Daniel LUCA: Mini enciclopedie

           A treia carte a lui Daniel Mariş (după două volume de versuri) este dificil de încadrat într-un anumit gen, fiind rodul unei munci asidue de ani de zile. Practic, este o mini enciclopedie, cuprinzând citate pe diverse teme, file din viața unor personalități din varii domenii de activitate, unele comentate, altele doar consemnate, însă slujind unui scop nobil: memorabilitatea.

            Fiecare paragraf este un grăunte de înțelepciune, provenit din experiența altora. De multe ori ajungem să ne identificăm cu cei în cauză. Dumitru Augustin Doman afirmă despre cartea de față că „patria lui Daniel Mariș pare a fi Biblioteca”. Perfect adevărat, dar dincolo de bibliotecă se află viața cu multipelele-i fațete.

            Chiar dacă nu întotdeauna citatele notate aici sunt comentate, ochiul lui Daniel Mariș este vizibil, totul fiind filtrat prin prisma sa, lectura având un impact atât de puternic asupră-i încât a simțit nevoia să o împărtășească și altora.

            Sfântul Ioan Scăraru afirmă: „Căci scara te învață înlănțuirea virtuților… a celor trei virtuți de pe pământ care sunt: credința, nădejdea și dreptatea, iar dragostea este cea mai mare” (p. 178), aceste virtuți regăsindu-se cu asupra de măsură și în cuprinsul cărții de față, înrâurirea lor asupra sufletului omenesc devenind decisivă.

            Adeseori, iubirea nu cunoaște împlinirea, cauza fiind enunțată de Cesare Pavese: „De ce aproape toți oamenii au suferit o deziluzie în dragoste? Pentru că tocmai amorul în care s-au aruncat cu patimă trebuie să-i trădeze – potrivit legii că se obține numai ceea ce este cerut cu indiferență” (p. 173).

            Pe de altă parte, iubirea poate fi atât de mare încât să ucidă, după cum mărturisește Irinel Liciu, care se sinucide după moartea soțului său, Ștefan Augustin Doinaș: „Domnul meu și Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaș, dulcele meu, o prea mare iubire ucide” (p. 144).

            Scrisul este văzut de mulți scriitori ca o cale de a se salva ei înșiși, nefiind altceva decât niște martiri, după cum constată Ernesto Sabato: „Sunt martori, deci martiri ai unei epoci” (p. 42). Totodată, ei dau viață chiar și cititorilor lor: „Scrisul nu este altceva decât o transfuzie de sânge, fiindcă dau cititorului cel mai prețios lucru pe care îl au, lucrul cel mai dătător de viață” (Mihail Șișkin, p. 31). De altfel, creația, de orice natură ar fi, trebuie luată la modul cel mai serios cu putință: „Creează ca un Dumnezeu, poruncește ca un rege, muncește ca un sclav” (Constantin Brâncuși, p. 13).

            Chiar și societatea în ansamblul său este luată în vizor de autor, patriotismul, iubirea de neam și țară fiind de nezdruncinat: „Nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te Continue reading „Daniel LUCA: Mini enciclopedie” →

Maria VAIDA: Poezia Dobrogei sau Nu mă da lupilor pradă

Există în lirica nouă, contemporană, poeți care se afirmă în spațiul lor originar, dar apoi sfera acestei afirmări se lărgește pe plan național. Este și cazul acestui volum de poeme semnat de poeta Nastasica Popa, intitulat, cromatic, Gânduri indamine, unde se evocă întinderea stepei dobrogene și a Mării Negre. Legătura  poetei cu acest spațiu mirific este una indestructibilă, firească și eternă, locul unde  ea a văzut lumina zilei pentru prima oară.  Regretatul Petru Poantă spunea în volumul bilingv Un pahar cu lumină. Poeți clujeni contemporani, Cluj-Napoca , 2005: ,,În cercetările mai noi, de altminteri, circulă tot mai insistent conceptul de geografie  literară și el definește, destul de flexibil, tocmai influențele, mai  vagi ori foarte evidente, pe care un anumit loc le exercită asupra creației; locul  fiind înțeles aici atât ca peisaj, cât și ca spațiu cultural complex,,.Dobrogea este un astfel de spațiu, iar autoarea noastră demonstrează cu prisosință acest aspect prin acest la doilea  volum,  care este valoric pe o treaptă superioară volumului de debut, chiar dacă uneori este inegal sub aspect estetic.  In completarea argumentului exprimat de  criticul Petru Poantă, aducem aprecierile prof.univ dr. Pompei Cocean, cel care spune că spațiul mental habitațional  identifică localitatea de baștină a fiecărui individ, adică spațiul în care acesta își formează primele reprezentări ale realității și ale cărui cutume și le imprimă în comportament. Piramida  cu treptele care atestă legătura omului cu spațiul său de origine este concretizarea acestei teorii științifice. Iată care sunt treptele acestei piramide: 1. Pământul; 2. Casa; 3. Neamul; 4. Cutuma; 5. Mitul; 6. Dumnezeu. Toate aceste trepte se pot decela în poezia Nastasicăi Popa în plan lexical, metaforic, semantic și semiologic, iar volumul devine în felul acesta dovada vie că autoarea aparține spațiului dobrogean cu pământuri aride și munți  milenari tociți de vânturile vremii: Se frânge sufletul și-n palme strânge,/ Mănunchi de vise-n malul care plânge!/ Și plec în Constelația de gheață,/ Mă risipesc… în lecția de viață (Pe un mal de mare

1. Pământul: a iubi din mâl o floare,  În dram de lut să înflorească-n mine/ Lăstari cu flori stelare, indamine; Mi-ai redat din lut făptura,/ Viața-n luna lui brumar…/Când se-mpiedica natura/ Printre frunze și amar. Pământul este pentru poetă o mare de culori, cerul la fel, iar mărturisirea sa ni se pare deosebit de explicită: Culorile astrale eu le văd albatru verzui (indamine) la fel și gândurille mele sunt undeva…acolo printre acele culori, amestecate! Din albastrul cerului și verdele pământului! Aceeași culoare am văzut-o în ochii soțului meu! De aceea am numit gândurile mele …indamine! Iată, cât de frumos  sună aceste metafore  ale gândului și luminii: Se topește-n mine gându-naripat / Ce-nspică Lumina, provocând culori.Pentru că orice mișcare a gândului poetic este producătoare de lumină ca un lan de grâu care generează spice pe întinderea vastă a Câmpiei Române….

Nastasica Popa scrie o poezie cromatică, pe un fundal de albastru marin, adesea voronețian. Pentru că lumea este  un Eden frumos colorat, iar inspirația poetei care vine din stepa dobrogeană  și accentuează  acest tip de frumusețe. Lumea pe care sufletul poetei o percepe este frumoasă, viu colorată și inspirată de influența spațiului marin. Parcă este evident că nu poți trăi în  vecinătatea acestui mediu acvatic fără a simți adierile muzelor.  Mai multe culori de cât însuși curcubeul se pot vedea în spațiul universului liric.  Culori precum : indamină, albastru marin, stânjeniu, negru, carmajin, umbră, cerneală, noapte ,semantic variante ale negrului,  se observă  doar pulsatoriu:, precum o pată de culoare pe un perete  obscur, ca un tablou de Klimt: „lumină îmbujorată”, rubiniu, „maci aprinși”, licurici, jar, „coama Lunii”, „zarea marmorată-n alabastru”, timpul sângeriu, anotimpul ruginiu, curcubeu rubiniu etc.   Poeta Nastasica Popa, al cărei suflet blând și generos  vibrează la frumusețea lumii, aduce  în fața cititorilor perle de limbaj metaforic , pe care i le inspiră marea sau spațiul frumos dobrogean,  unduindu-se pe ape/ În flori albe-violet…Lumea din care se constituie  arhitectura poemelor  este mineralul cu multitudinea de derivate ale sale (silvină, argint, topaz, rubin, mărgean, plumb, ivoriu, jad, cuarț, celestină, micele), teluricul (glod, mâl, „muza magmei”, tină, perisip, „lutul. Pământul devine o stea miraculoasă în poezia Dobrogei.

2.Casa: E tristă casa ta, măicuță…/Și-au scuturat castanii frunza/Iar florile-au murit în glastră,/Păienjeni țes prin colțuri pânza,/Iar tu îmi pari așa micuță! La casa ta e-o țiglă spartă,/ Pe lângă hornuri, ploaia plânge./ Odaia-mi pare-acuma sumbră, / Auzi…? A scârțâit portița../.– Nu-i nimeni, mamă! Poate vântul,/Că s-a pornit de două zile,/ Din pomi a scuturat veșmântul!/– Ba… iaca, mi-a venit fetița! Măicuța bătrână mai stă de veghe în casa părintească, așteptându-și odrasla. Peste imaginea fiicei din prezent, în mintea mamei tulburată de boală se suprapune aceea din trecut, când fata era școlăriță. Faptul o impresionează pe poeta noastră, iar trăirea acestei iubiri pentru mama generează poezie, căci asemeni regelui Midas, tot ce atinge poeta devine …aur al creației; până și tristețea profundă cauzată de boala mamei…

3.Neamul se regăsește în poezia acestui volum prin accentuarea plaiurilor dobrogene, unde neamul ei de …tătăroaică trăiește, iubește, creează constant. / Ți-aș da măicuță stelele-n arcadă/ Și Luna de pe Cer, dacă aș putea./ Mi-este sufletul bucată de cutea,/ Când starea ta începe să decadă.

4.Cutuma: Se scurg în fereastră flori înghețate,/Țipă sinistru cucuveaua-n aiept, ne spune poeta, amintind de credința că pasărea nocturnă ar fi prevestitoarea morții, conform credinței populare. Recucerirea și aducerea în planul prezentului a frumuseții vârstei primare a iubirii se face ea însăși  prin incantație: „Mângâia-voi prin pădure/ Cu-n parfum de iasomie,/ Ochii tăi ce pot să-ndure,/ Rana-n piept ca de secure”, căci în spațiul erosului poeta inventează noi cutume, noi gesturi ritualice de tandrețe întru eternizarea iubirii.  Indamină, nard, celestin, jipan, chimval, ogeac   sunt câteva cuvinte neaoșe, iar altele precum astruce, comând, exitus, smârd, sunt folosite pentru a marca mesajele negative ale ființei în suferință. De multe ori însă aceste cuvinte au doar sens de metaforic, nu și peiorativ, ele accentuând obiceiurile de limbaj ale dobrogenilor.

5.Mitul apare în dinamicul  ce  evoluează dinspre elanul creator prin motivul zborului:  „zborul înalt”, „cal ce aleargă-n crupadă” către violența nemărginire  a mării „izbite talazuri”,  liniștindu-se doar  în încremenire  la auzul lirei  lui Orfeu, prințul trac: „Până spre mal de mare, să-ngenunche-apusul,/ Să stea-mpietrit în valuri, fie-ne supusul”. Baladele și poveștile Dobrogei se manifestă în textul  poetic: – Ești balada fetei din sânger / Ce coboară din munți către șes,/ Copila cu suflet de înger…

6.Dumnezeu este invocat în rugăciune sau psalm, secvențial, combinat cu temele mari ale creației poetice: iubirea și timpul, căci toate apar sub oblăduirea Lui:

Mai lasă-mi, Doamne, ce-i frumos,/ În anotimpul ruginiu/ Să sorb iar vinul Tău zemos/ Din curcubeul rubiniu.

       Două teme mari se conturează din versurile acestui volum: iubirea și timpul.  Vorbim de iubirea aceasta trecută peste apa Styxului în plan existențial, dar cât de vie și nemuritoare trăiește ea în sufletul blând al poetei, împărtășită generos tuturor celor din juru-i, de la firul de iarbă până la steaua din inaltul cerului: Și patru ochi râdeau, sortiți într-o chemare/ De timpul sângeriu, mustrat de dor năpraznic./ Se scuturau din cer povești din nopți amare…/ Pe umeri  îmi așterni sărutul tău obraznic. Iubirea care mișcă dantesc sori și stele este axa principală a rotirii universului poetic  în volumul Gânduri indamine:  M-aș ascunde printre lotuși,/Către zori, când crezi că plouă,/Să beau picături de rouă/ Să le simt în trup răcoare/ În nopți calde-n lună nouă.//M-aș ascunde-n miezul florii,//Printre dulcile stamine,/ Din doruri să-mi mai termine,/ Picurând pe buze miere/ Să le sorbi doar tu,străine! De la mineralizarea lumii, într-o primă viziune,  sinestezia  poetei  construiește metafore superbe: „tăcerile încărunțesc durerea”, „ De timpul sângeriu, mustrat de dor năpraznic / Fluturii-i strivesc sub fructul iubirii,,// Sub clarul de Lună cireșul e nins…/ De îngeri și fluturi; Mai lasă-mi iubirea, spre seară/ În bob de mărgean și smaralde ,/ Sub clarul de lună, de ceară/ În marea cea mare s-o scalde; conjugarea iubirii cu marea devine inerentă în volumul dobrogencei noastre. Spațiul terestru se îmbină armonios cu cel acvatic fără a se respinge, parcă într-o lege a atracției universale.  Până și lumea aceea nevăzută  este legată de noi în mod indestructibil, așa ne asigură poeta, indiferent de anotimp:  Fantasmele iubirii ce-mi par a fi aproape/ De un ținut sălbatic, pe geam flori de cristale.

Continue reading „Maria VAIDA: Poezia Dobrogei sau Nu mă da lupilor pradă” →

Dorin NĂDRĂU: O monografie realizată la adevăratele standarde valorice

În lumea contemporană, indiscutabil tot mai digitală, în care limbajul devine din ce în ce mai condiționat de imagine, cartea Adei Stuparu „Anca Sîrghie în lumina slovei” (Sibiu, Editura Techno Media, 2019) este o relevantă demonstrație că o scriere literară de bună calitate poate cu succes să pună în dialog cele două elemente: fotografiile înserate într-o considerabilă abundență, atât personale, cât și publice, consolidează și nuanțează în mod strălucit firul itinerant al prezentării subiectului în textul propriu-zis.

Carte destul de masivă (peste 500 de pagini) și totuși ușor de citit, prin bogăția analizelor și a ilustrațiilor oferă un parcurs inteligent și bine informat. Ingenioasă și elegantă în exprimare, Ada Stuparu probează toate calitățile unei remarcabile cercetătoare, un autor îndreptățit să ocupe scena literară prin captivanta ei expunere, oferind cititorului o nebănuită plăcere.

Gândită și alcătuită după criteriile valorice specifice unui asemenea tip de scriere, care este eseul monografic, evidențiind o neîndoielnică știință nu doar a structurării, ci și a compatibilizării sectoarelor de biografie și operă, lucrarea se dovedește a fi o carte atractivă, trădând excelenta dibăcie profesională a autoarei, ceea ce-i conferă cititorului o lectură plăcută și incitantă.

Monografia ne dezvăluie un personaj deosebit de complex, plasat într-o viziune adecvată și exactă, atât în ce privește biografia, cât și nivelul operei sale.

După cum ni se destăinuie chiar la începutul volumului, în „Argument”, prezentarea monografică a fost concepută cu caracter jubiliar, anul 2019 fiind anul aniversar a 75 de ani de viață a distinsei profesoare de învățământ liceal și universitar Anca Sîrghie, dintre care 51 de ani dedicați cu pasiune activității didactice, precum și muncii de creație consacrate scrisului și cărții. În același segment al relatării, autoarea subliniază impresionanta bibliografie care a stat la baza elaborării studiului: 27 de volume redactate, 20 îngrijite pentru editare, majoritatea prefațate, peste 500 de articole publicate în presa din țară și din străinătate (Franța, Germania, Statele Unite ale Americii și Australia), peste 120 de conferințe și comunicări științifice susținute în România și în alte țări, peste 100 de lansări de carte.

Capitolul I al cărții, intitulat „O viață în date și imagini”, reproduce un drum atent prin viața personajului, aflat pentru prima dată în postura de subiect, după un lung traseu în care a fost un nestăvilit autor. Contemplând itinerarul biografic, puternic susținut de imaginile atașate, concis precizate, memoria se colorează melancolic, un efect de apreciat, izbutit de Ada Stuparu. Se mai cuvine menționat că originala prezentare a acestui capitol ocupă peste 100 de pagini.

Partea a doua a eseului, „Evoluția unei personalități”, include subcapitole vizând viața de familie, educația, formarea și dezvoltarea profesională, cariera universitară.

Secțiunea a III-a, cea mai importantă și amplă a monografiei, urmărește vibranta activitate de cercetare și creație a Ancăi Sîrghie, o simplă enumerare a componentelor structurale fiind edificatoare pentru rigurozitatea studiului care cuprinde  istorie și critică literară: „Radu Stanca – dramaturg, poet, eseist”, „Memorandistul Nicolae Cristea”, „Greierușa lui Lucian Blaga”. Sub titlul „Scriitori români în întâlniri radiofonice” apar prezentări despre Dimitrie Cantemir, Școala Ardeleană, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Titu Maiorescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, George Coșbuc,  Liviu Rebreanu, George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu, Vasile Voiculescu, Mihail Sadoveanu, Mircea Eliade, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Marin Preda. Alături de un capitol aparte cum este  „America, un vis devenit realitate”, stau Studii și cercetări de uz didactic, Studii de istorie literară ( mișcarea memorandistă a românilor din Transilvania, biografia și opera lui Mihai Eminescu, scriitori moderni și contemporani , „Modelul Constantin Noica”sau „Constelația Cioran”). Foarte bogat este capitolul dedicat prezenței în publicații: „Critică literară, recenzii”, „Despre arte”, „Despre cărți și biblioteci”, „Deschideri euro-atlantice”, urmat de ,,Ediții îngrijite și prefețeˮ,, Conferințe. Comunicări științificeˮ ,,Redactarea de revisteˮ,,, Lansări de carteˮ și ,,Activitatea culturală.ˮ

Continue reading „Dorin NĂDRĂU: O monografie realizată la adevăratele standarde valorice” →

Vasile FILIP: Omagiu înțelepciunii

         Și în acest proaspăt volum de Cugetări, Reflections, al cincilea dintr-un ciclu care, în mod sigur, nu se va opri aici, Made în USA – LULU ENTREPRISES (2020), scriitoarea Vavila Popovici  adaugă noi tușe menite să împlinească un portret de personaj prea puțin luat în seamă, tocmai de cei care îl au în propria alcătuire: Creierul. Dacă are multe circumvoluțiuni și multă materie cenușie, creierul uman devine cel mai mare producător de bogăție: Mintea, Inteligența – la rândul lor, acestea punând pe certificatul de existență pecetea valorii. Căci omul nu prin sine dovedește că a trăit, ci prin urmele pe care le lasă, adică prin faptele sale.

         Vavila Popovici este un gânditor care scrie. Dar și care a citit mult din cele păstrate de la marii condeieri ai tuturor timpurilor. Scria în vremurile vechi grecul Democrit: ,,Din înțelepciune provin trei lucruri: gândire justă, vorbire fără greș și acțiune dreaptă. Iar ceva mai încoace, controversatul Machiavelli scria și el: ,,Sunt trei feluri de minți: una înțelege de la sine; a doua pricepe ce gândește altul; iar a treia nu (se) înțelege nici pe sine nici pe altul; prima este cea excelentă, a doua excelentă, a treia inutilă.”

         Intrând parcă în dialog cu aceste personalități, Vavila Popovici își exprimă propriile opinii. Iar acestea se armonizează cu cele ale partenerilor: ,,Fiecare trebuie să se instruiască și să gândească cu mintea sa, dacă nu vrea să fie cucerit de minți pervertite”. Sau: ,,Așa cum având libertatea cunoașterii nu înseamnă că ai ajuns la adevărata cunoaștere, tot așa având libertatea vieții nu înseamnă că trăiești adevărata viață”.

         Înțelepciunea nu este un concept descoperit / inventat de marii gânditori. Este o realitate natural / divină care îl separă pe om de celelalte viețuitoare. ,,Natura, dar al lui Dumnezeu, încredințată omului spre păstrare!” constată autoarea cărții. Cu o condiție însă, omul să fie conștient de rosturile sale, căci: ,,Conștiința ta trebuie să fie trează! Să nu lenevească și nici să adoarmă!” De unde se poate înțelege că toate cele țin, în mod esențial, de acel har dumnezeiesc numit inteligență – ,,Facultatea de a înțelege ușor și bine, de a sesiza ceea ce este esențial, de a rezolva situații sau probleme noi pe baza experienței acumulate anterior” – cum se spune prin tratatele de specialitate. De unde se deduce un aspect foarte important: inteligența trebuie neapărat susținută prin știință de carte. Altfel, vorba glumețului inteligent: ,,Dacă ai cap, ce-ți mai trebuie minte?!… [,,Dă, Doamne, omului mintea cea de pe urmă” ] – se spune în popor. Dar și multe altele se spun într-un popor care a fost dintotdeauna socotit ca fiind unul inteligent. Se înțelege din această carte că Vavila Popovici le cunoaște și le valorifică în felul ei. De exemplu, punând în antiteză cei doi termeni care numesc realități vădit antagonice – inteligența și prostia – se constată că ,,Prostia nu scapă omul de la sărăcie”, de aceea îl și sfătuiește: ,,De ești prost, mai bine taci decât să vorbești. S-or găsi și unii care vor crede că ești prea deștept de nu vorbești.” Subiect care a născut, de-a lungul timpului, multe ziceri înțelepte – ,,Tăcerea-i de aur”, ,,Vorba-i vânt, tăcerea-i veșnicie…” De remarcat faptul că autoarea nu ocolește petele întunecate de pe cerul omenirii. Ea nu vede starea de tăcere ca pe o retragere într-o lume moartă. Stai și taci, cu mintea golită de gânduri și inima secătuită de sentimente. Căderea pe gânduri este, în opinia ei, egală cu pătrunderea într-un univers viu, în care mintea și inima sunt active, trăiesc la cea mai mare intensitate. ,,Omul când gândește lucrează sau creează”. De unde și îndemnul ei generos uman: ,,Îmbogățește-ți spiritul dacă vrei să mori împăcat!”. Cum însă viața e mai importantă, Vavila Popovici îl sfătuiește pe om: ,,Nu-ți ucide sentimentele, ci cunună-le cu rațiunea ta”. Pentru că: ,,Bogăția gândurilor tale nu ți-o poate fura nimeni, doar singur timpul când își poate pierde răbdarea cu tine…”

         În încheierea acestei succinte considerații despre o carte care se impune prin sine atenției cititorilor, nu mă rabdă inima să nu redau doar câteva picături dintr-o ploaie binefăcătoare rodului minții și inimii omenești. O fac și la îndemnul nerostit dar implicit al autoarei, care constată că ,,Bătăile inimii tale se integrează în zgomotul neperceput al pământului”, iar ,,Pământul e comoara cu suflet care ți se deschide și căruia i te deschizi fără regrete”, ,,Oftatul lung e smuls din durerea tăcută a sufletului”, în vreme ce ,,Mângâierea este o artă a sufletului, făcută cu palmele mâinilor prin care curge iubirea…” Dincolo de toate acestea, ,,Înțelepciunea este floarea minunată pe care o obții în grădina minții tale, dacă ai cultivat-o și a prins rădăcini”, precum și ,,Înțelepciunea e filtrul cunoștințelor tale despre viață”. ,,Viața cu speranță o hrănim, de când ne naștem și până murim…” ,,Ca viața ta să fie o reușită, trebuie să-ți pui ,,la bătaie” toate posibilitățile fizice și intelectuale”. Continue reading „Vasile FILIP: Omagiu înțelepciunii” →

Constantin MIU: Despărțirea de trecut, prin înțelegerea lui

Noua carte semnată de scriitorul vrâncean, Gh. A. Neagu, – „Măgarul din fântână” (Editura StudiS, Iași, 2020) – este o scriere cu tâlc, încriptat chiar în titlu, a cărui semnificație este explicată de tatăl protagonistului, spre a-i fi drept pildă: „Viața va arunca și peste tine cu pământul și bolovanii greutăților de tot felul. Iar secretul pentru a ieși din fântâna secată (așa cum a făcut măgarul din povestirea tatălui – n. n.) este să bătătorești pământul și să-l folosești pentru a urca încă un pas! (…) Fiecare dintre greutățile noastre este, de fapt, o ocazie pentru a putea să mai facem un pas înainte. Dacă nu ne dăm bătuți, putem ieși chiar și din cele mai profunde adâncuri.” (p. 216).

Personajul cărții în discuție – Paul Dăscălescu – este un rezoner (cf. fr. raisonneur), un personaj care vede, ascultă, compară, reflectează, se revoltă și acționează într-o lume pestriță: de la ospătari și mandatari, până la ingineri, profesori universitari și scriitori, ba chiar și turnători, precum și securiști oneroși – oameni cu mentalități deferite, în perioada României socialiste, pe care autorul a cunoscut-o.

Până la un punct, cartea are aspect de roman polițist. Paul va fi chemat la poliție, să dea declarație în legătură cu o crimă, al cărei presupus autor îl văzuse la un restaurant din București, stând la masă cu victima. Pentru că ofițerului de la criminalistică nu i-a plăcut ceea ce a declarat tânărul, acesta e reținut într-o celulă, câteva zile și nopți. Va fi eliberat, la intervenția amicului său, Stan Pisică, – individ care, ca informator, era un apropiat al securității. Dintr-o discuție mai aprinsă, Paul află că protectorul său și un coleg de cenaclu, frecventat de protagonist, ca să nu lucreze în mină au preferat să devină „oamenii” securității: „–  Da, amărâtul ăla, am fost recrutați amândoi! Așa am scăpat de mină. Te-ai întrebat vreodată din ce bani trăiește ăla sau de ce eu tai frunză la câini, la fabrica de calculatoare?” (p. 134).

Peste câțiva ani, când Paul Dăscălescu se va transfera la sucursala unui Institut de cercetări („care se ocupa, printre altele, și de terenurile degradate” – precizează autorul), la Focșani, același Stan Pisică se laudă că datorită lui i s-a repartizat un apartament în centrul orașului, i s-a pus telefon și i s-au dat două butelii – obiecte de lux – în vremurile acelea. Când află că în schimbul acestor facilități ar trebui să accepte colaborarea cu securitatea, Paul refuză categoric: „Uite, prietene, eu nu mă vând pentru o butelie! (…) eu nu vreau să ajung coleg de turnătorie cu alde ăștia.  Îmi ajunge că trebuie să-l suport la cenaclu (referirea se face în primul rând la Gogu Martac – n. n.). Și, mai nou, am dat peste el chiar aici. E bibliotecar acum, a fost promovat. Și se dă rotund (referirea se face în primul rând la Gogu Martac – n. n.).că e scriitor de succes, venit din capitală.” (p. 213, 214).

Discuția pretinsului „scriitor de succes” – Gogu Martac, avută cu „neobositul” său protector – Stan Pisică – înainte de așa-zisa promovare a aceluia, este de-a dreptul ilară: „- Ce faci bă, tâmpitule! Era Stan Pisică. –  Bine, îngăimă Martac. – Păi, cred și eu. După ce ți-ai potolit mădularul, faci bine, pe mă-ta. Ți-am dat casă, butelie, serviciu, și tu… – Eu, ce? Nu mi-am făcut datoria? – Mă, tâmpitule, noi când te-am recrutat, n-am crezut că o să te apuci să călărești minore! N-ai nevastă? – E borțoasă de șapte luni și doarme cu spatele la mine. De furie, mă descarc pe frecatul linoleumului din hol și din baie. – Descarcă-te-n poezie, dobitocule!” (p. 203).

Continue reading „Constantin MIU: Despărțirea de trecut, prin înțelegerea lui” →

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Constantin MOŞINCAT- Paşi Pe Caldarâm Încrustări Istorice. De La Pace La Diktat (1815 – Viena – 1940)buletindecarei vol.1

   „Politiceşte am fost împărţiţi în trei părţi (Muntenia, Moldova şi Ardealul), dar limba era aceeaşi, cărţile  sfinte erau aceleaşi. Unitatea noastră era perfectă,  pentru că aveam credinţă în Dumnezeu şi pentru că  ne iubeam ca neam. Să ne iubim unii pe alţii ca neam, dar să ne iubim prin identitatea credinţei. Pentru că numai prin ea ne putem iubi, ca să refacem şi unitatea noastră care este astăzi atât de suferindă.”

 

                   (Părintele DUMITRU STĂNILOAE)

 

   Istoria este Luminătorul ce alungă noaptea trecutului pentru a se ivi zorii viitorului.

   Istoria Naţională trebuie să rămână un Vulcan permanent aprins, care prin provocarea undelor elastice, respectiv pasiunea şi libertatea cunoaşterii privind gradul înalt de frecvenţă al cercetării critice şi obiective, acţiunea forţelor tectonice a izvoarelor tumultoase să poată declanşa pe scara seismică erupţia magmei realităţii,  ce dă impetuozitate şi magnitudine faptelor, evenimentelor, adică Adevărului.

   „Istoria, enunţa Comandorul prof. univ. dr. Gheorghe Jipa Rotaru, această carte a vieţii, nu înseamnă numai tradiţiile, ci înseamnă marea deschidere spre prezent şi mai ales spre viitor.” (Jipa Rotaru/ Marius-Adrian Nicoară, Constantin Prezan – Ion Antonescu în slujba Făuririi româniei Mari. Ed. Alpha MDN Buzău, 2018)

   Dimensiunea spirituală a istoricului dacoromân prin excelenţă se întrupează deopotrivă şi trinitar printr-o înaltă conştiinţă religioasă, patriotică şi istorică.

   Fenomenul istoric nu este o poveste frumoasă, cum o voce de frecvenţă joasă vociferează, ci este realmente un fenomen real, complex, autoritar, profund, narativ, reconstituit, retrăit şi apoi mărturisit mai întâi ca istorie naţională şi deopotrivă universală. „Însemnătatea Istoriei Naţionale, sublinia academicianul Ioan Lupaş, ne dă posibilitatea cunoaşterii integrale a vieţii neamului nostru cu toate înfăţişările-i felurite, rezultate dintr-un lung proces istoric. Elementele care au contribuit la desfăşurarea acestui proces n-au dispărut în mormântul trecutului, ci multe din ele îşi continuă acţiunea determinându-l şi în prezent.” (Ioan Lupaş, membru al Academiei Române, Istoria Românilor, ediţiunea a XV-a, Ed. Dacia Traiană, Sibiu, 1944, Prefaţă la ediţiunea a V-a, Cluj, 25 Februarie 1929)

   Autoritatea Istoricului creştin ortodox rămâne întotdeauna ADEVĂRUL!

 

   Istoricul este un brav luptător al prezentului, un fel de Comandant de Divizie, care luptă tactic, strategic şi ofensiv în tranşeele trecutului, pe toate fronturile de operaţii ale faptelor-evenimente de care se ocupă, reconstituindu-le cât mai deplin şi cât mai fidel pentru a le oferi apoi integral generaţiilor viitoare merituoase. „Istoricul, afirma marele istoric german Leopold Ranke (1795-1886), nu este nici politician, nici slugă a politicii, ci analist cu spirit critic şi obiectiv.” (cf.Eugen Statnic, Istorie şi Adevăr – Oligarhia anglo-americană şi soarta Europei. Ed. Serebia Chişinău, 2017, p. 9)

   Stilul curat, ambiţios, tenace, plin de elan, revărsat în cascadă, pe alocuri tăios, încărcat de voinţă şi adevăr, prin care autorul, un strălucit militar şi un eminent istoric col. (r) dr. Constantin MOŞINCAT, mărturiseşte, prin diversitatea tematică, aşternând prin articole, studii, documente selectate şi completate faptele măreţe ale înaintaşilor ardeleni şi frumosul lor ideal eroico-martiric – consacră mărturii testamentare care afirmă, confirmă, clarifică, întăresc şi întregesc lumina adevărului lor întru ADEVĂR.

   Preocuparea sa asiduă, precumpănitoare, stăruitoare şi de căpetenie prin eforturi sistematice şi îndelungate, pentru trecutul istoric, relevă reflecţia acaparantă de a face din vocaţia istorică, poate cel mai râvnit obiect al cunoaşterii, un monument fundamental al culturii creştine, dar şi o componentă esenţială a vieţii sale de zi cu zi, care se intersectează cotidian, melodios şi tumultos cu existenţa noastră.

   După o invitaţie plină de grandoare şi autoritate a altui mare român, istoric şi militar Col (r) Dr. Mircea Dogaru, purcedem aşadar pe urmele grele, apăsate lăsate mărturie pentru prezent şi viitor, pentru Pământ şi Cer, de Paşi Pe Caldarâm Încrustări Istorice: De La Pace La Diktat (1815 – Viena – 1940)buletindecarei vol.1

 

   Preliminariile Părţii I-a presară Energiile risipite ale politicii de „pace”, propusă de Congresul de la Viena, din 18 Iunie 1815, sub genericul căreia se dorea instaurarea „restauraţiei” şi „legitimismul” dinastiilor înlăturate graţie evenimentelor desfăşurate.

   Regimurile dinastice subjugând aspiraţiile şi dorinţele naţiunilor ce se luptau să redevină state naţionale, au creat în 1815 „Sfânta Alianţă” pe trunchiul monarhiilor Prusiei, Austriei şi Rusiei, înăbuşind mişcările naţionale de eliberare, precum Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, transformând Vatra Principatelor Dunărene în teatru de operaţii pe care s-au desfăşurat conflictele armate ale acestor mari puteri.

   Hegemonia imperialilor au „legiferat” samavolnica lor imixtiune în hotarele Daciei noastre, după tocmeala lor mişelească şi ticăloasă, astfel: Bucovina încorporată la 1775, de Imperiul Habsburgic, Basarabia luată ca pradă de război în 1812, de Imperiul ţarist, Ardealul anexat la 1867, de Austro-Ungaria, iar România Mică înfăptuită sub Alexandru Ioan Cuza să rămână în conflict cu Poarta Otomană.

   Păşind pe Drumul ardelenilor – via Calea Dacilor liberi, autorul s-a oprit să cinsteasă memoria Neamului prin monumentul de la Carei închinat lui Mihail Eminescu, prin grija Adunării Generale Astra de la Carei, din 13-15 Octombrie 2017, cu participarea tuturor Despărţămintelor ASTRA din ţară, Republica Moldova, Serbia, surprins şi cuprins de emoţia regalului eminescian stârnit de distinsa doamnă Daniela Ciută, la care s-a adăugat admiraţia monumentului venerării ostaşului român, reculegere şi recunoştiinţă la cel al deportaţilor şi refugiaţilor, bucuria întâlnirii cu mari români precum col. (r) Voicu Şichet, coordonatorul volumului „Părintele Vasile Lucaciu în revista sătmăreană Eroii Neamului”, sau alţii.

 

   Din Odiseea sângeroasă a primului război mondial desprindem câteva caracteristici însemnate, destul de edificatoare pentru importanţa instituirii Adevărului istoric. România aliată cu Rusia, care între timp devenise U.R.S.S. a fost nevoită să lupte cu germanii, duşmanul declarat şi cu bolşevicii, duşmanul nedeclarat. Armatele ruse dezertaseră de la respectul militar, devenind bande anarhice, violente, laşe, trădătoare şi ucigaşe, îndreptate mai întâi împotriva ofiţerilor lor, iar apoi în complotul asupra Casei regale, a guvernului şi instituirea „sovietelor”, astfel, că se impunea imperativ dezarmarea lor. „Generalul Constantin Prezan s-a achitat însă cu brio de misiunea anihilării şi dezarmării soldaţilor ruşi…, căruia i s-a alăturat locotenent-colonelul Ion Antonescu, şeful Biroului de Operaţiunil din Marele Cartier General, reamintind că: „Prin atitudinea mea, recunosc brutală, am determinat la Iaşi, în contra voinţei guvernului şi într-un moment de ezitare a Comandamentului, acţiunea de dezarmare a bolşevicilor de la Socola şi a armatelor ruseşti din Moldova.” (Constantin Moşincat, Paşi Pe… Caldarâm Încrustări Istorice: De La Pace La Diktat (1815-Viena-1940 buletindecarei, vol. 1, Ed. Primus Oradea 2020, p. 62)

   Schimbarea guvernului de la Petrograd în Iunie 1916, prin Boris von Sturmer a avut ca obiectiv încheierea păcii separate cu Germania. Tratativele secrete desfăşurate în Suedia într-o staţiune balneară prevedeau împărţirea teritoriului României: „ruşii să ia Moldova până la Carpaţi; Galiţia (de la Austria) urma să treacă la Germania, iar în locul Galiţiei, Austria să primească Valahia (Muntenia) şi Oltenia.” (ibid., p. 64)

   Alea Iacta Est ! – Zarurile au fost aruncate! Regatul Român a intrat în război în 15 August 1916. Începutul promiţător a devenit repede o retragere forţată, cu biruinţe spulberate, dar înfrângeri demne, cu eroism şi martiraj la tot pasul, ocuparea Capitalei, apoi stabilizarea frontului pe aliniamentul Focşani – Nămoloasa – Galaţi. Franţa după marea Bătălie de la Verdun (21 Februarie -18 Decembrie 1916)  a supravieţuit prin intrarea României în război de partea Antantei, dar încheind tratatul secret cu Rusia ţaristă, a trădat interesele româneşti. A fost nevoie de sprijinul Misiunii militare franceze, de aportul marelui general filoromân Henri Mathias Berthelot ca Franţa să se revanşeze, de strategia şi vitejia marilor comandanţi ai Armatei române şi de sutele de mii de jertfe de sânge curat ale Eroilor şi Martirilor români.

   Cercetarea istorică laborioasă conduce implicit la antropologie, la cosmos, la cugetarea filosofică, la revelarea religioasă a cunoaşterii istorice, deschizând căutătorului orizonturi nebănuite ce gravitează în jurul Adevărului, ce ne descoperă fiinţa socială a unui popor aşezat de Dumnezeu, primordial în Vatra sa Strămoşească, luminat de acte şi trăiri spirituale, însetat de Absolut, flămând de Libertate şi Dreptate, nemărginit de Iubire, transformând totodată Omul (autorul), Opera, Naţia şi Lumea într-un Cult al slujirii şi slăvirii Pantheonului Sfintei Tradiţii ce impune statornicie şi dăinuire Neamului dacoromân şi Bisericii lui Hristos.

   „Originalitatea şi identitatea permanentă a unui popor, afirma profesorul Alexandru Nemoianu, sunt exprimate în trăinicia Tradiţiei lui. Tradiţia, care exprimă cel mai fidel personalitatea poporului, adică tot ce rămâne statornic. Tradiţia ţine de spiritualitate şi de raportul cu sinele cel mai intim şi, se poate spune, reprezintă modul în care absolutul este exprimat de un anume popor. În această înţelegere avem nevoie de Tradiţie pentru a ne aminti permanent cine suntem. Tradiţia este ceea ce face un Popor unic, căci în ea se cuprinde modul în care un popor defineşte şi înţelege diferenţa dintre frumos şi urât, dintre drept şi nedrept, dintre adevăr şi minciună, dintre bine şi rău. Tradiţia este experienţa existenţială a Neamului şi în ea se păstrează frumuseţea autentică.” (Alexandru Nemoianu, Despre statornicie în Revista  LOGOS şi AGAPE, 6 August, 2020)

   În fragmentul rezervat Revoluţiei din Transilvania – 1848, autorul a pornit motivat şi de sentimentul care i-a unit soarta cu Voichiţa Maria în biserica din satul Portiţa, pe şoseaua Carei – Andrid, la 15 km sud de Carei. „Atunci am aflat de existenţa stampei care reflecta chipul lui Avram Iancu în Vestul României, într-un mod aparte, cu vibraţie patriotică. Viaţa spirituală a acestei vetre româneşti a cunoscut o notorietate prin prestigiul preoţilor Ioan Dărăban (1821-1833), Ilie Trochnea (1833-1845), Theodor Pop Dan (1845-1853), Vasile Vancu (1853-1878), Emanoil Creţu (1878-1881, Gheorghe Chereji (1883-1903), Andrei Bogdan (1904-1925), care au avut un rol important în sădirea şi cultivarea sentimentului naţional. Preotul Vasile Vancu împreună cu Ioan Munteanu au contribuit la elaborarea Proclamaţie de la Blaj” (ibid., p. 82)

   Stampa lui Avram Iancu şi a căpitanilor săi, exprimă „evocarea nobleţii de gând şi a dârzeniei de fapte: Avram Iancu, Petre Dobra, Ioan Buteanu, Nicolae Solomon, Simion Balint, realizată de Barbu Iscovescu şi imprimată în 1850 la Paris, „Stampa, după viziunea lui Constantin Mălinaş „e un adevărat pantheon grafic al revoluţiei”, iar Cristina Bursuc mărturiseşte că a vegheat mai bine de un veac în biserica din satul Portiţa. Astăzi se află la loc de pomenire în Muzeul Episcopiei ortodoxe din Oradea.

   Mândria bisericii din satul Portiţa mai este legată şi de cinstirea cărţilor vechi liturgice, precum celebrul Liturghier de la 1713, al lui Antim Ivireanul.

   La 10 Mai 1928, a avut loc premiera piesei de teatru în 4 acte şi 7 tablouri „Avram Iancu – tragedie istorică” în viziunea inimoasei şi distinsei Galliei Tudor, reflectând mândria naţional – creştină şi spiritul Crăişorului munţilor, plămadă din cremenea neînfricatului voievod Menumorut, din care desprindem scena venirii emisarului lui Kosuth Lajos, Voşvari, fost Feher Pal la Crăişorul Munţilor, pentru a-l convinge să treacă de partea tiranului său Kosuth Lajos.

   „Voşvari, desface pachetul din mâna soldatului care l-a însoţit şi grăieşte cu curaj.

   Ţi-am adus mantie, sabie (cu pietre încrustate pe mâner) şi calpac de-ale lui Arpad, precum şi un decret de General Gubernial! (Îi dă un plic sigilat). Şi aşa gătit, să mergi la Budapesta, unde am ordin să te duc!

 

   Avram Iancu – (Le ia din mâna lui, le priveşte dispreţuitor şi i le aruncă la picioare). N-am nici un respect pentru penele acestea de tirani! Nu voi îmbrăca niciodată corcoaţele voastre, atâta timp, cât poporul meu e nedreptăţit de voi! …Kosuth Lajos nu va avea cinstea să mă primească de amic; regret!

 

   Voşvari – (Adună hainele de pe jos şi le dă soldatului, apoi, prinde steagul din mâna lui, îl sfâşie enervat şi-l aruncă la picioarele lui Iancu). Hai, scoate sabia Iancule, pe viaţă şi pe moarte! Noi doi. Tu ai martori pe Căpitanii tăi, iar eu, numai ofensa adusă memoriei lui Arpad şi insulte adresate lui Kosuth Lajos!

   Avram Iancu – (Liniştit). Ooo! Opreşte-te, Voşvari, nu mă bat cu tine!

   Voşvari – Nu te mai baţi cu mine, zici?!. Explică-te!.

   Avram Iancu – Ai fost în casa mea pe cale paşnică, la Vidra, şi odată ce ai stat la masa mea, nu te mai pot lovi!. Este un principiu moştenit de la Decebal al nostru!.

   Voşvari – Bine atunci deleagă pe căpitanii tăi!.

   Avram Iancu – Linişteşte-te Voşvari, nu vei fi ucis mişeleşte, aici unde ai venit cu steag alb, şi nici măcar prizonier, deci vei pleca teafăr, păzit de oamenii mei, până vei găsi trupele tale. Apoi vom lucra în mod cinstit, fiecare în fruntea oastei lui!. De vei cădea, aşa ţi-a fost ursita, de vei scăpa, norocul tău!. Acum noroc bun!.(Îi întinde mâna).

   Voşvari – (Mişcat îi dă mâna, apoi salută milităreşte). Îţi mulţumesc!. Nobil principiu avea Decebal!” (ibid., p. 85)

   Testamentul lui Zamolxis, al lui Burebista, al lui Decebal, şi-al tururor regilor şi voievozilor noştri, inclusiv Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, puneau înaintea Patriei pe Dumnezeu, iar în sânul ei aşezând pe conducătorii aleşi şi poporul neînfricat şi credincios, păstrând dincolo de demnitatea dacică şi onoarea Cavalerului trac.

   Acest fapt, măreţ şi monumental ce se înscrie între marile Minuni ale lumii – Onoarea Cavalerului trac, nu l-au înţeles niciodată duşmanii noştrii creştini şi necreştini, nu l-au înţeles regii străini care au vitregit Ţara sub cârmuirea lor vremelnică, nu-l vor înţelege pururea oligarhia politicienilor de ieri şi de azi, renumiţi doar prin palavrele lor fără noimă, vorba lui Nicolae Steinhardt, ce pozează în „democraţi” de „dreapta”, „nedecişi” sau de „stânga”. „Nous avons assez de ces gens sans honte, dont l’insolence en matiere religieuse est rendue insupportable par leur irreligiosite meme, de ces discoureurs, ces acolytes de politiciens, costumes sans  gout en habit de ville.” <<Ne-am săturat de aceşti oameni fără ruşine, a căror insolenţă în materie de religie este insuportabilă tocmai din cauza ireligiozităţii lor, de aceşti palavragii, de aceşti acoliţi de politicieni, îmbrăcaţi fără gust în haine de oraş.>> (N. Steinhardt/ Em. Neuman, Eseu despre o concepţie catolică asupra iudaismului – Iluzii şi realităţi evreieşti. Mănăstirea Rohia, Polirom, 2011, p. 91)

   La afirmația profetică Ioan Aurel Popovici că „şi miturile şi legendele fac parte din istoria unui popor”, aş adăuga că Adevărul, Dreptatea, Demnitatea, Iubirea, Libertatea şi Onoarea întregesc însă conştiinţa suverană a unei Naţiuni creştine.

   Omagiul pios adus de autor Profetului Mihail Eminescu, prin paşii purtaţi la Ipoteşti, Putna în 1971, la Budapesta în 2006, pe urmele generalului Georgescu P. Ion, care a sădit Codrul Eminescu prin cei 10.000 de brazi, care au sădit numele EMINESCU la 50 de ani de la urcarea pe cer a Luceafărului, la Raşca, Seini, Carei 2017, anual de 15 Ianuarie la Oradea, ne apropie de „Suma lirică de Voievozi”, familiarizându-ne cu călduroasa, vulcanica revistă „Familia” a lui Iosif Vulcan, care a ilustrat portretele marilor bărbaţi şi perle din strălucitoarele lor opere: mecena bihorean Nicolae Jinga, Dimitrie Bolintineanu, Timotei Cipariu, Elisa Circa, Dora d’Istria, Ioan Popas, Constantin Rosetti, George Bariţiu, Gheorghe Lazăr, Avram Iancu, Horea, Cloşca, Vasile Alecsandri, A. Papiu Ilarion, A. Treboniu Laurean, George Tăut, Aron Pumnul, Alexandru Sterca Siuluţiu, Simion Bărnuţiu, Samuil Vulcan, Andrei Şaguna mitropolit şi baron, George Continue reading „Gheorghe Constantin NISTOROIU: Constantin MOŞINCAT- Paşi Pe Caldarâm Încrustări Istorice. De La Pace La Diktat (1815 – Viena – 1940)buletindecarei vol.1” →

Grațiela POPESCU- GIUVARA: IT ANALYTICS IN ACTION (II)

***Sever Spânulescu, ARM Microcontrollers Programming for Embedded Systems: STM32F4-Discovery CMSIS and HAL-API in IAR-EWARM or Keil-MDK Kindle Edition

Sever Spânulescu, ESP32 programming for the Internet of Things: HTML, JavaScript, MQTT and WebSockets solutions (Microcontrollers and IT Book 1) Kindle Edition

         Microcontrolerul este un circuit integrat (IC) care conține, pe lângă unitatea de procesare CPU și alte circuite specializate, precum memoria fixă ROM (Read Only Memory) sau memoria volatilă RAM (Random Acces Memory), sau alte circuite specializate precum convertoare digitale etc.

         Receptarea mediatică a studiilor despre microcontrolere –vorbim despre studiile de top 1 în cibernetica mondială – ce aparțin distinsului universitar roman, profesor doctor Sever Spânulescu, receptarea publică

 a fost deseori doar informativă. Jurnalistul, dar și publicul, vor fi, în mod evident, frapați de ascensiunea românească, într-un domeniu exclusivist hi-tech.

          Dar să trecem de bariera strictă a informației de presă. Semioticianul Jean Baudrillard făcea, în mod constant, comentarii despre hiperrealitatea science-fiction ce caracterizează Statele Unite. Spre exemplu, Salt Lake City “are transparența și curățenia supranaturală ca din altă lume a unui loc din spațiul cosmic”, marele deșert din Vest este “un fragment de peisaj de pe o altă planetă, un loc unde domnește o altă temporalitate, mai profundă” sau,  în  institutele de cercetări de la Torrey Canyon “sunt îndeplinite toate cerințele biologice ale viitorului, combinând grandoarea geologic neatinsă a pământului cu tehnologia informațională a unei stații orbitale” (America, Jean Baudrillard). Eseurile ne fascinează prin dominanta semnului, chiar fetișism semnificant, de semiotician ce reduce la un joc referențial al semnificației, complexitatea “cyberpunk” a Americii. Cunoașterea teoretică, obiectivă, empirismul, devin transfigurare, abstract, fișe de antropologie culturală, sau model recurent al cunoașterii.

         Tehnologia hi-tech reprezintă o mișcare de avangardă inclusiv a limbajelor.

         Structuralismul, mentalitatea obiectivantă a științei moderne, s-au transformat, atipic, în adevărate “utopii” și paradigme necunoscute omului obișnuit, care are nevoie de o popularizare științifică a subiectului.

         Sunt cărți cu un scop formativ,  limbaje de programare adaptate unor “entități ezoterice” (microcontrolerele), fără a avea nimic narativ din teoria conspirației, semnificând complex, Continue reading „Grațiela POPESCU- GIUVARA: IT ANALYTICS IN ACTION (II)” →

Mircea DAROȘI: Ion Minulescu sau ,,Romanța celui care s-a întors’’

Interesat de viețile unor personalități importante din istoria literaturii române, Alexandru Florin Țene promovează modelul monografiei romanţate, construindu-şi propriul său proiect. Conceptul nu este ceva  nou în lumea editorială, ci o formă  prin care personalitatea evocată devine personaj principal de roman. În cele patru volume realizate în ultima vreme, Al. Florin Țene  ne aduce în prim plan pe scriitorii Gib Mihăescu, Alexandru Macedonski, Radu Gyr și Ion Minulescu. Împătimit de actul cercetării biografice, el este un foarte bun cunoscător al literaturii române, dar și un talentat scriitor, ,,complex și nuanțat ”, care își înnobilează munca cu fiecare carte scrisă şi publicată, recuperând  în special valorile culturale rămase într-un con de umbră. Mergând pe urmele lui Ion Minulescu, scriitorul clujean reușește să ofere cititorului posibilitatea să găsească detalii reale asupra vieții poetului, dar totodată să dea frâu liber fanteziei, acolo unde biografia nu reușește să desăvârșească lucrurile nesigure. Pe soclul realității trăite de acest personaj, el construiește o poveste pe care o trece prin filtrul simțirii sale. Nimic din ceea ce este firesc și inedit din viața lui Ion Minulescu, nu îi scapă. Poetul este înfățișat ca un om supus destinului său, cu performanțele, dar și cu neîmplinirile vieții, cu ciudățeniile, extravaganțele și viciile sale. La fel ca și personajele celorlalte biografii romanțate, Al.Florin Țene îl redescoperă pe  Ion Minulescu, îi creionează cu abilitate portretul, din care aflăm că era un nostalgic și enigmatic, dar și un sentimental notoriu, pentru care femeia a reprezentat încă din primii ani ai tinereții o mare iubire.  El nu își propune să abordeze din punct de vedere critic opera poetului, ci se oprește asupra vieții lui particulare, însă nu uită să spună că a avut mulți admiratori, dar și detractori.

Cartea pune în valoare toate informațiile pe care biograful vrea să le aducă la cunoștința cititorului. Se îndepărtează cât mai mult de stilul academic, respectând însă şi unele rigori ştiinţifice, precum trimiterile bibliografice,  iar prin talent  se apropie de literatură, de această formă sensibilă a romanului biografic. Prin ficțiune, nu se abate de la reperele cunoscute ale vieții acestei personalități, se documentează temeinic și interpretează datele culese din biblioteci, arhive sau alte instituții de specialitate și, mai ales,  studiază foarte atent întreaga operă minulesciană. A călătorit mult pentru a cunoaște locurile natale ale poetului, a stat de vorbă cu oamenii mai în vârstă și s-a folosit chiar și de informațiile primite de la Claudia Millian,  soția poetului, pe care a vizitat-o în tinerețe, când nici nu se gândea că va întreprinde cândva un asemenea demers. Căutând urmele lui Ion Minulescu,  Al. Florin Țene face apel la informațiile unor scriitori cunoscuți, care și-au interferat viața cu cea a poetului (Eugen Lovinescu, George Călinescu, Beniamin Fundoianu ș.a). Din cărțile lor și din documentele de epocă împrumută ,,concepte, limbaj, atmosferă ” și alte elemente care dau cărții un farmec aparte. Cititorul are posibilitatea să savureze stilul personal al autorului care, îmbrăcând o viață în poveste, își lasă amprenta inconfundabilă asupra textului. Ajuns la cea de-a patra carte de acest fel, Al.Fl. Țene are deja o experiență remarcabilă în domeniu, o capacitate de sinteză bine așezată și o judicioasă relevare și îmbinare a elementului biografic major cu cel mărunt, dar semnificativ. Discursul său narativ este plăcut și atractiv, provoacă interes pentru oricare cititor. Există o lejeritate cu care autorul povestește toate întâmplările, lejeritate care trebuie pusă  pe seama stilului, a limbajului și a unei structuri morfosintactice bine închegate. Narațiunea alternează cu informaţiile despre instituții publice, evenimente istorice și culturale, întâlniri cu oameni de litere, artiști de seamă din țară și de peste hotare și ne introduce în epoca și mediul social în care a trăit și creat îndrăgitul poet al romanțelor.Nu lipsesc nici versurile minulesciene şi  descrierile peisagistice, care încununează conținutul lucrării.

Continue reading „Mircea DAROȘI: Ion Minulescu sau ,,Romanța celui care s-a întors’’” →

Daniel LUCA: A suferi de neiubire

             Femeia trăiește pentru a iubi și pentru a fi iubită. Acesta este rostul ei, dezvăluit de Daniela Mihăeș în volumul de versuri Acea femeie din mine (Editura Pim, Iași, 2020).

            Prin urmare, neiubirea este o adevărată boală care mistuie pe dinăuntru („nimeni nu are inimi de iubit. / nimeni nu iubește, doctore… / și eu sufăr de neiubire” – ce faci în seara asta, doctore?).

            Dar nici a iubi nu este deloc ușor, dragostea navigând între tristețe și bucurie, între fericire și suferință, stări care se succed într-un adevărat montagne-russe. Iubirea, așadar, doare – la propriu („vezi, nu știu cu ce să-mi asortez durerea. / poate ar trebui să o acopăr, / dar nicio haină nu o poate ascunde. / voi merge goală / precum mi-e sufletul” – nu ți-a spus nimeni că în luna mai plouă).

             Carnalitatea nu este refuzată, ci îmbrățișată și trăită ca o trecere prin moarte spre a renaște („ții minte când ai tras obloanele lunii peste / noi și m-ai învățat să fac dragoste? să / nu murim, mi-ai spus, să nu murim!” – scrisoarea unei bezmetice către un bezmetic; ideea este reluată și în urma să murim, dar fără a avea aceeași consistență), atâta timp cât trece dincolo de trup, în suflet („ploaia asta și ploaia din mine / pornite din / inima Ta” – vreau să-mi plouă cu tine).

            Atunci când sufletele intră în dezacord, povestea de dragoste se îndreaptă spre final (sufletul bărbatului: „am impresia că intru / într-o agenție de voiaj, / o cameră oficială / care vinde bilete / doar dus” – bună seara, dragul meu), făcând loc renunțării („după fiecare iubire / electroșocuri la minut… / ce dureri! / toate astea m-au obosit / și-am renunțat să mai iubesc” – viața e un bulevard). Renunțare care nu poate fi, însă, de durată, iubirea nelăsându-se așa ușor alungată din scenă („e posibil să-mi lipsească / brațele, inima și ochii – / de fapt / îmi lipsește iubirea” – mă tot gândeam), determinând femeia să iasă din iadul în care singură a pășit („cred că acesta e iadul: // propriile tale căderi, / propriile-ți slăbiciuni, / propria-ți durere / ca o tortură te biciuie” – toate zilele vor cădea într-o singură zi).

            Inima pulsează în ritmul iubirrii, putându-și schimba atât forma („nu-mi aduc aminte / să fi avut / inima în formă de inimă” – ca într-o pictură boemă), cât și locul, plecând din cutia Continue reading „Daniel LUCA: A suferi de neiubire” →

Christian W. SCHENK – Mesajul unui talent literar în configurația tinerei lirici de azi

Poezia nu a murit, – nu va muri, pentru că ea este o componentă esențială a sensibilității umane; – ea își are locul discret în adâncul ființei umane, un modus vivendi a naturii noastre.

Așa credea și poetul național al românilor, acum mai bine de un secol, așa crede azi și un tânăr poet al vremii noastre Claudiu Dumitrache, – pe același meridian, cu alt limbaj, cu alte orizonturi ale recepției lirice, cu alt conținut în vălmășagul realităților contemporane!

Lumea cuvintelor încărcate de înțelesuri e purtătoare de mesaje ale poetului care mai crede în miracolul poeziei, în arta sublimării adevărului subiectiv, dar care vorbește inimii semenilor săi.

Astfel, în „Boemia unui mort” descoperim aceste versuri puse într-o matrice însuși existenței poetului, a percepției sale. Ilustrul principe savant, membru al Academiei de Științe din Berlin, Dimitrie Cantemir, care a domnit puțin (1710), contemporan cu Petru cel Mare, aliat al acestuia contra turcilor la Stănilești, rămas în memoria posterității prin opera sa genială, care l-a înscris în rândul celor mai de seamă oameni din Europa acelui timp, pe frontispiciul bibliotecii St. Généviène (patroana Parisului), aflate alături de Panteonul Franței, Cantemir a scris acest mare adevăr în Hronicul vechimii romàno-moldo-valahilor din 1716: „Limba nebiruit martor este (Lingua invincibile testimonium est), ceea ce este adevărat nu numai pentru istorie, pentru arta literară cât mai ales în primul rând pentru poezie! Iubirea față de frumos, iubirea golită de straie pământești țintind înverșunat spre moralitate, spre moralitatea poeziei, dar și spre estetica urâtului cu tente expresioniste”.

Continue reading „Christian W. SCHENK – Mesajul unui talent literar în configurația tinerei lirici de azi” →