Glasul inimii” este titlul cărții de poezie semnată de Vavila Popovici, recent apărută în SUA (LULU ENTERPRISES, în limbile română și engleză). Un volum constant din toate punctele de vedere, care împlinește portretul poetic al unui autor deja cunoscut în peisajul atât de divers al poeziei românești – parte demnă/neorgolioasă a întregului universal.
Încă din debutul volumului, în poezia ,,Facere” Vavila Popovici se mărturisește, ca într-o prefață: ,,Cad versuri ca niște picături de ploaie / pe câte o foaie însetată de cuvinte.” Pentru ca în finalul poeziei să dezvăluie și scopul miraculosului demers: ,,La urmă se face o carte / în oniric veșmânt îmbrăcată, / pe care o dăruiești celor pe care-i iubești, / și care cred în facerea minunilor ei…” Cu o precizare, pe care o socot absolut necesară: în opinia mea, poezia autoarei nu se înscrie în categoria celei onirice. Mai pe scurt spus, ea este lesne de pătruns, efortul lecturii convertindu-se în plăcere.În acest fel șezând lucrurile, sfatul pe care îl dă cititorului este concis și sugestiv, precum o cugetare (cugetarea intrând cu succes în preocupările scriitoarei): ,,Crește-ți singur visul / și fă din el, al tău destin!” Cu lămuriri suplimentare cuprinse chiar în poezia cu titlul Sfat: ,,Nu grăbi pașii / și nu-i face prea mari, / nici ezitanți / (…) Fă pași mici și hotărâți, / privește spre cer…”
Și de această dată (volumul de poezie cu numărul 21) universul poetic în care Vavila Popovici se simte în largul ei este unul amplu și divers, gândurile, amintirile, faptele, visele, dragostea, speranțele, regretele, anotimpurile, florile, ploaia, vântul – tot ce o înconjoară îi pun ființa în vibrare, – căci ,,Poeții, ah poeții, / trăiesc ori inventează iubiri vulcanice…” Iar ,,Sufletul poetului” se află mereu ,,între entuziasm și dezamăgire”. Cu alte cuvinte, dar mai precis spus, starea de poezie este una indusă, nu impusă.
Indiferent de natura izvoarelor din care poezia își trage seva, Vavila Popovici găsește în ele resurse inepuizabile: ,,Privești în jur / și lucrurile încep să-ți vorbească… (…) Spun că neliniștea sufletului e veșnică / și uneori chiar roditoare!” Iar ,,Îngerii, / martori tăcuți ai faptelor noastrea” sunt asemenea unor ,,ocrotitori cu chipuri nevăzute…” Jur-împrejurul, terestrul și etericul îi sugerează metafore și simboluri pe care gândurile meditative le înobilează. ,,Zborul gândului și dragostea inimii / libere să fie.” ,,Am zidit un castel al speranței”, pentru că ,,A renunța la vis și speranță / înseamnă a-ți îngropa sufletul”. Numai că totul supraviețuiește prin oameni și datorită oamenilor, care ,,Asemeni stelelor din cer / aprind lumini în viața noastră”. Logica existenței vieții pe pământ fiind cea sugerată de ,,Libertatea frunzei”, care înmugurește, se dezvoltă până la maturitate ,,în verdele speranței”, după care se oferă ,,pământului drept hrană” și odată cu venirea unei alte primăveri reia ciclul vieții, precum generațiile umane. Totul stă însă în puterea și la îndemâna omului, pe care Vavila Popovici îl sfătuiește cu înțelepciune: ,,Crește-ți visul / Fă din el vrere, destin.”
Precum și alteori, Vavila Popovici cheamă în suținerea propriilor ,,gânduri și imagini” nume de personalități consacrate ale culturii universale. Între acestea, nelipsit este Mihai Eminescu: ,,Stele pe pământ se nasc din vreme-n vreme, / -,,oameni luceferi” – ei ne sunt.” (,,Stele pe pământ, stele în cer”) Lucian Blaga: ,,Pășind ușor, ajung în mijlocul uni lan de maci. / Iau în mâini prea delicata floare / și-o-ntreb de unde a furat pasionala culoare.” (,,Macul”). George Coșbuc: ,,Aseară, fulgii de zăpadă / s-au așternut ordonat pe pământ, / A nins liniștit ca în poezia lui Coșbuc…” (,,Aseară a nins”) Ion Minulescu: ,,Aicea, ziua plouă în rafale, cu perle străvezii / pe frunze veșnic însetate (…) Aicea, în Carolina ,,plouă de trei ori pe săptămână…” (,,Aicea”). Tudor Mușatescu: ,,Mărețe statui am vizitat / la venirea în țara Lumii Noi (…) Nu dărâmați! Creați! / Nu știrbiți frumuseți! Adăugați!” (,,Mărețele statui”).
În noianul de gânduri prin care Vavila Popovici se strecoară precum o lebădă prin păpurișul și stufărișul Deltei, plutind pe undele Destinului, totul se convertește, sintetic / concluziv, într-o stare de spirit biruitoare, în concordanță cu celebra zicere: ,,Speranța moare ultima”. Iar mie îmi vine să cred, citind și această carte – ,,Glasul inimii” – că ,,Speranța nu moare niciodată, Veșnicia fiind menirea ei Divină.” Însăși poeta declară: ,,Va fi bine!” Așa ,,spune inima mea”. De unde se poate înțelege că pe oamenii puternici suferințele vieții nu-i descurajează, nu-i doboară. Continue reading „Vasile FILIP: Destinul – timpul, gândurile, faptele”
Erosul, forță cosmică primordială, este una din temele constante ale genului liric, întâlnită încă din antichitate. Poeții și-au cântat desfătările și suferințele iubirii încă din zorile civilizației umane. Nu cred că există poet să nu cânte iubirea, fie sub toate aspectele ei, fie doar anumite fațete ale acesteia.
La o manifestare organizată de Liga Scriitorilor Români am primit de la actorul și poetul Dorel Vișan recenta sa carte”Cântece pentru glas și toacă “, apărută la Editura “Școala Ardeleană “, Cluj-Napoca, 2017.
Cartea primită de la cadrul universitar Cristina Bogdan din Capitală, având ca titlu „MOARTEA și lumea românească premodernă-discursuri întretăiate„ apărută la Editura Universității din București, este un studiu aprofundat despre Moarte, care este o trecere a materiei din starea vie în altă stare, redată de lumea românească premodernă și înveșnicită în iconografia bisericească, jurnale, mentalități, scrisori. obiceiuri funerare ale coreligionarilor, inclusiv în arta murală etc.
A treia carte a lui Daniel Mariş (după două volume de versuri) este dificil de încadrat într-un anumit gen, fiind rodul unei munci asidue de ani de zile. Practic, este o mini enciclopedie, cuprinzând citate pe diverse teme, file din viața unor personalități din varii domenii de activitate, unele comentate, altele doar consemnate, însă slujind unui scop nobil: memorabilitatea.
Există în lirica nouă, contemporană, poeți care se afirmă în spațiul lor originar, dar apoi sfera acestei afirmări se lărgește pe plan național. Este și cazul acestui volum de poeme semnat de poeta Nastasica Popa, intitulat, cromatic, Gânduri indamine, unde se evocă întinderea stepei dobrogene și a Mării Negre. Legătura poetei cu acest spațiu mirific este una indestructibilă, firească și eternă, locul unde ea a văzut lumina zilei pentru prima oară. Regretatul Petru Poantă spunea în volumul bilingv Un pahar cu lumină. Poeți clujeni contemporani, Cluj-Napoca , 2005: ,,În cercetările mai noi, de altminteri, circulă tot mai insistent conceptul de geografie literară și el definește, destul de flexibil, tocmai influențele, mai vagi ori foarte evidente, pe care un anumit loc le exercită asupra creației; locul fiind înțeles aici atât ca peisaj, cât și ca spațiu cultural complex,,.Dobrogea este un astfel de spațiu, iar autoarea noastră demonstrează cu prisosință acest aspect prin acest la doilea volum, care este valoric pe o treaptă superioară volumului de debut, chiar dacă uneori este inegal sub aspect estetic. In completarea argumentului exprimat de criticul Petru Poantă, aducem aprecierile prof.univ dr. Pompei Cocean, cel care spune că spațiul mental habitațional identifică localitatea de baștină a fiecărui individ, adică spațiul în care acesta își formează primele reprezentări ale realității și ale cărui cutume și le imprimă în comportament. Piramida cu treptele care atestă legătura omului cu spațiul său de origine este concretizarea acestei teorii științifice. Iată care sunt treptele acestei piramide: 1. Pământul; 2. Casa; 3. Neamul; 4. Cutuma; 5. Mitul; 6. Dumnezeu. Toate aceste trepte se pot decela în poezia Nastasicăi Popa în plan lexical, metaforic, semantic și semiologic, iar volumul devine în felul acesta dovada vie că autoarea aparține spațiului dobrogean cu pământuri aride și munți milenari tociți de vânturile vremii: Se frânge sufletul și-n palme strânge,/ Mănunchi de vise-n malul care plânge!/ Și plec în Constelația de gheață,/ Mă risipesc… în lecția de viață (Pe un mal de mare
În lumea contemporană, indiscutabil tot mai digitală, în care limbajul devine din ce în ce mai condiționat de imagine, cartea Adei Stuparu „Anca Sîrghie în lumina slovei” (Sibiu, Editura Techno Media, 2019) este o relevantă demonstrație că o scriere literară de bună calitate poate cu succes să pună în dialog cele două elemente: fotografiile înserate într-o considerabilă abundență, atât personale, cât și publice, consolidează și nuanțează în mod strălucit firul itinerant al prezentării subiectului în textul propriu-zis.
Și în acest proaspăt volum de Cugetări, Reflections, al cincilea dintr-un ciclu care, în mod sigur, nu se va opri aici, Made în USA – LULU ENTREPRISES (2020), scriitoarea Vavila Popovici adaugă noi tușe menite să împlinească un portret de personaj prea puțin luat în seamă, tocmai de cei care îl au în propria alcătuire: Creierul. Dacă are multe circumvoluțiuni și multă materie cenușie, creierul uman devine cel mai mare producător de bogăție: Mintea, Inteligența – la rândul lor, acestea punând pe certificatul de existență pecetea valorii. Căci omul nu prin sine dovedește că a trăit, ci prin urmele pe care le lasă, adică prin faptele sale.
Noua carte semnată de scriitorul vrâncean, Gh. A. Neagu, – „Măgarul din fântână” (Editura StudiS, Iași, 2020) – este o scriere cu tâlc, încriptat chiar în titlu, a cărui semnificație este explicată de tatăl protagonistului, spre a-i fi drept pildă: „Viața va arunca și peste tine cu pământul și bolovanii greutăților de tot felul. Iar secretul pentru a ieși din fântâna secată (așa cum a făcut măgarul din povestirea tatălui – n. n.) este să bătătorești pământul și să-l folosești pentru a urca încă un pas! (…) Fiecare dintre greutățile noastre este, de fapt, o ocazie pentru a putea să mai facem un pas înainte. Dacă nu ne dăm bătuți, putem ieși chiar și din cele mai profunde adâncuri.” (p. 216).