Daniel MARIȘ: Dansând cu sinele

La granița dintre trăirea eului și propria mitologie poetică, Camelia Cornea proclamă cu multă dezinvoltură „Eu am văzut întunericul / înaintea erei mele”.

Spiritul odiseic, lucid al poetei denotă o exigentă măsură a decantării zonelor profunde ale poeticului,   într-o lume întoarsă la originarul hiperbolizat și exibat al convulsiilor evanescente: „între cer și pământ / e ora când demonii / încearcă să mă convertească / cu seducții fecunde”.

Substratul biografic  al scrisului devine un prilej semnificativ și semnificant de interpretare a claustrării, a tresăririi și nostalgiei paradisiacului. Interioritatea melancolică și efervescentă poartă stigmatul crizei tensionate dintre stările de spirit, permanent activate de o memorie orgolioasă și temătoare în același timp. „Înfrunt demonii / umblu cu dalta / pe neuroni” reflectă acea stare de spirit a eului, fără nicio grilă prestabilită, prin care se întrevede o parte  din adevărata fizionomie a spațiului rămas fără nici un reper. Nu pentru mult timp însă: „Cele mai grele închisori / sunt fără pereți / acolo ucidem lumina / în fiecare zi”.

Trecerea de la conștiința limitei eului la acea dedublare capabilă să confere o maximă concentrare a emoției nu este una ușoară. Într-o căutare continuă a propriilor percepții, poeta preferă sinceritatea tranșantă în locul grohotișurilor fade, prăpăstiile adânci dintre real și ireal, spre a ilustra mai bine avatarurile timpului-cascadă, cu aurora cathartică menită a deghiza ființa ambiguă, provizorie: „în cea mai albă noapte / îmi voi elibera mustangii din piept / să zburde liber / peste oasele iubirii și ale durerii”. Asemenea stări sunt redate cu voluptate și capătă o autentică patină de trăire aservită inefabilului, cu dese contrapuncte de reflexivitate, într-un timp ce curge imperturbabil dinspre trecut înspre viitor: „Aripi / deasupra nepăsarea / roată sunt îngeri / cântă un menestrel / poemul altei vieți / norul cărare nimicului / renaște”.

Continue reading „Daniel MARIȘ: Dansând cu sinele”

Daniel LUCA: Mini enciclopedie

           A treia carte a lui Daniel Mariş (după două volume de versuri) este dificil de încadrat într-un anumit gen, fiind rodul unei munci asidue de ani de zile. Practic, este o mini enciclopedie, cuprinzând citate pe diverse teme, file din viața unor personalități din varii domenii de activitate, unele comentate, altele doar consemnate, însă slujind unui scop nobil: memorabilitatea.

            Fiecare paragraf este un grăunte de înțelepciune, provenit din experiența altora. De multe ori ajungem să ne identificăm cu cei în cauză. Dumitru Augustin Doman afirmă despre cartea de față că „patria lui Daniel Mariș pare a fi Biblioteca”. Perfect adevărat, dar dincolo de bibliotecă se află viața cu multipelele-i fațete.

            Chiar dacă nu întotdeauna citatele notate aici sunt comentate, ochiul lui Daniel Mariș este vizibil, totul fiind filtrat prin prisma sa, lectura având un impact atât de puternic asupră-i încât a simțit nevoia să o împărtășească și altora.

            Sfântul Ioan Scăraru afirmă: „Căci scara te învață înlănțuirea virtuților… a celor trei virtuți de pe pământ care sunt: credința, nădejdea și dreptatea, iar dragostea este cea mai mare” (p. 178), aceste virtuți regăsindu-se cu asupra de măsură și în cuprinsul cărții de față, înrâurirea lor asupra sufletului omenesc devenind decisivă.

            Adeseori, iubirea nu cunoaște împlinirea, cauza fiind enunțată de Cesare Pavese: „De ce aproape toți oamenii au suferit o deziluzie în dragoste? Pentru că tocmai amorul în care s-au aruncat cu patimă trebuie să-i trădeze – potrivit legii că se obține numai ceea ce este cerut cu indiferență” (p. 173).

            Pe de altă parte, iubirea poate fi atât de mare încât să ucidă, după cum mărturisește Irinel Liciu, care se sinucide după moartea soțului său, Ștefan Augustin Doinaș: „Domnul meu și Dumnezeul meu, iartă-mă! Doinaș, dulcele meu, o prea mare iubire ucide” (p. 144).

            Scrisul este văzut de mulți scriitori ca o cale de a se salva ei înșiși, nefiind altceva decât niște martiri, după cum constată Ernesto Sabato: „Sunt martori, deci martiri ai unei epoci” (p. 42). Totodată, ei dau viață chiar și cititorilor lor: „Scrisul nu este altceva decât o transfuzie de sânge, fiindcă dau cititorului cel mai prețios lucru pe care îl au, lucrul cel mai dătător de viață” (Mihail Șișkin, p. 31). De altfel, creația, de orice natură ar fi, trebuie luată la modul cel mai serios cu putință: „Creează ca un Dumnezeu, poruncește ca un rege, muncește ca un sclav” (Constantin Brâncuși, p. 13).

            Chiar și societatea în ansamblul său este luată în vizor de autor, patriotismul, iubirea de neam și țară fiind de nezdruncinat: „Nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te Continue reading „Daniel LUCA: Mini enciclopedie”