Eugen Dorcescu

„Îngerul Adâncului”

Editura Mirton

Timișoara, 2020, 537 p.

 

Mărturisesc, încă pătruns de emoția lecturii, că de multă vreme nu am mai citit o lucrare memorialistică de acest fel, deopotrivă probantă cu o realitate încă prezentă și răscolitoare prin faptul de viață evocat cu autentică asprime, cu o sfâșietoare sinceritate, scriere în care se simte deopotrivă „suflet” și „sânge”. Este vorba de lucrarea Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal (1991-1998) a scriitorului Eugen Dorcescu, poet de registru înalt, ideatic, cunoscut, prin traducerile recente (Elegías Rumanas, Editorial Arscesis, Zaragoza, Spania, 2020), și dincolo de fruntarii, îndeosebi în lumea hispanică.

Jurnalul, consemnând fapte, evenimente, trăiri, gânduri și reflecții, de-a lungul a opt ani din viață (1991-1998), cuprinde, în fapt, dincolo de aceste limite temporale, istoria unei existențe, din care se detașează net fațeta unui destin scriitoricesc, ipostaziat în momente importante ale devenirii și în relație cu timpul istoric și cu lumea de impact, deloc favorabile unei perseverente individualități creatoare, care și-a înțeles, dintru început, chemarea, croindu-și propriul drum, dincolo de conjuncturi, de amicalități și animozități, de ambientări și încercări, de reușite și eșecuri.

Caietele acestea de jurnal, cărora prefațatoarea Mirela-Ioana Dorcescu, binecunoscutul hermeneut al poeziei dorcesciene (nimeni alta decât actuala soție), le stabilește ordinea și, desigur, importanța în cadrul unei bibliografii de prim-plan, ne oferă imaginea unui scriitor într-un segment de timp decisiv și clarificator, crucial și întemeietor. Nu întâmplător intitulată Opera totală, Prefața evocă, în complexitatea sa, Omul, aflat la aproape cincizeci de ani de viață, dar și Scriitorul, în pragul recunoașterii și consacrării sale. Aspectele și meditațiile din perioada jurnalieră evocată sunt, de fapt, realități surprinse nu scindat, devălmaș ori itinerant, ci organic crescute și întrepătrunse (e drept, condiția existențială constituind suportul acestor trăiri, meditații și acute reevaluări, în forul intim, personal, al discernământului profesional și etic, vreme de „șapte mii de zile”).

„Nu puteam începe să scriu monografia operei lui Eugen Dorcescu fără să-i citesc Jurnalul”, scrie, pe bună dreptate, prefațatoarea și îngrijitoarea ediției, cucerită fiind, de la prima consemnare, din data de „Joi, 14 iunie 1990”, până la ultima, din ziua de „Sâmbătă, 14 noiembrie 1998”, lapidar consemnată, într-o dimineață de iarnă friguroasă și umedă, deasupra căreia autorul nota în reverberație psaltică și la modul interogativ-mesianic: „Jurnalul va rămâne, mai mult ca sigur, nepublicat, până când mă voi muta la Domnul. Duhul (nădăjduiesc și mă rog) mă va sfătui cui să-i las manuscrisele […] Mi-e dor de Creatorul meu. Abyssus Abyssum invocat. Domnul e Duh, dar e prezent, încep să-L zăresc pe Hristos în fiecare făptură omenească. Atunci viața redevine demnă de trăit, ba chiar frumoasă./Ne revedem după Apocalipsă?/Eugen Dorcescu/13 noiembrie 1998” (p. 527).

Este vorba de un text nu numai „năucitor”, dar și „dens, polimorf, ancorat într-o realitate mult prea recentă”, cu o „avalanșă de evenimente, de informații, de trăiri disforice”, „o licoare prea tare pentru mine”, după cum scrie prefațatoarea, hotărâtă să citească și să valorifice jurnalul „cu ochi de scriitor […], nicidecum de soție”, ca pe „cea mai captivantă lectură a vieții mele”.

Încântată de atitudinea scriitorului, deopotrivă morală, conceptuală, estetică, semiotică, de caracterul „aristocratic” al scrierii, îngrijitoarea ediției realizează, de bună seamă, în calitate de critic literar și monografist, că, de acum încolo, nu se va mai putea scrie despre poetul Eugen Dorcescu fără a se apela la această mărturisire, definitorie sub multe aspecte, cuprinzând: idei privind libertatea de creație, idei despre artă, despre statutul scriitorului, relația lui cu lumea în care trăiește, opțiunile prioritare ale vieții și creației, alegerea unui regim metafizic de zbor al gândului creator, asumarea „alodiului” și integrarea emergentă a spiritului creator în formele geografiei sale literare, de la cumpăna a două lumi, ba chiar, iată, de la cumpăna a două secole, care marchează un nou mileniu: al III-lea. Cum deja se știe, autorul – cultivat, manierat, distins, conștient și nedezertând niciodată de la statutul său onto-axiologic, de la statutul său elitar – nu abdicase, în nicio împrejurare, de la „standardele lui”, fie că era vorba de cursivitatea povestirii, de dialoguri, de conturarea comportamental-portretistică a unor cunoscuți, apropiați ori neprieteni, de comentarii, considerări, reflecții pe diferite teme, cu deosebire acelea implicând relația scriitorului cu lumea și mesajul ideatic, abstras, al demersului său transfigurator.

Jurnalul acesta, „veridic, fascinant, foarte expresiv”, început imediat după Revoluția din 1989, este o susținută mărturisire de conștiință a unui destin care a trăit și redă, fără fetișizări, Realitatea dură, nemascată, căreia i-a fost deopotrivă martor și „actant”, în cadrele profesiunii sale de redactor de editură.

Mâhnit că Revoluția decembristă, care ne-a adus „libertatea”, a pulverizat realitatea românească, inclusiv componenta cultural-revuistică, printr-un „capitalism sălbatic”, dezorganizând totul, chiar și lucrurile care mergeau bine, aducând pe scena politică, socială și culturală o seamă de frustrați și neisprăviți, de aroganți imorali și grobieni, de „venitúri” (cum ar zice Eminescu) veroase, hămesite, dornice de căpătuială, de impostori servili și lichele transpartinice, de haimanale politice și aculturale, care nu au făcut nimic în domeniile respective, autorul o compară cu Revoluția franceză, citându-l pe Flaubert, care scrisese că acea „démence universelle”, ce frisona societatea franceză, îi transformase pe intelectuali în niște „idioți”, oricât de cuprinși ar fi fost aceștia de „entuziasm” și „elan”, totul dovedindu-se, până la urmă, o mare deziluzie (se confirmă, în cazul Jurnalului, cu unele destine frânte și alienate, prinse în iureșul „noilor prefaceri”!).

În deplin acord cu ideea de „trădare a intelectualilor”, care a circulat multă vreme și prin cultura și societatea românească și cu care ne-am „obișnuit”, precum cu o stare de lucruri foarte apropiată și contrapunctic reiterată zilnic, văzută din partea unui destin solitar, asocial, dedicat, trup și suflet, misticii scriitoricești, scrierea aceasta, Îngerul Adâncului, poate fi mult dorita operă complexă, „totală”, care dă seama despre o realitate istorico-socială recentă, evocată fără menajamente și tactici perifrastice, „verde-n față,” cum se zice, nu atât în sens vindicativ, cât ca metodă terapeutică de eliberare de Răul existențial, acumulat în conștiința particulară și, mai ales, colectivă, ani de-a rândul.

Să fie această scriere un fel de „Dies irae”/„zi de răzbunare”, de care amintește poemul inaugural Templierul, care, dintru început, pune un semn eponim scrierii?! Desigur, acest poem ne trimite la poezia lui Eugen Dorcescu, la insurecționalul ei spirit de aventură cavalerească, poetul fiind, în registrul meditației sale medieviste, un hidalgo cu însemne de o ideatică mărturisit hristică, sugerând, ca „brav ostaș al lui Hristos”, apartenența la un anume ordin al „templierilor”, pornit pe calea redempțiunii spirituale („trup cicatrizat în bătălii”), cum, de fapt, afirmă poemul așezat în fruntea Jurnalului și datat „5 februarie 2020”: „Pe drum, eu, brav oștean al lui Hristos,/ Eu, lângă Crucea Domnului străjer,/ Am fost trecut prin sabie și fier/ De oamenii lui Filip cel Frumos” (Templierul).

*

Structural, Jurnalul este distribuit în trei părți, ce poartă titluri alese și pline de semnificații din ebraica veterotestamentară, oglindind, pe rând, într-o rezumare coerent triadică, anumite mesaje psalmice, corespunzând stărilor respective, de la asumarea acelui implacabil imperativ „Moth tamuth”, în ordinea existenței, la căutarea și revelația produse de tenebrosul „Abaddon”, aflat, în fond, sub spirit creativ, vizionar și iscoditor; iar de aici, de pe promontoriul unor reflecții și viziuni apocaliptice, la priveliștea Lumii înțeleasă ca „Deșertăciune a deșertăciunilor” (Havel havalim). Un demers, așadar, în perspectiva apocalipticului, ale cărui trâmbițe se aud în relieful existenței:

1. Moth tamuth/Vei muri negreșit (Vineri, 1 februarie 1991 – Miercuri, 15-Joi, 16 iulie 1992);
2. Abaddon/Îngerul Adâncului (Luni, 26 iulie 1993 – Marți, 7 februarie 1995);

III. Havel havalim/Deșertăciunea deșertăciunilor (Duminică, 10 septembrie 1995 – Sâmbătă, 14 noiembrie 1998).

Cu observarea unor pauze, fie ele și anuale, paginile acestea de jurnal reușesc a reconstitui o epocă, surprinsă într-un moment istoric crucial, dar și a da măsura unei conștiințe de indimenticabilă ținută etică, profesională și vocațională.

Jurnalul e, deopotrivă, o formă de despovărare sufletească, cu valoare terapeutică, dar și un tonic al vieții, necesar în depășirea impasurilor și a unor angoase, la care revine adesea, nu într-o punctualitate zilnică, ci numai atunci când are să spună ceva: „Recurg la acest jurnal ca la un elixir, ca la un întăritor, ca la un tonic suigeneris. De mai multe ori mi-am propus să renunţ, am și renunţat la el o vreme, dată fiind structura mea reticentă, neconfesivă, dar mereu îl reiau, din pricini lăuntrice, mânat de sentimentul vidului și al singurătăţii” (Duminică, 24 iulie 1994).

Dar Jurnalul este, totodată, și „un ascultător mut”, căruia diaristul, cu ofurile lui, i se confesează: „Stau la masă și scriu încă o pagină la acest jurnal, mă confesez acestui ascultător mut, acestui caiet ce-mi absoarbe și-mi păstrează gândurile. Nu am, nu mai am ambiţii (nici n-am prea avut), nu mă preocupă opiniile altora, nu doresc glorie și fală, vreau să fiu lăsat în pace” (Sâmbătă, 30 octombrie 1993).

„Spovedania” de acest fel are resorturi de filosofie intimă, comunicând urgent nevoia unei mărturisiri „de sine”, un fel de redempțiune spirituală, de mântuire sub semnul mărturisirii în intimitate isihastă, un mesaj in posteritate, dintr-o perspectivă soteriologică: „Las altora ambiţii, agitaţie, goana după avere și glorie. Eu mă retrag în intimitatea fiinţei și a obsesiilor mele, în chilia mea, în suferinţa, disperarea și insomniile mele. Mă spovedesc jurnalului. Abia dacă mai întrezăresc, uneori, la mari răstimpuri, ochii celui care-l va răsfoi cândva, în viitorul ce nu va mai exista, atunci, pentru mine” (Duminică, 13 noiembrie 1994).

Trei zile mai târziu, o nouă meditație pe seama acestei „cronicăreli” de scriitor „singuratic”, pornită dintr-un instinct „lăuntric” de a reține în cuvinte „Clipa”. Scrisul devine, astfel, un fel de „katharsis” aristotelic, de purificare a sufletului, de regăsire a rostului ontologic în existență, așa cum rezultă din secvența datată Miercuri, 16 noiembrie 1994: „Eu cronicăresc toate acestea și mă întreb ce anume mă determină s-o fac. E letopiseţul unor evenimente fără cine știe ce relief, al unui mediu restrâns, plus comentariile unui scriitor singuratic. Există însă un impuls lăuntric care mă îndeamnă, zilnic, să iau jurnalul și să istorisesc, să transform timpul scurs, impalpabil, în cuvinte. E o prăpastie ontologică între eveniment și cuvânt, o prăpastie peste care, totuși, cuvântul însuși instituie o punte, un factor de corespondenţă. Fixează cât de cât evenimentul (sau umbra lui) și-l păstrează pentru o lectură, pentru o așteptare ipotetică. Sau, pur și simplu, scrisul chiar, doar el, scrisul în sine, e un fel de catharsis – mă refer acum la jurnal –, diferit oarecum de cel al artei, al poeziei, care e public, impudic, convenţionalizat, uneori emfatic, alteori patetic…”

 

Scrisul „alungă orice frământare și orice obsesie. Îmi împlinesc strict datoria. Scriu fără niciun ţel, fără nicio bucurie, fără nicio nădejde. Scriu, fiindcă, scriind, am sentimentul că exist, în locul și timpul în care trebuie să exist” (Miercuri, 7 decembrie 1994).

Ce cuprinde, însă, acest „scris” și care este relația dintre „fapte” și „gânduri”, ne lămurește secvența din 15 iunie 1991, o meditație de „sâmbătă”, din care rezultă dualitatea registrului diaristic (evocarea de fapte și ilustrarea de gânduri/ meditații/ reflecții), autorul dorindu-se cât mai departe de oameni și cât mai aproape de Dumnezeu: „Ce e mai important? Faptele ca atare sau gândurile mele? Cel care va citi vreodată aceste însemnări se va opri la materia stafidită a vieţii sau la parfumul evanescent al ideii? Chiar la acela al ideii mai mult sau mai puţin lipsite de originalitate? Greu de spus. Poate, așa cum mi-am propus, voi scrie, cândva, asemenea lui Rousseau (și, desigur, aidoma altora), o carte de Confesiuni. Atunci, voi relua notele de acum și voi reţine ceea ce se va dovedi, în raport cu identitatea mea profundă, adevărat și imperisabil. Deocamdată vorbesc cu mine însumi, cât mai departe de oameni și cât mai aproape de Dumnezeu”.

Deodată, întâlnim o rezumare a vieții scriitorului, ca o analiză retrospectivă la rece, din care nu se vede nicio „greșeală”, ci doar un „drum”, urmat la chemarea destinului: „Mi-am dat seama, pentru prima dată, că fluxul vieţii mele e marcat de câteva momente, în care se coagulează sensul și substanţa mulţimii de chipuri și de evenimente, mai mult sau mai puţin anonime.

Iată principiul de organizare a materiei vitale, trăite. Iată titlurile unui posibil roman autobiografic. Adică: o introducere (casa, orașul, satul, părinţii); «lapidarea»; prima criză de conștiinţă; Craiova – succesele școlare, succesul literar de la București; facultatea: a doua criză de conștiinţă; prima căsătorie (eșec); copilul (Alina); Olimpia-Octavia (Oli) (a doua căsătorie); cariera literară; oamenii care m-au ajutat la debut: Al. Philippide, Marin Preda, Mircea Ciobanu, Ștefan Bănulescu, Cezar Baltag; Andrei (nepoţelul – copilul Danei, fiica lui Oli); la Editură; Decembrie 1989; 14 aprilie 1990 (renunţarea la măririle lumești, gălăgioase și înșelătoare, hotărârea de a mă dedica integral lumii spirituale și creaţiei proprii); revelaţia, criza religioasă, metafizică. LE BONHEUR INTÉGRALE. De même, auparavant, La Sorcière. Le malheur qu’elle m’a causé”.

„Mi-am urmat, atât cât am fost în stare, destinul și chemarea”, mărturisește poetul, conștient că lumea în care trăiește nu-i satisface exigențele de niciun fel, nici social-morale, cu atât mai puțin cele profesional-artistice, de unde și o anumită stare de „inaderență”, de pasivitate, radiografiată nu numai etic, ci și filosofic, diaristul fiind, deopotrivă, poet și gânditor.

Transferat din 1985 la Editura Facla din Timișoara, din mediul universitar, poetul, deja cunoscut în lumea literară, se declară, nu de puține ori, drept o „fire nesociabilă” (p. 402). Și : „Sunt independent. Și sunt meritocrat. Nu vreau glorie fără merit” (p. 271). La 18 iulie 1997, nota: „Am amintiri sinistre de la acea Editură”. O zi mai târziu, în contextul unei reorganizări a instituției, va refuza generoasa și „reparabila” ofertă: „Aseară, m-a sunat Cheti, să mă bombardeze iar cu Editura de Vest. Confidenţial. O, Doamne! Pe mine nu mă interesează câtuși de puţin. Semnalul – mi-a zis – venea de la Popovici, care s-a gândit, în ordine, la mine și la Viorel Marineasa. «Dacă nu voi, atunci cine?» «Nu știu, Cheti», i-am răspuns. «Habar n-am. Acea instituţie a ajuns un hârb, o cloacă, o adunătură de incompetenţi și de leneși. Eu am uitat-o!»” Să precizăm că autorul fusese directorul Editurii Facla și, foarte nemulțumit de vânzoleala din politica culturală, își dăduse demisia, acceptată de ministrul Pleșu: „Eu fusesem ales, democratic, prin votul secret al angajaţilor din Editură, director. Și voinţa colegilor mei a fost validată de ministrul Culturii, Andrei Pleșu, care mi-a trimis, în timp record, numirea”. Între timp, „ministeriabilii” postrevoluționari se schimbă, urmând, pe rând, Ludovic Spiess și Marin Sorescu.

Cu concursul unor „prieteni” timișoreni, Dorcescu va fi înlocuit cu „pricoliciul” Iovescu, „agreat de burtoșii din Minister”, care va duce Editura la ruină, odată cu instaurarea unui climat tensionat de supraveghere și delațiune: „La Editură, numai certuri, tensiuni, enervări. Dezorganizare, crize de nervi, haos. Cauzate, toate, în fond, de o conducere dementă” (Marți, 22 februarie 1994). Poetul, deși trăind cu gustul amar al „vânzolelii” din instituție, se dedică cu totul creației, reușind, în primăvara lui 1991, o carte de excepție, Psalmii în versuri. La 21 februarie 1991, aproape de ora 22, fusese sunat de profesorul G. I. Tohăneanu: „să mă felicite pentru Psalm (Psalmul 8, tocmai apărut în ziarul «Timișoara»). Era emoţionat. Mi-a spus că ceea ce am făcut eu e un gest cu adevărat patriotic și că lectura Psalmului a fost pentru el «o adevărată oază în mizeria în care trăim»”.

Poetul viețuia în mistica psalmilor, uitând de lumea dezgustului în care trăia: „Eu sunt stihuitorul Psalmilor și atât. M-am conectat la acea imensă energie spirituală și am încercat să reproduc ceea ce era, este și va rămâne spus. Trecând totul prin fiinţa mea”. Marţi, 9 aprilie 1991, consemnează: „Am încheiat cel de-al 50-lea Psalm. Cel cu numărul 57/58 (pe cei din cărţile 2-5 nu i-am abordat în ordinea strictă a succesiunii lor). Așadar, acum mă pot opri o vreme, după care voi reveni și voi începe munca de finisare. Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat putere să străbat, versificând, cincizeci dintre minunaţii Psalmi ai lui David. Mâine sunt exact două săptămâni de când am pornit la drum. Am lucrat intens. Acum, voi lăsa textul să se așeze, oferindu-mi și mie răgazul de a lua distanţa cuvenită unei scrutări critice a rezultatului. Voi relua, odihnit și atent, vers de vers și verset de verset”. În acea primăvară, în țară, lucrurile erau în mare dezordine. Jurnalul reține întreaga sarabandă a neașezării, provizoratului și mizeriei în care se scălda societatea românească, suprinzând, totodată, câteva tipuri caracteristice

momentului istoric: „Sâmbătă, 13 aprilie 1991. Se pare, totuși, că cei care au anunţat ieri la Radio București că Vasile (Bazil) Popovici a deschis mitingul au greșit. Am constatat, aseară, eroarea, la TV. Era altul, A. Popovici. Dar se zărea și V. Popovici. În grup, ceva mai la margine, cu o jachetă albastră. Iar strigăte, iar marșuri, iar proteste, iar îngrămădeală în jurul Televiziunii. Noii activiști (la fel de dogmatici și de exclusiviști ca și ceilalţi); aceiași indivizi, pe care care-i văd și-i aud de luni și luni de zile. Cum de nu înţeleg că veșnica dezordine e mai periculoasă decât orice? Cum de nu pricep că ameninţările și spiritul de vendetă vor conduce la solidarizarea adversarilor? Interminabilele agitaţii din stradă, neorânduiala, haosul ne pot târî iar spre un regim autoritar (sau chiar totalitar). Nu se gândesc la asta, vor puterea cu orice preţ. Viitorul e un perete opac, impenetrabil. Sau o prăpastie, în care nimic nu se distinge cu claritate. Un gol ce poate fi umplut cu cele mai contradictorii conţinuturi. De aici izvorăște o angoasă permanentă, o neliniște ce macină sufletul tuturor. Este ceea ce observ și ceea ce aflu dacă vorbesc cu cei din jur. Cu deosebire oamenii liniștiţi și onești suferă cel mai mult. Căţărătorii n-au scrupule, n-au sensibilitate, n-au, probabil, nici prea multă minte. Au doar dorinţa de a pune mâna pe o funcţie. Suntem prea dezbinaţi, spre nenorocirea noastră… Se lasă înserarea, lin, peste oraș. Încerc să-mi alung deprimarea. Și, oricât mă străduiesc, nu e cu putinţă”.

Periculoasă, la fel ca dictatura, este anarhia, va constata diaristul, la 28 mai 991: „Cel mai rău lucru din lume e dictatura. Și mai rea decât dictatura e anarhia. Fiindcă anarhia e o dictatură multiplicată, e dictatura tuturor împotriva tuturor. Se va isprăvi, poate, și cu neîntreruptele mitinguri «spontane», formă primitivă a «democraţiei» – de fapt, de cele mai multe ori, o șarlatanie politică”. Joi, 18 aprilie 1991, o altă consemnare, ca un diagnostic al politicii de stat: „Se instalează, pare-se, democraţia celor plini de bani. Se conturează un capitalism primitiv, sălbatic, o lume de dughene și cerșetori. O lume fără idealuri, fără omenie, bellum omnium contra omnes. Și astfel, cărturarul onest e veșnic prejudiciat. Eu nu vreau și nici nu pot să fac politică, să fac «gașcă», eu nu pot să spun și să scriu ce nu cred. Ca urmare, a trebuit să mă dau deoparte, să aștept resemnat salariul, să-i văd urcând spre funcţii pe X și pe Y, parveniţi ordinari, care azi zic una și mâine alta, zic orice și fac orice, fără rușine, numai bani să iasă. Solitudinea mea e agravată de răutatea celor din jur și de propria-mi incapacitate de a le-o trece cu vederea. Îi iubesc, firește, și pe cei răi, dar nu mă pot împiedica să-i dispreţuiesc. De aceea, prezenţa lor îmi trezește repulsie. Și compasiune”. „… Dar, deocamdată, sunt încă plin de ecoul Psalmilor. După ce am fost conectat la o asemenea sursă de energie spirituală, îmi este imposibil să scriu despre ambianţă, îmi este cu neputinţă să scriu altfel decât tinzând spre ce e mai profund, mai luminos și mai adevărat în mine însumi… Sufletul îmi e neliniștit, tânjitor. Guéris mon âme! Simţământul nimicniciei, al inutilităţii, derizoriul tabloului social, rătăcirea ridicolă și, totuși, aproape tragică a semenilor – toate acestea îţi stârnesc, necontenit, luciditatea și, ca atare, alungă optimismul. Şi diminuează, chiar dacă temporar, frenezia creaţiei” (Sâmbătă, 20 aprilie 1991).

Ziua de Luni, 22 aprilie 1991, conține o istorioară adevărată, în ton cu cameleonismul manifestat de acea parte din intelectualitatea „trădătoare”, care a trecut, cu arme și bagaje, de partea „revoluției”, uitând cine este, de fapt, și jignindu-și colegii într-un mod grobian: „Un dascăl renumit a afirmat azi, la o întrunire plină de pretenţii, că, în cei 50 (45?) de ani de socialism, nu s-a făcut nimic în România. O doamnă a replicat, pentru cei din preajmă, că, în acest caz, domnul respectiv își neagă toată cariera: a fost decan, este profesor universitar, a luat premii, a profitat… Dar, rușine, caracter nu are. Elucubraţiile lui încâlcite, îmbâcsite, ilizibile s-au bucurat, oare, de prea multă (și nemeritată) atenţie pe vremea «odioasei dictaturi»? Chiar eu i-am propus una dintre ele pentru Premiul Academiei. Și l-a primit. E o tactică perfidă aici. Atunci, făcea pe distantul și nemulţumitul în faţa gloatei, dar lingușea pe cine trebuia. Și astfel, profita de pe urma tuturor: cei mărunţi îi admirau apolitismul, cei mari îi încurajau amiciţia. Acum, înjurând ce s-a făcut (și bun, și rău), lasă să se înţeleagă că, în acea vreme a non-valorii, el a fost lăudat, fiindcă era o valoare mult prea mare pentru a nu se impune. El și alţii ca el… Numai de șmecherii se ţin. Răi, au sufletul negru, tot timpul uneltesc, dispreţuiesc, șușotesc. Stau în cârd, se scarpină unul pe altul. Ce elită?! Turmă plebee, parveniţi perfizi. Vremea și schimbarea însăși le vor juca feste. Cine mai are interes acum să-și facă migrene cu mărăcinișul lui sintactic? Toţi cei cu care am vorbit se vaită și îl ocărăsc. Enfin, passons!”

 

Duminică, 21 aprilie 1991: un comentariu, adresat unui cunoscut scriitor timișorean, supranumit Condorul, care s-a văzut marginalizat, după ce el însuși făcuse jocuri de interese: „Avea o poreclă măgulitoare, numele unei mari păsări, ce planează în azur. Condorul! La ce i-a folosit? În ianuarie 1990, toţi bunii lui amici, pe care i-a ajutat, pe care i-a propulsat ani în șir, toţi l-au abandonat. Mai mult încă: cei mai apropiaţi l-au lovit, l-au izgonit, pur și simplu, l-au jignit, l-au umilit. Acei oameni cu care avea «sfaturi de taină», pe care mi-i vâra mie pe gât – să-i public, că-s grozavi, că-s talentaţi… Iar pe mine, fiindcă nu am aderat niciodată la nerozii și «conspiraţii» literare, la «mafie», mă privea cu oarecare circumspecţie. Și iată că exact amicii l-au dat afară fără milă… Cine i-a sărit în ajutor atunci? Cine a acceptat să colaboreze și, mai apoi, să facă parte din colegiul redacţional? Cine a zis da la aceste solicitări? Eu. Și încă vreo câţiva, dintre cei care nu erau obligaţi s-o facă. Adică: G.I. Tohăneanu, Laurenţiu Cerneț, Aurel Gheorghe Ardeleanu, A.D. Rachieru. Țin minte că, atunci, au fost voci care și-au exprimat dezacordul faţă de gestul meu. Numai că mie nu-mi pasă de acordul sau dezacordul cuiva. Eu ascult de glasul conștiinţei mele”.

„Șocurile” prefacerilor sociale sunt percepute pe o sensibilă lungime de undă, nu lipsită de simț critic: „Vineri, 26 aprilie 1991. Prin ce coșmar a trebuit să trecem cu toţii în vremea dictaturii: frig, întuneric, sărăcie, pisălogeală, propagandă, divinizarea grotescă a unor fiinţe umane! Apoi, la căderea ei, vărsare de sânge, rafale în plină stradă, moarte, violenţă, dezastru… Ne vom putea vindeca sufletul vreodată de pe urma unor asemenea șocuri?” Sau această constatare de sine, în mijlocul stării mai generale de derută și de capitalism „rapace”: „Duminică, 28 aprilie 1991: Nu‐mi pot reproșa nimic. Mai mult: nimeni nu-mi poate reproșa ceva. Am izbutit, ca prin miracol, să mă păstrez curat. Mă doare însă degradarea morală, haosul, deruta semenilor. Răutatea. Rapacitatea. Lipsa de caracter. Lipsa de discernământ. Dorinţa animalică de înavuţire”.

Seismograf al societății vulnerate, poetul notează: „Joi, 2 mai 1991 […] totul e încă fluid (dacă nu haotic), incert și, uneori, înspăimântător. Cetatea e vulnerată, pângărită. Iar răutatea, ferocitatea nu par a se potoli. Vărsarea de sânge de acum un an și jumătate apasă încă asupra sufletului obștesc. Cataclismele sociale au logica, legile și durata lor. Acum, după-amiază, a sunat Livius și i-a spus lui Oli [soția de atunci a lui Eugen Dorcescu, n. n. – Z. C.] că vrea să treacă, mâine, pe la noi, ca să semnez contractul, cu Metanoia (domnul Pribac) și Excelsior (Corina), pentru publicarea Psalmilor în versuri. Slavă Domnului! Iată, se pare că vor apărea, totuși, Psalmii stihuiţi de mine, exact cei pe care consilierul cultural al Mitropoliei, Petru Dorobanţu, i-a refuzat, motivând că Mitropolia nu are bani, iar eu, stihuitorul, nu sunt teolog…”

Observația critică la adresa noilor vremuri „ticăloase” este reluată Duminică, 5 mai 1991, meditația fiind rotunjită tot printr-un apel psalmic: „Depresia e cvasigenerală, mai ales în rândul oamenilor de bun simţ. Ticăloșii, agresivii, parveniţii sau îngrășat, le priește, prosperă. Cei care au suferit înainte suferă și acum, căci răutatea omenească nu are vindecare. Eu îmi dau seama care e drama lui Oli: ea nu poate înţelege minciuna, lipsa de principii. Or, mulţi dintre cunoscuţii noștri exact asemenea însușiri etalează, ostentativ, cu nonșalanţă și cinism. Iar ea nu pricepe cum pot fi atât de nerușinaţi cutare și cutare. Inșii, care înainte s-au înfruptat din belșug, se înfruptă și acum, insultând pe toată lumea. Acest gunoi uman o deprimă. Eu îi deplâng pe toţi cei care se compromit, în încercarea lor de a se pricopsi. Recunosc însă că, pentru un suflet naiv și cinstit, spectacolul e de-a dreptul exasperant. Et invoque-moi au jour de la detresse. Je te délivrerai et tu me glorifieras”.

Autorul e unul din categoria stendhalienelor „les âmes sensibles”, unul care, dezgustat „de tot și de toate”, cere mântuire/vindecare Domnului, ca un păcătos dintre cei mulți și impenitenți, care au hulit împotriva Lui, potrivit mesajului psaltic davidian: Je dis: Éternel, aie pitié de moi! Guéris mon âme! car j’ai péché contre toi: „Un dezgust de tot și de toate. Hoţie, zbierete, scumpiri, mitinguri, tâmpenie, ticăloșie, absenţa sensului, sărăcie, perspectiva tulbure – sunt prea mult pentru orice om cât de cât sensibil. Pentru les âmes sensibles (Stendhal), echivalându-i pe „cei puţini și fericiţi”, the happy few, ai lui Shakespeare. Of! De la ce înălţimi ale ideii ne prăbușim! Va trebui să îndurăm, cu stoicism, toate probele acestea. De ce mă plâng? Je dis: Éternel, aie pitié de moi! Guéris mon âme! car j’ai péché contre toi. «Eu am zis: Doamne, miluieşte-mă; vindecă sufletul meu, că am greşit Ție»” (Psalmul 40/41).

*

Totul este o lume pe dos, răzbunându-se, în mod prost, pe starea de opresiune acumulată îndelung. Și, ce este mai grav, chiar intelectualitatea se manifestă vulgar și în ipostaze de maximă dezabuzare – o pierdere a identității, într-un vacarm de promiscuitate și descompunere morală. Iată-l pe autor mergând la teatru, unde se joacă, într-o nouă „viziune”, comedia de moravuri O noapte furtunoasă. E o regizare de o concupiscență și vulgaritate insuportabile pentru un intelectual, în ciuda faptului că publicul se arată „receptiv”, prin calitatea de spectator docil, gata să primească orice surogat de cultură. Nu ni se dă numele regizorului, dar cu siguranță e vorba de un „regizor, probabil un veleitar, un nenorocit ce vrea să pară interesant. Mă nedumerește că s-au găsit actori care să accepte o asemenea rușine”. De unde și categorica hotărâre sancționatorie, precum și observarea unor reacții normale între spectatori: „Am decis să nu mai calc în Teatru până nu se primenește protipendada specifică. Aşa înţelege ea libertatea de expresie? Este chiar așa de… năucă? Sau, tacit, perfid, discreditează, cu bună știinţă și înciudată intenţie, pomenita libertate, cu tot cu revoluţia ce a adus-o, terfelindu-le, jignindu-le pe amândouă? Jignind, totodată, grav, impardonabil, bunul simţ public, prestigiul Teatrului, desfigurând o piesă celebră din patrimoniul naţional, insultând memoria unui mare scriitor clasic […] În sală erau regizorul Emil Reus, Valentin Silvestru și mulţi alţi oameni de teatru. Nu aplaudau. Am întâlnit privirea consternată a lui Vladimir Jurăscu. În spate, cunoscutul Profesor și om de cultură Erich Pfaff comenta, revoltat, în picioare, cu voce tare, gesticulând, trivialitatea, grobianismul acestei interpretări scenice. O interpretare genito-urinară și fecaloidă. O infamie, exact în selectul, aristocraticul Teatru timișorean…”

Continue reading „Zenovie CÂRLUGEA: UN JURNAL „VERDE-N FAȚĂ”, FABULOS, ZGUDUITOR Eugen Dorcescu „Îngerul Adâncului” Editura Mirton Timișoara, 2020, 537 p.” →