Ionel NOVAC: Corespondență Andrei Ciurunga – Constantin Reabțov

În cursul anului 2019, prin amabilitatea domnului profesor universitar Gheorghe Reabțov, unul dintre fii regretatului „Iluminist” de la Cahul, Constantin Reabțov, am intrat în posesia scrisorilor primite de tatăl domniei sale de la cea mai de seamă personalitate a orașului, poetul Andrei Ciurunga. Prieteni din copilărie și apoi colegi la Liceul „Ion Voevod” din urbea de pe Frumoasa, cei doi au fost despărțiți de vitregiile vremii imediat după absolvirea acestuia, fiecare alegând un alt drum și reușind să se reîntâlnească abia după aproape o jumătate de secol.

Despărțirea, chiar dacă de foarte lungă durată, nu a reușit însă să-i înstrăineze de tot pe cei doi, prietenia închegată de la fragedă vârstă și consolidată în nenumăratele escapade prin zăvoaiele din lunca Prutului, prin parcurile orașului sau la întrecerile de alergări, rezistând în timp, în ciuda tuturor vicisitudinilor vremii. Ca urmare, reluarea legăturii, chiar după zeci de ani, a apărut ca ceva firesc, ca după un vis frumos ce fusese întrerupt de un coșmar nedorit de niciunul dintre protagoniști.

Prin grija destinatarului și mai apoi a fiului acestuia, s-au păstrat 89 din scrisorile trimise de Andrei Ciurunga lui Constantin Reabțov, scrisori care acoperă, cu scurte intervale de întrerupere, perioada 1988 – 1997. Cea mai veche este datată 19 octombrie 1988, iar ultima scrisoare, expediată cu câteva zile înainte de trecerea profesorului și pedagogului Reabțov la cele veșnice, poartă data de 20 martie 1997. Că cei doi au corespondat și anterior anului 1988 putem afirma cu siguranță, fapt susținut și de precizarea lui Ciurunga în scrisoarea susmenționată, prin care acesta îi mulțumea prietenului său pentru cartea trimisă („Îți mulțumesc mult pt. cartea lui Gheorghe Vodă, poetul cahulean atît de plin de talent”). Din păcate acestea nu s-au mai păstrat, la fel cum nici scrisorile primite de la Constantin Reabțov sau de la numeroasele personalități culturale și literare de pe ambele maluri ale Prutului, cu care a corespondat Andrei Ciurunga mai ales după 1990, nu s-au mai păstrat după moartea acestuia și a soției sale. O pierdere importantă, atât pentru istoria literaturii române, cât și pentru cititorii și iubitorii „poetului pe schimbul căruia a înviat Hristos”.

În rândurile care urmează vom încerca să facem o sumară prezentare a scrisorilor trimise de Andrei Ciurunga prietenului său cahulean, sperăm, cât de cât utilă cititorilor. Astfel, din cele 89 de scrisori, 36 sunt scrise de mână, iar restul de 53 sunt bătute la mașina de scris. În prima parte a corespondenței predomină cele scrise de mână, dar cu trecerea timpului, din cauza acutizării bolilor la ochi de care suferea poetul, acesta va apela tot mai mult la mașina de scris. Cu excepția unor felicitări, unde așternea cu stiloul doar câteva rânduri. Sau, ca o ironie a soartei, ultima scrisoare trimisă prietenului său de la Cahul, care avea să fie scrisă tot de mână…

Subiectele abordate sunt multiple, acoperind variate domenii: evocarea unor amintiri legate de copilărie și familie, debutul literar, prieteni și cunoscuți comuni, revista „Cahulul literar”, probleme de sănătate, dorul de Cahul, proiecte editoriale, limba română, viața de zi cu zi, ba chiar și opinii cu privire la viața politică și socială a acelor ani.

„Suportul” scrisorilor îl constituie, de regulă, colile albe de hârtie, format A4, dar câteva sunt scrise pe hârtie specială disponibilă la sfârșitul anilor ´80 (mape cu câte 10 plicuri și coli de scris având imprimate diverse desene: flori, animale, obiecte etc), la care se adaugă diverse felicitări ocazionale. Însă mijlocul anului 1991 îl prinde într-o acută criză de coli pentru scris, astfel că „dispariția de pe piață a hîrtiei de scris (iar cînd apare costă 1500 lei topul, de la 100 cît era) mă face să-ți scriu pe o foaie spurcată pe-o parte, dar bună pe alta. Mi-a dat un prieten o tonă de asemenea foi și eu le folosesc și cînd trimit colaborări la reviste. Doar pentru vreo oarecare carte păstrez cele cîteva sute de foi pe care le mai am.” (29 iulie 1991).

Încă de la o primă lectură se evidențiază grija poetului pentru claritatea și cursivitatea conținutului scrisorilor, acesta parcurgându-le cu atenție de fiecare dată înainte de trimitere și făcând modificările necesare acolo unde găsea de cuviință. Stau mărturie corecturile, adăugirile, ștersăturile sau PS-urile care le însoțesc aproape de fiecare dată, făcute preponderent cu stiloul.

În ceea ce privește ortografia, Andrei Ciurunga se adaptează din mers schimbărilor petrecute în domeniu. Astfel că, după ce mulți ani folosise litera î din i, după decizia Academiei Române din 1993, în scrisorile trimise lui Constantin Reabțov (și nu numai) va trece la folosirea lui â din a, dar și a celorlalte norme impuse de înaltul for de știință și cultură (sunt, suntem, sunteți).

Trecând la formulele de adresare folosite în fiecare scrisoare, acestea evidențiază cum nu se poate mai bine strânsa legătură și prietenia care îi lega de zeci și zeci de ani („Am început cu cel mai vechi și cel mai drag prieten”, i se confia el într-o misivă din 31 decembrie 1991). Poetul i se adresează preponderent cu „Iubite Costică”, dar frecvent sunt utilizate și alte formule precum „Mult iubite Costică”, „Iubite frate Costică”, „Costică dragă”, „Costică scumpule”, „Mult iubite frate Costică” șa. Iar atunci când se adresează întregii familii, formulele sunt „Iubiții noștri Costică și Daria”, „Iubiți prieteni”, „Dragii noștri”, „Iubiții noștri”. La fel, scrisorile sale sunt semnate începând cu „Robert”, apoi trece la „Robică” (majoritatea), „Ina și Robică”, „ Robică și Ina”, „Ina și A. Ciurunga” sau, în câteva cazuri, utilizând toate cele trei nume („Robică / Andrei Ciurunga / Robert Cahuleanu”). De regulă, acestea sunt adăugate de mână, cu stiloul sau pixul.

Referindu-se la debutul său literar, Andrei Ciurunga rememorează cu nostalgie de câteva ori acel moment emoționat din viața sa: „Așa că îți scriu abia acum, ca să-ți spun cît am fost de emoționat, citindu-mi „biografia” în revista liceului nostru. Acolo am debutat în ianuarie 1932 (exact acum 50 de ani) cu o poezie intitulată „24 ianuarie” și semnată Robert Eisenbraun. Foaia se numea „Îndrumarea Tinerimii” și era patronată de C. Radu, directorul liceului și prof. de l. română! Îți mulțumesc, Costică, pentru această duioasă reîntoarcere în copilărie!” (26 iunie 1992); „Gheorghiu^[1] pomenește și de mine acolo, zicând că am fost încurajat în primele mele încercări literare de V. Hondrilă^[2], fapt perfect adevărat, eram în liceu când mi-a apărut „Melancolie”, placheta din 1936, îmi amintesc textual că a scris „Poeziile spun mai mult ce va fi autorul, decât ce cuprind ele”. Păi ce puteau cuprinde altceva decât naivități, la cei 16 ani câți aveam?” (11 august 1993); „Mare bucurie mi-ai făcut cu trimiterea foii voastre, a liceului „Ion Voievod” din Cahul. „Poetul-martir” (Doamne, chiar așa am ajuns?) și-a revăzut pentru încă o clipă, cu toată intensitatea, copilăria și debutul absolut, din ianuarie 1932, la revista „Îndrumarea Tinerimii” a profesorului Constantin Radu. Era o zi de ianuarie, când am ajuns acasă pe înserat venind de la liceu, cu numărul de revistă, triumfător, agitându-l prin cameră. Îmi apăruse prima poezie („24 Ianuarie”) în publicația Liceului, semnată Eizenbraun Robert, elev clasa I-a Liceul „Ion Voievod.” (31 mai 1994).

Cum s-au păstrat poeziile sale din perioada de detenție i se destăinuie prietenului său într-o scrisoare datată 8 iulie 1991: „Mă întrebi, dragă Costică, în ultima ta scrisoare, cum s-au păstrat versurile mele din închisoare? Uite că nu-i un secret, am să-ți spun mintenaș. La Canal (1950-1954) aveam la îndemînă bucăți de hîrtie rupte din sacii de ciment cu care lucram. Le compuneam mintal (nu era hîrtie suficientă și pentru ciorne) și le treceam pe curat cînd erau finisate. Odată cu acestea, la învățau pe de rost colegii de suferință, pentru a le pune în circulație, din baracă în baracă și din colonie în colonie. Făcusem chiar un mic carnețel, ascuns în paiele din saltea. Dar la o percheziție mi s-au găsit și am dat de dracul. Au ieșit deci pe cale orală, au ajuns în țară și în străinătate, s-au citit la radio și au apărut în antologii și reviste străine. În a doua perioadă a închisorilor mele (1958-1964) în temnițe nu se găsea hîrtie. Atunci le compuneam tot mintal, băieții le învățau pe de rost (și eu de-asemenea, evident) și le coseam numai titlurile, cu ață, pe bucăți rupte din cămăși și băgate prin căptușelile unui cojocel de care nu mă despărțeam niciodată. Așa le-am scos, după care le-am transcris în caiete bine păstrate timp de 26 de ani, pînă la Revoluție.” Valoare de document au și destăinuirile privind revista „Cahulul literar^[3]”, despre care „pot să-ți următoarele: a apărut un singur număr – dar nici acela, de fapt, nu a apărut. Colonelul Dobrescu, prefectul județului, tot aștepta o aprobare de la București, ca să se dea voie să-l punem pe piață. Evenimentele de la 28 iunie 1940 au surprins revista în tipografia lui Rapaport – și nu știu ce s-a mai întâmplat cu ea. Eu luasem un singur exemplar, peste câțiva ani i l-am dat lui Badiu Leu – și-a dispărut, nici el nu-l mai găsește”, avea să-i mărturisească Ciurunga într-o scrisoare datată 11 ianuarie 1990. Sau, câțiva ani mai târziu, „Ai făcut foarte bine vorbind și de „Cahulul literar” al nostru, cel din 1940. Dacă nu făceam greșeala să-i încredințez lui Badiu Leu singurul exemplar existent, acum aș fi scos niște copii la xerox și ai fi avut una și tu, și muzeul de la Cahul” (30 octombrie 1995).

Foarte bun cunoscător al limbii române („Toți vor materiale de la mine, în special careuri cu definiții în versuri, pe care nimeni în țara românească nu le potrivește ca mine. Cred și eu, după 60 de ani de poezie și 50 de ani de activitate rebusistă, mai ales când te joci cu limba română, fără să faci greșeli de sens sau cuvinte” – 21 februarie 1994), Andrei Ciurunga se arată intransigent față de cei care nu o utilizează corect: „Măi Costică, zici că ai niște eleve sîrguincioase. Nu uita să le înveți cît mai corect românește, sau să le dezveți de năravurile lingvistice proaste. Eu nu am vrut s-o supăr pe Lenuța cînd mi-a luat interviul aici, dar fata asta a început cam așa: „Îmi pare destul de bine că v-am cunoscut”. Iar mai departe cam așa: „Poeziile dvs. sînt destul de bune”. Măi, eu cînd intru în brutărie și vînzătoarea îmi spune că „pîinea este destul de bună”, nu o cumpăr în ruptul capului. În românește, „destul de” înseamnă mai puțin decît bun, sau bun cu oarecare îngăduință! La fel am constat folosirea improprie a lui „numaidecît”. Cuvîntul ăsta la noi înseamnă „imediat” sau „în foarte scurt timp”. Copiii voștri înțeleg prin „numaidecît” negreșit, sau neapărat, ceea ce nu-i același lucru. Cînd l-am întrebat pe Ionel Topală din Tartaul de Salcie: „Mai vii pe la București?”, el mi-a răspuns „Numaidecît!” (31 decembrie 1991).

Nu îl „iartă” nici pe prietenul său atunci când constată că nepoțelul acestuia nu vorbește românește: „Nepoțelul e o bomboană de băiețel – dar iarăși păcat că nu a învățat românește, cum de l-ai lăsat tu, ca bunic, pradă limbii lui Smirnov și-al altor ca el?” (14 septembrie 1992). Ca mai apoi să răbufnească după adoptarea Constituției din 1994, care stipula revenirea la denumirea de „limbă moldovenească”: „Dragă Costică, au înnebunit de tot șefii voștri cu limba „moldovenească” și cu toate celelalte absurdități, debitate în numele unei istorii de care habar nu au. Păi să ne întrebe pe noi, care am făcut limba română cu Radu și cu atâți alți profesori cinstiți, ce-i aia limbă și neam!” (20 octombrie 1994).

La fel de intransigent se arăta și față de soarta compatrioților săi, în a căror apărare sărea ori de câte ori considera că este necesar: „Știu că mă pun rău cu toți „patrioții” de pe ambele maluri ale Prutului, dar asta nu mă supără cu nimic, atunci cînd e vorba să scriu adevărul despre soarta noastră, a basarabenilor, așa cum am trăit-o cu toții.” (26 mai 1993) sau „Măi Costică, eu nu-s chiar așa de furios pe cât par, dar să nu se lege nimeni de Basarabia și de oamenii ei, că iau foc!” (16 iulie 1993). Chiar dacă și-a trăit cea mai mare parte a vieții departe de locurile natale, Andrei Ciurunga nu îi va uita niciodată pe cei de acasă, îi va susține mereu, le va trimite gratuit sute de volume din cărțile tipărite de cele mai multe ori pe cheltuială proprie: „… imediat ce apare^[4], printre primele exemplare care își vor lua zborul din casa mea vor fi acelea pentru frații de peste Prut. Nu zic „străinătate”, pentru că m-ar pedepsi Dumnezeu!” (21 mai 1992); „Cartea^[5] va fi darul meu pentru Basarabia, în anul când împlinesc trei sferturi de veac. Va avea un tiraj de 600 de exemplare, nici unul pus în comerț, ci distribuit gratuit. Vreau să trimit 100 de ex. la Cahul și 200 la Chișinău, tu ești cel mai indicat să le împarți celor vârstnici, dar mai ales tineretului cahulean, poate la bibliotecă și la muzeu câte unul.” (24 aprilie 1995); „Prin iulie, îmi apar două cărți de versuri. Una cu toate poeziile din închisori^[6], strînse laolaltă – iar alta cu vreo 80 de poezii umoristice^[7]! Vei primi cîte 100 de ex. din fiecare pt. cahuleni.” (17 mai 1996); „Pentru tine, în afară de cărțile cu dedicație, am mai trimis 100 ex. din „Poeme cu umbre de gratii”, 100 ex. „Versuri pentru Ina” și 150 ex. „N-aveți un surâs în plus?”, poezii umoristice, din care tu cunoști deja câteva, din revistele unde au apărut.” (8 octombrie 1996).

Așa cum am precizat, majoritatea scrisorilor sunt bătute la mașină, cauza principală constituind-o miopia avansată pe care o avea încă din anii tinereții și pe care o invocă în repetate rânduri: „Iartă-mă că ți-am scris la mașină, dar fiind mai multe de spus, ochii nu m-ar fi ajutat să scriu de mînă atîta pogon de hîrtie.” (8 martie 1990); „Caligrafia mea este serios afectată de o veche suferință de ochi și e foarte puțin lizibilă. De-aia prefer să bat la mașină, care, săraca, scrie ca lumea.” (20 aprilie 1990); „Cînd am mai multe de spus, apăi bat la mașină, că mi-e mai ușor pentru ochi să folosesc litere gata scrise de alții pe clape, decît să le buchisesc eu însumi.” (6 septembrie 1990); „Am folosit mașina ca să-ți scriu mai multe, altfel, după vreo zece rînduri, scrisul de mînă îmi obosește ochii.” (31 decembrie 1991); „Nu pot sta mult cu ochii la lumină, din cauza durerilor pe care le simt.” (3 iulie 1992); „Eu îmi consum puțina vedere care mi-a mai rămas scriind tot felul de mărunțișuri și de prostii, fie rebus, fie umor, ca să mai adaog o bucățică de carne la cartofii pe care îmi pot permite să-i cumpăr din pensie.” (24 octombrie 1993). Cu timpul se vor adăuga și alte probleme de sănătate, care își vor pune amprenta asupra creației și activității sale literare: „Cu piciorul (arterita) o duc destul de rău, nu mă prea pot deplasa decât foarte aproape și foarte puțin. Har Domnului că pot face măcar atât și că încă mai am amândouă picioarele. Cu ochii – nu mai întreba.” (20 octombrie 1994); „Cu ochii o duc tare prost, în schimb mă simt rău și cu piciorul.” (8 martie 1995); „Alte noutăți nu prea am, decât niște dureri sâcâitoare în dreptul rinichilor, beau tot felul de spurcăciuni: ceai de mușețel și de cozi de cireșe – dar încă nu mi-a trecut” (25 august 1995); „Ți-aș scrie mai mult, dar de câteva zile mă doare al naibii piciorul, aș tot sta în pat – dar treburile nu-mi îngăduie acest lucru.” (8 octombrie 1996); „Încolo, cam zgârâiat cu sănătatea. Am și căzut zilele trecute pe gheață – și mă doare spatele cumplit, dar sper că va trece.” (11 februarie 1997).

Dar, pe lângă toate problemele cu care se confrunta, dorul de Cahul îl măcina cel mai tare: „Mi-e dor de voi toți și de tot Cahulul, deși nu mai este ca pe vremea cînd alergam ca nebunii pe șoseaua Oancea-Cahul, la întrecerea pe care cred că nu ai uitat-o.” (8 martie 1990); „Ochii și vîrsta nu mi-au îngăduit să fiu și eu la Podul de Flori de la Prut!” (8 mai 1990); „Nu mă așteptam la această generozitate din partea publicației^[8] de la Cahul – singurul loc unde m-aș simți într-adevăr acasă la mine!” (6 septembrie 1990); „Ieși, măi, mai repede, cînd am să vin la Cahul o să bem un vin din acela copt la soarele Basarabiei (care începe să răsară și pentru noi), aud că de la 27 septembrie se vor suprima pașapoartele, se va trece numai pe baza buletinului de identitate. Atunci să vezi du-te-vino la Prut!” (17 septembrie 1991); „Eu nu mă pot deplasa atît de departe, nici din cartier nu prea ies, stau prost cu ochii și multe altele și mi-e imposibil să mă avînt la un drum lung și greu – oricît de drag mi-ar fi să-l pot face.” (8 iunie 1992); „Mare emoție și bucurie am avut parcurgînd pe hartă străzile din Cahul. Îți mulțumesc frățește pentru această grijă de-a mă ține cît mai aproape de voi.” (15 decembrie 1992); „E bine că bietul nostru Cahul a ajuns „celebru” datorită „Nufărului alb^[9]”, de care îmi amintesc cu mare duioșie și nostalgie când îl culegeam din barcă pe fostele bălți cahulene.” (1 august 1993).

Continue reading „Ionel NOVAC: Corespondență Andrei Ciurunga – Constantin Reabțov” →

Florin-Corneliu POPOVICI: Și eu am fost în Abaddón

(Eugen Dorcescu,

Îngerul Adâncului (Pagini de jurnal. 1991-1998)

Editura Mirton, Timișoara, 2020, 537 p.

Calameo, 2020

7 ani apocaliptici. Nu, nu este vorba de cartea lui Ion Țugui, un best seller care împletește abil realitatea cu ficțiunea, ci de cu totul altceva, menit, după cum se va vedea, să învârtoșeze cultura română (deloc minoră), să producă „zaveră” (indignare, revoltă, suspine, „tandre” invidii colegiale) în rândul breslașilor purtători de condei (și nu numai), să revoluționeze și, de ce nu, să impulsioneze creația de gen. Dar, cum apocalipsă, în termeni biblici, se traduce prin revelație, la fel și jurnalul lui Eugen Dorcescu, Îngerul Adâncului (structurat pe trei mari paliere textuale, tot atâtea forme/trepte de ucenicie spirituală: 1. Moth Tamuth (ebr. „Murind, vei muri”), 2. Abaddón (ebr. „Îngerul Adâncului”), 3. Havel Havalim (ebr. „Deșertăciunea deșertăciunilor”), are un profund caracter revelator. Și, cum îngerii, precum știm, se situează și ei sub umbrela dihotomiei, de lumină și căzuți, la fel și cartea în discuție e vegheată (se supune influențelor) de cele două făpturi-entități eterate. În prima categorie, scriitorul (așa cum îi place să-și spună, nicidecum autor, Autor fiind doar unul – însuși Dumnezeu), în parantezele unei tandre acolade ce deschide prima pagină, o include pe soția Mirela-Ioana (ce-l însoțește, ca și în viața de zi de zi, cu un cuvânt dinainte), grație căreia (și aici antumitatea și literatura română se cuvine să-i fie profund recunoscătoare) jurnalul vede lumina tiparului, într-o blagoslovită împrejurare, contrazicând astfel intenția scriitorului: „Jurnalul va rămâne, mai mult ca sigur, nepublicat, până când mă voi muta la Domnul” (p. 526). Până să se întâmple acest lucru, jurnalul dorcescian produce mutații adânci în conștiința cititorului, tulburat și deopotrivă fermecat de acest op masiv, de peste 500 de pagini, care adună între paginile sale Lumină, suferință, singurătate (atroce) și pătimire, tentația scris-cititului și a abandonului, sfâșiere lăuntrică între Yah Elohim (Dumnezeu) și Abaddón-Avaddon-Apollion-Exterminans (Îngerul Adâncului), angoase, frustrări și neputințe funciare, nevolnicie și depășirea propriilor limite, conjugarea verbului a fi, din perspectiva unuia dintre scriitorii cei mai vizibil marcați de mizantropie din literatura română contemporană.

Însă, dincolo de toate acestea, dincolo de cioranianul neajuns de a te fi născut (asemănările dintre filosoful din Rășinarii Sibiului și Eugen Dorcescu merg până la un punct), răzbate profundul umanism al jurnalului celui din urmă, emoția care se degajă din text (cu mare forță de percutare la cititor), un text de tip descensus ad inferos, pentru care proverbiala stare de lectură, dincolo de grația necesară, reclamă înarmarea cu zăbavă (taman trecerea inexorabilă a timpului este acut resimțită de scriitor), cu infinită răbdare (jurnalul în discuție nu e destinat celor slabi de înger, acelora care se așteaptă la un ton voios, tropăitor, la o lectură facilă sau la un conținut frivol ce se adresează culturii de masă–vom reveni asupra decepțiilor majore pe care societatea românească de consum le produce scriitorului) și cu luare aminte, multe dintre fragmente purtând pecetea pildelor, tainei și sapienței, a cuvântului ziditor, girate fiind de „bucuria Prezenței” (p. 523).

„Eu am murit acestei lumi” (p. 526) este „necrologul” anunțat de Eugen Dorcescu, în viață fiind, extrem de viu și de necesar, o moarte simbolică, echivalentul unei detașări filosofico-spirituale de fojgăiala prin tenebre, de zbaterile absconse și inutile și de mercantilismul ipocrit și mărunt, o înțelegere profundă a Sensului și Rostului existențial, nicidecum marcă a teribilismului avangardist, menit să șocheze la modul gratuit. Neîntâmplător, jurnalul lui Eugen Dorcescu, jurnal-lazaret, are o structură circulară (formele ronde, ființial-matriciale, pozitive prin excelență), debutând cu un pasaj din Regi („Noi vom muri și vom fi ca apa vărsată pe pământ […]” – p. 23) și finalizat cu extrem de sugestivul cuvânt „iarnă” (p. 527), ce comportă o serie de interpretări: iarna din conștiințe, iarna sălășluită în suflete, glacialitatea semenilor, iarna vrajbei, „criogenarea” legăturilor cu lumea aceasta și accederea etern primăvăraticei lumi duhovnicești, iarna copilăriei și a tinereții scriitorului (în care Stroieștiul natal și Predealul sunt învestite cu valențe magice, în ton cu basmele și poveștile pentru prunci create odinioară, dar la care renunță la maturitate – odată cu schimbarea paradigmei – fără păreri de rău) etc. La fel de sumbră este discuția dintre scriitor și soția (la vremea aceea) Olimpia-Octavia (Oli), ființă angelică, dorința acesteia de a fi înmormântată singură, având convingerea că ea va pleca prima la întâlnirea cu Dumnezeu. Aparte de atașamentul afectiv, e cel religios, creștin-ortodox, care însoțește textul, desele trimiteri la scrierile sacre.

Eugen Dorcescu nu face paradă de purism sau de afiliere spirituală, ba dimpotrivă, îi repugnă tot ce ține de înregimentare (spirit rebel), plutire în neant, infatuare, irosire și trăit pe sponci. Orientarea sa (nu dintodeauna a fost gemelar legat de dreapta credință, după cum recunoaște) către cele sfinte se produce pe fondul unei situații de criză și al unei rupturi majore, venite dinspre social, dar și parte a pătimirii în plan personal: schimbarea violentă de regim din Decembrie 1989 (numită ironic „marea revoluție capitalistă din decembrie” – p. 173) și evoluția (în fapt, involuție) generală de după 1990, în loc de confirmarea unui orizont imens de așteptări, îi adâncesc starea de schizoidie, laolaltă cu îmbolnăvirea subită a Olimpiei. Deloc de neglijat, sinusoida profesională începe să semene tot mai mult și să basculeze înspre cădere în abis (fosta Editură Facla, ce-l avea ca redactor-șef, devenită, după 1990, Editura de Vest, cu Eugen Dorcescu director, democratic ales, funcție din care demisionează, e în derivă, majoritatea oamenilor care o slujesc ajung furnizori de spleen). E momentul reconversiei, reinventării scriitorului, al renunțării la cale și al apucării Căii. E o autoplasare de bun augur, temerară, dar și cu multe provocări-praguri-inițiatice de trecut, care-l consumă, solicită, hăcuiește (ecorșeu) intens. Se refugiază în scris, exclusiv în poezii metafizice, începe să țină un jurnal, locul în care îl „inventariază” –chestionează zilnic pe Dumnezeu, singurul lui Companion. Rămâne în continuare extrem de lucid, onest, devine intransigent (în primul rând cu sine), respinge compromisurile, jumătățile de măsură, derapajele de la moralitate și lucrurile făcute de mântuială, se ridică virulent împotriva politicii și a ipocriților care o (de)servesc, devine foarte selectiv în alegerea prietenilor, se izolează de lume (chiar apartenența la Uniunea Scriitorilor îl lasă rece), ia atitudine, încetează să mai aibă mari așteptări, depresia îl învăluie adesea, se reconfigurează din mers, compară adesea între „atunci” și „acum” (fără însă a fi un nostalgic), renunță la a mai fi actant într-o farsă existențială de proporții, disponibilitatea sa de a se oferi semenilor scade dramatic, devine intens spiritualizat, renaște, textele sale capătă profunzime. Din punct de vedere medical, clinic, sănătatea i se șubrezește, are momente de îndoială galopantă, conștientizează acut că drumul spre Divinitate e deseori obstaculat de prezența răului. Din ce în ce mai clar, în față i se dezvăluie abisul, Abaddón-ul, adâncul pluriplan: „Un scriitor se naște. Îl cunoști după limbaj. E creator în limbaj. Are fantezie, e imprevizibil, fiindcă simte și gândește imprevizibil. Nu e vorba de exhibiții lingvistice, ci de suculența și originalitatea exprimării, de noutatea și profunzimea asocierilor. X, de pildă, și alții mai mari decât el sunt scriitori, dar numai în planul superficial, al expresiei. Miza lor e măruntă, dar oarecum sigură. Ei pot <<rămâne>>, ca ciudățenii. Se salvează, după ce corabia vieții a eșuat, prinzându-se de scândurelele ce plutesc pe mare, adică de cuvinte sucite și răsucite. Miza marilor, adevăraților scriitori, e abisul. Ei pot câștiga tot, sau pierde tot. Pe ei îi obsedează cuvântul profund, izvorând din tainele lumii” (p. 26). În privința scrisului, Dorcescu desparte apele: „Nu eu l-am ales, ci el m-a ales pe mine (p. 122).

Cât câștig și câtă pierdere e în conversia spirituală a lui Eugen Dorcescu, ne-o spune chiar el: „Sunt mult mai util celorlalți și-mi sunt mult mai util și mie acum, când pot trăi și lucra potrivit firii mele” (p. 27). E o fire hipersensibilă, contradictorie (ce experimentează toată gama de trăiri, de la pacifism la mânie fără prejudecată), cu care nu se împacă de fiecare dată și pe care, într-un acces de sinceritate cu sinele, și-o repudiază sau lapidează simbolic, care nu râvnește la măriri și la glorie literară, care-și trăiește pe deplin (uneori contondent, dureros) propria-i metamorfoză, cu o uluitoare capacitate de muncă și de sinteză, pe care, invariabil, o pune pe seama harului cu care a fost învestit: la 49 de ani, în numai două săptămâni, reușește performanța de a versifica 50 de psalmi, într-o primă lucrare de căpătâi ce-i marchează intens existența. Subtil observator, alergic la mișcările browniene, minciună, spoială de cultură și la disoluția valorilor, Dorcescu suferă cumplit când își vede poporul dezbinat și speranțele năruite: „Cățărătorii n-au scrupule, n-au sensibilitate, n-au, probabil, nici prea multă minte. Au doar dorința de a pune mâna pe o funcție. Suntem prea dezbinați, spre nenorocirea noastră…” (p. 31). Țintă fixă predilectă, cel supus oprobriului continuu din partea scriitorului e omul abject, infect, duplicitar, cel care, provenind dintr-un mediu fundamental toxic, underground, conturează atât de bine „imaginea șobolanului lăuntric” (p. 32), contracarat cu succes de „Zimbrul românesc” (Ibidem).

Îngerul Adâncului are ceva dostoievskian și deopotrivă agârbicean în conținut. La fel de bine, omul-șobolan e psihanalizabil din perspectiva Omului cu șobolani freudian. În ceea ce-l privește însă pe Eugen Dorcescu, el atinge doar tangențial aceste posibile interpretări hermeneutice, originalitatea ce se degajă din propriul jurnal, aureolat de „Prezența Înțelepciunii Eterne, care ne știe și ne conține” (p. 33), fiind incontestabilă. Din perspectiva adresabilității, dacă e să facem abstracție de cititorul cu care încearcă un dialog monologat (iată o primă încălcare a regulilor intimismului, aceea de a face publică scriitura de gen) – și aceasta în momentele în care e convins că va ajunge în mâna potențialului lector, după numeroase încercări de abandon și de retragere totală în sine, echivalentă cu bacoviana ridicare a podurilor de la mal –, „receptorul” suprem e însăși Divinitatea: „Aceste rânduri sunt o cronică lăuntrică, un dialog cu mine însumi și, mai ales, o confesiune în fața Celui Veșnic” (p. 34), o confesiune directă, liberă, abruptă, fără ocolișuri și fără intermediari. Ceea ce respectă totuși Dorcescu, un mare rănit din dragoste de viață, din cerințele jurnalului intim (el, cel greu de strunit, cel care se sustrage sistematic oricăror forme de claustrare-limitare-închistare) este fragmentarismul (notațiile zilnice, însă nu seci, telegrafice, ci pline de miez și de încărcătură spirituală), spontaneitatea, adevărul (simplul adevăr, cel lumesc, nu-l mai încântă la un moment dat, de aceea năzuiește spre Adevăr, fapt care-i complică serios existența, fiindcă Adevărul nu e pentru orice muritor).

Gâlceava lui Eugen Dorcescu cu sinele, rezultantă a gâlcevii cu „celălalt” (unde rezultatele benefice întârzie să apară), are ca element de referință insul superficial, lipsit de metafizică și de însușiri (opus celui musilian), parvenitul ordinar, ticălosul agresiv, prostul cu metodă, oportunistul, veleitarul, agramatul vindicativ, față de care îl încearcă o serie întreagă de sentimente contrarii, ce trec de la repulsie, la compasiune, de la scârbă, la ignorare deplină (notoriu e cazul Iovescu, falimentatorul Editurii de Vest, ins caragialian, „uns” de la Centru, asupra căruia revarsă un potop de invective: „Limbricul de director de tip nou […]” (p. 176), „O mizerie de om” (p. 177), „un animal, un dobitoc necioplit, un om rău, primitiv” (p. 190), „o sinteză foarte expresivă între șobolan, căpușă și păduche” (p. 218), „avortonul de Iovescu” (p. 240), „o dejecție, o scârnăvie”, „mutantul Iovescu” (p. 267), „un rebut desăvârșit” (p. 268) etc.

Legat de adevăr, de adevărul profan („mediul social atât de demoralizant” – p. 37), Dorcescu e un justițiar incurabil, un mare deziluzionat (în genul lui Octavian Paler, de care-l despart însă aspirațiile transcendentale), pentru care decepțiile procurate/furnizate de lumea în care trăiește n-au leac, orișicât ar încerca reconcilierea sau îmblânzirea atitudinii sale rebele sub influența mesajului hristic (acela ce vizează smerenia și legătura cu aproapele, carențe pe care și le reproșează mereu), în ciuda încrederii nețărmurite în Dumnezeu și a unicei Mize pe care Atotputernicul o reprezintă: „nu am aderat niciodată la nerozii și «conspirații» literare, la «mafie» […]” (p. 35). În postura de cruciat (templier) al Adevărului, „singur împotriva tuturor”, Eugen Dorcescu duce o luptă inegală. Deziluziile sale se manifestă pe toate palierele: social-politic (un decembrie 1989 ratat), profesional (în ciuda zbaterilor sale, asistă neputincios la falimentarea Editurii de Vest și a celorlalte instituții de bază ale statului român), cultural (găștile, discordia, mâncătoriile, amatorismul, setea de înavuțire, blazarea, compromiterea statutului de creator, defilarea pe podium a caracterelor abjecte, lipsa de talent), intim (prieteniile de conjunctură, declinul familial, autocăderea în neant, fragilitatea ființei) etc. Haosul postdecembrist îl copleșește, irită și destabilizează, pedagogii de școală culturală nouă îl oripilează, detractorii lui Eminescu îi dau fiori (p. 109), punerile moderne în scenă a marilor clasici (Caragiale, de pildă), într-o manieră discutabilă, plină de aluzii pornografice și fiziologice, îl scandalizează până la îngrețoșare, luarea-n zeflemea a unor valori naționale, precum Toma Caragiu, de către inși calpi, erijați în mari apărători ai culturii, îi accentuează dezgustul și spleen-ul: „se insinuează în toate un duh al discordiei, al urii și al nemerniciei, care te doboară” (p. 43).

Pus în fața unei astfel de realități dure, pe care nu și-a dorit-o sau imaginat-o vreodată, refugiul lui Eugen Dorcescu în credință e pe deplin justificat, părând unica soluție viabilă de supraviețuire demnă, imaculată, unica soluție de ieșire din impas. Pentru aceasta, alege solitudinea, își restrânge drastic cont(r)actele sociale (și cota de participare socială), menținându-le doar pe cele fundamental-necesare (oamenii de lumină, providențiali, medicii, cărturarii de o aleasă noblețe sufletească, dascălii care i-au jalonat existența), își face datoria cu același simț de răspundere cazon, care l-a caracterizat dintodeauna, însă cât mai departe și mai detașat de semeni. Într-un atare context tulbure, înstrăinarea și „simțământul inutilității” (p. 87) ating cote alarmante, dezgustul ia loc disponibilității de a se mai dedica semenilor, concesiile sunt anulate, planurile de viață puse la index: „Nu știu dacă merit mai mult sau mai puțin de la contemporani, dacă voi fi recompensat sau nu de posteritate. Nu mai aștept nimic de la oameni” (p. 47). Constatările la care ajunge sunt amare, au gust de pelin, „o vomă psihică” (p. 88) îi concurează hűbris-ul, ura viscerală (reacție ce intră în contradicție cu preceptele biblice): „Oamenii nu se schimbă” (p. 50), „Omul e o paiață ridicolă, planurile lui, niște himere, eternitatea lui, o discutabilă nădejde. Ca o negură, vai mie!, îndoiala îmi bântuie sufletul. Ajută, Doamne, necredinței mele!” (p. 68), „Mulțimile? Poligon de încercare, banc de probă, în beneficiul oligarhiei. Al oligarhiei ce n-are convingeri, ci doar interese.” (p. 76), „Lume oribilă, lipsită de orice omenie, de orice farmec” (p. 118). Cu sinele se poartă onest: „sunt totalmente sincer” (p. 56).

Onestitatea lui Eugen Dorcescu se regăsește și în radiografiile sociale fidele, la rezoluție maximă, pe care le face societății în care trăiește, semn că democrația mioritică nu-i priește (Dorcescu este omul care nu poate fi prins cu himere, nu se lasă destabilizat de iluzorii glasuri de sirenă). De criticismul său virulent nu scapă nici cei care au întinat idealurile Revoluției din Decembrie, „ciurucuri care s-au bulucit să profite de pe urma Revoluției și să se identifice cu ea” (p. 62), inițiatorii și făptuitorii mineriadelor din 1991 și din anii care au urmat și care au frânt aripile fragilei democrații românești (p. 83), ascensiunea nepermisă, în funcții cheie, a emanaților postrevoluționari, „Mârlani cu bani și burtă – iată emblema acestei vremi” (p. 99), „O lume plebee de dughene și de inși fără căpătâi” (p. 108). Luările sale tranșante de poziție, fără echivoc, nedispuse la a face concesii, conferă textelor sale valoare de manifest. Toate acestea pregătesc terenul ruperii poetului de o lume abisală sordidă, care începe să capete contur și să fie numită explicit abia în consemnările din jurnal din perioada 1993: lumea Abaddón, lumea subteranelor, populată de omul-Abaddón, genotip sumbru, vanitos, insalubru din punct de vedere moral, văduvit de noblețe și de apartenență la sacru: „Mahalagismul nu mi se potrivește. Prefer singurătatea mea (ne)orgolioasă” (p. 112), „Eu fac și-acum ce-am făcut întotdeauna: trăiesc în spirit, în legea morală și în literatură” (p. 108), „Eu sunt stihuitorul Psalmilor și atât” (p. 141).

Integral sau în „rate”, Eugen Dorcescu își trăiește infinitul (care-l atrage irezistibil, dar îl și înspăimântă – e aici pregnantă vocea omului plămădit din țărână, a acelui adamah originar, model multiplicat până-n contemporaneitate), senzație dată de scrierile sale cu caracter religios, contrabalans la rătăcirile „într-o lume de umbre carnivore…” (p. 89). E interesant însă că propensiunea lui Dorcescu spre spiritual (drum presărat cu numeroase capcane, pe care nu întotdeauna are abilitatea să le anticipe și să le ocolească) e în măsură să îi afecteze, pe lângă încrederea în sine, încrederea în puterea izbăvitoare a scriiturii sale, puternic amprentată de duh, care pălește însă în vecinătatea Scripturilor: „Cred cu tărie în cuvintele sacre” (p. 59), „Textul sacru are, între altele, puterea de a te elibera de idoli: oameni, îndeletniciri, obiecte” (p. 70).

Desele forme de autoidentificare ale lui Eugen Dorcescu, abundența de „eu” (tirania eului), nu sunt nicidecum forme de infatuare, de epatare, răbufniri egocentrice, teatralitate, ieșiri gratuite la rampă sau exhibarea unor complexe de inferioritate, ci confirmare a vocii din oglindă care se întoarce înspre/se răsfrânge asupra emitentul(ui) său, modalitate prin care scriitorul, în dialog cu sine, încearcă să se convingă în permanență de justețea demersului său, că ține dreapta cale, că nu se abate cu o iotă de la autosituarea pe Cale: „Eu – o declar cu tărie – am caracter. Eu sunt scriitor, cărturar. Eu nu mă pot asocia decât cu cei de teapa mea. Eu nu accept orice și nu sunt prieten cu oricine” (p. 108), „Eu sunt scriitor, atât. Și nu am nevoie de compania cuiva” (p. 118), „Sunt numai singurătate și refuz” (p. 120), „eu țin la demnitatea și la principiile mele” (p. 125), „eu sunt lup, nu javră de câine…” (p. 215), „Eu sunt poeta genuinus și poeta doctus, prea puțin poeta artifex. Eu sunt poet, nu acrobat. Și, deasupra tuturor distincțiilor […], nu sunt poet religios” (p. 253), „O umbră sunt, o himeră, o algă în genunea mării, o incertitudine, sub singura certitudine: Yah Elohim” (p. 254), „Sunt independent. Și sunt meritocrat” (p. 271), „Eu sunt, cum s-ar zice, ins duhovnicesc, nu ins firesc” (p. 282), „Sunt un interlocutor răbdător, supus. Pot conversa cu mine însumi chiar prin tăcere” (p. 298), „eu nu pot urî” (p. 337), „Eu sunt artist, eu sunt poet, adică un suflet cercetat de Mnemosyne, de Memorie, de Amintire” (p. 341-342), „eu nu cultiv pe nimeni, nu lingușesc, nu fac politică, nu sunt gășcar” (p. 362), „Eu mă încred în Dumnezeu, nu mă tem de nimic. Ce-mi pot face niște oameni?” (p. 380), „Eu nu mă fălesc cu poezia, e un har pe care l-am primit. Încerc doar să pun în lucrare acest har. Și atât”, „Eu sunt una, opera mea este alta. O intimitate și o înstrăinare ciudate s-au așezat între noi. Opera mea nu mă păzește și nu mă vindecă de suferință” (p. 388), „Eu literatură mălăiață nu pot scrie” (p. 431), „Sunt artist. Inteligent, sensibil la teorie și concepte, dar artist” (p. 461), „Nu sunt mizantrop. Nu sunt nici filantrop” (p. 470), „Eu sunt un anahoret între poeți – un ascet încărcat de amintirea grea, amară, și de regretele greșelilor sale. Casa mea e, în fond, o chilie de schivnic” (p. 482), „Eu sunt creștin. Eu sunt poet. Eu sunt poet creștin. Eu sunt poet mistic” (p. 487), „Eu sunt poet creștin de rit ortodox” (p. 489).

Retractil, nonparticipativ în treburile Cetății (o Cetate în ruină), măcinat de propriile defecte, dar și de cele ale semenilor săi (micimi sufletești), uneori idealist (visează la o lume serafică, pentru toți), însă, mai de fiecare dată, ancorat în realitatea sumbră, cu o alură aristocratică (în înfățișare și în scris), boem și bonom, derutat și confuz de noua (dez)ordine socială, personalitate puternică, demn, vertical, debordând de grijă și de afectivitate atunci când Olimpia e în suferință și pentru care e în stare de sacrificiul suprem („mi-aș schimba soarta cu a ei fără nicio ezitare” – p.130), „ins nerătăcit” (p. 126), „spectator al neantului uman” (p. 123), ins cerebral, rațional, om al datoriei împlinite, Eugen Dorcescu își face din Dumnezeu un Aliat, poate singurul viabil, în care poate nădăjdui.

Pletora de stări prin care trece (adevărate fișe clinice, radiografii sufletești) și pe care nu se rușinează să și le etaleze în jurnal (athanor de multiple experiențe sufletești), sunt mărturisiri și anateme de mare tensiune și frământare lăuntrică, expresii ale vulnerabilității și fragilității sale, criză existențială extinsă, de care se face responsabilă lumea înconjurătoare ingrată, care pare să-și fi epuizat (re)sursele, originalitatea, frumusețea, spontaneitatea, care e insuficient motivantă încât să-l determine pe scriitor să fie, să se comporte „altfel”: „îmi port și îmi îndur patimile” (p. 140), „mă cuprinde iar cețoasa disperare nocturnă”, „sufletul mi-e torturat de spaime” (p. 142), „disperarea ce mă doboară la venirea nopții” (p. 143), „melancolia îmi blochează orice elan […]” (p. 146), „Una dintre acele zile în care viața pare, în întregime, absurdă, tristă, înnebunitoare”, „Mă întreb, de fapt, când am murit” (p. 148), „Nu neg că și eu sunt, poate, hipersensibil. Orice mă atinge și mă rănește adânc” (p. 150), „Gustul de viață, la joie de vivre, mi-a dispărut” (p. 152), „Sunt singur, singur. Atât de singur și atât de cu mine însumi, de parcă am fi doi” (p. 153), „presat de teroare lăuntrică” (p. 154), „Orice, oricine, și prezentul, și amintirile, îmi trezesc o tristețe fără margini”, „sunt sufletește incapabil să mai conduc fie și o jumătate de om…” (p. 155), „Am obosit. O cumplită lehamite mă nimicește” (p. 156), „nu am tragere de inimă pentru nimic. Planează, încă, pe cerul coșmarului, vulturul negru al morții subite”, „Aidoma unei imense sepii, moartea a tulburat cu otrăvita-i cerneală orizontul existenței mele” (p. 158), „Încep să mă detest. Prea multă introspecție și confesiune. Prea mă compătimesc” , „stăruința îmi lipsește” (p. 163), „Eu – acasă. Eu – niciunde” (p. 174), „Mă încearcă, din când în când, un simțământ acut al catastrofei” (p. 183), „plutesc în caruselul zilelor” (p. 184), „râsul, veselia, buna dispoziție mi se par de neînțeles, absurde, complet nemotivate” (p. 190), „E vremea ticăloșilor” (p.197), „O lume câinoasă, turbată” (p. 211), „Obosesc, îmi epuizez rapid resursele de duioșie” (p. 273), „Nebunia și deșertăciunea – iată înțelesul lumii acesteia” (p. 343), „Mi-e sufletul zdrobit” (p. 356), „Simt nevoia de aer, de văzduh, de duh” (p. 360), „între mine și lume crește distanța, se instituie starea de spectacol” (p. 389), „Simțământul acut, exasperant, al caducității oricărei întreprinderi omenești…” (p. 384), „Provizorat prelungit, chinuitor. Asta e viața” (p. 394), „Privesc în mine însumi. Nimic” (p. 397), „Viața e un rău. Ferice de cei nenăscuți, de cei ce nu vor apuca să se nască” (p. 430), „Suntem o turmă de viitoare schelete, în goană disperată, învălmășită, spre abis” (p. 467), „Nici eu nu mai exist” (p. 478), „Prostia se lăfăie la lumina zilei” (p. 499).

În compensație, trece și prin momente de acalmie temporară, care-i induc vremelnica stare de bine, însă, din păcate, puține (în economia jurnalului predomină stările rele, „blestemate”, ca și toposurile blecheriene): contemplarea unui crâmpei din natură (fire artistă), dialogurile cu Dumnezeu, citirea avidă a Bibliei (unde caută neîncetat răspuns la spaimele sale), îmbunătățirea stării de sănătate a Olimpiei (care reaprinde în el licărul speranței), nașterea nepoților, puținii oameni din preajma sa pe care poate conta, vacanțele de iarnă la Predeal, Stoieștiul-Axis Mundi, scris-cititul etc. În privința scrisului, Dorcescu are reacții fluctuante: când se agață cu disperare de el, când îl repudiază, nemaigăsindu-i rostul și sensul (scrisul ca binecuvântare, dar și ca pedeapsă): „La ce bun să mai lucrez? Ce să scriu și pentru cine?” (p. 149), „Nu pot să scriu și asta mă amărăște uneori […]. Rămâne însă fervoarea metafizică. Știu că vindecarea e numai la Dumnezeu” (p.152), „Cât despre scris, ce și pentru cine să scrii? Textele mele, multe dintre ele, sunt parcă tot mai sumbre. Eu știu, scrisul meu, tipologic vorbind, are noblețe, are ținută, are altitudine. S-ar putea să nu aibă, întotdeauna, suficientă căldură. E mizantrop” (p.158), „încerc să exprim trăirea mea în universul metafizic” (p.161), „poezia nu mai interesează aproape pe nimeni […] Nici la proză nu se gândește nimeni […]” (p.174-175).

În cazul lui Eugen Dorcescu, are loc o „scurt-circuitare” între felul (abrupt, abisal) în care trăiește și chemarea credinței, de unde și imposibilitatea de a le „regla” din mers, de a ajunge la pacea cu sinele, ca prim-pas spre pacea cu „celălalt”. Marea problemă a scriitorului e, așa cum am mai spus, gâlceava cu sinele. Dacă din fața semenilor se poate sustrage, autoizola, fără prea multă zbatere și regrete, de propriul sine-umbră-abțibild nu poate fugi. Falia dintre credință și neputință care se deschide înaintea sa e pe punctul de a-l face prizonierul Abaddón-ului, de unde, odată împresurat, nu mai poate evada. Cotropit de oboseala de a fi, lui Eugen Dorcescu îi lipsește prea adesea o motivație existențială puternică: în Dumnezeu crede necondiționat, însă nu cu suficientă tărie pentru a nu se mai lăsa pradă alunecării în neant. Entuziasmul (gr. entouziasmous, „îndumnezeire”) și extazul (gr. ékstasis, „transport”) sunt extrem de rare stări de grație: „Azi-noapte, înainte de a adormi, cred că am cunoscut acea stare care se numește extaz. Am mai avut eu, în lungul vremii, momente de exaltare calmă, lăuntrică (aidoma celei de azi-noapte), dar acelea au fost, mai degrabă, fulgerătoare iluminări. De data aceasta, trăirea a fost durativă, nu instantanee” (p. 157).

Om aidoma, om al crucii și al răscrucii, scindat între fizic și metafizic, răstignit între drame personale și neputința de a le depăși, între cantonarea în profan și nevoia omenească de a accede transcendentul, supraviețuind între Chin și Amin, Eugen Dorcescu nu-și cosmetizează viața. Recursul la tranchilizante și la somnifere e semn al unei existențe încordate, ulcerate, a unui trup care nu-l mai ascultă. Din prea multă dezamăgire (troagării și mojicii îi fac viața un iad), scriitorul refuză angajarea socială. Existența unei labilități emoționale (din dorul de a fi) îl face incapabil să dureze în jurul său un zid impenetrabil, care să-l protejeze de vicii, imoralitate, trădări, lupte inutile, de omul „dezertor”. Paradoxal însă, cu toate strădaniile (Ecce homo!), Eugen Dorcescu nu ajunge la sine, nu-și ajunge sieși, e priponit, ce este el ca ființă din țărână nu îi este îndeajuns ca să fie cu adevărat, de unde și imensa carență ființială, încremenire în proiect, drum obstaculat către și dinspre sine: „Mă simt ca priponit, ca fixat cu o lance în perete, ca o acvilă străpunsă de un fulger, pe stâncă” (p. 161). Dezolantă panoplie!

Cantonarea lui Dorcescu în starea de angoasă, rămânerea în starea de devălmășie sau de nevolnicie îi aduce o puternică destabilizare-furtună interioară. De aceea, „străinul” cel mai periculos și mai perfid sălășluiește, e de localizat în interiorul său. Încercările repetate de îmblânzire/domesticire a eului, a sinelui rebel, recalcitrant și interogativ se soldează, mai de fiecare dată, cu un eșec de proporții. Greșeala majoră pe care o face poetul constă în așteptările prea mari pe care le are de la „celălalt” (fapt ce-i declanșează și hrănește tumultul interior), un „celălalt” cu care nu rezonează deloc, imatur duhovnicește, insuficient evoluat. Iată de ce, în absența concordiei, Eugen Dorcescu experimentează din plin starea intermediară, starea de provizorat-prizonierat (captiv în propriul trup, captiv în „cetate”, captiv în încercările ratate de a-l modela pe semenul din imediata apropiere după chipul și asemănarea sa). La fel de dureroase sunt dificultățile majore de autoplasare în context (social, cultural, cărturăresc etc.). Paradoxal, lipsa resorturilor interioare îl îmboldește să caute Resortul Suprem: Dumnezeu.

Continue reading „Florin-Corneliu POPOVICI: Și eu am fost în Abaddón” →

Zenovie CÂRLUGEA: UN JURNAL „VERDE-N FAȚĂ”, FABULOS, ZGUDUITOR Eugen Dorcescu „Îngerul Adâncului” Editura Mirton Timișoara, 2020, 537 p.

Eugen Dorcescu

„Îngerul Adâncului”

Editura Mirton

Timișoara, 2020, 537 p.

Mărturisesc, încă pătruns de emoția lecturii, că de multă vreme nu am mai citit o lucrare memorialistică de acest fel, deopotrivă probantă cu o realitate încă prezentă și răscolitoare prin faptul de viață evocat cu autentică asprime, cu o sfâșietoare sinceritate, scriere în care se simte deopotrivă „suflet” și „sânge”. Este vorba de lucrarea Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998) a scriitorului Eugen Dorcescu, poet de registru înalt, ideatic, cunoscut, prin traducerile recente (Elegías Rumanas, Editorial Arscesis, Zaragoza, Spania, 2020), și dincolo de fruntarii, îndeosebi în lumea hispanică.

Jurnalul, consemnând fapte, evenimente, trăiri, gânduri și reflecții, de-a lungul a opt ani din viață (1991-1998), cuprinde, în fapt, dincolo de aceste limite temporale, istoria unei existențe, din care se detașează net fațeta unui destin scriitoricesc, ipostaziat în momente importante ale devenirii și în relație cu timpul istoric și cu lumea de impact, deloc favorabile unei perseverente individualități creatoare, care și-a înțeles, dintru început, chemarea, croindu-și propriul drum, dincolo de conjuncturi, de amicalități și animozități, de ambientări și încercări, de reușite și eșecuri.

Caietele acestea de jurnal, cărora prefațatoarea Mirela-Ioana Dorcescu, binecunoscutul hermeneut al poeziei dorcesciene (nimeni alta decât actuala soție), le stabilește ordinea și, desigur, importanța în cadrul unei bibliografii de prim-plan, ne oferă imaginea unui scriitor într-un segment de timp decisiv și clarificator, crucial și întemeietor. Nu întâmplător intitulată Opera totală, Prefața evocă, în complexitatea sa, Omul, aflat la aproape cincizeci de ani de viață, dar și Scriitorul, în pragul recunoașterii și consacrării sale. Aspectele și meditațiile din perioada jurnalieră evocată sunt, de fapt, realități surprinse nu scindat, devălmaș ori itinerant, ci organic crescute și întrepătrunse (e drept, condiția existențială constituind suportul acestor trăiri, meditații și acute reevaluări, în forul intim, personal, al discernământului profesional și etic, vreme de „șapte mii de zile”).

„Nu puteam începe să scriu monografia operei lui Eugen Dorcescu fără să-i citesc Jurnalul”, scrie, pe bună dreptate, prefațatoarea și îngrijitoarea ediției, cucerită fiind, de la prima consemnare, din data de „Joi, 14 iunie 1990”, până la ultima, din ziua de „Sâmbătă, 14 noiembrie 1998”, lapidar consemnată, într-o dimineață de iarnă friguroasă și umedă, deasupra căreia autorul nota în reverberație psaltică și la modul interogativ-mesianic: „Jurnalul va rămâne, mai mult ca sigur, nepublicat, până când mă voi muta la Domnul. Duhul (nădăjduiesc și mă rog) mă va sfătui cui să-i las manuscrisele […] Mi-e dor de Creatorul meu. Abyssus Abyssum invocat. Domnul e Duh, dar e prezent, încep să-L zăresc pe Hristos în fiecare făptură omenească. Atunci viața redevine demnă de trăit, ba chiar frumoasă./Ne revedem după Apocalipsă?/Eugen Dorcescu/13 noiembrie 1998” (p. 527).

Este vorba de un text nu numai „năucitor”, dar și „dens, polimorf, ancorat într-o realitate mult prea recentă”, cu o „avalanșă de evenimente, de informații, de trăiri disforice”, „o licoare prea tare pentru mine”, după cum scrie prefațatoarea, hotărâtă să citească și să valorifice jurnalul „cu ochi de scriitor […], nicidecum de soție”, ca pe „cea mai captivantă lectură a vieții mele”.

Încântată de atitudinea scriitorului, deopotrivă morală, conceptuală, estetică, semiotică, de caracterul „aristocratic” al scrierii, îngrijitoarea ediției realizează, de bună seamă, în calitate de critic literar și monografist, că, de acum încolo, nu se va mai putea scrie despre poetul Eugen Dorcescu fără a se apela la această mărturisire, definitorie sub multe aspecte, cuprinzând: idei privind libertatea de creație, idei despre artă, despre statutul scriitorului, relația lui cu lumea în care trăiește, opțiunile prioritare ale vieții și creației, alegerea unui regim metafizic de zbor al gândului creator, asumarea „alodiului” și integrarea emergentă a spiritului creator în formele geografiei sale literare, de la cumpăna a două lumi, ba chiar, iată, de la cumpăna a două secole, care marchează un nou mileniu: al III-lea. Cum deja se știe, autorul – cultivat, manierat, distins, conștient și nedezertând niciodată de la statutul său onto-axiologic, de la statutul său elitar – nu abdicase, în nicio împrejurare, de la „standardele lui”, fie că era vorba de cursivitatea povestirii, de dialoguri, de conturarea comportamental-portretistică a unor cunoscuți, apropiați ori neprieteni, de comentarii, considerări, reflecții pe diferite teme, cu deosebire acelea implicând relația scriitorului cu lumea și mesajul ideatic, abstras, al demersului său transfigurator.

Jurnalul acesta, „veridic, fascinant, foarte expresiv”, început imediat după Revoluția din 1989, este o susținută mărturisire de conștiință a unui destin care a trăit și redă, fără fetișizări, Realitatea dură, nemascată, căreia i-a fost deopotrivă martor și „actant”, în cadrele profesiunii sale de redactor de editură.

Mâhnit că Revoluția decembristă, care ne-a adus „libertatea”, a pulverizat realitatea românească, inclusiv componenta cultural-revuistică, printr-un „capitalism sălbatic”, dezorganizând totul, chiar și lucrurile care mergeau bine, aducând pe scena politică, socială și culturală o seamă de frustrați și neisprăviți, de aroganți imorali și grobieni, de „venitúri” (cum ar zice Eminescu) veroase, hămesite, dornice de căpătuială, de impostori servili și lichele transpartinice, de haimanale politice și aculturale, care nu au făcut nimic în domeniile respective, autorul o compară cu Revoluția franceză, citându-l pe Flaubert, care scrisese că acea „démence universelle”, ce frisona societatea franceză, îi transformase pe intelectuali în niște „idioți”, oricât de cuprinși ar fi fost aceștia de „entuziasm” și „elan”, totul dovedindu-se, până la urmă, o mare deziluzie (se confirmă, în cazul Jurnalului, cu unele destine frânte și alienate, prinse în iureșul „noilor prefaceri”!).

În deplin acord cu ideea de „trădare a intelectualilor”, care a circulat multă vreme și prin cultura și societatea românească și cu care ne-am „obișnuit”, precum cu o stare de lucruri foarte apropiată și contrapunctic reiterată zilnic, văzută din partea unui destin solitar, asocial, dedicat, trup și suflet, misticii scriitoricești, scrierea aceasta, Îngerul Adâncului, poate fi mult dorita operă complexă, „totală”, care dă seama despre o realitate istorico-socială recentă, evocată fără menajamente și tactici perifrastice, „verde-n față,” cum se zice, nu atât în sens vindicativ, cât ca metodă terapeutică de eliberare de Răul existențial, acumulat în conștiința particulară și, mai ales, colectivă, ani de-a rândul.

Să fie această scriere un fel de „Dies irae”/„zi de răzbunare”, de care amintește poemul inaugural Templierul, care, dintru început, pune un semn eponim scrierii?! Desigur, acest poem ne trimite la poezia lui Eugen Dorcescu, la insurecționalul ei spirit de aventură cavalerească, poetul fiind, în registrul meditației sale medieviste, un hidalgo cu însemne de o ideatică mărturisit hristică, sugerând, ca „brav ostaș al lui Hristos”, apartenența la un anume ordin al „templierilor”, pornit pe calea redempțiunii spirituale („trup cicatrizat în bătălii”), cum, de fapt, afirmă poemul așezat în fruntea Jurnalului și datat „5 februarie 2020”: „Pe drum, eu, brav oștean al lui Hristos,/ Eu, lângă Crucea Domnului străjer,/ Am fost trecut prin sabie și fier/ De oamenii lui Filip cel Frumos” (Templierul).

Structural, Jurnalul este distribuit în trei părți, ce poartă titluri alese și pline de semnificații din ebraica veterotestamentară, oglindind, pe rând, într-o rezumare coerent triadică, anumite mesaje psalmice, corespunzând stărilor respective, de la asumarea acelui implacabil imperativ „Moth tamuth”, în ordinea existenței, la căutarea și revelația produse de tenebrosul „Abaddon”, aflat, în fond, sub spirit creativ, vizionar și iscoditor; iar de aici, de pe promontoriul unor reflecții și viziuni apocaliptice, la priveliștea Lumii înțeleasă ca „Deșertăciune a deșertăciunilor” (Havel havalim). Un demers, așadar, în perspectiva apocalipticului, ale cărui trâmbițe se aud în relieful existenței:

Moth tamuth/Vei muri negreșit (Vineri, 1 februarie 1991 – Miercuri, 15-Joi, 16 iulie 1992);
Abaddon/Îngerul Adâncului (Luni, 26 iulie 1993 – Marți, 7 februarie 1995);

III. Havel havalim/Deșertăciunea deșertăciunilor (Duminică, 10 septembrie 1995 – Sâmbătă, 14 noiembrie 1998).

Cu observarea unor pauze, fie ele și anuale, paginile acestea de jurnal reușesc a reconstitui o epocă, surprinsă într-un moment istoric crucial, dar și a da măsura unei conștiințe de indimenticabilă ținută etică, profesională și vocațională.

Jurnalul e, deopotrivă, o formă de despovărare sufletească, cu valoare terapeutică, dar și un tonic al vieții, necesar în depășirea impasurilor și a unor angoase, la care revine adesea, nu într-o punctualitate zilnică, ci numai atunci când are să spună ceva: „Recurg la acest jurnal ca la un elixir, ca la un întăritor, ca la un tonic suigeneris. De mai multe ori mi-am propus să renunţ, am și renunţat la el o vreme, dată fiind structura mea reticentă, neconfesivă, dar mereu îl reiau, din pricini lăuntrice, mânat de sentimentul vidului și al singurătăţii” (Duminică, 24 iulie 1994).

Dar Jurnalul este, totodată, și „un ascultător mut”, căruia diaristul, cu ofurile lui, i se confesează: „Stau la masă și scriu încă o pagină la acest jurnal, mă confesez acestui ascultător mut, acestui caiet ce-mi absoarbe și-mi păstrează gândurile. Nu am, nu mai am ambiţii (nici n-am prea avut), nu mă preocupă opiniile altora, nu doresc glorie și fală, vreau să fiu lăsat în pace” (Sâmbătă, 30 octombrie 1993).

„Spovedania” de acest fel are resorturi de filosofie intimă, comunicând urgent nevoia unei mărturisiri „de sine”, un fel de redempțiune spirituală, de mântuire sub semnul mărturisirii în intimitate isihastă, un mesaj in posteritate, dintr-o perspectivă soteriologică: „Las altora ambiţii, agitaţie, goana după avere și glorie. Eu mă retrag în intimitatea fiinţei și a obsesiilor mele, în chilia mea, în suferinţa, disperarea și insomniile mele. Mă spovedesc jurnalului. Abia dacă mai întrezăresc, uneori, la mari răstimpuri, ochii celui care-l va răsfoi cândva, în viitorul ce nu va mai exista, atunci, pentru mine” (Duminică, 13 noiembrie 1994).

Trei zile mai târziu, o nouă meditație pe seama acestei „cronicăreli” de scriitor „singuratic”, pornită dintr-un instinct „lăuntric” de a reține în cuvinte „Clipa”. Scrisul devine, astfel, un fel de „katharsis” aristotelic, de purificare a sufletului, de regăsire a rostului ontologic în existență, așa cum rezultă din secvența datată Miercuri, 16 noiembrie 1994: „Eu cronicăresc toate acestea și mă întreb ce anume mă determină s-o fac. E letopiseţul unor evenimente fără cine știe ce relief, al unui mediu restrâns, plus comentariile unui scriitor singuratic. Există însă un impuls lăuntric care mă îndeamnă, zilnic, să iau jurnalul și să istorisesc, să transform timpul scurs, impalpabil, în cuvinte. E o prăpastie ontologică între eveniment și cuvânt, o prăpastie peste care, totuși, cuvântul însuși instituie o punte, un factor de corespondenţă. Fixează cât de cât evenimentul (sau umbra lui) și-l păstrează pentru o lectură, pentru o așteptare ipotetică. Sau, pur și simplu, scrisul chiar, doar el, scrisul în sine, e un fel de catharsis – mă refer acum la jurnal –, diferit oarecum de cel al artei, al poeziei, care e public, impudic, convenţionalizat, uneori emfatic, alteori patetic…”

Scrisul „alungă orice frământare și orice obsesie. Îmi împlinesc strict datoria. Scriu fără niciun ţel, fără nicio bucurie, fără nicio nădejde. Scriu, fiindcă, scriind, am sentimentul că exist, în locul și timpul în care trebuie să exist” (Miercuri, 7 decembrie 1994).

Ce cuprinde, însă, acest „scris” și care este relația dintre „fapte” și „gânduri”, ne lămurește secvența din 15 iunie 1991, o meditație de „sâmbătă”, din care rezultă dualitatea registrului diaristic (evocarea de fapte și ilustrarea de gânduri/ meditații/ reflecții), autorul dorindu-se cât mai departe de oameni și cât mai aproape de Dumnezeu: „Ce e mai important? Faptele ca atare sau gândurile mele? Cel care va citi vreodată aceste însemnări se va opri la materia stafidită a vieţii sau la parfumul evanescent al ideii? Chiar la acela al ideii mai mult sau mai puţin lipsite de originalitate? Greu de spus. Poate, așa cum mi-am propus, voi scrie, cândva, asemenea lui Rousseau (și, desigur, aidoma altora), o carte de Confesiuni. Atunci, voi relua notele de acum și voi reţine ceea ce se va dovedi, în raport cu identitatea mea profundă, adevărat și imperisabil. Deocamdată vorbesc cu mine însumi, cât mai departe de oameni și cât mai aproape de Dumnezeu”.

Deodată, întâlnim o rezumare a vieții scriitorului, ca o analiză retrospectivă la rece, din care nu se vede nicio „greșeală”, ci doar un „drum”, urmat la chemarea destinului: „Mi-am dat seama, pentru prima dată, că fluxul vieţii mele e marcat de câteva momente, în care se coagulează sensul și substanţa mulţimii de chipuri și de evenimente, mai mult sau mai puţin anonime.

Iată principiul de organizare a materiei vitale, trăite. Iată titlurile unui posibil roman autobiografic. Adică: o introducere (casa, orașul, satul, părinţii); «lapidarea»; prima criză de conștiinţă; Craiova – succesele școlare, succesul literar de la București; facultatea: a doua criză de conștiinţă; prima căsătorie (eșec); copilul (Alina); Olimpia-Octavia (Oli) (a doua căsătorie); cariera literară; oamenii care m-au ajutat la debut: Al. Philippide, Marin Preda, Mircea Ciobanu, Ștefan Bănulescu, Cezar Baltag; Andrei (nepoţelul – copilul Danei, fiica lui Oli); la Editură; Decembrie 1989; 14 aprilie 1990 (renunţarea la măririle lumești, gălăgioase și înșelătoare, hotărârea de a mă dedica integral lumii spirituale și creaţiei proprii); revelaţia, criza religioasă, metafizică. LE BONHEUR INTÉGRALE. De même, auparavant, La Sorcière. Le malheur qu’elle m’a causé”.

„Mi-am urmat, atât cât am fost în stare, destinul și chemarea”, mărturisește poetul, conștient că lumea în care trăiește nu-i satisface exigențele de niciun fel, nici social-morale, cu atât mai puțin cele profesional-artistice, de unde și o anumită stare de „inaderență”, de pasivitate, radiografiată nu numai etic, ci și filosofic, diaristul fiind, deopotrivă, poet și gânditor.

Transferat din 1985 la Editura Facla din Timișoara, din mediul universitar, poetul, deja cunoscut în lumea literară, se declară, nu de puține ori, drept o „fire nesociabilă” (p. 402). Și : „Sunt independent. Și sunt meritocrat. Nu vreau glorie fără merit” (p. 271). La 18 iulie 1997, nota: „Am amintiri sinistre de la acea Editură”. O zi mai târziu, în contextul unei reorganizări a instituției, va refuza generoasa și „reparabila” ofertă: „Aseară, m-a sunat Cheti, să mă bombardeze iar cu Editura de Vest. Confidenţial. O, Doamne! Pe mine nu mă interesează câtuși de puţin. Semnalul – mi-a zis – venea de la Popovici, care s-a gândit, în ordine, la mine și la Viorel Marineasa. «Dacă nu voi, atunci cine?» «Nu știu, Cheti», i-am răspuns. «Habar n-am. Acea instituţie a ajuns un hârb, o cloacă, o adunătură de incompetenţi și de leneși. Eu am uitat-o!»” Să precizăm că autorul fusese directorul Editurii Facla și, foarte nemulțumit de vânzoleala din politica culturală, își dăduse demisia, acceptată de ministrul Pleșu: „Eu fusesem ales, democratic, prin votul secret al angajaţilor din Editură, director. Și voinţa colegilor mei a fost validată de ministrul Culturii, Andrei Pleșu, care mi-a trimis, în timp record, numirea”. Între timp, „ministeriabilii” postrevoluționari se schimbă, urmând, pe rând, Ludovic Spiess și Marin Sorescu.

Cu concursul unor „prieteni” timișoreni, Dorcescu va fi înlocuit cu „pricoliciul” Iovescu, „agreat de burtoșii din Minister”, care va duce Editura la ruină, odată cu instaurarea unui climat tensionat de supraveghere și delațiune: „La Editură, numai certuri, tensiuni, enervări. Dezorganizare, crize de nervi, haos. Cauzate, toate, în fond, de o conducere dementă” (Marți, 22 februarie 1994). Poetul, deși trăind cu gustul amar al „vânzolelii” din instituție, se dedică cu totul creației, reușind, în primăvara lui 1991, o carte de excepție, Psalmii în versuri. La 21 februarie 1991, aproape de ora 22, fusese sunat de profesorul G. I. Tohăneanu: „să mă felicite pentru Psalm (Psalmul 8, tocmai apărut în ziarul «Timișoara»). Era emoţionat. Mi-a spus că ceea ce am făcut eu e un gest cu adevărat patriotic și că lectura Psalmului a fost pentru el «o adevărată oază în mizeria în care trăim»”.

Poetul viețuia în mistica psalmilor, uitând de lumea dezgustului în care trăia: „Eu sunt stihuitorul Psalmilor și atât. M-am conectat la acea imensă energie spirituală și am încercat să reproduc ceea ce era, este și va rămâne spus. Trecând totul prin fiinţa mea”. Marţi, 9 aprilie 1991, consemnează: „Am încheiat cel de-al 50-lea Psalm. Cel cu numărul 57/58 (pe cei din cărţile 2-5 nu i-am abordat în ordinea strictă a succesiunii lor). Așadar, acum mă pot opri o vreme, după care voi reveni și voi începe munca de finisare. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat putere să străbat, versificând, cincizeci dintre minunaţii Psalmi ai lui David. Mâine sunt exact două săptămâni de când am pornit la drum. Am lucrat intens. Acum, voi lăsa textul să se așeze, oferindu-mi și mie răgazul de a lua distanţa cuvenită unei scrutări critice a rezultatului. Voi relua, odihnit și atent, vers de vers și verset de verset”. În acea primăvară, în țară, lucrurile erau în mare dezordine. Jurnalul reține întreaga sarabandă a neașezării, provizoratului și mizeriei în care se scălda societatea românească, suprinzând, totodată, câteva tipuri caracteristice

momentului istoric: „Sâmbătă, 13 aprilie 1991. Se pare, totuși, că cei care au anunţat ieri la Radio București că Vasile (Bazil) Popovici a deschis mitingul au greșit. Am constatat, aseară, eroarea, la TV. Era altul, A. Popovici. Dar se zărea și V. Popovici. În grup, ceva mai la margine, cu o jachetă albastră. Iar strigăte, iar marșuri, iar proteste, iar îngrămădeală în jurul Televiziunii. Noii activiști (la fel de dogmatici și de exclusiviști ca și ceilalţi); aceiași indivizi, pe care care-i văd și-i aud de luni și luni de zile. Cum de nu înţeleg că veșnica dezordine e mai periculoasă decât orice? Cum de nu pricep că ameninţările și spiritul de vendetă vor conduce la solidarizarea adversarilor? Interminabilele agitaţii din stradă, neorânduiala, haosul ne pot târî iar spre un regim autoritar (sau chiar totalitar). Nu se gândesc la asta, vor puterea cu orice preţ. Viitorul e un perete opac, impenetrabil. Sau o prăpastie, în care nimic nu se distinge cu claritate. Un gol ce poate fi umplut cu cele mai contradictorii conţinuturi. De aici izvorăște o angoasă permanentă, o neliniște ce macină sufletul tuturor. Este ceea ce observ și ceea ce aflu dacă vorbesc cu cei din jur. Cu deosebire oamenii liniștiţi și onești suferă cel mai mult. Căţărătorii n-au scrupule, n-au sensibilitate, n-au, probabil, nici prea multă minte. Au doar dorinţa de a pune mâna pe o funcţie. Suntem prea dezbinaţi, spre nenorocirea noastră… Se lasă înserarea, lin, peste oraș. Încerc să-mi alung deprimarea. Și, oricât mă străduiesc, nu e cu putinţă”.

Periculoasă, la fel ca dictatura, este anarhia, va constata diaristul, la 28 mai 991: „Cel mai rău lucru din lume e dictatura. Și mai rea decât dictatura e anarhia. Fiindcă anarhia e o dictatură multiplicată, e dictatura tuturor împotriva tuturor. Se va isprăvi, poate, și cu neîntreruptele mitinguri «spontane», formă primitivă a «democraţiei» – de fapt, de cele mai multe ori, o șarlatanie politică”. Joi, 18 aprilie 1991, o altă consemnare, ca un diagnostic al politicii de stat: „Se instalează, pare-se, democraţia celor plini de bani. Se conturează un capitalism primitiv, sălbatic, o lume de dughene și cerșetori. O lume fără idealuri, fără omenie, bellum omnium contra omnes. Și astfel, cărturarul onest e veșnic prejudiciat. Eu nu vreau și nici nu pot să fac politică, să fac «gașcă», eu nu pot să spun și să scriu ce nu cred. Ca urmare, a trebuit să mă dau deoparte, să aștept resemnat salariul, să-i văd urcând spre funcţii pe X și pe Y, parveniţi ordinari, care azi zic una și mâine alta, zic orice și fac orice, fără rușine, numai bani să iasă. Solitudinea mea e agravată de răutatea celor din jur și de propria-mi incapacitate de a le-o trece cu vederea. Îi iubesc, firește, și pe cei răi, dar nu mă pot împiedica să-i dispreţuiesc. De aceea, prezenţa lor îmi trezește repulsie. Și compasiune”. „… Dar, deocamdată, sunt încă plin de ecoul Psalmilor. După ce am fost conectat la o asemenea sursă de energie spirituală, îmi este imposibil să scriu despre ambianţă, îmi este cu neputinţă să scriu altfel decât tinzând spre ce e mai profund, mai luminos și mai adevărat în mine însumi… Sufletul îmi e neliniștit, tânjitor. Guéris mon âme! Simţământul nimicniciei, al inutilităţii, derizoriul tabloului social, rătăcirea ridicolă și, totuși, aproape tragică a semenilor – toate acestea îţi stârnesc, necontenit, luciditatea și, ca atare, alungă optimismul. Şi diminuează, chiar dacă temporar, frenezia creaţiei” (Sâmbătă, 20 aprilie 1991).

Ziua de Luni, 22 aprilie 1991, conține o istorioară adevărată, în ton cu cameleonismul manifestat de acea parte din intelectualitatea „trădătoare”, care a trecut, cu arme și bagaje, de partea „revoluției”, uitând cine este, de fapt, și jignindu-și colegii într-un mod grobian: „Un dascăl renumit a afirmat azi, la o întrunire plină de pretenţii, că, în cei 50 (45?) de ani de socialism, nu s-a făcut nimic în România. O doamnă a replicat, pentru cei din preajmă, că, în acest caz, domnul respectiv își neagă toată cariera: a fost decan, este profesor universitar, a luat premii, a profitat… Dar, rușine, caracter nu are. Elucubraţiile lui încâlcite, îmbâcsite, ilizibile s-au bucurat, oare, de prea multă (și nemeritată) atenţie pe vremea «odioasei dictaturi»? Chiar eu i-am propus una dintre ele pentru Premiul Academiei. Și l-a primit. E o tactică perfidă aici. Atunci, făcea pe distantul și nemulţumitul în faţa gloatei, dar lingușea pe cine trebuia. Și astfel, profita de pe urma tuturor: cei mărunţi îi admirau apolitismul, cei mari îi încurajau amiciţia. Acum, înjurând ce s-a făcut (și bun, și rău), lasă să se înţeleagă că, în acea vreme a non-valorii, el a fost lăudat, fiindcă era o valoare mult prea mare pentru a nu se impune. El și alţii ca el… Numai de șmecherii se ţin. Răi, au sufletul negru, tot timpul uneltesc, dispreţuiesc, șușotesc. Stau în cârd, se scarpină unul pe altul. Ce elită?! Turmă plebee, parveniţi perfizi. Vremea și schimbarea însăși le vor juca feste. Cine mai are interes acum să-și facă migrene cu mărăcinișul lui sintactic? Toţi cei cu care am vorbit se vaită și îl ocărăsc. Enfin, passons!”

Duminică, 21 aprilie 1991: un comentariu, adresat unui cunoscut scriitor timișorean, supranumit Condorul, care s-a văzut marginalizat, după ce el însuși făcuse jocuri de interese: „Avea o poreclă măgulitoare, numele unei mari păsări, ce planează în azur. Condorul! La ce i-a folosit? În ianuarie 1990, toţi bunii lui amici, pe care i-a ajutat, pe care i-a propulsat ani în șir, toţi l-au abandonat. Mai mult încă: cei mai apropiaţi l-au lovit, l-au izgonit, pur și simplu, l-au jignit, l-au umilit. Acei oameni cu care avea «sfaturi de taină», pe care mi-i vâra mie pe gât – să-i public, că-s grozavi, că-s talentaţi… Iar pe mine, fiindcă nu am aderat niciodată la nerozii și «conspiraţii» literare, la «mafie», mă privea cu oarecare circumspecţie. Și iată că exact amicii l-au dat afară fără milă… Cine i-a sărit în ajutor atunci? Cine a acceptat să colaboreze și, mai apoi, să facă parte din colegiul redacţional? Cine a zis da la aceste solicitări? Eu. Și încă vreo câţiva, dintre cei care nu erau obligaţi s-o facă. Adică: G.I. Tohăneanu, Laurenţiu Cerneț, Aurel Gheorghe Ardeleanu, A.D. Rachieru. Țin minte că, atunci, au fost voci care și-au exprimat dezacordul faţă de gestul meu. Numai că mie nu-mi pasă de acordul sau dezacordul cuiva. Eu ascult de glasul conștiinţei mele”.

„Șocurile” prefacerilor sociale sunt percepute pe o sensibilă lungime de undă, nu lipsită de simț critic: „Vineri, 26 aprilie 1991. Prin ce coșmar a trebuit să trecem cu toţii în vremea dictaturii: frig, întuneric, sărăcie, pisălogeală, propagandă, divinizarea grotescă a unor fiinţe umane! Apoi, la căderea ei, vărsare de sânge, rafale în plină stradă, moarte, violenţă, dezastru… Ne vom putea vindeca sufletul vreodată de pe urma unor asemenea șocuri?” Sau această constatare de sine, în mijlocul stării mai generale de derută și de capitalism „rapace”: „Duminică, 28 aprilie 1991: Nu‐mi pot reproșa nimic. Mai mult: nimeni nu-mi poate reproșa ceva. Am izbutit, ca prin miracol, să mă păstrez curat. Mă doare însă degradarea morală, haosul, deruta semenilor. Răutatea. Rapacitatea. Lipsa de caracter. Lipsa de discernământ. Dorinţa animalică de înavuţire”.

Seismograf al societății vulnerate, poetul notează: „Joi, 2 mai 1991 […] totul e încă fluid (dacă nu haotic), incert și, uneori, înspăimântător. Cetatea e vulnerată, pângărită. Iar răutatea, ferocitatea nu par a se potoli. Vărsarea de sânge de acum un an și jumătate apasă încă asupra sufletului obștesc. Cataclismele sociale au logica, legile și durata lor. Acum, după-amiază, a sunat Livius și i-a spus lui Oli [soția de atunci a lui Eugen Dorcescu, n. n. – Z. C.] că vrea să treacă, mâine, pe la noi, ca să semnez contractul, cu Metanoia (domnul Pribac) și Excelsior (Corina), pentru publicarea Psalmilor în versuri. Slavă Domnului! Iată, se pare că vor apărea, totuși, Psalmii stihuiţi de mine, exact cei pe care consilierul cultural al Mitropoliei, Petru Dorobanţu, i-a refuzat, motivând că Mitropolia nu are bani, iar eu, stihuitorul, nu sunt teolog…”

Observația critică la adresa noilor vremuri „ticăloase” este reluată Duminică, 5 mai 1991, meditația fiind rotunjită tot printr-un apel psalmic: „Depresia e cvasigenerală, mai ales în rândul oamenilor de bun simţ. Ticăloșii, agresivii, parveniţii sau îngrășat, le priește, prosperă. Cei care au suferit înainte suferă și acum, căci răutatea omenească nu are vindecare. Eu îmi dau seama care e drama lui Oli: ea nu poate înţelege minciuna, lipsa de principii. Or, mulţi dintre cunoscuţii noștri exact asemenea însușiri etalează, ostentativ, cu nonșalanţă și cinism. Iar ea nu pricepe cum pot fi atât de nerușinaţi cutare și cutare. Inșii, care înainte s-au înfruptat din belșug, se înfruptă și acum, insultând pe toată lumea. Acest gunoi uman o deprimă. Eu îi deplâng pe toţi cei care se compromit, în încercarea lor de a se pricopsi. Recunosc însă că, pentru un suflet naiv și cinstit, spectacolul e de-a dreptul exasperant. Et invoque-moi au jour de la detresse. Je te délivrerai et tu me glorifieras”.

Autorul e unul din categoria stendhalienelor „les âmes sensibles”, unul care, dezgustat „de tot și de toate”, cere mântuire/vindecare Domnului, ca un păcătos dintre cei mulți și impenitenți, care au hulit împotriva Lui, potrivit mesajului psaltic davidian: Je dis: Éternel, aie pitié de moi! Guéris mon âme! car j’ai péché contre toi: „Un dezgust de tot și de toate. Hoţie, zbierete, scumpiri, mitinguri, tâmpenie, ticăloșie, absenţa sensului, sărăcie, perspectiva tulbure – sunt prea mult pentru orice om cât de cât sensibil. Pentru les âmes sensibles (Stendhal), echivalându-i pe „cei puţini și fericiţi”, the happy few, ai lui Shakespeare. Of! De la ce înălţimi ale ideii ne prăbușim! Va trebui să îndurăm, cu stoicism, toate probele acestea. De ce mă plâng? Je dis: Éternel, aie pitié de moi! Guéris mon âme! car j’ai péché contre toi. «Eu am zis: Doamne, miluieşte-mă; vindecă sufletul meu, că am greşit Ție»” (Psalmul 40/41).

Totul este o lume pe dos, răzbunându-se, în mod prost, pe starea de opresiune acumulată îndelung. Și, ce este mai grav, chiar intelectualitatea se manifestă vulgar și în ipostaze de maximă dezabuzare – o pierdere a identității, într-un vacarm de promiscuitate și descompunere morală. Iată-l pe autor mergând la teatru, unde se joacă, într-o nouă „viziune”, comedia de moravuri O noapte furtunoasă. E o regizare de o concupiscență și vulgaritate insuportabile pentru un intelectual, în ciuda faptului că publicul se arată „receptiv”, prin calitatea de spectator docil, gata să primească orice surogat de cultură. Nu ni se dă numele regizorului, dar cu siguranță e vorba de un „regizor, probabil un veleitar, un nenorocit ce vrea să pară interesant. Mă nedumerește că s-au găsit actori care să accepte o asemenea rușine”. De unde și categorica hotărâre sancționatorie, precum și observarea unor reacții normale între spectatori: „Am decis să nu mai calc în Teatru până nu se primenește protipendada specifică. Aşa înţelege ea libertatea de expresie? Este chiar așa de… năucă? Sau, tacit, perfid, discreditează, cu bună știinţă și înciudată intenţie, pomenita libertate, cu tot cu revoluţia ce a adus-o, terfelindu-le, jignindu-le pe amândouă? Jignind, totodată, grav, impardonabil, bunul simţ public, prestigiul Teatrului, desfigurând o piesă celebră din patrimoniul naţional, insultând memoria unui mare scriitor clasic […] În sală erau regizorul Emil Reus, Valentin Silvestru și mulţi alţi oameni de teatru. Nu aplaudau. Am întâlnit privirea consternată a lui Vladimir Jurăscu. În spate, cunoscutul Profesor și om de cultură Erich Pfaff comenta, revoltat, în picioare, cu voce tare, gesticulând, trivialitatea, grobianismul acestei interpretări scenice. O interpretare genito-urinară și fecaloidă. O infamie, exact în selectul, aristocraticul Teatru timișorean…”

Continue reading „Zenovie CÂRLUGEA: UN JURNAL „VERDE-N FAȚĂ”, FABULOS, ZGUDUITOR Eugen Dorcescu „Îngerul Adâncului” Editura Mirton Timișoara, 2020, 537 p.” →

Olimpia MUREȘAN: Romanul „Ticăloșii” scris de Ioan Astaluș, apărut în 2006

Ansid -Târgu Mureș/la editura Arcada, Asociația Interculturală ARS LONGA, Nurberg, Germania-cu sprijinul spiritual al Despărțământului ASTRA Mureș are ca dedicație următoarele cuvinte: „Dedic această carte satului care mi-a legănat copilăria” iar ca motto un citat din Petre Țuțea din„ Între Dumnezeu și neamul meu”: „Propovăduitorii dispariției popoarelor aparțin unor neamuri inconștiente, unor neamuri obosite sau egoiste și lacome, a căror expansiune și poftă de stăpânire nu pot fi satisfăcute fără descompunerea altora.”

Înainte de a puncta câteva idei ale romanului eseu-roman scris de un om în sufletul căruia pulsează sentimentul iubirii de țară și de neam, vreau să prezint coperta cărții care mi de pare că e o lume de cuvinte; grafica e semnată de Aniela Astalus/Doru Mureșan și prezintă în prim plan un craniu de cal care se găsește în mâinile a doi oameni care apar în centru dar și în planul al doilea. În basmele noastre populare calul reprezenta forța, libertatea și vigoarea, locuitorii satelor spun că pe cal l-a făcut Dumnezeu ca să slujească gândului omului, el simte puterea răului, soarta lui e asemănătoare cu a omului, în general ne sugerează ideea de energie! Dar, aici în imagine e doar un craniu și nu splendoarea unui animal energetic; acest craniu are ceva putere magică de vreme ce e în prim planul imaginii!

În planul doi al imaginii apar un bărbat și o femeie ce semnifică omenirea sau cel puțin un popor; ei se uită la craniu, adică la niște puteri moarte-care au fost cândva în puterea lor; oamenii se uită lung cu ochii spălați, aproape inexistenți- la acea putere care era cândva și acum nu se vede; cei doi oameni nu au urechi, ele sunt acoperite de oasele craniului-sugerând că omul a ajuns să fie așa –ca să nu mai fie capabil să înțeleagă lucrurile; urechile sunt acoperite de craniu, nu mai are nici pe cine să asculte, nici ce să asculte- și dacă ar fi cineva –ei, oamenii-nu sunt capabili să asculte; dezordinea în lume e așa de mare încât nu se mai poate auzi nimic!!

În planul al treilea în stânga sus se poate observa o bufniță care supraveghează noaptea prada, dar și pe cei care vor deveni prădați!

Totuși-lumina de un albastru infinit pe un fundal negru al paginii de copertă, lumina palidă a lumânării dintre cei doi oameni o pană-sugerând scrierea, dar și lumina intuitivă din dreapta imaginii sculpturale a femeii-par să ne spună că mai există o fărâmă de speranță în poporul ce vreme de secole a fost obidit, pana de scris și lumânarea, la fel -fețele celor doi și mai ales craniul calului sunt scăldate în lumina binefăcătoare a adevărului!

Cineva trebuie să vorbească în numele celorlalți, dacă îi iubim, să nu se piardă în negura istoriei faptele de vitejie, viața și mai ales faptele martirilor-ce-au iubit țara mai presus de sine! Ca o concluzie referitor la copertă trebuie să spun că artele sunt create pentru a vorbi oamenilor!-în cazul acesta grafica copertei.

Ultima copertă îl are în medalion pe autorul cărții scriitorul, sculptorul și patriotul mureșean Ioan Astaluș- secondat pe toată pagina de imaginea duhului marelui moț-luptător pentru drepturile și libertățile moților-Horea-cel viteaz, cel ce-a fost tras pe roată; de fapt peste-cele zece capitole ale cărții plutește duhul lui Horea; despre el vorbește în fața tinerilor învățăcei, dar și a părinților- marele Șincai, Grigore-răzvrătitul, gândurile tânărului ce-l însoțise pe Horea la Viena etc

Și acum rămâne să vedem citind cartea cine sunt „ticăloșii” din titlu-cei ce-au secătuit țara și poporul îndelung răbdător!

Câteva cuvinte despre autorul Ioan Astalus: artist târgumureșean care cioplește chipurile strămoșilor noștri daci în boabe de orez, fasole sau castane, cel ce-a expus lucrările sale în Polonia, Franța, Maroc, cel ce-a sculptat chipul lui Eminescu într-un bob de orez; cel ce-a dat viață proiectului care a constat în realizarea a 12 statui(busturi) de o importanță culturală și istorică deosebită, formate din soclu și bust, amplasate în curtea „Mănăstirii Sfântul Ștefan cel Mare, Sfântul Mina și Nașterea Maicii Domnului”-Tabere pentru tineret- din orașul Sărmașu, județul Mureș etc.

Ioan Astaluș-cel ce-a scris și „Comoara Marelui Învățat”-ne duce la descoperirea prin descrierea întâmplărilor în lumea satului din Munții Apuseni ; un loc central îl ocupă cel ce alături de Petru Maior, Samuel Micu Klein a contribuit la renașterea națională-e vorba de memoria colectivă care-l păstrează pe Gheorghe Șincai-mare cărturar iluminist, reprezentant de seamă al Școlii Ardelene, scriitor român transilvănean(1754-1816)-ctitor la peste 300 de școli, model de cărturar dedicat națiunii-căruia i se mai spunea și „Marele Învățat”.

Capitolul întâi îl aduce-n prim plan pe Grigore-răzvrătitul, un om care credea cu tărie că va putea schimba ceva în țară dacă ar fi uniți cu toții și dacă ar lupta alături de răsculați, dar, el a fost singurul care s-a dus la luptă și așa cum a mers- așa s-a și întors! Pentru prima dată se folosește cuvântul „ticălos”-atunci când Grigore îi descrie pe concitadinii săi: „S-au născut cu curajul înfrânt, dreptatea era mereu a celor puternici și ei, ca să fie puternici, aveau nevoie mai întâi de dreptate. Lor le-a fost cumpărată dreptatea c-o palmă de pământ, numai de ajuns pentru un mormânt. Se mulțumeau și cu atât-cu libertatea că puteau să plece-dar unde să plece-că peste tot erau aceeași stăpâni, așa că au rămas și s-au mulțumit cu cât au avut, degeaba îi făcea Grigore și lași și netrebnici și fricoși și ticăloși-nu l-au urmat.”

Se descrie încercarea de arestare a părintelui Ilarie pe motivul că s-ar opune legilor și ar ridica lumea la răscoală, că ar avea acasă cărți românești care-s periculoase, nu e arestat deoarece fuge din fața jandarmilor la preotul Moga-unde află că de fapt se vrea ca el și credincioșii să treacă de partea uniților; „ticăloșii” erau de data aceasta cei care voiau să-și trădeze credința strămoșească.

Ca-într-un amfiteatru sau o arenă romană-personajele principale Ghe. Șincai, , Oana, Ion-primesc din partea scriitorului un discurs imaginar sau imaginat de autor din care aflăm o sumedenie de întâmplări din trecut, dar și din prezentul mai apropiat; astfel aflăm cum Marele Învățat ia pe una din fetele preotului Ilarie-pe Florina(a măritat-o cu Ion și i-a dat o zestre mare) ca să pună la rânduială cancelaria, distinsul oaspete vorbește despre „corabia cunoașterii noului din om și societate-„părinții voștri n-au putut urca pe corabia aceasta, dar voi puteți”… obiceiurile românilor păstrate de la romani(închină cu vin în sănătatea oaspeților, strângerea de mâini la o întâlnire), gândurile țăranului român Grigore care vede nedreptățile sociale, întâmplarea cu câinele Cezar care o scapă pe împărăteasă de colții mistrețului-având ca urmare primirea de pământ în posesie de către oamenii din Gâmbuț; Moga avea moară și gater care prelucra materialul lemnos pentru școala ce se va construi, poveștile lui Moga care-i țineau treji pe săteni, dragostea lui Grigore pentru pământ seamănă cu cea a lui Ion a Glanetașului din romanul cu același titlu a lui Rebreanu, povestea fântânarului despre crăiasa păsărilor aceea ce stă ascunsă în izvor și așteaptă din adâncuri să fie scoasă la lumină; găsirea apei pe timp de secetă de către Grigore; poveștile bătrânului Filon despre rodnicia pământului în anul răscoalei; imaginile românilor prigoniți sunt înspăimântătoare-„nu mai erau legi pe pământ, Dumnezeu și-a întors fașa de la cei osândiți, armata imperială, husarii și cetele nemeșești îi vânau pe români ca pe sălbăticiuni, imaginea celor împușcați duminica în fața bisericii românești i-a rămas lui Filon întipărită în minte …zidurile bisericii din cetatea de la Alba Iulia erau stropite de sânge de parcă cineva ar fi vrut să picteze rănile Mântuitorului cu sângele poporului român-sute de ani stăpânirea ungurească, turcească și imperială ne-au ținut în întuneric, am fost sclavii și slugile lor, românii au avut soarta sclavilor din Roma antică…dar, spuneau gânditorii iluminiști: „prin puterea armelor am încercat, dar e timpul să încercăm prin puterea minții și suntem convinși că vom izbândi.” Marele Învățat spunea că „Unirea bisericii strămoșești cu biserica Romei nu va aduce scuturarea jugului, ci unul în plus, Marele Învățat a murit sărac și în pribegie, dar cuvintele lui vor dăinui!”

Continue reading „Olimpia MUREȘAN: Romanul „Ticăloșii” scris de Ioan Astaluș, apărut în 2006” →

Ecaterina CHIFU: Ardealul în opera lui Nicolae Bălcescu – „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”

Suflet ardent, patriot înflăcărat, iniţiatorul revoluţiei de la 1848, N. Bălcescu, rămâne în memoria colectivă a neamului românesc ca un istoric dublat de un scriitor ce a ştiut să creeze, cu mari sacrificii, o operă ce a străbătut negura timpului, fiind apreciată foarte mult şi în zilele noastre. Tema principală a acestei cărţi este lupta pentru apărarea fiinţei naţionale şi afirmarea conştiinţei naţionale, precum şi lupta pentru unirea tuturor Românilor.

În Introducere, autorul vorbeşte de ideea de dreptate naţională şi socială, bazată pe morala creştină adusă în lume de Iisus Cristos care, prin moartea sa jertfelnică „ne arată calea legii ce trebuie să guverneze dezvoltarea umanităţii, „legea practică, legea lucrării, a jertfirei, a iubirii şi a frăţiei, chipul în care ne putem mântui, putem învinge răul şi îndeplini menirea morală a omenirei, adică, mai întâi prin cuvânt, prin idei, prin lucrare”(p 5, opera Nicolae Bălcescu – Românii supt Mihai Voievod Viteazul – Editura Junimea, 1988) punând totul în slujirea patriei, a viitorului.

Şi acum ne impresionează fraza de început a cărţii întâi, prin care N. Bălcescu ne emoţionează profund, prin cuvintele sale care aduc mărturie de misiunea sa de istoric şi de imboldul de a scrie cu multă responsabilitate aceste cărţi de glorie a neamului românesc, pentru a fi un document-mărturie a unor pagini din istoria poporului român, care să fie adevărate lecţii pentru alte generaţii: „Deschid sfânta carte unde se află înscrisă gloria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor şi câteva pagini din viaţa eroică a părinţilor lor. Voi arăta acele lupte urieşe pentru libertatea şi unitatea naţionale, cu care românii, supt povaţa celui mai vestit şi mai mare din voievozii lor, încheiară veacul al XVI-lea. Povestirea mea va cuprinde numai opt ani (1593–1601), dar anii istoriei românilor cei mai avuţi în fapte vitejeşti, în pilde minunate de jertfire către patrie. Timpuri de aducere aminte glorioasă! Timpuri de credinţă şi de jertfire! Când părinţii noştri, credincioşi sublimi, îngenucheau pe câmpul bătăliilor, cerând de la Dumnezeul armatelor laurii biruinţei sau cununa martirilor şi astfel, îmbărbătaţi, ei năvăleau, unul împotrivă a zece, prin mijlocul vrăjmaşilor şi Dumnezeu le da biruinţă, căci el e sprijinitorul pricinilor drepte, căci el a lăsat libertatea pentru popoare şi cei ce se luptă pentru libertate se luptă pentru Dumnezeu” (op. cit. p 28)

Lupta pentru independenţă şi unitate naţională este descrisă cu multe amănunte, scenele istorice par vii, nu „umbre pe pânza vremii”. Cartea întâi, poartă subtitlul „Libertatea naţională” şi, după ce prezintă situaţia internaţională, Bălcescu scrie o pagină glorioasă din istoria neamului nostru – victoria de la Călugăreni în lupta contra turcilor învinşi şi în alte locuri din Ţara Românească, fapt ce a dus la libertatea naţională.

Autorul scrie cu mândrie: „Niciodată semtimentul libertăţii în inima unui popor mai puternic nu îmbărbătă.” (op.cit. p 87)

Deşi este o scriere istorică, această carte face parte şi din istoria literaturii române, prin bogăţia stilului folosit, mai ales în descrierea Ardealului, o pagină de o frumuseţe cutremurătoare, inspirată de aspectele geografice unice, de bogăţiile naturale, de oameni deosebiţi ce locuiesc aici, o pagină scrisă sub influenţa patriotismului vibrant ce însufleţea pe scriitorul-revoluţionar. Iată cum, la începutul cărţii IV, în primul capitol, se face o amplă descriere a Ardealului unde apare un tablou ce redă imaginea plenară a acestui meleag de o frumuseţe rară care ţine adunate toate aspectele naturale ale altor ţinuturi din Europa:

„Pe culmea cea mai naltă a munţilor Carpaţi, se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pre pământ. Ea seamănă a fi un măreţ şi întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sunt adunate şi aşezate cu măiestrie toate frumuseţile naturale ce împodobesc celelalte ţinuturi ale Europei, pe care ea, cu plăcere, ni le aduce aminte.”(op.cit. p 292)

Aspectele geografice sunt redate cu multă măiestrie, prin cuvinte ce capătă valoare literară, prin puterea lor sugestivă, prin asamblarea lor măiestrită, într-o ordine crescătoare şi descrescătoare, după formele de relief specifice ţinutului ardelean: „Un brâu de munţi ocolesc, precum zidul o cetate, toată această ţară, şi dintr’însul, ici-colea, se disface, întinzându-se până în centrul ei, ca nişte valuri proptitoare, mai multe ziduri de dealuri nalte şi frumoase, măreţe pedestaluri înverzite, care varsă urnele lor de zăpadă peste văi şi peste lunci. Mai presus de acel brâu muntos, se înalţă două piramide mari de munţi, cu creştetele încununate de o vecinică diademă de ninsoare, care, ca doi uriaşi, stau la ambele capete ale ţării, cătând unul în faţa altuia.” (op.cit. p 292)

Bogăţia florei şi faunei din Ardealul secolului al XIX-lea nu are elemente de comparaţie cu ceea ce se întâmplă în zilele noastre: „Păduri stufoase, în care ursul se plimbă în voie, ca un domn stăpânitor, umbresc culmea acelor munţi… Aci stejarii, brazii şi fagii trufaşi înalţă capul lor spre cer; alături te afunzi într-o mare de grâu şi porumb, din care nu se mai vede calul şi călăreţul.” (op.cit. p 293)

Ca un maestrul al condeiului, Nicolae Bălcescu pare că sculptează în cuvinte, pentru a descrie Ardealul şi, aplicând sincretismul artistic, face, prin arta cuvântului, o operă impresionantă: „Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu şi tabloul cel mai încântător farmecă vederea. Stânci prăpăstioase, munţi uriaşi a căror vârfuri mângâie norii, păduri întunecoase, lunci înverzite, livezi mirositoare, văi răcoroase, gârle a căror limpede apă lin curge printre câmpiile înflorite, pâraie repezi care mugind groaznic se prăvălesc în cataracte printre acele ameninţătoare stânci de piatră, care plac vederii şi o spăimântează totdeodată.” (op.cit. p 293)

Bălcescu vorbeşte în aceste pagini de bogăţiile subsolului, îndeosebi de aurul ce a adus mai multe nenorociri şi suferinţe neamului nostru românesc: „Apoi, în tot locul, dai de râuri mari, cu nume armonioase, a căror unde port aurul. În pântecele acestor munţi zac comorile minerale cele mai bogate şi mai felurite din Europa: sarea, fierul, argintul, arama, plumbul, mercurul, zincul, antimoniul, arsenicul, cobaltul, tuteaua, teluriul şi, în sfârşit, metalul cel mai îmbelşugat decât toate, aurul, pe care îl vezi strălucind până şi prin noroiul drumurilor. Astfel este Ţara Ardealului.” (op.cit. p 293)

Această scurtă propoziţie: „Astfel este Ţara Ardealului” este concludentă, ea face să apară glasul creatorului acestei opere, glas în care răzbate mândria naţională. Bălcescu propune cercetarea istorică a teritoriului românesc, pornind de la viaţa vechilor daci: „În sfârşit, istoricul-arheolog va cerceta cu interes suvenirile şi rămăşiţele dacilor, a acestui viteaz şi nenorocit popor, cea din urmă odraslă din acel neam minunat al pelesagilor, care se arătă la leagănul civilizaţiei tuturor popoarelor şi formă vârsta eroică a omenirei.” (op.cit. P 299) Autorul expune cu claritate evoluţia istorică din Ardeal, numit ulterior /Transilvania(Ţara de dincolo de păduri, construcţie lingvistică luată din texte latine, fără conotaţii locale) Iată un fragment de mărturie istorică: „Ardealul mai cu seamă fu scutitorul naţiei române. În munţii lui scăpă locuitorii Ţării Româneşti, ai Moldovei, când se văzură năpădiţi de barbari. De unde, când se mai limpezea locul de duşmani, ei se coborau la şesuri, către căminele lor. Era atunci, în veacul IX de la căderea avarilor, Dacia liberă şi, în vreme ce în Dacia Inferioară se întemeia banatul Craiovii, în Dacia Superioară se întemeia mai multe staturi române libere.” (op.cit. p 299)

Creatorul acestei opere este foarte bine documentat. El aminteşte de vicisitudinile istorice care au întunecat existenţa românilor din Ardeal: „Pe la începutul veacului al X-lea domnea peste Ardeal, Banat şi Bihor ducii români Gelu, Menomorut şi Gladiu, când un nou neam barbar din Asia, ungurii, năvăliră asupră-le. Românii stătură puternic împotriva acestui nou potop. După două lungi războaie, ducele ungurilor, Arpad, încă nu putu cuprinde Bihorul, ţara lui Menomorut, şi tocmai după moartea acestuia intră în stăpânirea ei cu drept de moştenire, fiindcă fiul său, Zolta, luase în căsătorie pe fiica ducelui Menomorut. Gelu, domnul românilor din Ardeal, încă se împotrivi eroiceşte ungurului Tuhutum şi muri în bătaie de o moarte glorioasă pentru patria sa (904) … Atunci românii, văzând moartea domnului lor, deteră mâna cu ungurii de bunăvoia lor şi îşi aleseră domn pe Tuhutum, tatăl lui Horca. Aşa, românii, nu învinşi şi cuprinşi fiind, dar printr-o unire politică, primiră pe unguri în Ţara lor. Într-acest chip, după un război sângeros, intrară ungurii şi în Banat, unde domnea Gladiu.” (op.cit. p. 317) Adevărul istoric este pus în lumină cu multă competenţă, combătând teoriile actuale ale unor autori, privind populaţia românească din Ardeal: „La începutul domnirei ungurilor, soarta românilor fu mai blândă. Ei îşi păstraseră constituţiile lor provinţiale cu ducii lor proprii. Românii era atunci soţi ai ungurilor, iar nu supuşii lor. Tot Ardealul nu încăpuse încă în stăpânirea ungurilor şi pe lângă hotarele de miazăzi se afla ducaturi cu totul libere, precum era cele ale Făgărşului, Omlaşului şi Maramureşului. În celelalte părţi ale Ardealului, supuse ungurilor, aceştia era foarte puţini; mai mult o armată decât o populaţie. Afară de dânşii, se mai afla atunci în Ardeal nişte oarde din acelaşi neam, ce locuiau munţii de către răsărit. Aceştia erau secuii, ce se cred a fi rămăşiţe din oştile lui Atila. Ei erau împărţiţi în scaune şi aveau o organizaţie cu totul democratică.” (op.cit. p 342)

Scena istorică din Transilvania se schimbă de-a lungul secolelor: „Mai târziu, pe la anul 1143, o colonie germană veni în Ardeal, chemată fiind de craiul Gheiza II şi aşezată de dânsul pe pământul numit crăiesc. Cu toţi ungurii, secuii şi saşii, românii, cu toate că mulţi din ei trecuseră în vecinele principate, rămaseră însă tot în mai mare număr în Ardeal şi îşi păstraseră, până în al XIII-lea veac, împreună cu simtimentul dreptului lor de moşteni ai ţării, încă multe drepturi şi pământurile lor. Dar jaluzia naţiilor ce vecuiau cu dânşii într-aceeaşi ţară, iar mai cu seamă de când ducii ungurilor se urcară la vrednicia de crai şi introduseră iobăgia, începură a trata pe români ca o naţie cuprinsă şi, după dreptul cuprinderilor de atunci, a-i despuia de pământurile lor, spre a şi le împărţi între sine şi a reduce pe moştenii ţării în starea de iobagi.” (op.cit. p 357)

Continue reading „Ecaterina CHIFU: Ardealul în opera lui Nicolae Bălcescu – „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”” →

Elisabeta BOGĂȚAN: Mihai Merticaru – cântărețul iubirii

Fascinat de arhitectura desăvârşită a sonetului, de muzicalitatea şi frumuseţea sa aparte, Mihai Merticaru se supune cu succes „probei de foc” a rigorilor lui, așa cum o dovedește în volumul „Vis și abis”, publicat de Editura Mușatinia, Roman, 2018.

Cartea se deschide cu suita de sonete „Parisul (în 14 sonete)”: „Zi și noapte, Parisu-i feerie, / Un ocean de culori și de lumină”. Poetul reînvie momente importante din istoria orașului, din viața sa culturală: literatură, pictură, muzică. Atmosfera de înaltă elevație a Parisului are capacitatea de puternică transfigurare lăuntrică : „ Risipă de frumusețe-i prea multă.”. Finalul suitei, după etalarea splendorilor Parisului, este neașteptat, o afirmare a atașamentului față de locurile natale: „Rob nu vreau să-ți fiu, rămân ce-am fost, pietrean !”

O odă poeziei închină autorul în „Sonetul unei pasiuni” : „Te-am îndrăgit de tânăr, POEZIE,/ Ca pe un zvon de împrimăvărare/ (…) Te-am cinstit ca pe-o mare sărbătoare,/ Te-am sorbit ca pe-un strop de apă vie”. Ca un adevărat Meșter Manole, poetul dăruiește poeziei tot ce are mai scump, pentru o construcție de durată: „Am ars pe-al tău altar în ape stinse,/ Urcând pe Golgota tot înainte,? Nopțile ți le-am ținut mereu aprinse, // La picioare ți le-am depus învinse”.

De fapt, acordurile de odă revin în mai multe sonete, ca, de exemplu: „Sonetul ochilor tăi”, cu o frumoasă paralelă între izvorul iubirii și izvorul luminii:( „De unde-i lumina ce mă inundă,/ Scăldându-mi sufletu-n apoteoze,/ Cu câmpuri nesfârșite de mimoze / Ce îmi prefac, în veacuri, o secundă?”) ori „Sonetul unicității”, „Sonetul unei povești”, dedicat de asemenea iubirii: ( „În mine, astăzi, stele cântă în cor,/ Planetele toate se aliniază,/ E soare,-n miezul nopții, de amiază,/ Luminile, Paradisului izvor.”), „Sonetul unui portret”, „Sonetul Poetului urgisit (I, II)”, dedicat lui Publius Ovidius Naso,

Uneori versurile poetului amintesc, mutatis mutandis, de acordurile antice ale lui Homer, din Iliada sa, de exemplu, cu invocația: „Cântă, zeiţă, mânia ce -aprinse pe- Ahil Peleianul”. Mihai Merticaru invocă: „Zeiță, vino tu și mă inspiră” („Sonetul muzei”).

Deseori inspirația poetului este livrescă și însuși poetul subliniază aceasta, oferind, într-o suită de poeme, mottouri din Pierre de Ronsard, Wiliam Shakespeare, Omar Khayyam, Francesco Petrarca, Publius Ovidius Naso, Cântarea Cântărilor, Sapho, Li Tai Pe, Dante Alighieri, Theodor Damian, Nicolae Dabija, Saadi, Vasile Romanciuc, Mihai Eminescu, Alexandr Pușkin, Ana Ahmatova ș.a.

Meditând la curgerea și la tumultul timpului, la hazard, („Să fii bilă într-un joc de biliard”), în „Sonetul unei alegeri” se simte ecoul acestui tumult: „Iubiri ancestrale în sânge îmi ard,/ Continue reading „Elisabeta BOGĂȚAN: Mihai Merticaru – cântărețul iubirii” →

Galina MARTEA: Alensis De Nobilis – Respirații în dar (Ed.Absolut, București, 2019)

Scriitorul a fost și va fi mereu un producător de bunuri spirituale, un producător de lucruri frumoase ce servesc în dezvoltarea omenirii. Scriitorul este persoana care îmbogățește în mod creator cultura propriei societăți, cultura propriei individualități, astfel fiind mereu în căutare de sine, fiind mereu în promovarea acelor idei și valori care să completeze evolutiv arta scrisului. Deci, în numele scriitorului se prezintă omul, – ființa umană ce își extinde mereu capacitățile pentru a valorifica cât mai eficient categoria fundamentală a esteticii, component ce însumează în sine armonia sentimentelor față de lumea înconjurătoare și tot ceea ce numim viața umană. Prin corelația acestor însușiri se regăsește intelectul uman – fenomen natural ce stimulează şi declanşează în permanenţă acţiuni ce pun în mişcare procesele de existenţă umană, procesele ce dictează şi mânuiesc viaţa pe pământ, procese ce stăpânesc cuprinsul şi cuceresc necuprinsul naturii în a crea, dezvolta şi perfecţiona continuu omul. Așa fiind, omul este întruna în căutare de tot ceea ce este sublim în viața pământească, cu certitudine, de tot ceea ce este sublim pentru el însuși, dar și pentru semenul său și propria societate. Din ierarhia acestor definiții și valori, ce includ în sine aspectele estetice și intelectuale ale omului, face parte și scriitorul Alensis De Nobilis (poet, prozator, nuvelist, editor, membru al Academiei Româno-Americane de Arte și Științe din SUA, membru al mai multor uniuni de creație), adevăratul nume al domniei sale fiind Cornel Bălescu, personalitate distinsă a neamului românesc.

Licenţiat al Universităţii Spiru Haret din București, Facultatea de Filozofie-Jurnalism, dar și studii de masterat în domenul Mass-Media și Comunicare, Alensis De Nobilis a reuşit să se afirme cu mult succes şi în domeniul literaturii, în timp punând în lumină un şir de lucrări valoroase pentru literatura naţională română. Debutând în 2009 cu volumul de versuri „Axis Mundi, (Editura Anamarol), ulterior Domnia sa publică şi alte cărţi de poezie, proză: „Agonia fiinţei” (poezie, Editura Nouă, 2009); „Referendum” (poezie, Editura Nouă, 2009); „Perfuzii cu lacrimi” (poezie, Editura Absolut, 2012); „Beţiile cosmice” (poezie, Editura Absolut, 2016); „Acolo” (poezie, Editura Absolut, 2017); „Alb” (poezie, Editura Absolut, 2017); „Înfloririle apelor” (poezie, Editura Absolut, 2018); „Amintiri din memoria luminii” (poezie, Editura Absolut, 2018); „Simfoniile lumii – Ceremoniile formelor” (Editura Absolut, 2018); „Alfa” (poezie, Editura Absolut, 2018); „Omul poliflor” (poezie, Editura Absolut, 2019); „Respiraţii în dar” (proză, Editura Absolut, 2019); „Turnuri de înălţimi” (poezie, Editura Absolut, 2019), cât și altele. Prin descrierile sale, Alensis De Nobilis pune în valoare propriile calităţi scriitoriceşti, dar, în acelaşi timp, descoperă și redescoperă continuu universul său literar. Autorului îi reuşeşte destul de bine să propună cititorului viziuni literare pline de sens ce desemnează sistemul de însuşiri esenţiale despre lume, univers, existență; corespunzător, punând în evidență spiritul inventiv al imaginaţiei care este suprapus cu spiritul propriului intelect. Referindu-ne la genul poetic al scriitorului, acesta sensibilizează prin succesuinea metaforelor din abundenţă, prin accentul corelativ dintre existenţa omului în acest univers și universul în propria sa viziune; versul liric fiind redat printr-o formă frumoasă a gândirii prin intermediul căreia acționează și viaţa interioară a scriitorului; – totul transmis prin formula mijloacelor artistice ce favorizează în mod pozitiv activitatea creatoare. Prin expunerea sinceră a sentimentelor și fenomenelor din lumea înconjurătoare, cu viziuni filozofice, creația literară a Domniei sale te predispune la confesiuni, în subordine fiind constant mesajul artistic redat prin imagini expresive, printr-un limbaj centrat pe versul alb și versul clasic ce are la bază rima şi ritmul.

Revenind la volumul de proză „Respirații în dar”, publicat la Editura Absolut din București, 2019, pagini 87, autor Alensis De Nobilis, vom prezenta un cuprins literar ce reprezintă preocupările, suferințele, incertitudinile, întristările și bucuriile omului în dimensiunea naturii, – o sinteză bazată pe trecerea de la particular la general, de la simplu la compus; o manifestare între fenomene ce reprezintă viața pământească în raport cu cea astrală, viața spirituală cu cea materială, relația dintre bine și rău, dintre păcat și antipăcat, dintre frumos și urât. Într-un cuvânt, totul este o concepție filozofică despre lume și univers, despre lume în formula vieții. Descrieri interesante fundamentate pe sinteza laturilor și însușirilor esențiale ale existenței umane. Compunerile literare ale autorului deseori sunt interpretate în dependență de stările sufletești, astfel cele relatate se prezintă sub o formă concret definită, cu percepții imaginare ale unor lucruri reale vieții umane. O sintagmă care vorbește despre acest lucru se prezintă astfel: „Vasal sentimentului dăruit ție, încălzit de recunoștința iubirii, plutesc pe drumurile largi ale lumii. Nu mai este mult și misiunea mea pe Pământ se încheie. Plecarea în lumile astrale, unde atât de multă treabă e de făcut… atât de mult întuneric de măturat din preajma stelelor, atâta ordine de făcut printre nebuloase, prafuri cosmice și miliardele de forme ce înfășoară împrejururile cu eșarfe de culori minunate” (v. Sărbătoare cu crini, pagina 29). Ca urmare a acestor reflecții, autorul emigrează prin spații astrale unde se regăsește mereu pe sine însuși, concomitent interpretând lucruri care se suprapun cu meditația cosmologică, evident prin dimensiunea filozofică, condamnănd firescul și nefirescul: „Periodic urcă și coboară mir în frunți și lacrimi în cristelniți; când icoane albe-ncep să doară, îngerii se leagănă-n cădelniți, chiar în golul din statui, momiți, liniștea-i mai dulce și-nfioară, c-ați putea puțin să asurziți, are forma șarpelui-vioară. Strămutări de vieți și de grijanii limpezesc, în karme-ntunecate, frumuseți ascunse-n har de danii, luminând furiș pe înserate” (v. Continue reading „Galina MARTEA: Alensis De Nobilis – Respirații în dar (Ed.Absolut, București, 2019)” →

Ionuț ȚENE: „Expansiunea Maghiară în Transilvania” de Alexandru Madgearu confirmă științific continuitatea românilor în spațiul carpatic

În privința continuității daco-romanilor și procesul de formare a poporului roman în spațiul carpato-danubiano-pontic s-au scris numeroase cărți și studii în istoriografia noastră în ultimele trei secole. Dincolo de ”enigmele și miracolul” formării poporului român în viziunea lui Gheorghe Brătianu, recent a văzut lumina tiparului la Editura Cetatea de Scaun din Târgoviște (2019), cartea ”Expansiunea maghiară în Transilvania” de istoricul noii generații, Alexandru Madgearu. Cartea este o adnotare bio-bibliografică la tot ce s-a scris despre invazia maghiară în Transilvania și despre etnogeneza poporului român. Studiul istoricului aduce la zi toată bibliografia și ultimele tendințe istoriografice privind migrația maghiară în Transilvania la cumpăna secolelor IX și X. Din ciocnirea acestor forțe tectonice entice din arealul transilvan aflăm de fapt date inedite despre primele formațiuni politice românești din Ardeal. Istoricul continua tendința istoriografică clasică pe linia lui Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, P.P. Panaitescu, Gh. I. Brătianu, Ioan Moga privind etnogeneza, trecând prin perspectiva istoriografiei din perioada comunistă semnată de Kurt Horedt, Ștefan Pascu și Radu Popa, apoi prin post-decembriștii Ștefan Gorovei și Victor Spinei, ca să ajungă la noua generație de specialiști în zorii evului mediu românesc: Viorel Achim, Tudor Sălăgean, Adrian Ioniță, Ovidiu Pecican și Alexandru Simion. Autorul reușește cu o acribie fecundă să obțină o sinergie a informațiilor pentru creionarea unei sinteze istoriografice autentice privind năvălirea maghiarilor în Transilvania. Ceea ce aduce nou istoricul în interpretarea etnogenetică a poporului român este tocmai interpretarea critică privind izvoarele năvălirii maghiarilor din Asia în câmpia panonică și coliziunea cu statele și cnezatele din Ardeal. Teoria roesleriană sau a academiei maghiare de la 1986 privind ”terra deserta” în Transilvania la venirea triburilor lui Arpad nu se susține științific. La sfârșitul secolului IX, când cele șapte ttriburi maghiare pătrund prin nord-vest în Ardeal, din Panonia, aici erau formațiuni statale sub suzeranitatea imperiului bulgar. Statul bulgar imperial controla vestul și sudul Transilvaniei și drumul sării din Apuseni. Din punct de vedere diplomatic international o parte din Ardeal era de fapt Bulgaria. Imperiul bulgar nu putea controla acest spațiu bogat în pământuri fertile și minerale fără să trăiască aici o populație autohtonă. Conform descoperirilor arheologice locuiau în comuniune și bună vecinătate românii nominalizați de cronici, ca ”Blachi” sau ”Blacus”, cu triburile slave. Alexandru Madgearu analizează etnogeneza din punct de vedere topografic. Numeroase denumiri bulgare din Ardeal au rămas în limba română, ele nu au fost preluate după ocupația maghiară din secolele X-XI, fapt ce dovedește că poporul român conviețuia în pace și vasalitate prosperă sub dominația imperiului bulgar, păstrând denumirile topografice bulgare, fără să renunțe la ele și fără să fie preluate de la maghiari. Românii nu aveau cum să dea denumiri bulgare unor râuri, locuri și localități dacă s-au așezat după cucerirea maghiară, ci trebuiau să le preia logic de la triburile lui Arpad. Dar nu a fost așa, fapt ce dovedește că românii au trăit sute de ani în bună vecinătate cu bulgarii și slavii preluând toponomia de la aceștia, nu de la maghiari. Cel mai elocvent exemplu este Bălgrad, care înseamnă ”orașul alb”. Maghiarii numesc Alba -Iulia altfel, Fehersvar, deci românii nu au păstrat numele bulgar al localității până în secolul XVII. Triburile maghiare au trebuit să ducă un război cu imperiul bulgar ca să poată intra în Transilvania, iar stăpânirea bulgară se făcea, nu peste o ”terra deserta”, ci peste un ținut cu locuitori autohtoni români.

Alexandru Madgearu aduce numeroase exemple de denumiri slave, române sau dacice privind viața autohtonilor care s-au păstrat doar datorită continuității. Vezi denumirele de juzi din latină, cnezi din slavă sau voievod, titlu preluat și de către unguri de la români până în secolul XVI, când a existat autonomia ardeleană. Istoricul aduce noi dovezi lingvistice privind preluarea de către secui sau sași a unor denumiri și toponime de la autohtonii vlahi în zona Transilvaniei de sud-est. Oricum incursiunea maghiarilor asupra Ardealului a durat până în secolul XIII în valuri. Inclusiv numeroase denumiri de la pecenegi au intrat în limba română, înaintea ocupației maghiare. Românii au preferat denumirile lingvistice bulgare și pecenege dsau chiar cumane intrate în vocabular înainte de instaurarea regatului maghiar, deci când limba română era deja formată. Este o nouă dovadă lingvistică de continuitate pe aceste meleaguri. Gelu ”quidam blachus” a fost un puternic duce care s-a opus invaziei generalului Tuhutum și care a pierit la confluența râului Căpuș cu Someș. Alexandru Madgearu susține teoria istoricului clujean Tudor Sălăgean că Gelu a avut capitala în vechea Napoca roman, în zona actuală a Pieței Muzeului, nu la Dăbâca, Gilău sau Calvaria. Epopeea lui Gelu s-ar fi putut întâmpla nu la începutul secolului IX, cum ar afirma Gesta Hungarorum, ci mai târziu la mijlocul secolului X. Este o interpretatere nouă și inedită, pe care istoricul o interpretează exhaustiv și credibil. Regatul maghiar abia în secolul XIII reușește să pună o oarecare stăpânire peste cnezatele din Maramureș, unde trăia o puternică comunitate românească. Istoricul nu susține teoria falsificării Diplomei Ioaniților de la 1247, de către austrieci în secolul XVIII ca să justifice stăpânirea Olteniei. Consideră Țara Severinului o denumire de ”patria nordului”, o marcă a imperiului bulgar, denumită așa geografic, fiind la nord de capitala lor. În secolul XIII existau deja puterncie cnezate românești ca a lui Seneslau, Fărcaș sau Litovoi. Fărcaș înseamnă lup în maghiară, posibil ca adevăratul nume al voievodului din Vâlcea să fi fost Lupu, nume totemic pentru autohtonii proveniți din daci. Cu toată politica de catolicizare a regatului maghiar, autohtonii își păstrază credința ortodoxă, fapt ce confirmă continuitatea, deoarece ei s-au creștinat de la începuturi în procesul de romanizare și etnogeneză daco-romană. Ei erau creștini înaintrea invaziei maghiare și refuzau catolicismul care li se părea străin de sufletul și tradițiile lor, încreștinate conform legendei, de la Sf. Andrei. Nici teutonii nu au reușit să-i catolicizeze pe autohtoni. Alexandru Madgearu consider că Transilvania este izvorul și leagănul etnogenezei românești și ”rezervorul” demografic care s-a revărsat peste Muntenia și Moldova prin ”descălecatele” cunoscute. Munții, dealurile ardelene și pădurile de nepătruns, ca cele din Vlașca sau Teleorman, au fost vetrele etnogenezei românești. Deși ca istoric aș prelungi fenomenul înspre Nistru și Tisa, prin existența unei populații autohtone dacice care a preluat elemente de civilizație romană, constituindu-se, astfel poporul român pe un areal mai larg, dincolo de granițele statului român de azi: Valea Timocului, Cadrilater, Basarabia, Transnistria, Pocuția, Tisa și Munții Tatra.

Continue reading „Ionuț ȚENE: „Expansiunea Maghiară în Transilvania” de Alexandru Madgearu confirmă științific continuitatea românilor în spațiul carpatic” →

Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Iubirea ca măsură a vieții

Suntem nevoiţi să recunoaştem că romanul epistolar este o apariţie mai puţin obişnuită în peisajul creaţiei literare. Oricum, în condiţiile actuale când pana, stiloul şi chiar popularul pix tind să devină exponate de muzeu vom întâlni din ce în ce mai rar această formă de exerciţiu literar. Aceasta este şi cauza care mă face să zăbovesc puţin în istoria genului.

Cu subiectivităţile de rigoare, se pare că, în cultura occidentală, este considerat ca fiind deschizător de drumuri în respectiva nişă povestea de iubire a cuplului Abelard şi Heloise inclusă în Roman de la Rose în 1230, deşi la titlu mai concurează şi Scrisorile unei călugăriţe portugheze a Mariannei Alcoforado din 1667, unde apar, cu un curaj de-a dreptul nebunesc pentru acele vremuri, secvenţe de un tulburător erotism sau poate romanul Scrisori de dragoste ale unui nobil către sora sa semnat de Aphra Behn (pseudonim) în 1684. Dar vremea triumfului pentru acest gen de scrieri este secolul al XVII-lea când apar nume precum Samuel Richardson (Pamela, Clarissa), Montesquieu (Scrisori persane), Goethe, Jean Jacques Rousseau şi, desigur, Choderlos de Laclos, autorul Legăturilor periculoase cele care ne-au fascinat şi pe noi prin anii şaizeci, deşi nu prea am înţeles de ce. Poate ne aşteptam la altceva sau poate traducerea mediocră a afectat calitatea poveştilor… Acum se pot aminti în cadrul genului şi nume mari, precum Dostoievski, Wilkie Collins ori Bram Stoker, mult mai cunoscut ca autor al romanului de groază Dracula.

Contemporaneitatea, definită aşa pentru perioada secolului al XX-lea aduce şi ea o multitudine de nume, unele chiar de primă mărime precum: Amos Oz, Vladimir Nabocov, Stephen King sau John Barth ori Daniel Keyes, cel care a scris Flori pentru Algernon, Luis Lopez Nieves (Inima lui Voltaire), Carl Steadman (Două singurătăţi), Rob Wittig (Tovarăşi la tristeţe) şi mulţi alţii.

Poate este bine să înţelegem şi faptul că dezvoltarea unor ramuri ale ştiinţelor moderne, precum mecanica cuantică ori nanotehnologiile ar fi fost mult mai lentă dacă nu am fi avut acces la corespondenţele savanţilor vremii. Sigur, mijloacele moderne de comunicare sunt mult mai rapide şi, culmea, mai ieftine, favorizând răspândirea cunoştinţelor şi transformând nu doar natura comunicaţiei, ci chiar ritmul cunoaşterii ştiinţifice cu implicaţii majore în dezvoltarea nivelului de civilizaţie şi confort. Cu toate acestea, farmecul şi chiar fascinaţia stilului epistolar păstrează încă acest gen de creaţie, în zona interesului public.

Nu voi trece însă de subiect fără să aduc în discuţie situaţia romanului epistolar din Extremul Orient acolo unde timpul acestor creaţii are alte coordonate. Spre regretul meu nu cunosc nimic pe această temă din spaţiul cultural chinezesc, însă numele curtezanei imperiale Sei Shonagon (966-1017 sau 1025) impune prin popularitatea eseurilor sale adunate în Cartea cu perne, o superbă colecţie de bârfe, poezie, observaţii sau chiar plângeri adresate instanţelor vremii. Scrierea este mai degrabă un fel de jurnal, însă fiind scrisă la persoana întâi toate cele peste două sute de capitole (numite intrări) pot fi considerate epistole. Uimitoare este şi circulaţia acesteia sub formă de manuscris mai bine de şapte veacuri, editată fiind doar secolul al XVII-lea. O evoluţie care arată cu forţa argumentului cât de preţuit este totuşi romanul epistolar.

Desigur ar fi impardonabil să uit de tezaurul epistolar autohton scos la lumină prin editarea volumului Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit, prin grija admirabilei Christina Zarifopol-Illias, cel care cuprinde schimbul de scrisori dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle. Cartea, la apariţie, a produs un adevărat seism în lumea culturală, chiar dacă nu au lipsit unele rezerve cu privire la afectarea imaginii legendare a celor doi, date fiind frazele uneori banale ale corespondenţei. Deşi, personal, am convingerea că se poate considera acest lucru ca fiind cât se poate de benefic pentru cunoaşterea adevărului dincolo de etichetările impuse prin autoritatea critică a lui Călinescu.

Nu cred că trebuie omis din discuţie nici romanul epistolar Astra (1882) scris de Carmen Silva (Elisabeth de Wied, soţia regelui Carol I) împreună cu Mite Kremnitz, doamnă de onoare, cumnata lui Maiorescu, dar şi una din iubitele lui Eminescu, cea care îi facilitează acestuia primirea la curtea reginei şi, implicit, rezolvarea unor probleme de editare a unui volum de poezii.

Voi aminti desigur şi de un alt roman cu serioase inserţii epistolare: Carol al II-lea al României, un rege trădat unde scrisorile dintre Elena Lupescu şi rege nu trec de nivelul aceleia, mult mai savuroase, din O noapte furtunoasă primită de zburdalnica Ziţa de la fantele amorez, Rică Venturiano. Un asemenea demers epistolar poate că ar fi mai bine să fie evitat!

Acestea fiind preliminariile considerate necesare unei recenzii pentru o scriere încadrată ferm acestui gen literar, voi putea trece la exprimarea unei frumoase surprize, dar şi a unui plăcut sentiment de bucurie intelectuală, ambele produse de lectura romanului Remember epistolar scris de doamna doctor Cornelia Ursu. Am menţionat profesiunea doamnei în primul rând pentru că are legătură directă cu personajul principal al scrierii, dar şi pentru a sublinia verosimilitatea unei fascinante ficţiuni literare.

Cartea, împărţită în patru capitole cu douăsprezece subcapitole, este o splendidă metaforă cu trimitere la anotimpurile şi lunile unui an, nu doar pentru o strictă încadrare temporală, ci pentru a sublinia un subtil mesaj holistic, mai greu de descifrat pentru un cititor grăbit, aşa cum am devenit cam toţi. Consider că ritmul scrierii, unul bine gestionat, calm, liniştitor şi armonizat unei ambianţe non conflictuale este de natură să dea acea impresie de serenitate şi împăcare cu tine însuţi, dar şi cu lumea din jur, deşi motive de supărare ori mânie ar cam fi la tot pasul.

Personajul principal este o fată, una din acelea care nu-şi propune să fie vreo rebelă, ci se străduieşte să se încadreze cât mai bine cerinţelor sociale, fiind astfel preocupată în primul rând de activităţile şcolare, beneficiază de o educaţie în care bunul simţ este pilonul central, iar firea ei timidă, sensibilă şi oarecum introvertită este exact ceea ce face din această fată un fel de model, acela pe care mamele mai puţin norocoase îl tot oferă ca reproş unor copii aflaţi mai tot timpul în contradicţie cu sfaturile bune (oare câţi dintre noi am făcut asta?) ale celor în vârstă.

Primul este capitolul Emoţii de primăvară. Aşadar în jurul miracolului reînvierii apare, firesc, şi prima dragoste. Asemănătoare cu o vâlvătaie dureros de intensă, de tip cosmic, menită să dureze o veşnicie. Este reciprocă, deci şansele, calculate matematic, având în vedere că ambii tineri sunt pasionaţi de acest obiect de studiu, sunt! Doar că soarta are alte calcule şi eternitatea iubirii se destramă cam după un an din cauza orgoliilor, a conjuncturilor sociale, dar şi a unei neîncrederi exprimată de mama băiatului precum că medicina, facultatea spre care optează fata, nu ar fi chiar pentru oricine.

Vorbele duhnind a dispreţ sunt corect receptate de fată care-şi dă seama că viitorul iubirii lor este unul sortit eşecului. Ce scurte sunt eternităţile primăverii!

Reuşita, pe primul loc, la admitere în facultatea de medicină este în fond o victorie a perseverenţei, a unei remarcabile tării de caracter şi, de ce nu, o infirmare drastică a predicţiilor acre şi marcate de insuficienţa orgolioasă a fostei viitoare soacre.

Facultatea cu marile ei solicitări, studiul şi noutatea mediului, sunt priorităţile de acum însă este vară şi intrăm în al doilea capitol: Idilă doar de o vară. Splendidă idilă, cu acelaşi grad de trăire emoţională cu aceleaşi vise împărtăşite în lungi seri de armonie sufletească şi, banal, acelaşi sfârşit. Interesele meschine, dorinţele de parvenitism, dar şi o făţărnicie exemplară, aruncă în gheena timpului şi această iubire începută aparent tot sub pecetea eternităţii.

Din nou, dar într-un context social şi profesional extrem de convulsionat, pe primul plan al preocupărilor trec alte priorităţi. Un nou loc de muncă, o nouă ambianţă, noi relaţii, totul pare a îndepărta ideea vreunei idile, fie ea chiar şi trecătoare. Numai că, din nou înscrisul din cartea vieţii se aşeză în dreptul său primordial şi un nou subiect devine protagonistul unei iubiri. Suntem însă la al treilea capitol intitulat: Romantism autumnal, aşa că întreaga scriere nu mai palpită, nu mai clocoteşte precum un vulcan şi nici nu mai arde. Titlul sugerează un soare blând care învăluie cu auriul luminii sale o natură melancolică ce mai păstrează încă amintirile verii toride prin care a trecut, pregătindu-se însă pentru o perioadă mai grea, cea în care viscolele şi gerurile îi vor fi însoţitori.

Continue reading „Mihai BATOG-BUJENIȚĂ: Iubirea ca măsură a vieții” →

Nicolae DINA: Permanența Metaforei

Într-o monografie dedicată perioadei 2008-2016, mai mult decât fastă din activitatea creatoare a lui ȘTEFAN VIDA MARINESCU, am remarcat faptul că dincolo de calitatea de „scriitor aproape «total» […], poet, critic și istoric literar, teatral și de film, eseist și prozator, publicist și ziarist” (Dumitru Micu), ipostaza „cea mai semnificativă și mai apropiată de temperamentul, vocația și profesionalismul său este cea de critic și istoric literar”. În această postură, Ștefan Vida Marinescu se înscrie în micul grup al celor preocupați de promovarea scriitorilor teleormăneni, „din solidaritate (de breaslă), din ambiția de a promova și spiritul sudist”, cum afirma într-un interviu din anul 2016.

De curând, „responsabilitatea, luciditatea, onestitatea și obiectivitatea manifestate în practicarea actului critic” de-a lungul întregii sale cariere scriitoricești și-au găsit ecoul într-o întreprindere inedită, aceea de creator a trei antologii critice, preocupat, bineînțeles, de scrierile unor autori din „Sudul extrem”: cea dintâi, „Limpezirea apelor”, având în atenție creațiile mai multor poeți, prozatori, critici literari și publiciști, o alta, „Post-Scripta-itinerar critic”, publicată în semn de respect pentru șase scriitori, „din păcate, dispăruți fizic”, care au sporit „zestrea creatoare literară a Sudului românesc”, autori „care merită o restituire pe cale critică, exegetică”.

O altă inedită lucrare este „anti-scleroza Metaforei, o antologie critică de Poezie” (Editura SemnE, 2020), care „reunește secvențe poetice, o selecție de autor, odată cu note biobibliografice și nume de comentatori”. Metoda conceperii acestei antologii critice este novatoare, în sensul că toate creațiile prezente au fost propuse de poeții respectivi, antologatorului revenindu-i rolul de critic, în dorința de „a reține liniile de esență și de forță ale creației lirice a unor autori cu destine «separate», distincte”, după cum mărturisește în „Argument: Virtuțile Poeziei. Repere contemporane”, semnificativ și el prin faptul că anunță intenția criticului de a releva „spiritul empatic și european” cu care va analiza contribuția fiecăruia la evoluția genului liric pe meleagurile Sudului teleormănean.

Cvintetul respectiv este format din trei poete și doi poeți (unul fiind chiar antologatorul în ipostaza de autor liric), care „vor suporta ecoul critic al operei […], poezia fiind prima dragoste a unor scriitori ce s-au ilustrat, cu personalitate, și în alte genuri creatoare”.

Domnița Neaga, debutantă publicistic în timpul studenției (editorial trei decenii mai târziu), este autoarea a șase volume de versuri și a două de critică de întâmpinare. Încă de la primul volum, „Noaptea ploilor acide” (2000), poeta se remarcă prin folosirea inteligentă și transfiguratoare a metaforei în versuri tradiționale îmbinate meșteșugit cu cele moderniste, a unui „imaginar reflexiv, cu dense provocări înaripate, nostalgice, melancolic-visătoare”, pentru ca în „Călător spre Crucea Sudului” (2002) să devină „temerară în avântul și elanul transfigurator”, reveria, regretul și nostalgia fiind motivele lirice preferate.

Evoluția lirică a Domniței Neaga este demnă de apreciat, astfel că volumul „Muntele din vis” (2013), stând sub semnul dragostei, evidențiază, „tradiționalist și confesiv”, o poetă „cutreierată de antiteze”, melancolia și visarea fiind stările trăite în lupta cu propriul sine, luptă care apare într-un spațiu și un timp mitic, în reale „revendicări melancolice […], reflexivitățile vizând solitudinea avatarului existențial” și în volumul din 2016, „Floarea de lotus”, pentru ca în „Cândva, în Arcadia” (2019), poeta să-și aproprie o „atitudine gravă […] interogativă și explicitând senzații și reflecții care induc suferință și injustețe”. Sintetic, criticul antologator consideră că întreaga operă poetică a Domniței Neaga este „o lirică transparentă, de melancolie și reverie a sinelui, în neliniști esențiale a unei Poete adevărate”.

Maria Postu a intrat în vederile criticului antologator ca poetă care „și-a arătat clasa încă de la prima carte, «Insomnii molipsitoare»” (1994), cultivând o lirică modernă, „pe tonuri melancolice”. Și volumul „Întâlnire cu Altamira” (1999) surprinde o „viziune plastică, în contemplare și dialog de rafinament cu frumusețea” a unei poete îndrăgostite de minunile „grădinii hispanice”, carte în care, chiar dacă „se autodefinește ca neoromantică”, autoarea „supralicitează modernist” evocând Altamira ca „topos fecund ce revendică o fantazare sclipitoare, cu martiraj și autoflagelatoriu reflex”.

Continue reading „Nicolae DINA: Permanența Metaforei” →