Au trecut ani buni, decenii, de când m-am conectat la isprăvile calofile, din cele multe dispuse de autor în spaţiul public, şi nu ascund că fiecare în felul ei mă intrigă, mă incită şi mă surprinde – prin diversitatea problemelor abordate, prin lărgimea de orizont din care autorul descinde, prin rigoarea arătată şi prin adâncimea de gând imprimată scrierilor sale. Are ceva din polivalenţa spiritului renascentist şi fiecare din lucrările sale este procesată după regulile lucrului bine făcut şi bine perspectivat. Fie că vorbeşte despre Eminescu, despre cinstitul mitropolit Dosoftei sau despre fraţii Botta verbul lui Adrian Botez se rostogoleşte curajos şi sporitor prin cultura românească şi aduce o anumită prospeţime şi în înţelegerea problemelor abordate.
Cartea despre Nălucirile abatelui Bernardo (Editura Rafet, 2014) surprinde prin atmosfera medievală, prin atotprezenţa divinului în regizarea destinului uman şi a intervalului dintre naştere şi moarte. Mai cu seamă moartea este o prezenţă frecventă şi constituie un motiv privilegiat în nălucirile abatelui Bernardo, năluciri pline de mister prezentate ca un fel de jurnal menit să dea seama de faptele sale, dar de fapt să optimizeze un gen literar căreia îi conferă bemoli emoţionali la cheie şi o calitate literară de excepţie.
Prima dintre năluciri se referă la duioşia cu care un mare hoţ din Florenţa se implica, uneori cu riscuri imense, în ocrotirea păsăretului, prin tenacitatea cu care le elibera din colivie şi le reda libertatea. Nesăbuinţa sa era aşa de nereţinută că n-a scăpat de obsesia lui nici cele o sută de colivii ale reginei, fapt pentru care a fost condamnat la moarte. Dar în momentul când gâdele a ridicat securea să-l scurteze de cap mii de păsări l-au înconjurat pe călău şi s-an năpustit asupra satârului de oţel pe care l-au ciugulit de n-a mai rămas bietul gâde decât cu ceea ce fusese coada de lemn a securii ucigaşe. Pagina este superbă şi ne arată cât de generoasă era fisura din real, de lăsa celor vechi posibilitatea să inducă fantasticul în textul scriiturii. Ciuguleau oţelul, toate deodată, teribil de sistematic şi repede, ca o ropotire de grindină celest- pedepsitoare… până când, tot dintr-odată, zburătoarele s-au năpustit înapoi, înspre ceruri ca aspirate titanic (p.14).
Dintr-o altă povestire aflăm cum s-a întâlnit cinstitul abate cu moartea într-un han unde poposise pentru adăpost la vreme de noapte. Aici întâlneşte un alt pribeag care, simţind că i se apropie sfârşitul, cere să-i primească spovedania. Era fiul unui conte din Ferara, care, după ce fratele său îl izgonise din castel se abandonase pribegiei. Din povestea pribeagului aflăm cum s-a întâlnit cu moartea, având chip de fecioară răpitoare cu plete lungi de-i ajungeau la călcâie. L-a sărutat aşa de pătimaş că i-a sorbit sufletul. S-a trezit din leşin după multă vreme, dar când s-a privit în apele râului Po nu s-a mai recunoscut. Luase chipul unui balaur cu două capete – unul de lebădă şi altul de şarpe. De atunci nu mai ştie nimic despre el şi nici cum a ajuns la han. Dar în timp ce-şi povestea viaţa din trupul bătrânului s-a pornit un fum arzător de fierbinte, s-a iscat un alt trup, şi limbi de foc îl învăluie cu mare repezeală că abatele abia avu timp să se smulgă şi să iasă din încăpere. În urma lui abatele auzi hohotul triumfător al morţii. Este un alt mod de a face loc fantasticului în pântecul textului.
O altă povestire are drept cadru o grotă de munte în care îşi ducea viaţa un anahoret pe care abatele îl vizitează. Bătrânul avea darul clarvederii şi putea descifra viitorul tuturor celor ce-i cerea u şi-l vizita. Abatele avea să afle mai târziu că toate cele prevăzute de bătrânul anahoret s-au împlinit întocmai.
În sfârşit ultima povestire are ca pretext cioburile unei oglinzi capabilă de reconstitui chipul din fragmentele risipite.
Nălucirile abatelui sunt de fapt moduri diferite de a face loc fantasticului pentru a complementa realul.
Adrian Botez nu este doar un fantast, nu se decontează doar din labirinturile ficţiunii, este în acelaşi timp poet, ba chiar unul bine aşezat în imaginarul poetic contemporan, este un critic şi istoriograf literar cu multe dovezi de probitate, de rigoare, de acribie şi discernământ. Mă bucur la fiecare nouă ispravă literară de-a sa, îl citesc cu interes şi n-am ezitat niciodată să-l propun cititorilor ca pe un reper şi izvor de înţelepciune.
Să trăieşti Adrian Botez, să ai putere de muncă în continuare şi să ne oferi alte dovezi de lucru bine făcut.
–––––––––––
IONEL NECULA
Octombrie, 2018