Există în lirica nouă, contemporană, poeți care se afirmă în spațiul lor originar, dar apoi sfera acestei afirmări se lărgește pe plan național. Este și cazul acestui volum de poeme semnat de poeta Nastasica Popa, intitulat, cromatic, Gânduri indamine, unde se evocă întinderea stepei dobrogene și a Mării Negre. Legătura poetei cu acest spațiu mirific este una indestructibilă, firească și eternă, locul unde ea a văzut lumina zilei pentru prima oară. Regretatul Petru Poantă spunea în volumul bilingv Un pahar cu lumină. Poeți clujeni contemporani, Cluj-Napoca , 2005: ,,În cercetările mai noi, de altminteri, circulă tot mai insistent conceptul de geografie literară și el definește, destul de flexibil, tocmai influențele, mai vagi ori foarte evidente, pe care un anumit loc le exercită asupra creației; locul fiind înțeles aici atât ca peisaj, cât și ca spațiu cultural complex,,.Dobrogea este un astfel de spațiu, iar autoarea noastră demonstrează cu prisosință acest aspect prin acest la doilea volum, care este valoric pe o treaptă superioară volumului de debut, chiar dacă uneori este inegal sub aspect estetic. In completarea argumentului exprimat de criticul Petru Poantă, aducem aprecierile prof.univ dr. Pompei Cocean, cel care spune că spațiul mental habitațional identifică localitatea de baștină a fiecărui individ, adică spațiul în care acesta își formează primele reprezentări ale realității și ale cărui cutume și le imprimă în comportament. Piramida cu treptele care atestă legătura omului cu spațiul său de origine este concretizarea acestei teorii științifice. Iată care sunt treptele acestei piramide: 1. Pământul; 2. Casa; 3. Neamul; 4. Cutuma; 5. Mitul; 6. Dumnezeu. Toate aceste trepte se pot decela în poezia Nastasicăi Popa în plan lexical, metaforic, semantic și semiologic, iar volumul devine în felul acesta dovada vie că autoarea aparține spațiului dobrogean cu pământuri aride și munți milenari tociți de vânturile vremii: Se frânge sufletul și-n palme strânge,/ Mănunchi de vise-n malul care plânge!/ Și plec în Constelația de gheață,/ Mă risipesc… în lecția de viață (Pe un mal de mare
1. Pământul: a iubi din mâl o floare, În dram de lut să înflorească-n mine/ Lăstari cu flori stelare, indamine; Mi-ai redat din lut făptura,/ Viața-n luna lui brumar…/Când se-mpiedica natura/ Printre frunze și amar. Pământul este pentru poetă o mare de culori, cerul la fel, iar mărturisirea sa ni se pare deosebit de explicită: Culorile astrale eu le văd albatru verzui (indamine) la fel și gândurille mele sunt undeva…acolo printre acele culori, amestecate! Din albastrul cerului și verdele pământului! Aceeași culoare am văzut-o în ochii soțului meu! De aceea am numit gândurile mele …indamine! Iată, cât de frumos sună aceste metafore ale gândului și luminii: Se topește-n mine gându-naripat / Ce-nspică Lumina, provocând culori.Pentru că orice mișcare a gândului poetic este producătoare de lumină ca un lan de grâu care generează spice pe întinderea vastă a Câmpiei Române….
Nastasica Popa scrie o poezie cromatică, pe un fundal de albastru marin, adesea voronețian. Pentru că lumea este un Eden frumos colorat, iar inspirația poetei care vine din stepa dobrogeană și accentuează acest tip de frumusețe. Lumea pe care sufletul poetei o percepe este frumoasă, viu colorată și inspirată de influența spațiului marin. Parcă este evident că nu poți trăi în vecinătatea acestui mediu acvatic fără a simți adierile muzelor. Mai multe culori de cât însuși curcubeul se pot vedea în spațiul universului liric. Culori precum : indamină, albastru marin, stânjeniu, negru, carmajin, umbră, cerneală, noapte ,semantic variante ale negrului, se observă doar pulsatoriu:, precum o pată de culoare pe un perete obscur, ca un tablou de Klimt: „lumină îmbujorată”, rubiniu, „maci aprinși”, licurici, jar, „coama Lunii”, „zarea marmorată-n alabastru”, timpul sângeriu, anotimpul ruginiu, curcubeu rubiniu etc. Poeta Nastasica Popa, al cărei suflet blând și generos vibrează la frumusețea lumii, aduce în fața cititorilor perle de limbaj metaforic , pe care i le inspiră marea sau spațiul frumos dobrogean, unduindu-se pe ape/ În flori albe-violet…Lumea din care se constituie arhitectura poemelor este mineralul cu multitudinea de derivate ale sale (silvină, argint, topaz, rubin, mărgean, plumb, ivoriu, jad, cuarț, celestină, micele), teluricul (glod, mâl, „muza magmei”, tină, perisip, „lutul. Pământul devine o stea miraculoasă în poezia Dobrogei.
2.Casa: E tristă casa ta, măicuță…/Și-au scuturat castanii frunza/Iar florile-au murit în glastră,/Păienjeni țes prin colțuri pânza,/Iar tu îmi pari așa micuță! La casa ta e-o țiglă spartă,/ Pe lângă hornuri, ploaia plânge./ Odaia-mi pare-acuma sumbră, / Auzi…? A scârțâit portița../.– Nu-i nimeni, mamă! Poate vântul,/Că s-a pornit de două zile,/ Din pomi a scuturat veșmântul!/– Ba… iaca, mi-a venit fetița! Măicuța bătrână mai stă de veghe în casa părintească, așteptându-și odrasla. Peste imaginea fiicei din prezent, în mintea mamei tulburată de boală se suprapune aceea din trecut, când fata era școlăriță. Faptul o impresionează pe poeta noastră, iar trăirea acestei iubiri pentru mama generează poezie, căci asemeni regelui Midas, tot ce atinge poeta devine …aur al creației; până și tristețea profundă cauzată de boala mamei…
3.Neamul se regăsește în poezia acestui volum prin accentuarea plaiurilor dobrogene, unde neamul ei de …tătăroaică trăiește, iubește, creează constant. / Ți-aș da măicuță stelele-n arcadă/ Și Luna de pe Cer, dacă aș putea./ Mi-este sufletul bucată de cutea,/ Când starea ta începe să decadă.
4.Cutuma: Se scurg în fereastră flori înghețate,/Țipă sinistru cucuveaua-n aiept, ne spune poeta, amintind de credința că pasărea nocturnă ar fi prevestitoarea morții, conform credinței populare. Recucerirea și aducerea în planul prezentului a frumuseții vârstei primare a iubirii se face ea însăși prin incantație: „Mângâia-voi prin pădure/ Cu-n parfum de iasomie,/ Ochii tăi ce pot să-ndure,/ Rana-n piept ca de secure”, căci în spațiul erosului poeta inventează noi cutume, noi gesturi ritualice de tandrețe întru eternizarea iubirii. Indamină, nard, celestin, jipan, chimval, ogeac sunt câteva cuvinte neaoșe, iar altele precum astruce, comând, exitus, smârd, sunt folosite pentru a marca mesajele negative ale ființei în suferință. De multe ori însă aceste cuvinte au doar sens de metaforic, nu și peiorativ, ele accentuând obiceiurile de limbaj ale dobrogenilor.
5.Mitul apare în dinamicul ce evoluează dinspre elanul creator prin motivul zborului: „zborul înalt”, „cal ce aleargă-n crupadă” către violența nemărginire a mării „izbite talazuri”, liniștindu-se doar în încremenire la auzul lirei lui Orfeu, prințul trac: „Până spre mal de mare, să-ngenunche-apusul,/ Să stea-mpietrit în valuri, fie-ne supusul”. Baladele și poveștile Dobrogei se manifestă în textul poetic: – Ești balada fetei din sânger / Ce coboară din munți către șes,/ Copila cu suflet de înger…
6.Dumnezeu este invocat în rugăciune sau psalm, secvențial, combinat cu temele mari ale creației poetice: iubirea și timpul, căci toate apar sub oblăduirea Lui:
Mai lasă-mi, Doamne, ce-i frumos,/ În anotimpul ruginiu/ Să sorb iar vinul Tău zemos/ Din curcubeul rubiniu.
Două teme mari se conturează din versurile acestui volum: iubirea și timpul. Vorbim de iubirea aceasta trecută peste apa Styxului în plan existențial, dar cât de vie și nemuritoare trăiește ea în sufletul blând al poetei, împărtășită generos tuturor celor din juru-i, de la firul de iarbă până la steaua din inaltul cerului: Și patru ochi râdeau, sortiți într-o chemare/ De timpul sângeriu, mustrat de dor năpraznic./ Se scuturau din cer povești din nopți amare…/ Pe umeri îmi așterni sărutul tău obraznic. Iubirea care mișcă dantesc sori și stele este axa principală a rotirii universului poetic în volumul Gânduri indamine: M-aș ascunde printre lotuși,/Către zori, când crezi că plouă,/Să beau picături de rouă/ Să le simt în trup răcoare/ În nopți calde-n lună nouă.//M-aș ascunde-n miezul florii,//Printre dulcile stamine,/ Din doruri să-mi mai termine,/ Picurând pe buze miere/ Să le sorbi doar tu,străine! De la mineralizarea lumii, într-o primă viziune, sinestezia poetei construiește metafore superbe: „tăcerile încărunțesc durerea”, „ De timpul sângeriu, mustrat de dor năpraznic / Fluturii-i strivesc sub fructul iubirii,,// Sub clarul de Lună cireșul e nins…/ De îngeri și fluturi; Mai lasă-mi iubirea, spre seară/ În bob de mărgean și smaralde ,/ Sub clarul de lună, de ceară/ În marea cea mare s-o scalde; conjugarea iubirii cu marea devine inerentă în volumul dobrogencei noastre. Spațiul terestru se îmbină armonios cu cel acvatic fără a se respinge, parcă într-o lege a atracției universale. Până și lumea aceea nevăzută este legată de noi în mod indestructibil, așa ne asigură poeta, indiferent de anotimp: Fantasmele iubirii ce-mi par a fi aproape/ De un ținut sălbatic, pe geam flori de cristale.
Invocarea timpului include și o rugă menită să ceară îngăduința acestui implacabil element al existenței umane: Mai lasă-mi în gânduri, sub petic de cer/ Zorele-nflorite prinse-n liane,/ Și greieri să-mi cânte, noapte de noapte,/ Să-mi curgă prin vene, astre, noiane…/ Lasă-mă, Timpule!… Pierdută-s în ger.
Timpul este doar al iubirii, nemuritor, egal sieși, doar anotimpurile mai străbat secvențial întinderea sa infinită. Vremea o clipă mă-mbată-n păcate,/ Scutură cerul, l-adună-n clepsidră; sau În așteptare vremea e menită,/ Adăpostită ca-n scoarțe de stejar. ” Timpul : Miroase a toamnă în straiul livid,/ A clipe durute și plânse de ploi,/ Mocnite în trupuri, apoi se scurg sloi,/ O lume de alta o-mpart, o divid; ca anotimp al curgerii se afirmă puternic prin lexicul inedit și original: „boabe de rouă”, brumă, neguri, moină, „firul ierbii”, „primăveri brodate”, dar mai ales toamna, interlocutor privilegiat în poemele Mâine must să-mi aduci și Din legile supreme, prilej de tânguire în foșnetul de Frunze, în numele iubirii.
Poeta se află în volumul acesta la o vârstă a ființei când sufletul se pregătește de marea trecere, iar eul liric ar încerca să oprească acest ceasornic cu care ni se măsoară destrămarea: Spre zările-albastre… Ah, timpule rău!/Mai stai, nu mă grăbi! Să las ce mi-e drag?!/ Pământene culori, albastrul marin,/ Un val ce despică mărgeanuri șirag…
Întreaga natură este copleșită de iubirea care se răsfrânge din trăirile puternice ale ființei îndrăgostite. Regretul paradisului pierdut în planul erosului o determină să se retragă în trecut, reveria și evocarea paseistă sunt prilejuite de un gest, o notă, o frunză, un val de mare: „ Auzi iubite, cum te strig./ Se zbuciumă și zarea / Cu țipăt surd și ostenit…/Plânge, în valuri, marea!/ Se zbate talazul de frig.
Din noianul de timp vreau iar să te-aduc,/ Dar valul de mare nu pot să-l cuprind,/ Prin negura vremii îmi pare caduc,/ Tăcerea cuvintelor tale asprind.”
Vestita manevră de cal troian lexical (cum o numește prof. Vladimir Pop) a obligat autoarea să adauge un glosar la textul unor poezii, fapt neobișnuit în poezia lirică și nu absolut necesar, în opinia noastră. Căci aici se impletesc frumoase cuvinte regionale, specifice Dobrogei, cu aromă de plante din Bărăgan cu neologisme științifice, arhaisme; o paletă diversă de termeni care sporesc frumusețea textului liric în plan vegetal, precum: reavăn”, crâng, „ramuri de sânger”, iriși, „trandafirul mumă”, avram, nard, „frunzele olive”, lupin, „pură azalee”, fragă, „floare de nufăr”, „bătrânul jipan”, costrei, umbelă glodul ce m-a zămislit. Celestul și cosmicul marchează gama largă a diversității lexical – semantice: stele, curcubeu, zarea, „Luceafărul de ziuă”, „noaptea cu Lună”, silfide, acvaticul se manifestă omniprezent: noian, „ape retrase”, „izvoare-nvolburate”, „învolburată-i marea în furtună”.
Muzicalitatea versurilor se poate decela din auditivul care stabilește echilibrul erosului între suferință și armonie pentru că pe buzele cântecului și ale cântărețului se naște poezia: („Și greieri să-mi cânte, curg triluri în suflet”,„glasuri de cavale”, „Strâng picurii ploii… andante viori,/ Solfegii prin suflet, surâd cu fiori.), dar și „talazu-n tânguire”, „țipă pescăruși sinistru”; palpabilul evoluează antitetic între „mătăsuri diafane” în tărâmul protejat, în zona aceea a cuibului iubirii fericite, dar ciob, zdrobire, „spartă oglindă” și „sufletul țăndări” în zona de impact a eului poetic cu durerea ființei. Imaginile tomitane ale înghețului și frigului se frământă ca în bolgia din urmă a Infernului dantesc : „sufletul sloi”, „flori înghețate”, „tristețea-n cristale”, „straie de gheață”, „Ninge, iubite… și geru-i năpraznic”, „Prin troiene aleargă vântul turbat”.
Căci și aici olfactivul, terapeutic ori cu rol paleativ (obligeană, ambră, levănțică, iasomie, livan, mosc, busuioc, „cafeaua aromată”, sulfină, rozmarin, „iz de gutui coapte”, „risipă de Rai cu miros de cetini”,devine mai rar toxic (amină) sau maladiv (frotiu) după cum observa și prof. Vladimir Pop, dar evocă același spațiu al stepei dobrogene.
Poeta insistă asupra creației și a sursei care o generează, căci natura întreagă este erotizată de sentimentele pe care eul său liric le percepe fie în interioritatea sinelui, fie în policromia lumii exterioare, telurice sau celeste: „Se-adună norii-n gânduri sumbre,/ Cad stropi mărunți și ruginii,/ Prin fantomaticele umbre/ Se-ndoaie-n doină paltinii ori: Pe-un răsărit de vis ce-ți tremură-n lumină; sau: E-o pată de cerneală… ce în vers se spovedea”. Iar spovedania aceasta atinge sufletele noastre delicat și suav, așa cum se poate lesne observa. Adierea vântului de stepă dobrogeană care aduce cu sine aromele florilor și buruienilor câmpiei, aerul mării celei necuprinse, alină dorul nostru de spațiul ondulat al terestrului dobrogean, al acvaticului marin, iar poezia din volum suplinește dorul; al nostru, al poetei, al lectorilor.
—————————–
Maria VAIDA