, liniştea clipei, şi acordurile acelei încântătoare Ode a Bucuriei de a trăi. Conştientă că scrisul se naşte ”dintr-un nou răsărit / al credinţei în El / şi în mine” (De ce scriu?)
Autoarea încheagă mici scenarii în care Poezia coboară în locul deja pregătit, după o lungă aşteptare, ca pentru a primi oaspeţii: ”încă nepregătit să intru / sub giulgiul nopţii / îmbrăţişez aripa / crepusculului de seară / care mă inundă tainic / îmbrăcându-mi chipul / din ce în ce mai plin / de ceaţa dezlănţuită / în urma zborului / anilor fugari // la masa negocierii / vin în întâmpinarea / nevoii acute de înţelepciune / unde nimic nu se schimbă / şi totuşi nimic nu e la fel / cu pumnii plini de mătănii / şi rugăciunile / stropi de lumină // mă lepăd de învelişul / înţelesului de-altădată / punându-mi nădejdea / în cele ce vor veni / dând glas înfiorării / verdelui molatic al tufarilor / cu scântei de licurici / şi veselie de prunci” (Nevoia de înţelepciune).
Din sanctuarele poeziei – se aude freamătul vântului – ecou al tăcerii pline de magice clipe, de pe tărâmul mult visatelor utopii.
Dar nu numai prin ţinuturile mirifice ne poartă poeta, ci, cu o privire atentă, ne aduce în realitate, acolo unde, cu toţii vedem, auzim şi simţim geamătul pământului, stors de speranţe: ”Dar vocea disperată a Românului / strigă din baierele inimii / că trăim într-o nebuloasă / la o deconcertantă răspântie, / în care ne-am pierdut obârşia, rostul şi sensul. / Nu ne mai regăsim / nici ca oameni şi nici ca naţie / cu adânci rădăcini în istoria milenară”
(Văduvi de ţară). Cu profundă luciditate, autoarea evocă momentele dramatice ale poporului şi motivele care au condus la asemenea stări dezastruoase:”Nu putem mânca liniştiţi / din pâinea pământului! / Nu putem tămădui tristeţea arborilor decapitaţi / ale căror memorii e vuiet continuu. / Nu putem săruta mâna străină / şi îmbrăţişa la infinit cozile de topor, / ci nădăjduim că mâine cu toţii vom vindeca / dragostea ciumată de-atâta răutate” (Văduvi de ţară). Însă poeta, ca un vizionar adevărat, priveşte spre viitorul promiţător: ”Mâine ne vom întoarce buzunarele de la piept / şi vom răsturna amărăciunea şi mizeria, / mâine vom seca apa râului dintre fraţi, / martor la suferinţele şi clătinările noastre, / mâine ne vom atinge cu mâini tremurânde / de emoţia regăsirii, miracol divin. / Mâine ne vom privi ochi în ochi / şi vom simţi mâna Maicii Domnului / sădindu-ne pe vecie floarea-soarelui / în grădina inimilor”.
Există şi soluţii pentru a ajunge la acel ”mâine” al mântuirii neamului nostru:”Pentru a fi un mâine, / astăzi, acum, să-ntindem năframa dorinţei / brodată cu gând bun, cuvânt curat / şi faptă vânjoasă / curcubeu peste hotarele de-altădată / ce despart pământul trup din trupul nostru / înghiţit de haine voinţe străine / şi să desferecăm porţile potecilor / de reîntoarcere a fiilor rătăcitori”. Pentru aceasta, nu e nevoie decât:”Să ne unim întru credinţă / şi să aprindem luceafărul / nemuririi ţării şi neamului! / Să săpăm urii mormânt / în cetatea îmbrăţişărilor / iar crâmpeiele din vatra dulce a ţării / şi odoarele sfinte ale norodului / să-şi schimbe sălaşul din postura de adoptaţi / în aceea de fii legitimi ai unei noi ere. / Să dăm glas buciumului strămoşesc / să se-audă aici şi în toată lumea / strigătul nostru mai viguros ca niciodată, / vestind venirea apelor îngenuncheate la matcă. / Izvorul dragostei şi-al frăţiei / să curgă limpede şi lin peste existenţa noastră / prea mult înlăcrimată. / Să ne bucurăm de fructul / reîntregirii patriei şi poporului, / scump trofeu al jertfei şi umilinţei / şi să bată la unison clopotele inimilor / spre slavă şi mulţumire lui Dumnezeu” (Văduvi de ţară).
Aceasta este o poezie emblematică, ea demonstrează, încă o dată, rolul poetului ca tribun al cetăţii.
Pe de altă parte, autoarea transpune liric, mici tablouri picturale, zugrăvind pasteluri idilice încântătoare :”Soarele scăpătat / alunecă dincolo de coama dealului. / Luna îşi face mândră apariţia / şi scaldă cu / razele-i delicate / chipurile celor / care-o privesc cu admiraţie. / Întregul cer / spuzit cu stele / îmbujorându-se juvenil / străluceşte limpede / şi încetişor albastrul / cuprinde înălţimile” (Tablou estival). Contemplând priveliştea, sufletul se transfigurează, în timp ce tabloul se însufleţeşte, creând o stare de linişte şi binecuvântare, născătoare de pronii poetice, care te face martor la tainele Universului : ”tablou estival însufleţit / din care înfiorată / discret mă retrag / pentru o clipă poetică / cu heruvimi şi serafimi / în care mi-aştern / gândurile curcubeu, / apariţie instantanee / de cuvinte topite-n văzduh / şi preschimbate în trăiri divine” (Tablou estival).
În altă poezie, în mijlocul unei privelişti blânde, luminoase, cu soare mângâietor şi raze îmbrăţişătoare, în sufletul poetei se aprinde flacăra unui poem. Şi atunci, prin jocul iscusit al închipuirii, poeta se crede Pasărea Phoenix: ”În viscolul de foc / al luminii albastre / mă văd pasărea Phoenix / şi încep să sporovăiesc / cu ramurile copacilor / ce se mlădie uşor / în ritmul trilurilor, / cu mireasma florilor / pitită ştrengăreşte / până şi-n ultimile / cotloane ale verii / împodobită / în culorile fluturilor / care-mi ating / creştetul inimii / răscolindu-mi / întreaga fiinţă” (Nu există timp). Toate aceste imagini îi creează certitudinea veşniciei, a atingerii infinitului.
În poezia Vasilicăi Grigoraş există ca elemente de construcţie poetică: aripi, pulberi de spumă, lacrimi pierdute, multă lumină, liniştea, bucuria, visul adevărat, plânsul schimbat în bucurie, duioşia nădejdii, sufletul de pluş, zâmbete după lacrimi, ”stampe vechi / cu aura câmpului”, o sfântă icoană, tainice trăiri, ”joc năvalnic / numit viaţă”, un luminiş, fărâme de lumină, bucurie de a exista. Cu acestea şi încă altele, autoarea clădeşte edificiul trainic care să-i fie adăpost pentru rugă.
Epitetizare şi metaforizare, comparaţii, din belşug, dau versurilor o aură de strălucire calmă. Transfigurarea artistică presupune uitarea de sine, autoarea devine o nouă persoană, simţurile se acutizează, trăirile se adâncesc: ”cu gesturi necontrolate / îmi ridic privirea glacială / pentru a mă căuta // după multe aşteptări / m-am regăsit dar cu certitudine / sunt altcineva // în casa inimii / înceţoşată / de bruma amintirilor / ultimul ceasornic / bate ora / pentru un nou parcurs // de pe chipul / zilelor şi nopţilor / dispar smerite / lamentările înrădăcinate / de prea multă vreme / povăţuite / de fâlfâitul gingaş / al îngerului nopţii / purtătorul voinţei / de a face unele retuşuri / în felul meu de a fi // pe aripi de fluturi albaştri / gustând din / dulcele polen al verii / învăţ din nou / alfabetul iubirii / şi proiectez pilonii / unei împliniri adevărate / prin voia Domnului” (Îngerul nopţii). De multe ori, şi acesta poate fi specificul poeziei Vasilicăi Grigoraş, epitetele se înlănţuie, formând o coroană care înnobilează versul. Din una în cealaltă, ele sunt o inflorescenţă parfumată care se cere admirată şi preţuită în aceeaşi măsură. Ex.”Să îmbrăcăm / pala de foc a iubirii / în frânturi de răsfăţ / clipe de-ncântare / la ivirea primilor muguri / în braţele fragede / ale inimii / pe platoul zorilor / sub mlădierea / vibrantului senin / al cerului care se topeşte / printre pleoape suave / în surâsul ochilor / atingându-ne discret / cu mişcări lente / ca într-un vals de Brahms” (Vino, iubite!)
De altfel, poeta preferă exprimarea simplă, uşor accesibilă, păstrată în retorte de aur în laboratorul său de creaţie care este plin de lumina iubirii de frumos şi de oameni: ”stăm furişaţi / în laboratorul îndestulat / al sfintei simplităţi/ certă dorinţă / proaspăt răsărită / şi ne-mbăiem în chip minunat / în şuvoiul verde / al sevei binecuvântate / din lumea vie // în cuvânt luminat / ochii ni se întâlnesc / într-o înţelegere subtilă / a ceea ce urmează / întru însorirea sufletului” (Laboratorul dragostei).
Întreg Universul ia parte la sentimentele celor doi: luna devine portocalie doar pentru ei, ziua înmiresmată de primăvară debordează de entuziasm şi mai cu seamă, cine iubeşte descoperă ”amprenta lui Dumnezeu”(Laboratorul dragostei). În această situaţie, îndrăgostiţii pot desluşi ”murmurul viitorului / sub al cărui cer inexorabil / timpul se opreşte în loc / şi printr-o fisură misterioasă / se furişează strop cu strop / o dragoste sublimă” (Laboratorul dragostei).
O declaraţie de credinţă, de dragoste şi de smerenie faţă de Dumnezeu se află în poezia: ”Întâia-mi dragoste”: ”Semănător de pace / îţi reverşi bunătatea / în colţul inimii însetate / de numele Tău cel sfânt. // Izvor nesecat / lin curgător / de lumină lăuntrică / pe cărarea şerpuită / cale sublimă / de atins / până nu este / prea târziu / spre depărtarea / nesfârşită / neîndoielnică / de necuprins / de neatins / de neînţeles / spre înaltul cerului / până-n creştetul sfinţeniei. // Feştilă aprinsă / din curat fir de borangic / îmi oblojeşti rănile / suişului anevoios / pe scara iertării / dăruindu-mi / bucuria pruncilor / şi înţelepciunea bătrânilor / în sensul cel mai adânc / negrăită îndurare / semn al iubirii. // Întâia-mi dragoste / eşti Tu, Doamne! / Te rog, pune pecetea Ta / pe inima mea / şi cu voia Ta, / mântuieşte-mă!” De altfel, credinţa e considerată de poetă, ca o corabie care îi oferă a doua şansă la viaţă: ”la urma urmei / îmi sugerează cu clemenţă / o viaţă cusută / de o a doua şansă / în corabia credinţei”(A doua şansă).
Sintagme comune: o strună de vioară, o lacrimă de compasiune, un soare auriu, aroma petalelor, primăvara iubirii, pe aripi de cuvânt, nisipul clepsidrei, calea speranţei, petale de soare, oglinda adevărului, ungherele inimii, pe aripi de vis, aleea visului împlinit, lumină binefăcătoare, şuvoi de lacrimi pe obraz, o eternitate a clipei, ş.a.
Poeta a adunat în desaga anilor, o sumă de ”întrebări / rafale de vânt venite tăvălug / din văzduhul fiinţei / fire încâlcite de roata morii / prin albia râului vieţii”(Sub semnul întrebării). Şi în acest caz, ”fără efuziuni zgomotoase / printr-o banală sugestie / transmitere telepatică / coabitez cu eternul timp al întrebărilor / şi mă minunez o clipă / de simplitatea răspunsurilor” (Sub semnul întrebării).
Unele versuri au caracter aforistic, poeta aplicând la propria viaţă, experienţe trăite:”zadarnic aş năzui să trăiesc / în temple şi palate / când totu-i un castel de nisip” (Zădărnicie şi miracol). Şi: ”am înţeles treptat / că zădărnicia-i întuneric / ce bântuie doar acolo / unde noi nu vrem, nu ştim, nu putem / să aprindem lumina / înlăuntrul nostru / bucurându-ne / de un adevărat miracol” (Zădărnicie şi miracol).
O edificatoare rugăciune, foarte frumoasă, se numeşte”Grăunte de praf”: ”noapte adâncă de toamnă / câmpul şi sufletul goale / doar luna plină / sunt un grăunte de praf / pasăre-n palma colinelor / în sinceră rugă // Doamne, / mi-e foame/ Te rog, hrăneşte-mă! / mi-e sete, / Te rog, adapă-mă! / mi-e frig, / Te rog, acoperă-mă! / mi-e frică, / Te rog, apără-mă! / mă doare, / Te rog, lecuieşte-mă! / mi-e dor de Tine, / Te rog, / iubeşte-mă, Doamne! // (…..) // chiar dacă eu, nevrednica, / n-am făcut pentru Tine / nimic din toate acestea”.
Un veritabil autoportret se regăseşte în poezia: ”Pictând cu alb pe alb”:”scufundată / într-un vis aievea / mă las purtată / de-o mică furtună // patinez pe apele împietrite / ale unui îngheţ timpuriu / pozez unui portretist / meticulos / dar cu capul în nori / apoi înaintez uşor / şi păşesc prin albul aşezat / din care zvâcneşte / cuvântul fierbinte / de fraze născător // apăs clapele / pianului interior / chipul mi se-nseninează / prind vigoare / deschid / jurnalul inimii / pictez cu alb pe alb / şi mă regăsesc / în floarea de ierbar / dialogând cu / propriul orologiu // mă-mbrac uşor / cu vechile petale / mă scăld în mireasma / adâncului trăirilor / mă îmbăt / cu varietatea culorilor / şi mă simt / binecuvântată / de îmbrăţişarea / curcubeului / din anii de-altădată”.
În afara rugăciunii şi a cererii de iertare, dialogul cu Dumnezeu se concretizează şi într-o serie de întrebări, pe care autoarea i le adresează, cu dorinţa expresă de a primi un răspuns, un semn. E o poezie în care, prin aceste interogaţii, poeta recunoaşte că noi, oamenii, prin natura noastră, greşim înaintea lui Dumnezeu:”De ce, Doamne, cât trăim / stăpâni ne dorim / peste toţi să fim / şi să-i umilim? // De ce, oare, Doamne, / nu putem să ne oprim / atunci când greşim? / Mereu ne certăm / fără să iertăm / din suflet curat / şi adevărat. // De ce, Doamne, nu putem / să ne controlăm / şi perseverăm / în ură şi mânie / lene şi mândrie? / În loc să iubim / noi ne irosim, / talant cheltuim / în drăcesc mod / că e mai comod. // Până când, Doamne / nu vom pricepe / cu noi ce se petrece, / şi că viaţa ne e dată / o singură dată, / să fim fericiţi / cu toţii uniţi, / să ne mângâiem, / răni să vindecăm? // Dă-ne, Doamne suflet / în al nostru umblet / pentru a ne reculege / şi-n taină a alege / să ne sprijinim / pe-adevăr divin / ca singură scară / spre înălţare, / spre-albă curăţire / pentru mântuire. // Fără Tine-n noi / în veci vom fi goi, / dar ne vom ruga, / fie, Doamne, voia Ta”(De ce?)
Cuvinte mai puţin cunoscute: zaimful, iridescente, înzilită, trezvia, meteahnă, zulufat, păiang, jurubiţe, ş.a.
Nu o dată, autoarea foloseşte o sintagmă inedită, bazată pe oximoron: ”vocea tăcerii / glas divin” – care nici nu mai trebuie explicată, fiindcă e definiţia perfectă a tăcerii.
Atentă la ceea ce se întâmplă cu sine şi cu cei din jur, poeta continuă să lucreze, să îmbunătăţească ceea ce e de îmbunătăţit. Şi dacă, la început, îşi vede umbra alunecând timidă pe lângă zid, continuând căutarea: ”pestriţă la suflet / stau lângă zidul mănăstirii / ne-ndrăznind să intru // firavă ca o lumânare / ce se topeşte / în vâlvătaia focului / îmi ridic privirea din pământ / şi scormonesc orizontul / până la izvor” (Brâu de mătase). Şi de unde, descoperea: ”doar zădărnicie / în jur / şi în mine”, ajunsă într-un sens giratoriu, vede că: ”se deschide-o nouă cale / şi-n ploaia de noiembrie / las apa şuvoi / să şlefuiască / piatra din mine”. Transformarea e salutară şi: ”fără să mă grăbesc / mă încing / cu un brâu de mătase / şi simt / cum se înfiripă în mine / un germene de nădejde // deschid uşa altarului meu / fac primul pas cu dreptul / mă dezbrac / de omul vechi / şi văd din nou răsăritul” (Brâu de mătase).
Natura visătoare a poetei îşi spune cuvântul, mai ales în poezia: ”Eroina unui basm”, titlu care spune totul:”din când în când / rămân cu mine însămi / pe veranda visului // mă imaginez / eroina unui basm / întind mâna spre Crai Nou / şi împreună / urcăm în Carul Mare / ne plimbăm cu artă / prin ploaia fecundă / şi prudentă / îmbrăcând / fiorul parcursului pur // răsfoiesc / pagini din cartea vieţii / consemnări confidenţiale / despre armonii trecătoare / şi vuiete dense / nădejdi împlinite / şi dulci amăgiri / raţiuni cuminţi / ori judecăţi neroade / iubiri nevinovate / şi pasiuni pline / de argumente goale // cu peniţa subţire / scriu dieta sufletului / oglinda adevărului / o stare ciudată / cald culcuş / scrânciobul visării / pace senină / în toamna adâncă”.
În dulcele stil baladesc se desfăşoară poezia ”O clipă-i viaţa”, cu inserţii filozofico-aforistice.
Şi tot de dragul eufoniei, autoarea a scris poezia, al cărui cuvânt de ordine, repetitiv, este dorul. Nici de aici nu lipsesc asonanţele, specifice genului popular: ”dor de dor / şi dor de zbor /
dor de umblet / şi de zâmbet / de lumină / şi grădină / dor de cânt / şi de cuvânt / dor de stih / dor de văzduh / de-nceput / şi de sărut / dor de tine / dor de mine / dor de noi / amândoi // dragostile dor / de dor / însă / nu mor”(Stropi de dor).
În sintonie cu aserţiunea dostoievskiană ”Frumuseţea va salva lumea”, poeta Vasilica Grigoraş consideră că doar gândul bun, manifestările pozitive, virtuţile creştine: Credinţa, Speranţa, Iubirea, dar şi virtutea răbdării, a carităţii, pot salva lumea şi, ca atare, ea caută să le practice în chip natural, ca modus vivendi: ”În licărul candelei / cu răbdarea / anilor fugari, / cu vorbe dulci / abia şoptite / şi mângâieri line / de vioară, / treptat / acolo unde era / zgomot, întuneric, / sufocare / se simţea / diluarea gândurilor reci / în care noaptea nu-i adâncă, / nici ziua doar lumină, / iar soneria interioară / anunţă murmurul senin / al înfloririi cireşilor / ridicând astfel cortina / spre adevăratul / izvor al iubirii”(Doar licărul candelei).
Sintagme remarcabile: orizont de curcubeu, pe tivul anotimpului, în capela unei noi zile, înflăcărate umbre, ”pe trupul diafan / al iernii grizonate”.
Poeta e conştientă că: ”a venit timpul / să mă iau în serios / să-L respect şi să-L iubesc / pe Dumnezeul din mine” (Paradoxuri).
Nu lipsesc însă, poeziile cu dedicaţie, aşa cum sunt: pentru poeta şi jurnalista Valentina Teclici (Noua Zeelandă), poetei Ana Urma din Vaslui, cineastului, scriitorului şi jurnalistului Ben Todică (Australia), în semn de preţuire şi prietenie. Acestea au o valoare sentimentală.
Şoapte, visări, murmure de uimire, sclipiri, parfumul salcâmilor, ”timp de muguri, boboci, corole”; ”moleşeala dulce a dragostei”, ”doriri / de iubiri năvalnice”, completează tabloul romantic al unei poete sensibile, al cărei chip se reflectă în oglinda sinelui, aşa cum este, de fapt, aureolată de neliniştea speranţei şi de nurii dragostei. Dar şi: promisiuni deşarte, clipe şubrede, banalităţi subtile. Toate acestea, printre ”dorinţe uitate / în cufărul ros de carii / din podul inimii” (Suflet pelerin).
Personificarea este un procedeu stilistic frecvent, astfel lucrurile şi fenomenele capătă însuşiri antropomorfice: ”zâmbetul imperceptibil / al pădurilor şi câmpiilor; ”luna are obrajii albi şi scofâlciţi”,”sunetele naturii / hoinăreau aievea / printre viguroase ramuri / îmbrăcate de sărbătoare”,”nepăsarea de nepătruns, / blândă şi vibrantă / a florilor, copacilor, / râurilor, stâncilor, / cântecului păsărilor”;”ecoul paşilor timpului.
Prin ceea ce scrie, autoarea transmite bunăstarea sufletească şi speranţa care împrăştie întunericul, redând încrederea în viaţă, ceea ce nu e deloc puţin, dimpotrivă. Poezia ei este total pozitivă şi stenică, în acord cu sufletul însetat de Lumină :”Spre revărsatul zorilor / bine ancorată în fiinţa mea / fac loc poeziei / în stare latentă / care-mi dezvăluie că / forţa şi armonia vieţii / stau doar în / înţelegerea misterioasă / a iubirii” (Înţelegere misterioasă).
Din orice situaţie s-ar afla, printre suspine şi rugi, poeta se înalţă biruitoare, pe deplin stăpână peste cuvântul care îi este supus necondiţionat, într-o profundă simbioză:”Stăpânită de lacrimi, / îşi pipăie blând / cicatricile nevindecate, / printre suspine / pune surdina / gândurilor / şi descoperă farul înalt / din sinele său / din care ţâşneşte / şi se revarsă lumina” (Agonie de noiembrie).
Prin poezie, autoarea ”descoperea fără tăgadă / înţelesul candid / al bucuriei lăuntrice” (Verdele pierdut în contemplare).
Prin cuvintele sale, poeta a ajuns la acea esenţă a trăirii creştine pe care fiecare om ar trebui să o cunoască: ”Ce voieşti să spun / ca să mai adun / sfinte învăţăminte / şi să iau aminte / că fără iubire / nu e mântuire, / fără de tăcere / nu e înviere?” (Cum voieşti).
Limbajul rugăciunii, adresarea reverenţioasă către Dumnezeu, în cuvinte simple, vădesc o totală supunere faţă de voinţa Lui, versurile încheindu-se cu formula jaculatorie: ”Facă-se Voia Ta!”. E cea mai bună mărturisire de credinţă a unui suflet curat, înclinat spre Bine şi Adevăr.

———————————

CEZARINA ADAMESCU
9 Gerar 2019