Categorie: Cronică

Al. Florin ȚENE: Poetul Teodor Barbu surprins într-un “Exercițiu bonom“

      Zilele trecut am primit din Drăgășani, orașul meu natal, un volum  de poezii de la poetul și istoricul literar Teodor Barbu, intitulat “Exercițiu bonom “, apărut la editura Kitcom, Verguleasa, 2020, cu dedicația : “Familiei Țene, Florin și Titina, în amintirea unui trecut comun, de la ss Teodor Barbu, Drăgășani, , nov.`20. “

      Despre Teodor Barbu ar fi multe de spus și de scris, istoria contemporană a ultimilor 50 de ani și mai bine, a orașului de la poalele Dealului Viilor, nu se poate despărții de personalitatea acestuia.El este autorul cărților: “Retorica balansoarului “, 2012, “ Ace pentru cojoace“, 2012 “, “Drăgășani între legendă și adevăr “,2014. “Contribuții de istorie culturală la Monografia Municipiului Drăgășani, 2004 “, fiind prezent în diferite dicționare locale și în Istoria Epigramei Vâlcene, amândouă edițiile.

        Pentru a înțelege ideile pe care dorește să le trasmită poetul, încă de la titlu, să vedem ce spune DEX-ul: exercițiu înseamnă  acțiune fizică sau intelectuală, făcută sistematic și repetat, în scopul dobândirii sau perfecționării unor deprinderi sau abilități. Și acum bonom: om blând, îngăduitor și credul, cu gusturi și purtări simple.Tocmai aceste sensuri le descoperim în poeziile din acest volum.Poetul fiind un om bland și îngăduitor, care se ascude în spatele unor ironii fine, cu teama de a nu supăra pe cineva.

        Cartea se deschide cu două scurte prefețe semnate: de prof. Elena Popescu, intitulată “ Demersul liric ca espresie a maturității artistice“și prof.Emil Istocescu, intitulată “Poezia lui Teodor Barbu “.( Amintesc că Emil Istocescu este un cunoscut istoric literar ale cărui cercetări concretizate în studii și cărți despre Gib I.Mihăescu sunt apreciate de  critici și istorici literari de notorietate).

            Cele 91 de poezii cuprinse în acest volum ne descoperă, în primul rând, un poet dotat cu simțul muzicalității, având la îndemână talentul ritmului, al rimei și al stilului poeziei clasice.În materie de lirică, volumul, pare a fi o întinsă gravură de substanță romantică, frisonată uneori, de o ironie fină: “Timpul e-nainte, înapoi sunt vremuri/ Nici să te prea bucuri, nici să tremuri.(…)Tot plimbăm printre noi siropul,/Apropo: când mai vine potopul? “(Cadența ).Poetul, om rafinat și cult, zugrăvește litografii. uneori cu tușe accentuate, din viața cotidiană, precum un citadin în mijlocul oamenilor, el caută în sine un profund eu categorical, atât de cuprinzător încât  să exprime prin subiectiv tot ce are orașul  din sud mai ireductibil.În sonetele sale duse până la perfecțiunea versului strecoară un zâmbet abstract, jucăuși, dar nu lipsit de o nostalgie a trecerii timpului.Unele metafore sunt surpinzătoare, amintindu-ne de expresioniști: “Dar și-o lumenă peste case/  Cu-un soare foarte adecvat/ La care să se-nchine munții…“(Sonetul verii ).

            Tonul ceremonios și o anumită înclinație către riualic, ca și ținuta oraculară a acestei poezii pornesc într-adevăr din “Dicton de noapte “ deși cu o mai pronunțată voință de ermetism ce amintește de experiența lirică de mari rezonanțe profunde și muzicale- o muzicalitate a sufletului tulburat ce își biruiește neliniștile de Emil a lui Emil Botta.Poeziile lui Teodor Barbu au o anumită fluență epică depășind semnificația imediată și așezându-se  în măsuri tainice, ascultând de o lege valorică, între arhaic și modernism, pe care eu o fixez în curentul globmodern, teoretizat de Continue reading „Al. Florin ȚENE: Poetul Teodor Barbu surprins într-un “Exercițiu bonom“” →

Al. Florin ȚENE: Vibrația ecourilor a unor “Iubiri pierdute“ în poezia lui Dorel Neamțu

          Nu de mult am primit de la poetul Dorel Neamțu din Petroșani volumul de poezii “Iubiri pierdute “, apărut la Editura Casa de Editură Exclusiv, 2020, Petroșani, cu o scurtă prefață, esențializată de profesoara Pătrașcu Carmen, iar pe a doua copertă descoperim un impresionant expozeu semnat de scriitorul Ioan Velica, intitulat “Gânduri despre un…Om. “

            Cartea am primit-o cu dedicația: “ Domnule Președinte, Vă dăruiesc, cu drag, aceste volume de poezii, unul special pentru dumneavoastră, în numele Ligii Scriitorilor din România, pe care, cu profesionalism o conduceți în mod spiritual.Sunt Dorel Neamțu, Petroșani, care alături de dl.Ioan Ovidiu Muntean, am primit botezul acestei serioase instituții, la începutul anului trecut. Avem o colaborare excelentă cu domnul președinte al Ligii Scriitorilor filiala județului Hunedoara, Ioan Velica. Cu prețuire și admirație, ss  Dorel Neamțu, 6 X.2020“

            Volumul se deschide cu un catren impresionant dedicat lui Alin, îngerul care a zburat la cer pentru a supraveghea  de Sus părinții săi Călina și Doreal: “Era un vis misterios/Și bland din cale-afară/ Căci era de tot frumos/ De-a trebuit să piară. “

            Cuprinzând 54 de poeme, în această carte cu un titlu simptomatic am descoperit un poet autentic cu simțul muzicalității ritmului, a rimei și al esteticului: “(… ) Dar în pacea nopții mele/ Când iar ochii-mi i-am închis/Te-am văzut cum printre stele/ Rătăceai cu al meu vis.“(Fruntea ta ).Poetul este un imagist, cu o respirație a versului amplă împletind fenomenele cu clipa trăirii. Iubirea de casa natală, de părinți este zugrăvită în culorile cuvintelor cu recunoștiință:”Mă opresc în fața casei, ca pe-un vârf  de munte sfânt/ Mi se pare o icoană, ce-i pictată de un vânt/ Dar icoana e pictată de un zbor de rândunele/ Și de îngeri, și-al meu tată și de sânul mamei mele. “(Pictorii mei sfinți ).Iar vibrația eului dă sens ideilor ce conturează un dor primordial

            Dorel Neamțu este un însemnat poet al naturii, poeziile sale, în materie de lirică par a fi o întinsă gravură de substanță rurală. Om rafinat și cult, dotat de Dumnezeu cu talent, el cântă în sine un profund eu categorical, atât de cuprinzător încât  exprimă prin subiectiv tot ceea ce are etnicul ireductibil. Poetul cântă, cu o uimitoare pătrundere, Soarele, cântecul de copil, ochii, evenimente din viață, înserarea, întregul univers în care trăiește. Natura lui, pe care o cântă și o percepe, este  vie, germinativă și vitală, uneori frisonată de un romantism cu nuanțe triste: “Am s-o caut, în vânt și-n ploaie, printre flori și printre spini/ Ca să bată-n miez de noapte, două inimi de străini!“ (Două inimi de străini ).Poet al iubirii femei, jumătatea mitologică a bărbatului, pentru motivații romantice, însă nu pentru sensuri picturale, ci mai cu seamă din rațiuni de ordin mitologic, așează poezia aceasta în altă ereditate: “Dar mi-a dat să te sărut/ Ca pe-un  inel peste trecut/ Ca doi copii ne-am logodit/ Și toată viața ne-am iubit.“ (S-au dus și ochii tăi ). Poetul iubește stările generice ale omului, al femeii, inclusiv ale lumii, el privește relația cu sexul opus într-un imens ordo amoris, care poate rupe conturul și face să tremure liniile poemului ca o suprafață de apă. Focul iubirii nu este stins de albastru apei, el persistă în poem ca o rugăciune: “ Tu m-ai aprins, am să te sting/ Dar tu m-ai stins, ai să te-aprinzi/Dorința ta? Vreau să te rog/  Ce să mă rogi? Să nu mă stingi!“(  Să nu mă stingi.) Continue reading „Al. Florin ȚENE: Vibrația ecourilor a unor “Iubiri pierdute“ în poezia lui Dorel Neamțu” →

Vasilica GRIGORAȘ: DORUL – sfântă unire, dulce amintire

Când ți-e dor de cineva, să nu închizi ochii.

Are să-ți fie și mai dor.” (Tudor Mușatescu)

 

Nu știu dacă există cineva pe pământ căruia să nu-i fie DOR de cineva, de ceva. Să nu-și dorească să reîntâlnească/regăsească o ființă dragă, să petreacă timp de calitate împreună și să se bucure de lucruri/experiențe frumoase. Pentru acest lucru suntem dispuși să străbatem distanțe și să afectăm timp, să acționăm într-un anumit mod pentru a ne potoli dorul. Însă, ne întrebăm, ce putem/ce ar trebui să facem atunci când subiectul dorului intră în categoria pierderi irecuperabile. Dispariția unor ființe dragi, a unor persoane din familie chemate de Domnul pentru a se odihni printre stele este ordinea firească a ființării omului. În acest chip, „însăși moartea ne-a făcut nemuritori”, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur. Ne face nemuritori, în primul rând întru înviere, apoi ne face nemuritori în sufletul celor dragi prin dorul pe care îl poartă. Ne tulburăm, ne mâhnim, ne întristăm, trăim povești cu o bogată încărcătură emoțională, dorind să facem ceea ce se cuvine pentru persoana respectivă în funcție de trăirile noastre, dar și de potențialul de care dispunem pentru că: „De uitat, nu putem chiar dacă am vrea! Uitarea sau memoria nu stau în puterea voinţei noastre.” (Antonie Plămădeală)

În acest sens, admirabilă este inițiativa poetei, scriitoarei, eseistei Mariana Gurza și a soțului său, ing. Vasile Gurza de a dedica o carte părinților lor, intitulată deosebit de inspirat „Icoane vii”, publicată la Roman, Editura Mușatinia, 2020, grafică copertă maestrul Iurie Braşoveanu, ceea ce confirmă ideea conform căreia: „Cărțile sunt fiice ale cerului pogorâte pe pământ ca să aline suferințele neamului omenesc.” (Bernardin de Saint-Pierre).

Cartea are dedicația: „Cu drag și pioasă amintire, părinților noștri, Viorica, Ioan – Florica, Valentin.” Conținutul cărții este precedat de poemul „Mama mea…”, de Doina RIZAC – Dumbrăvița (sora Marianei) și de un Argument al autoarei.

Pentru împlinirea acestei dorințe, Mariana a ales să se exprime prin cele mai sensibile specii literare – poezia și eseul – care transmit, rezonează și emoționează.

„Timpul nu sta locului. Se scurge precum apa de izvor.”, ne spune autoarea, care în paginile cărții dăltuiește imagini vii despre locurile minunate și persoanele dragi din familie care au plecat dincolo de zare, înflorindu-i DORUL și AMINTIRILE. Un măiestrit tablou de familie ne emoționează: „Într-o seară/ mama a uitat/ afară sacul cu sare/ dimineaţa era o mare sărată./ Tata şi-a lăsat/ coasa pe marginea acestei mări/ şi-a ruginit…/ Primului copil/ născut în seara aceea/ i se argăsise pielea…/ A fost primul semn/ că era timpul să ne rugăm,/ să oprim puţin vremea/ şi s-o culcăm lângă noi/ încălzind-o ca pe/ pruncul părăsit.” „Vremuri crude”

Dialogul autoarei cu părinții este mișcător. „Îndrăznesc să te deranjez din acea lume necunoscută mie, pentru a-ţi transmite dorul meu.” (Scrisoare către tata); „Mi-e dor de tine tată, mi-e tare dor şi/ Doamne, grea este despărţirea// şi tare-aş vrea ca să mă ierţi,/ să fiu cu inima-mpăcată/ că te-odihneşti printre cei drepţi.” (Tată, mi-e dor de tine) Pentru Mariana Gurza, „Puterea rugăciunii este extraordinară!”: „Te rog mamă, iartă-mi durerea/ Te strig, te chem, mă arde tăcerea…// Te vom purta în rugă sfântă/ Mama mea,  cea blândă…” (Rugă) „Un șir de mătănii,/ Unduit lângă candela ce arde/ Îmi duce ruga/ Spre tine, MAMĂ!/ Lacrima prinsă-n șirag/ Mai poartă și acum/ Mirosul tău de bucovineancă,/ De viorea,/ De iubire./ Acum, îmbrăcată în lumină/ Îmi zâmbești din înalturi…” (Un șir de mătănii…)39

Continue reading „Vasilica GRIGORAȘ: DORUL – sfântă unire, dulce amintire” →

Mariana CRISTESCU: Glisând la porțile dorului

Într-o lume a furtunilor viclene pregătite la foc mic de bufoni burduhoși și prețioase ridicole exalând „Chanel” chinezesc și vodcă „Săniuța”, poezia lui Mugurel Pușcaș imaginează un elegant glissando între apollinic și dionisiac, între foșnetul firului de iarbă necosit în toamna clipei cea repede și strigătul argintat al izvorului izbucnind din străfundurile cele mai tainice ale așteptării.

„Vis de dragoste” s-ar putea intitula la fel de bine noul său volum, „Lutul de aur”, poetul dând carnalitate veșnică Galatheei imaginate și adorate, aidoma lui Pygmalion. Aceeași, dar mereu alta, femeia iubită, Geea, Mater Dolorosa ori modernă Evă, renaște perpetuu, este omniprezentă în ființa poetului, multiplicându-se pătimaș ori dureros de dulce în decorul trecut, prezent sau viitor, populându-i întreg universul. Emoția se degajă firesc, fără falsă pudibonderie, la limita delicată, imperceptibilă, între imaginar și freamătul realului așteptat cu ardoare. Versul este mângâietor și cuminte, dar și ademenitor, capcană… imbatabilă din arsenalul timpurilor imemoriale. Versul e limpede, măiestrit împletit și așezat „la porțile dorului”.

Continue reading „Mariana CRISTESCU: Glisând la porțile dorului” →

Mariana GURZA: Sacru și iubirea „Lutul[ui] de aur”

,,Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie. ” (Geneza 2:7)

 

În peisajul  nostru literar, din ce în ce mai bogat,  în ciuda vremurilor pe care le parcurgem, noi apariții își fac loc, unele remarcabile, altele, sfidând valoarea creației. Nu este cazul poetului Mugurel Pușcaș, care din respect pentru sine, pentru cuvântul scris  și pentru cititori, consecvent și riguros, cunoaște măsura lucrului bine făcut.

Cu prezentul volum de versuri ,,Lutul de aur” autorul își păstrează aceeași linie lirică prezentă în celelalte cărți, dar aș remarca o anumită profunzime. Putem vorbi de o maturizare lirică? Cu siguranță da, având în vedere etapele parcurse cu discreție și seriozitate.

Nu este un răsfățat al criticilor, deși ar merita o atenție sporită, chiar dacă stilul clasic uneori este pus la zid.

,,Poezia  este, în primul rând, ecoul unei sensibilităţi fragede într-un organism psihic superior; sensibilitatea ia act de univers, vibrând; sentimentul şi inteligenţa răspund, organizează‘‘ – nota prin 1926 Garabet Ibrăileanu.

Această ,,organizare” a volumului ,,Lutul de aur” este prezentă în două capitole. Primul capitol intitulat ,,Bobul de nisip, viața e clipa”, cuprinde poezie religioasă, meditativă, existențială. Capitolul doi, ,,Lutul de aur” ni-l înfățișează pe autor îndrăgostit de viață, plin de iubire.

Volumul ,,Lutul de Aur” , un titlu înălțător, ducându-ne cu gândul la condiția noastră umană, la geneză, la cât de minunată este zidirea lui Dumnezeu. Dumnezeu fiind Iubire! Sfântul Grigorie Teologul arată că, atunci când Dumnezeu a dorit să-l zidească pe Adam din ţărână, „Cuvântul…, luând o parte din nou-ziditul pământ, cu nemuritoarele Sale mâini a plăsmuit chipul meu”. ,,Divină lucrare e Omul, / Al Lui edificiu suprem,/ Iar trecerea-i drumul spre stele,/ Al vieţii şi-al morţii tandem”. (Drumuri spre stele)

Iubirea și slava adusă Marele Meşter ocupă un loc aparte în universul poetic al autorului. ,,Te simt, ești iubire…/ A raiului cheie, /Blând cântec de lire, /Ţi-e suflet, femeie. // Ești înger pe creste/ Din lutul de aur,/ Cu pulberi celeste, /Al Marelui Faur”. (Lutul de aur)

Pentru Mugurel Pușcaș, parafrazându-l pe T. Arghezi, scrisul, ca şi dragostea, e poezie.

Călător, ,,în decor cu tandre muze,/ Pe verzi pajiști cu amor”.// Mugurel Pușcaș prețuiește clipa. ,,Păsuiește, Doamne, clipa/ Cu bob mare, de nisip,/ Prins la mijloc de clepsidră…/ Blând, oprește-mă în timp”. (Bobul de nisip)

Continue reading „Mariana GURZA: Sacru și iubirea „Lutul[ui] de aur”” →

Melania RUSU CARAGIOIU: ,,PE IGLIȚĂ”, Editura ,,Singur”-Târgoviște, România, 2013

     Întotdeauna când vorbesc despre creația mea mi se pare dificil;  întâi pentru că trebuie  să dezvălui mecanismul  în care am creat, motivația și apoi să dezvălui și trăirile interioare care deobicei, la artiști,  sunt mai puternice decât redarea lor la lumină – rândurile scrise – în urma acelei  combustii interioare  a  efuziunilor sentimentului.

     De ce o carte de sonete ? Pentru că nimic nu este mai incitant decât strădania de a te lupta cu tine însuți și ați demonstra că ai mai depășit   ceea ce ți se părea o limită într-un domeniu râvnit. Regele poeziei –sonetul- a excelat sub multe condeie, atingând perfecțiuni de ,,rotunjire”” prozodică și exprimare de sentimente, deosebite, evocând exemplul  primelor sonete din secolul XIII aparținând lui Guittone Árezzo, și urmat imediat de Dante Alighieri.

Sonetul a  trecut prin mai multe perioade de înflorire culminând cu epoca  Bayron și Shakespeare, amitind  neasemuitul   Sonet  XVIII   atăt de tradus  în alte limbi  și  în română de minți  elevate și înfierbântate de arta sonetului .

 De aci, în cazul de față, sau în toate cazurile, poeți de toate taliile scrisului au practicat  incidental și această formă de poezie, fiecare cu virtuozitatea proprie.

Cartea ,,Pe igliță” se înscrie în noianul  sinuos de inspiraie și îndemânare  a multor ani de creație, ocupâd doar unele clipe benefice și rare,  de a croșeța ,,pe igliță” sonete sau dantelări de sonete  spre a izbuti să redea  ideea scontată de autoarea-poet.  Și precum unii autori de sonete care și-au permis licențe de prozodie sau de structură – evaziuni de la canoanele sonetului, autoarea a izbutit perfect, sau dacă nu, a dantelat ideea spre a reuși o redare plăcut estetică , foarte apropiată de ,,șablon” și clar inteligibilă, pentru  ceeace voia să comunice. În cazurile dificile  găsind scuze, gândind  la  unii poeți importanți, care și-au permis licențe grave,   aceștia char mai adăugând încă două versuri, la final,  spre a ajunge la capătul ideii transmise prin sonetul  de patrusprezece versuri. Dar i se poate întâmpla  unui  poet, ca  nevoind cu nici un chip a renunța la acel  fascicol de inspirație,    totuși frumoș, mai mult poezie  în vers clasic decât sonet în forma lui fixă, să îl accepte chiar și păcătuind prin lungimea versului-numărul de silabe.

 În acest volum nu s-a ajuns la abateri atât de grave, dar cine ,,croșetează”” mai scapă câte un ochi de pe igliță…

Decî un  mobil al alcătuirii sonetelor din acest volum a fost o dorință dominantă de stabilitate interorizată adâncă, de muncă plină de râvnă asupra unui vers, ca un refugiu într-o zonă de introspecție,  în care munca surșarjează înspirația, impunând sondarea din  starea poetică  existentă ca bază. Astfel din când în când ieșea la lumină câte un sonet și care toate adunându-se au ajuns a alcătui  volumul ,, Pe igliță”

 Orizontul muncii și al vieții mele literare nu era facil, dar din când în când o anumită stare de spirit,  de a creea altceva, îmi impunea aceste momente în care doar ideea și realizarea sonetului mă scoteau din ritmul  zilnic, ca o  ieșire a mea în natura cu bolovani, prăpăstii, suișuri, coborâșuri, care îl incită pe fiecare om intr-un  week end, sau un respiro, chiar dacă alege o zonă…  mai de risc…

. Ținând cont de  zisele altor poeți care recomandă recitirea celor scrise și ,,lustruirea lor” după o anumită perioadă de timp, iar a  îndepărtat ieșirea mai grabnică a acestui volum, care în momentul publicării cu sonete adunate pe un mare număr de ani a  devenit o antologie.

 După acest ,,scurt istoric”  să trecem la substanța conținutului.. Aci problema este și mai complicată  fiindcă stările de spirit ale creației au redat momente de poezie legate de aumite subiecte. Adunând, după alte criterii ale alcătuirii,  grupaje omogene, a rezultat o structură pe capitole, fiecare capitol find de sine stătător, dar legat în coeziuea cărții de stilul și viziunea binelui, totul omogen, plăcut și sugestiv al întregului volum, autoarea – poetă mânuind cu grijă , diligență și candoare  poetizarea subiectelor de inspirație.

   Această carte cuprinde  poezii care se înscriu în canoanele clasice ca sonete, dar și sonete pe care le-aș denumi rebele, fiindcă nu au cuprins în strânsura prozodică idea voită și  care  a fost ajutată printr-o ,,dantelare”, variația numărului de picioare din vers, uneori,  spre a  izbuti să înscrie idea. Dar  rezultatul final al stilulu cald și a încărcăturii poetice de figuri de stil reușite  induce  starea de satisfacție, încântare și puternică emoție artistică.

Înainte de a expune veleitățile sonetelor,  aduc mulțumiri Artistului, Pictorului Ioan Opruț,  unul dintre ei mai talentați  și multilaterali pictori  ai paletei de culori,  pentru acceptul său de a  ilustra acest volum cu unele din picturile sale, alese cu grijă și puse alături de  poezia compatibilă ca idee.

Datorită strădaniei celor doi autori, poetul și pictorul, cartea  de o prezentare intrinsecă, picturală și  grafică, deosebiteă a fost mult mediatizată,  prezentată la Salonul de Carte Montreal 2015,  Salonul de carte ,,Gaudeamus”- București, fiind  și în vizorul  Ligii Asociației Scriitorilor Români, Cluj-Napoca, Filiala Timișoara-Banat,  a prietenilor scriitori din Diaspora, reviste din țară și de peste hotare, ocupând pagni de cronică de carte ale criticilor de literatură dintre care  Contantin P. Popescu, Dan Șalapa, poeți, editori și cititori.

Fiind în prag de a comanda reeditarea cărții  aproape epuizate, mi s-a sugerat să fac o cronică de autor, vorbind despre starea poetică  manifestată  în alcătuirea acestei cărți, o cronică ce va sta  ca prefață la Ediția  a II-a

Din cele  zece… grupaje – capitole, intitulate sugestiv după subiectele pe care le conțin,  voi  readuce pentru mine și pentru auditor, cititor, expunerea viziunii lăuntrice a autorului..

Deși separat, în grupaje intitulate diferit, tematica întregului volum este aspirația spre bine și  împlinire, poeta căutând meșteșugit soluții în versuri sugestive,  plastc  și plăcut alcătuite,  găsind o rezonanță comună cu cititorul în transmiterea sensibilă și insinuantă a ideii care  a stat la baza  momentului  de creație

Grupajul ,,ARS POETICA”, intitulat pretențios  frizează  conceptele alcătuirii unei  simbioze poetice  dintre inspirație și posibilitatea redării  ei în poezie.   Voi fac o înșiruire a virtuților  poeziei trasate nouă de   părintele ,,Artei poetice”,   Nicolas Boileau  Despréaux.  Ca peste tot, dealtfel, în creația poetei găsim  1), rațiunea – mobilul,  2), o exprimare   clară,  3), uneori modernist figurată, dar inteligibilă,  4), exprimată gradual, 5), într-o ordine riguroasă, 6),  reușind efortul spre esențial 7), în comuncarea artistică a tematicii și 8) a setimentului.

Spre a vedea aceste elemente  aplicate aci, ale  creației, s-a ales sonetul  ,,O lebădă de smoală” pag. 13.

 

o lebădă de smoală

Din călimara mea o lebădă de smoală

S-a ridicat în fum de osanale

Şi în planări de aripi triumfale

Urca… sus, sus…, camera era goală…

Cădea câte o pană zdrenţuită;

Mă străduiam să prind câte-un crâmpei;

Prin geamul spart intrau şi flori de tei

Şi-un cântec – melopee tânguită.

Atât de greu mă ridicam în timp;

Aş fi dorit şi lebede mai albe

Şi-o muză încadrată într-un nimb.

De-afară invadează pale calde;

În stratosferă s-a produs un schimb:

Prind iambii în cenuşă să se scalde…

 

 Poezia emană de la autor ca inspirație, se ridică din  ea căutând un spațiu gol și disponibil, spre a se desfășura, intuind  efortul spre generalitate.    ,, Cădea câte o pană zdrențuită”- o  idee. ,,Mă străduiam  să prind câte-un crâmpei”-   rgoarea și ordinea.  ,,Prin geamul spart intrau și flori de tei / Și-un cântec, melopeie tânguită” – sensul artistic-support al esteticului din poezie.  ,,Aș fi dorit și lebede mai albe”-spiritul critic concretizat  în  regulele artistice.  ,,De-afară invadează pale calde, / În stratosferă s-a produs u schimb”  – direcționarea fluxulu artistic, care de data aceasta se suprapune direct cu versul respectiv, flux  care pornește de la autor spre  lume, subliiez ,în afara sa.

Nu intenționam să deapăn regulele poeziei dar titlul grupajului era pea precis și înrudit ca să nu amintesc și să-l exemplific , el fiind adecuat la crerea fiecărei poezii din acest volum.

Mi-a fost de mare ajutor și forma poeziei ca sonet, care mi-a ordonat din start, ordine, rigoare,  sens, tenta ritmică și concluzia finală asupra întregei poezii. Acum  la recitirea peziei ,,O lebădă de smoală” ne putem permite  să ne cufudăm   în farmecul ei,  dar și cu o doză de profunzime și intuire a adevărului cerut de arta poeziei, adevărul atât de evident, care se desprinde chiar de la prima vedere.

Mergem mai departe la capitolul doi,  grupajul ,, ZÂMBET” ,  capitol de destindre,  sunete jucăușe,  penelări de ușoară ironie  învăluită poetic  in euforie sau atenuări spre a evita orice discordanțe.

Exemplific  prin  sonetul  ,, Concert lacustru” pag.22,  inspirat din pasiunea unui meloman,  de aci,  ivirea cuvîntului chei,  fiind vorba de chei muzicale.

 

concert lacustru

Ţâşnesc din nori arome vegetale

Pe care boabele le-ngurgitează

Şi-n plina de rumoare după-amiază

Planează peste lacuri rugi banale

De-un cor întreg de guralive guşi

Şi tonul este dat de vreun solist

Inconştient de harul lui de-artist;

Coriştii scârţâie cu voci ,,de uşi”…

Închid îndată storul de pănuşi,

Să mă cufund în reverii adânci

Cu mlaştini fermecate şi păpuşi.

Pe fondul brotăcesc, fără arcuş,

Un coş de chei în poală poţi să strângi

Şi game ’nalte, cât un derdeluș!

                   Timişoara, 1990

 

Cartea se deschide apoi la grupajul intitulat  ,,MAGNETISM”.  Lucru știut : magnetism , acea putere de atracție  greu sau niciodată de învins și care conduce lumea văzută și nevăzută , atracție de la care nu ne putem distrage.  Exemplific prin  inefabila  atrcție a iubirii  (de întotdeauna)  necodiționată, electivă  și inexplicată.  Redau  sonetul ,, Atracție felină”, pag. 39.

 

      atracție felină

În noaptea densă, ca un zid înalt,

Doi ochi de fosfor mă țintesc prelung,

Ca niște faruri ce mereu mă împung…

Și cad din zidul nopții cu un salt.

Nu-s ochii de șacali, lunecători

Purtați cu lașitate-n cerc elastic,

Și vocea le-o presimt – un miaun plastic,

Și în pernițe spini sfredelitori.

Ci trag oblonul ca să fiu cu mine;

Culcușul cel rotund e gol de-aseară!

Să nu mai știu de perfide feline!

Fidel mi-e numai leul de pe scară!

Zgârie ușa… Infidela! Vine

Deschid și o primesc. A câta oară?

 

Grupajul următor ,, PE GÂNDURI”, vine să tempereze puțin exaltarea  din volum, de până acuma.  Obosit, introvertit, suferind, nemulțumit, dar toate aceste stări emoționale negative,  se spulberă, la finele  tuturor poeziilor din  acest volum, prin voia poetei-autor,   fiindcă  ea concepe țelul lumii înonjurătoare, al omenirii  doar  ca binele să triumfe, Exemplific  prin  sonetul  ,,Clepsidra”, pag. 59.

Continue reading „Melania RUSU CARAGIOIU: ,,PE IGLIȚĂ”, Editura ,,Singur”-Târgoviște, România, 2013” →

Cristian Petru BĂLAN – LORA RUCAN: „SENINĂ NOAPTE”, UN FLORILEGIU LIRIC ÎNCÂNTĂTOR

(Note de lector pe marginea cărții de versuri a poetei moldovence Lora Rucan)

Poeta Lara Rucan s-a lansat, de la bun început, cu vocația tinereții maturizate prea devreme, însușire care nu numai că nu o deranjează, dar experiențele ei multiple și contrastante de pe două spații geografice latine diferite, i-au accelerat și mai mult maturizarea intelectuală în general și cea poetică, în special. Acesta a fost, cu certitudine, un avantaj deosebit în multe din reușitele sale decizii cu care a putut să încarneze cam toate ideile lirice proiectate, finalizându-le gradat în definiții concentrate și materializate, de predilecție, în microstrofe scurte și cantabile pe care le-a proiectat plastic în notații lirice pline de fragede expresivități alegorice alese, lăsând pe alocuri impresia de jurnal intim sufletesc ce ascunde o profundă simțire melancolică și armonică. Dintre acestea, amintim câteva titluri reprezetative pentru cartea în discuție: Te chem, Soledad, Vivaldi, Dante, Luna plină, Câine vagabond, Un vals la lumânări, Iartă-mă, Doamne, Eu plec, ce suflet, Pe valea plângerii, Mi-e inima, Frumos ești dorule, Ard flăcări, Eu nu sunt înger, Dar cine să înțeleagă, – și multe, multe altele. Sunt versuri impresionante și sincere, notate de-a lungul unor ani zbuciumați, într-o carte de 330 de pagini, cu un titlu eminescian la fel de frumos, „Senina noapte”, cu ilustrațiile artistului plastic Ruslan Roșca… Trebuie amintit că în nota introductivă a autoarei este specificat faptul că respectiva carte de față este dedicată amintirii unui mare artist din Republica Moldova, regretatul scriitor, poet, scenarist și regizor Gheorghe Vodă (1934-2007), militant anticomunist pentru unirea cu România. Desigur, nu este o lucrare de debut, Lora Rucan fiind cunoscută în Republica Moldova ca jurnalistă și autoare a încă trei cărți epuizate: „Eu nu sunt înger” (editura Hyperion, Chișinău, 1839), „Niciodată” (Tip. Centrală, 2007), „Voci umane, destine neordinare” (editată de CEP-USM, 2004). De asemenea. este și autoarea unor frumoase versuri pentru copii.

Ultimul volum, „Senina noapte” a apărut le editura Chișinău în vara anului 2020 și cuprinde un număr de 127 de poezii grupate în trei subcapitole definitorii: „În lumea mea” (50 de poezii), „Nostalgii” (34 de poezii) și „Miraje” (43 de poezii). Cine le citește rămâne încântat de originalitatea lor.

Partea pe care poeta ne-o întoarce peste ani este a unei atente observatoare a trăirilor intime ale unui suflet adolescentin, plin de păreri de rău, de regrete, dar și a vieții contemporane în genere, mai precis spus – simțirile unei ființe feminine oarecum supărată pe trecutul vieții ei în contextul nefavorabil al realităților politice prezente, deși, luate la un loc, toate au un farmec al lor aparte, căpătând amploare clasică, fără somptuozități retorice:

Îmi pare rău că nu mai sună codrul,

îmi pare rău — se duce viața noastră

și n-o putem lua de la-nceput.

Îmi pare rău că am visat în taină,

că n-am iubit de-ajuns, că n-am iubit.

Îmi pare rău că plouă des cu stele

ce ard în urma lor un infinit.

Îmi pare rău de cuiburile goale,

de iarba ruginită pe-undeva.

Îmi pare rău de ziua care trece,

de n-am lăsat ceva frumos în ea.

Îmi pare rău că vechi prieteni pleacă,

îmi pare rău că-n multe am greșit.

Îmi pare rău că-n lacrimi ești, iubire,

de parc-ai fi copil obijduit.

E tot mai plin, mai falnic râul vieții

ce poartă apa-n albia-i de lut.

Îmi pare rău — se duce viața noastră

și n-o putem lua de la-nceput

(Îmi pare rău)

Forma însăși a poemelor este voit clasic elegiacă, precum a majorității versurilor erotice cu alternanțe de ritm iambic și trohaic, cu măsuri silabice predominant scurte. Sinceritatea lor inventivă este captivantă, cu fin și voalat substrat eminescian ori și cu posibile ecouri poetice amintind de lirica lui Grigore Vieru. Aceste nobile întrepătrunderi iradiate din exterior nu le-au putut nicicum afecta flerul proaspăt al originalității. Noutatea, în cele din urmă, este destul de vizibilă în micile poeme despre natură, toate fiind pitorești cu tematică alegorică și cu lirism evident grațios și încântător:

Încep să cadă frunzele — e toamnă,

fantastic, galben sună vechi iluzii,

iar eu prin casă umblu și fac versuri

pe-o muzică de-ocări și de confuzii.

Și mă-amăgesc că totu-i înainte,

tresar încet mai cugetând în sine.

Iar tu mă vezi la geam și strângi din umeri

și tot mai uiți să te întorci la mine.

E îndoielnic, e târziu, e rece

și presupui că azi ceva mă doare.

Eu mai respir cu sete și speranță

și fug de sine doar din întâmplare.

Mă scutur, ca și pomul, de iluzii

și mă încarc de grea melancolie,

și cred că seara încă e departe

căci pân- la ea mai este-o veșnicie.

Albastru cer. O mare neștiință.

Un zvâcnet. Un sfios miros de nufăr…

O, chiar de-mi pare totul îndoielnic,

pe suflet nu mă supăr, nu mă supăr

( E toamnă)

 

(…) Păstorii cu turme se-adună la stână,

când galbenul clopot se-aude cum plânge,

și tânga de viață le curge prin sânge

pe lună plină.

 

Ce cosmică pace erupe-n lumină,

cât vifor nocturn cerne-n bezne stelare

și-n toate respiră Păstorul cel mare

de lună plină.

(E lună plină)

Nu vom întâlni niciodată sterile prețiozități savante ori căutate exprimări avangardiste ori manieriste, deoarece limbajul poetic al scriitoarei Lora Rucan este tradiționalist și are un solid substrat al graiului muzical popular, specific românilor din Moldova de est care niciodată nu i-au trădat pe înaintașii lor Eminescu, Creangă și Alecsandri, cu muzicalitățile lor ritmice pe care le știm cu toții că sunt pline de virtuți eterne…

Continue reading „Cristian Petru BĂLAN – LORA RUCAN: „SENINĂ NOAPTE”, UN FLORILEGIU LIRIC ÎNCÂNTĂTOR” →

Constantin MOŞINCAT – ÎNSETAT DE LUPTĂ, IUBIRE ŞI ZBATERE: PROF. UNIV. DR. AUREL PENTELESCU

Notă:

Prima colaborare cu prof. Aurel Pentelescu s-a materializat într-un articol publicat în Revista Unu, a orădeanului (poet colonel Dr.) Ioan Țepelea, articol cu referire la Pădurea Eminescu, plantată cu 10.000 de brazi, în localitatea Racșa (vizibilă de la șoseaua Satu Mare – Baia Mare) de către soldații generalului Georgescu P. Ion, (comandant al Diviziei 20 Infanterie, dislocată pentru apărarea frontierei de Vest a României Mari), în 1939, la 50 de ani de la comemorarea morții Luceafărului.

 

Volumul, al patrulea de versuri: „Apa din pumn”, semnat de prof. univ. Dr. Aurel Pentelescu, este dedicat memoriei soției, Aurelia (1946-1994), la 50 de ani de la căsătorie. Volumul, potrivit extraselor din „Ziua lupului singuratic” (2009), cuprinde un mănunchi de trăiri lirice, care, devenite versuri ordonate cronologic, s-au tipărit la 70 de ani ai autorului. Ar fi vrut, zicea poetul, să „pictez versurile” deoarece verbele – scrise, rostite – nu au căldura din culoare. Din cele 101 poeme, care reprezintă „cartea vieții mele”, cum mărturisește cu profundă simțire și adâncă cugetare poetul (opera științifică a domnului profesor este absolut fabuloasă, copleșitor de profundă, zburătoare tematic, originală și profundă ideatic, cu metodă și argumente imbatabile, pilduitoare pentru istoriografia românească).Cu nespusă bucurie am primit volumul cu dedicație, pentru mine și soția mea, fapt pentru care aduc respectuoasă și meritată laudă, sincere felicitări și mulțumiri Prof. univ. Dr. A. Pentelescu!

***

În viaţă există sălcii şi stejari, există oameni care vegetează într-o dulce împăcare cu sine însuşi, dar există – ce-i drept mai rar – şi spirite veşnic neadormite, aflate în căutare. Aceste spirite par, tot timpul, ancorate într-o raţiune de a fi pentru ceilalţi, slujind un ideal care, pentru unii, ar putea părea desuet. Un astfel de OM este şi profesor doctor în ştiinţă militară Aurel Pentelescu. Omul te cucereşte de prima dată prin bonomie, solicitudine şi, nu în ultimul rând, prin umanism, pe care îl resimţi profund. Am introdus intenționat repetiția omeniei, nu numai pentru că se cuvine!, ci și ca o caracteristică a Domniei Sale. Dacă vorba-i este deopotrivă sinceră şi subtilă, rezonantă şi profundă, acidă uneori şi delicată mai ales, potrivită cu împrejurarea, care așa se modelează cu firea sa, ca o cristalină oglindă complexă a firii de luptător, răzbătător, a unui metodist cu finalitate practică.

Cu bune, cu rele, viaţa trece în ritmul pe care noi îl impunem. Şi la un moment festiv -75 de ani n.n. – material scris în 2015)- facem bilanţul faptelor, a căror constatare doar o punctăm. Într-o astfel de postură se află distinsul nostru profesor doctor Aurel Pentelescu. Ca unul care am colaborat, ani mulţi, pe tărâmul inspirat de muza CLIO, cu substanţiale foloase pentru noi, l-am cunoscut în mai multe ipostaze: de profesor universitar, de pasionat cercetător, de mesager al adevărului istoric şi de OM. Pentru toate aceste ipostaze merită consideraţie şi stimă, felicitări şi urări de bucurie, sănătate şi – LA MULŢI ANI!

OMUL, Aurel Pentelescu şi-a ales un drum sinuos, dar spectaculos: cel al ofiţerului instructor şi educator, formator de personalităţi. Un drum dificil, complex, care necesită răbdare, sacrificiu, dăruire şi iubire. Pentru că fără iubire, respect şi apreciere nu se poate face nimic. De aceea a cucerit spiritul tânăr, fiind el însuşi tânăr sufleteşte. Oferă exemplu, crezând cu tărie în ceea ce face, până la obsesie. Obsesia perfecţiunii academice. Indemnul permanent: întotdeauna se poate, iar dacă ai căzut, sigur te vei ridica. Aceasta filosofie de luptător am simţit-o în atitudinea distinsului profesor.

Se spune că sunt oameni pe care nu-i cunoşti, dar ştii că îi preferi. Sunt oameni despre care nu ai aflat nimic, dar când îi zăreşti îţi inundă sufletul cu lumină. Sunt oameni pe care vrei să-i creionezi, dar nu găseşti cuvintele potrivite. Sunt oameni cu care deşi nu te întâlneşti zilnic, atunci când se întâmplă îţi fac viaţa o sărbătoare. Sunt oameni de la care poţi culege, în fiecare clipă, vorbe bune, sprijin, sfinţenie, bucurie. Sunt oameni capabili, de o aşa mare inteligenţă, încât te simţi bogat să stai de vorbă cu ei. Sunt oameni atât de gingaşi în prietenia pe care o oferă, încât te simţi o comoară neşlefuită. Într-un asemenea peisaj psihologic se încadrează şi domnul profesor doctor Aurel Pentelescu. La biografia sa domnul comandor Aurel Pentelescu poate inventaria prietenia declarată şi pe aceea nemărturisită, a acelora care nu i-au spus-o deschis, precum şi a acelora care i-au găsit câte un cusur, căci nimeni nu-i perfect.

Semnatarul acestor rânduri, care a făcut ochi în urmă cu 60 de ani, are toate motivele să se confeseze că anii 1993 – 2014, pe care i-am petrecut, fie şi sporadic în prejma şi alături de magistrul comandor profesor doctor Aurel PENTELESCU, se constituie în una dintre cele mai frumoase perioade din viaţa şi activitatea mea ştiinţifică, ca slujitor de Clio. Mi-a oferit din prima clipă, cred că fără să ştie, respect, apreciere, încredere, bunătate, sinceritate. M-a învăţat şi determinat să fiu o fărâmă din el. Este omul care are în suflet multă dragoste faţă de semeni. Este omul dedicat cercetării şi scrisului clipă de clipă, omul care nu are orar, pentru că este permanent concentrat pe activităţile calendarului de scris, încercând de a găsi mereu strategii, soluţii, calea cea mai bună. Este omul care are curajul de a-ţi spune când greşeşti, de a te ajuta să te corectezi. Este omul care ştie cum să te facă să te simţi admirat pentru o realizare sau copleşit de o greşeală. Este galant, elegant, meticulos, foarte atent la detaliile semnificative, detalii ce definesc până la urmă profunzimea atitudinilor domniei sale.

Ce poate fi mai edificator, în acest sens, decât crearea şi implementarea unei strategii, care a durat mai bine de zece ani, precum şi angajamentul devenirii noastre în viitor. Acesta este motivul încercării şi reuşitei de a reuni, peste vreme, între coperţile a 10 volume de Pietre de Hotar, studii şi cercetări relative la Frontiera de vest în istoria contemporană a României, care de-a lungul anilor brevetează ceea ce s-a petrecut mai important în instituţiile culturale bihorene. Toţi cei care au zidit şi au investit ştiinţă şi suflet, care şi-au făcut datoria, care au ars pe altarul Zeiţei Clio, care au trudit în arhive şi biblioteci şi s-au bucurat atunci când lansam la Oradea câte un volum, sunt mândri de acest proiect. Tot ceea ce regăsim în acest demers este rodul gândirii iniţiatorului de formaţie şi profesie academică, o fărâmă din sufletul şi plăcerea filosofică şi poetică a celui dus cu sine „ca un călător/ pornit spre zorii de aur” … însetat de luptă, iubire şi zbaterea[1] – Aurel Pentelescu!

În ce mă priveşte am a-i mulţumi, în modul cel mai respectuos, ca şi familia mea, care a fost chestionată la orice dialog purtat ca între prieteni, cu deferenţa de rigoare. Această prietenie oferită de distinsul profesor mă onorează şi m-a determinat să mă alătur oricărui demers intelectual confortabil din preajma Domniei Sale. Este un Om de mare încredere, capabil de respect şi de admiraţie. Este extrem de dinamic, dar şi foarte sensibil în acelaşi timp, de altfel ca orice poet.

Cu mult tact pedagogic, de un rar rafinament, în calitatea prestaţiei didactice, prin ţinuta ştiinţifică elevată a cursurilor academice, prin propriile demersuri ştiinţifice, domnul comandor profesor doctor Aurel Pentelescu, a contribuit decisiv la păstrarea curată a spiritului militant, al adevărului potrivit căruia ţara aşteaptă de la noi cinste, suflet, muncă, inimă caldă, pentru ce e bine şi liber de orice patimă. În toate luările de poziţie profesorul cere suflet cultivat, întărit prin cultură românească, cu cât mai multă ştiinţă şi forţa argumentului documentat.

Ne-am întâlnit, în mod oficial (eu îl cunoşteam din Academia Militară, unde între 1982-1984 am fost elev-student, în clasa prof. univ. dr. Jipa Rotaru) în biroul Directorului Muzeului Militar Naţional Bucureşti, Jipa Rotaru în 1993. De la prima întâlnire absorbeam dialogul. Mi se părea fascinant să am un interlocutor cu viziune, cuprindere şi orizont atât de vast. Eram nerăbdător să revin în capitală şi să pot profita de un ceas de dialog cu prof. dr. Aurel Pentelescu.

Am fost onorat de invitaţia ce mi-a făcut-o pentru o cină la casa Domniei Sale, când am vorbit mult şi despre câteva dintre preocupările noastre comune. Serile începute de vreme se sfârşeau târziu în noapte. Cina era doar un pretext. Dar, pun mărturie că prof. dr. Aurel Pentelescu este şi un gospodar-bucătar iscusit. Bucatele alese erau cu multă atenţie şi mult suflet gătite şi cu plăcere oferite. Într-o asemenea seară, repetată de câte ori veneam în Bucureşti, s-a născut ideea sesiunilor ştiinţifice anuale, finalizate cu „Pietre de Hotar”. Şi pentru idee, şi pentru susţinere şi pentru prezenţa la Oradea, – fie şi numai pentru sfaturi – se cuvine să-i adresez la ceas aniversar respectuoase mulţumiri! Şi nu o fac din complezenţă, ci din inimă, căci merită!

Relaţia de colaborare s-a adâncit şi statornicit cu timpul. Sunt mândru să spun căci la multe sărbători şi aniversări am fost răsfăţat cu „o capodoperă” (cum le numea cu umor) a domniei sale, şi câte o epistolă extrem de frumoasă (neavând acordul autorului nu voi divulga din corespondenţa personală). Voi cita doar câteva fragmente din dedicaţiile pe care mi le-a făcut pe lucrările oferite: „…neuitatului meu prieten C.M. toată dragostea şi aleasă preţuire din partea autorului, cu mulţumiri pentru sprijinul dat în elaborarea acestei lucrări, La mulţi şi fericiţi ani! (Buc. 15.dec. 2002)”[2][3][4], „…prieten, de departe, neuitat în minte şi suflet, dr. C.M., Oradea Mare. Alese doriri de bine pentru el şi familia sa de Sfintele Sărbători. La mulţi şi fericiţi ani! (Buc. 29.nov. 2010)”[5], „…Acest produs istoriografic la împlinirea a 70 de ani de la intrarea României în războiul pentru eliberarea fraţilor de peste Prut…Lucrarea lansată la 17 iunie 2011 la Ziliştea (Boboc), Buzău, exact acolo de unde au plecat bombardierele în noaptea de 21/22 iunie 1941… La lansare am trăit momente de mare înălţare sufletească. Nu credeam că voi trăi o astfel de zi…Mulţumesc Doamne! Cu drag, (Buc. 24.06 2011)” [6], „…P.S. M-aş bucura să ai răgazul să citeşti această „capodoperă”. Versurile le-am scris nu ca moft, ci ca mod de a mă apăra de mizeriile vieţii, destule. De fapt, le-am scris când ele s-au cerut a fi scrise” [7], „…Deocamdată o carte unicat în istoriografia română (Buc. 28.11 2013)”. Aceste rânduri scrise din suflet, cu sinceritate şi dragoste mă onorează, după cum preţuiesc distincţia şi nobleţea caracterială a distinsului profesor camarad.

Continue reading „Constantin MOŞINCAT – ÎNSETAT DE LUPTĂ, IUBIRE ŞI ZBATERE: PROF. UNIV. DR. AUREL PENTELESCU” →

Al. Florin ȚENE: Lumina sincerității în “Mărturisiri – De la politică la credință “ de Voichița Tulcan Macovei

Am primit cu ceva timp în urmă, încă,  trei cărți de la scriitoarea Voichița Tulcan Macovei, profesoară din Arad, un critic literar și analist cu valențe deosebite și de luat în seamă, printre care volumul “De la politică la credință-Mărturisiri “, apărut la Editura Tiparnița, Arad, 2017. dăruit soției mele cu dedicație, poeta Titina Nica Țene.

Despre cărțile acestei autoare am mai scris, fiindcă am descoperit în ele talentul prin care autoarea încearcă să descopere taina de ne pătrunsă a Divinității.

Citind această carte de care facem vorbire, cu multă empatie, m-a impresionat “aurul “ sincerității turnat în cuvinte.Din miile de cronici pe care le-am scris de-alungul vieții mele, în aceste pagini încerc să deslușesc sufletul unei scriitoare hărăzită de Dumnezeu cu talent. Cartea structurată în opt capitole, cu o scurtă mărturisire  la început,  prin care își justifică inițiativa scrierii acestui volum prin întâlnirea cu un profesor universitar care o “acuza “ că a făcut politică în regimul de tristă amintire. fiind activistă UTC cu o jumătate de noră, complectată cu ore la catedra de limba română la o școală. În acest context, scriitoarea nu trebuie să-și facă procese de conștiință pe motiv că, fiind,  instructor UTC trasmitea tineretului sentimentul patriotic, în care se îngloba iubirea de țară, popor, limbă și neam, într-o perioadă cănd “caracatița” URSS-ului pândea după colț în intenție să ne cuprindă în imperiul ei.Cartea continuă cu un “Argument “, pentru  scrierea cărții, acesta fiind o mărturisire către Iisus Hristos, prin care, spune autoarea, a ajuns să-l cunoască pe Dumnezeu.Practic, Voichița Tulcan Macovei reușește să-și mărturisească propriei conștiințe faptele, gândurile prin care a trecut o viață de om, dedicată educației, iubirii de om și cultura noastră.A treia secvență a volumului este un text semnat de  Teodor Mara, intitulat “Promisiunea sufletului “ în care reușește să despice “firul în patru” schimbării sufletului autoarei și apropierea de Dumnezeu, dar mai ales încercarea acesteia să-L înțeleagă prin studierea Teologiei.

Cunoscând-o personal pe Voichița Tulcan Macovei și discutând atât teologie și mai ales literatură, aduc o complectare celor scrise de domnul Teodor Mara. Sufletul autoarea a fost întotdeauna alături de sufletul omului și atunci când trasmitea sentimental patriotic tinerilor uteciști, sufletul fiind un duh dat de Dumnezeu și exponentul veșniciei de care vorbește religia. În acest context, pot spune, că autoarea și-a păstrat aceași conștiință din totdeauna, doar că acum conștientizează acest fapt, încercând să-și înțeleagă parcursul vieții prin înțelepciunea vârstei.Dacă a greșit, spune autoarea este o deviație de la normele artificiale ale societății trecute, motivul fiind că sufletul ei bun a încercat să-l înțeleagă pe ce-l viclean de alături.

         Autoarea toarnă în cuvinte culoarea icoanelor exprimate prin psalmi, concluzionând : “Ca slava mea să-ți cânte ție și să nu mă mâhnesc; Doamne, Dumnezeul meu, în veac Te voi lăuda! “(Psalmul 29, Biblia sau Sfânta Scriptură ). Acest Psalm este luat de autoare ca profesiune de credință.

         Mărturisirile din capitolele “Copilăria “, petrecută în satul Comlăuș, din câmpia Aradului ,“Prima căsnicie “cu amintiri din facultate, “A doua căsătorie “, cu iubirea de oameni și credința în ei “, “Unde este Dumnezeu? “cu înțelegerea unor simboluri creștin-ortodoxă “, “Credinciosul creștin în mijlocul acestei lumi”, despre prietenia cu scriitoarea Floarea Cândea “ și  “Epilog“, sunt capitole dintr-o filocalie,  în înțelesul “iubirea de frumusețea divină“ (traducere din limba greacă). în “Epilog” mărturisește  bucuria apropierii de salonul Gutrmberg și importanța vieții veșnice cu Continue reading „Al. Florin ȚENE: Lumina sincerității în “Mărturisiri – De la politică la credință “ de Voichița Tulcan Macovei” →

DOGARU Mircea: La 80 de ani de la Dictatul de la Viena

Comanda cartea:

marleco2012@yahoo.ro

 

Constantin Moșincat

PAȘI PE CALDARÂM

17×24, 466p

45lei, transport inclus

Învățătura e singura AVERE care nu se fură, nu se împarte ca moștenire între neamuri. Se dobândește. De obârșie Careian – Col. (r) Dr. Constantin MOȘINCAT, istoric militar, adică ofițer de tancuri prin pregătire, istoric prin vocație și dăruire, strajă cu dublu jurământ depus, față de Țară și de Muza Clio, la fruntaria vestică, cea mai amenințată, a României.

Director al Muzeului Militar Național – Filiala Oradea, ca ultimă funcție în activitatea ostășească, membru și susținător al multor asociații ale rezerviștilor și patrioților („Avram Iancu”, ANCMRR – „General Traian Moșoiu”, Filiala Bihor, Cultul Eroilor – „Regina Maria” etc.), Dr. Constantin MOȘINCAT s-a remarcat și în fruntea mișcării de rezistență a orădenilor împotriva celor care încearcă să-i văduvească de valorile naționale dăltuite în bronz și marmură – monumentele lui Mihai Viteazul, Emanoil Gojdu sau gl. Traian Moșoiu. (…)

„Pași pe … caldarâm. Încrustări Istorice: de la Pace la Dictat (1815-Viena-1940), vol. 1”, pune la dispoziția cititorului, avid de Adevăr, 35 de reconstituiri de trăire românească, de la instituirea, la Viena, în 1815, a Noii Ordini Mondiale a împăraților, numită „Sfânta Alianță”, la primul act al „Noii Ordini Mondiale” a dictatorilor (instituită ca Putere bipolară, prin Pactul Ribbentrop – Molotov) – Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, împotriva României. (…) Grupat, tematic și cronologic, în 5 Părți, capitolele acestui volum sunt, în fapt, eseuri cu tematică istorică apărute în publicația online „buletindecarei” (…)

Continue reading „DOGARU Mircea: La 80 de ani de la Dictatul de la Viena” →