Categorie: Articol

Eleonora SCHIPOR: Eminescu – veșnic viu în inimile noastre

Prof. Eleonora Schipor și Elena Calancea lângă bustul Marelui Eminescu la mănăstirea Putna

*

În fiecare an ziua nașterii poetului nepereche al neamului nostru este marcată în mod deosebit în incinta CIE Cupca.

Astfel chiar în ziua nașterii Luceafărului  în toate clasele  au  loc lecții eminesciene, la care se vorbește, ținând cont de vârstă,  despre viața și opera marelui nostru clasic.

În coridorul școlii este amenajată o importantă expoziție de cărți, ziare, reviste, desene de și despre Eminescu. Expoziția este pregătită de profesoarele de limba maternă a școlii noastre. Desenele aparțin școlarilor noștri. Elevii claselor mijlocii petrec și o mică victorină răspunzând la întrebările profesoarelor. Ele se referă la opera poetului.

 

Prof. Lucica Dușceac împreună cu elevele din clasa a X-a

         Elevii claselor mari privesc și  filme la calculator  despre măsuri organizate în cinstea marelui poet.

         Grupa vocală a școlii noastre sub conducerea profesoarei de limbă maternă Lucica V. Dușceac au interpretat cântecele „Eminescu” (versuri – Gr. Vieru, muzica Ion-Doina Aldea Teodorovici), cât și „Seara pe deal”, „Și dacă…”, „Pe lângă plopii fără soț” și „Mai am un singur dor” de M. Eminescu.

         Un recital poetic  susțin elevii claselor mici și mijlocii îndrumate de profesoarele de limbă maternă.

         Măsuri dedicate lui Mihai Eminescu vor avea loc pe parcursul lunii ianuarie.

         Astfel planificăm să organizăm o serie de măsuri cu membrii cenaclului literar LĂMÂIȚA, dar și cu membrii cercului «Tinerii muzeografi» în incinta muzeului istoric din Cupca.

Eminescu e poetul…

 

Mai presus de legea firii

Și de viață în cuvânt,

Eminescu e Poetul –

Taină, vis și legământ.

 

Răsfoind a vieții carte,

Scris e peste ani, deplin,

Eminescu e Poetul –

Doină, viață și alin.

 

Colindând prin constelații

Pe al lacrimilor zbor,

Eminescu e Poetul –

Veșnicie, cânt și dor.

 

Dăinuind peste milenii

Visul dorului de-un veac,

Eminescu e Poetul –

Crez, duminică și leac.

 

Ne-am născut pe-aceste plaiuri

Înfrățindu-ne-destin,

Eminescu e Poetul –

Codru, stea și dulce chin.

 

Tot urcând înspre înalturi

Cu el facem legământ,

Eminescu e Poetul –

Un Luceafăr dalb și sfânt.

———————————-

Eleonora SCHIPOR,

Bucovina de Nord/Ucraina

16 ianuarie 2019

Valeriu DULGHERU: Se duc profesorii, se duc…

Într-adevăr, din păcate în multe situații „…întârzie primul ajutor”. Deseori simțim lipsa acută a cuiva după ce pleacă dintre noi. Recent intelectualitatea basarabeană a mai pierdut un mare intelectual, un mare luptător pentru Reunirea Basarabiei cu Țara-Mamă. Zilele trecute, chiar în sărbătorile de Crăciun pe stil vechi, la vârsta de peste 82 de ani ne-a părăsit profesorul, maestru al educației creștine și mare patriot unionist, Virgil Mândâcanu. A plecat subit, lăsându-ne mai orfani. A plecat fără să-și vadă visul de aur împlinit – ReUnirea cu Țara-Mamă.

L-am cunoscut pe acest mare intelectual de peste 10 ani. Ultima întâlnire am avut-o cu distinsul profesor pe data de 4 ianuarie. M-a sunat și mi-a propus să ne întâlnim în holul Blocului Rectoratului al Universității Tehnice a Moldovei de pe bul. Ștefan cel Mare, un loc convenabil pentru profesor care locuia prin apropiere. La întâlnire (din păcate ultima!) m-a anunțat cu bucurie că se prefigurează un finanțator al frumosului proiect pe care l-a inițiat – editarea unui important volum (culegere de lucrări) „Basarabie încotro?”, strict necesar pentru „luminarea” omului de rând privind avantajele Reunirii și pregătirea ei după alegerile din 24 februarie. Este o datorie, o mare datorie, față de acest mare pedagog și patriot unionist să scoatem acest important volum de sub tipar.

Ultimul său articol publicat în săptămânalul „Literatura și Arta”, întitulat „Salvarea Neamului ori a guvernanților oligarhi?”, ieșit postmortem pe 10 ianuarie, este ca un testament lăsat „alegătorului Salvării Naționale”, un îndemn de a separa cozile de topor, trădătorii, corupții, devastatorii de bănci, criminalii de stat de Salvatorii de Neam. A fost ultimul lui îndemn.

Educația, percepută până în prezent mai mult sub aspect cultural, social, moral capătă tot mai mult o pronunțată importanță existențială. În contextul problemelor globale ale Omenirii Educația devine baza existenței sociale. Doar prin educație Civilizația umană are șanse de a ieși din impactul generat de epuizarea resurselor naturale și energetice, de poluarea mediului ambiant, de efectele negative ale globalizării în plan cultural și moral. În acest context tot mai pregnant apare întrebarea: cum trebuie făcută educația în această eră a informatizării, globalizării, în contextul unor provocări majore demografice. Profesorul Virgil Mândâcanu, care a fost un mare specialist în domeniul Educației (în special a educației creștine), a încercat să răspundă la această întrebare. Prin cele peste 40 de manuale, volume și monografii, prin sutele de lucrări științifice și articole publicistice, dintre care menționăm doar unele din ele: Pedagogia Creștin-ortodoxă; Profesorul maestru; pedagogi români notorii (4 volume); Educația – sinteză a Credinței, Culturii și Științei, ș.a. Crezul absolut al profesorului era că doar împreună cu Țara putem asigura o educație completă bazată pe credință, cultură, moralitate. În lucrările sale profesorul educator V. Mândâcanu vine cu argumente incontestabile despre necesitatea vitală de revenire la învățământul românesc. „Cele 4 clase românești întotdeauna le-au bătut pe cele 10 clase rusești-sovietice!” ne reamintea profesorul V. Mândâcanu un pur adevăr care circulă prin Basarabia. În activitatea sa pedagogică de 60 de ani s-a condus în permanență de principiul că „talentele nu se caută și nu se găsesc, ele se formează”. Acesta ar trebui să fie crezul tuturor celora care au îmbrățișat profesia de dascăl, de formare a tinerelor caractere. „Tinerii ar fi mult mai creativi dacă ar ști ce înseamnă aceasta” spune un vestit creatolog. Prof. Virgil Mândâcanu, prin creația sa – manuale, monografii, lucrări științifice și publicistice, a explicat miilor de discipoli ce înseamnă aceasta.

Aflată la hotarul între două lumi: una a progresului, culturii și moralității (în pofida unor probleme particulare existente), și cealaltă, a estului sălbatic, de unde de apr. 2000 de ani ne-au venit și ne mai vin toate nevoile în pofida aparenței unei credințe și moralități comune, realitatea fiind cu totul alta, Basarabia, ca o corabie naufragiată, de apr. 30 de ani rătăcește fără să ancoreze la unul din maluri. Ca un fir roșu apare răspunsul la această problemă în ultimul volum îngrijit de profesor „Educația – sinteză a Credinței, Culturii și Științei”. „De ce nu ne merge bine în Țară?”  se întreabă N. Dabija în volumul coordonat de profesor. Nu ne merge bine fiindcă nu suntem împreună cu Țara, este răspunsul. O mașinărie nu lucrează bine doar dacă-i lipsește un simplu șurub, dar mite o Țară, căreia îi lipsește o parte a corpului. Inclusiv, pe segmentul educației. Țării îi lipsește Basarabia – un bun păstrător și cultivator al tradițiilor populare, a simțului unității de neam, iar Basarabiei – sistemul românesc de educație.

Nu ne merge bine fiindcă „principiul moral este exclus din politică, cultură, știință, credință și educație”. Dar aceasta este deosebit de grav, deoarece lipsa acestuia în diverse sfere sociale duce la ruinarea fundamentului oricărui stat.

Dar cel mai dureros, cel mai puternic foc, care l-a mistuit pe patriotul unionist Virgil Mândâcanu, a fost aflarea acestei așchii de popor român în afara Țării. Articolele deosebit de sufletiste, dialogurile întreținute de profesorul Virgil Mândâcanu cu tot atât de sufletiști unioniști, dar și articolele altor autori, sunt esența noului proiect demarat în calitate de coordonator cu denumirea semnificativă „Basarabie încotro?”.

În final vin cu o tristă constatare pentru mulți dintre noi. În aceste veșnice alergări, deseori în nicăieri, ar trebui să ne mai oprim din când în când, să-i mai vedem și pe cei de alături cu nevoile lor. Deseori mi se destăinuia profesorul cum se descurcă cu pensia de sub 2000 de lei (mai puțin de 100 Eur) pentru 60 de ani dați pe altarul educației. Este o mare rușine a guvernanților, o mare nedreptate față de cei care s-au jertfit pentru acest neam. De asemenea, nu întotdeauna noi cei de alături l-am apreciat pe profesorul veșnic neliniștit la justa-i valoare. Personal mă simt vinovat, fiind unul dintre ei. În unul din ultimele mesaje telefonice mi s-a destăinuit că ia părut rău că nu și-a văzut numele trecut printre cei care au realizat ceva pentru apropierea Unirii, informații apărute recent pe paginile Literaturii și Arta. Într-adevăr, doar aceste câteva volume scrise sau coordonate de profesor pe problemele reîntregirii cu Țara-mamă, înseamnă foarte mult pentru deșteptarea omului de rând. A fost o scăpare a mea, pentru ce mi-am cerut scuze, neștiind că va fi ultima. Voi încerca să repar această greșeală neiertabilă, făcând tot posibilul ca acest proiect deosebit de important „Basarabie încotro?” să fie realizat.

Să fiți liniștit Profesor acolo în împărăția veșnică a Raiului, unde neapărat veți nimeri având un permis de trecere prin Porțile Raiului atât de veritabil.

Dumnezeu să va odihnească în pace, iar noi cei din această lume să va aducem aprecierea binemeritată pentru tot ce ați făcut.

————————————–

Valeriu DULGHERU

Chișinău-Basarabia

14 ianuarie, 2019

Ioan Nicolae MUȘAT: Eminescu printre noi – serată culturală

Eminescul nostru! Și pentru că am fost binecuvântați de Dumnezeu cu coborârea la noi a Luceafărului, pentru că este „Eminescu printre noi”, vă dăruim o serată de excepție organizată de ASCIOR împreună cu Centrul Cultural Alexandru Marghiloman Buzau și Editura Tipografia Euro Print Company în data de 16 ianuarie 2019 ora 16, director de programe, Director ASCIOR Jurist Radu Roxelana.

Serata va avea o altă atmosferă, un alt format, iar printre invitați la formarea acestei atmosfere de taină sunt Pr. prof. dr. Paul Iulius Negoita, scriitor, prof. Chifu Speranta Ecaterina, elev Alexandru Mihai Grama, prof. dr. Eugen Marius Constantinescu, prof. Mircea Costache.

Mediul folcloric va fi animat de grupul vocal-folcloric SLĂNICUL din Lopătari, coordonat de prof. Ion Zota și eleva Maria Trandafir din Mizil.

Vor fi surprize minunate, va fi o seară deosebită
pentru că:

Eminescu este

Eminescu este mereu și oricând
Cu voia sau fără voia noastră
Mereu al nostru, mereu pentru noi,
Mereu ajutând munții să rămână aproape de cer
Mereu ajutându-ne să urcăm acei munți…

Eminescu este mai ales
Ca o mângâiere în mijlocul neputințelor noastre
Ca o respirație a munților
În arșița bântuitoarelor vremuri
În prigoana devastatoarelor vești

Eminescu este printre noi
Împărtășindu-ne cu dorurile ce le-am uitat
Îmbărbătându-ne cu strămoșii cei mari
Care s-au milostivit de viitorul nostru
Din adâncuri aducându-ne mai aproape de cer

Eminescu printre noi
În ochii orizonturilor noastre
În lacrimile nădejdilor noastre
În zorile renașterii noastre
Din toate dezastrele lumii

Eminescu este
Eminescu printre noi
Veșnic.

 

Ne bucurăm și de această dată de premiile (două premii în bonuri valorica de 150 lei) oferite, prin tragere la sorți, elevilor și tinerilor (10-25 ani) care își exprimă interesul pentru manifestările ASCIOR, minunate și atractive premii pentru care mulțumim mult Carrefour Buzau, doamnei Director, ec. Oana Andrei!

REAMINTIM faptul că, pentru pentru primii 12 elevi și tineri (10-25 ani) prezenți la minimul 6 (șase) manifestări ASCIOR, li se oferă, la a 7-a prezentare, fără tragere la sorți, câte un bon valoric în valoare de 300 lei.

Vă așteptăm cu mare drag la această serată specială în care Eminescu va fi, iarăși, printre noi!
ASCIOR pentru bucuriile omului!

———————————

Președinte fondator ASCIOR

Ing. Ioan Nicolae MUȘAT

14 ianuarie 2019

 

(superba grafică este executată de Excelența sa, pictor Iurie Brasoveanu, din Italia)

Maria FILIPOIU: Rolul Culturii la Nivel Național și Mondial

Motto: 
      Cultura este nivelul la care a urcat spiritul intelectual și cartea de vizită a fiecărei națiuni în lumea civilizată.
(Maria Filipoiu) 
 
    Într-o civilizație planetară, ce reprezintă pentru omenire o sarcină zdrobitoare de supraviețuire și adaptare la provocări imprevizibile, când informația devine, adeseori, greu de asimilat, moștenirea culturală devine tot mai greu de păstrat și de adaptat noilor condiții.
   În patrimoniul național, cultura definește identitatea individuală și socială și oglindește gradul de civilizație al societății.
Pentru om, cunoașterea are un rol esențial în stimularea intelectuală, trezind în eul propriu abilități ce-l îmbogățește și-l înalță spiritual, spre definirea sinelui.
   Cultura oratorică, folclorică sau cultă, reprezintă nivelul artistic al națiunii, raportat la la mondenitate, iar perpetuarea tradițiilor din generație în generație revigorează rădăcinile copacului vieții și conturează profilul identitar al societății, cu tezaurizarea valorilor istorice și culturale.
   Valorile artistice și culturale reprezintă chintesența în legătura intrinsecă dintre clasic și modern, indispensabile spiritului românesc.
În acest context, arta definește identitatea unei culturi, iar știința și tehnologia sunt roadele gândirii novatoare în condiții propice de dezvoltare spre progres și civilizație.
    Pentru aceasta este necesar un sistem educațional care să stimuleze aprecierea artelor și curiozitatea spre artă, știință și cercetare, favorizând adaptarea umanității la cadrul existențial.
    Important este, pentru vlăstarele fiecarei generații, ca responsabilii care conduc destinele societății să creeze cadru propice de identificare a laturei creative în individ și să-l motiveze în definirea sinelui, ce sporește patrimoniul cultural prin contribuția individuală.
 Ralierea culturii naționale la nivel mondial este condiționată de trinomul: Artă-Știință-Religie.
    Legătura intrinsecă dintre cultura română și celelalte culturi ale lumii este menținută prin Artă – liantul dintre indivizi și Religia doctrinară – crezul spiritual pe traiectoria vieții, ce-l înzestrează și îl definește pe individ cu ținută morală și culturală.
Știința este latura de cercetare și inventică a culturii oricărui popor fără hotare teritoriale, patrimoniul fiind mondial.
    Fiecare societate are datoria de a-și promova valorile culturale la nivel mondial, prin conferințe și simpozioane menite să sporească patrimoniul cultural planetar.
Mioara Gram – jurnalist Radio ProDiaora, Huston-Texas, USA:
 
   „Preocupată intens de studiul valorilor culturale românești, și de înțelegerea procesului universal în construirea unui mod de viață care să răspundă nevoilor de bază ale culturii și diversității acesteia, dna Maria Filipoiu, și-a dedicat întreaga carieră a vieții sale atât cercetărilor, cât și condeiului, cu ajutorul căruia a scris nenumărate pagini literare, istorice și culturale de mare expresivitate. Stimați ascultători, este o onoare și o bucurie aparte să o avem printre invitații ediției: “Triumful Românului prin Cultură: Ecoul Culturii Române la Nivel Mondial”, din 14 ianuarie, 2019. 
Domnia sa ne va îmbogăți cunoștințele cu un material special, dedicat Zilei Culturii Naționale, în care “Luceafărul poeziei românești” ocupa locul de frunte.
 
   Astfel ne adâncim, împreună, în setul de valori culturale ale poporului român, pentru a le putea dezvălui tainele universului lor axiologic, prin care românul a continuat să-și dobândească demnitatea atât la nivel local/național, cât și mondial.” 
Emisiunea “Artă, Știință și Religie – În Cautarea Drumului Comun” poate fi ascultată folosind link-urile: http://tunein.com/embed/player/s106078/
sau folosind fișierul de ascultare pe care îl puteți descărca aici: http://prodiaspora.de/prodiaspora.

—————————————

Maria FILIPOIU

București

15 ianuarie – Ziua Culturii Naționale 

Magdalena ALBU: Argument Pro Teatru

Artă a efemerului, circumscrisă fugii timpului şi fragilităţii interpreţilor ei, teatrul, în genere, reprezintă o altă definiţie din multele formulate până acum, o expresie funciară a unei epoci anume, dar şi un liant puternic între faciesul polimorf al unei realităţi exterioare şi capacitatea creatorului de teatru de a o înţelege şi de a o reda cu fidelitate sau de a o redefini într-o altă cheie decât cea obiectivă, prin prisma parametrilor personali, ce definesc ansamblul afectivo-cognitiv propriu. „Teatrul a reprezentat un veritabil laborator de cercetare a gestualităţii, dar şi a comunicării interumane în general”, scria Mihai Dinu în cartea sa „Comunicarea – repere fumdamentale”. Poate de aceea întreg  universul teatral a şi fost definit, la un moment dat, drept „o comunicare despre comunicare realizată prin intermediul unei comunicări”. Aşa că, dincolo de estetica superioară pe care o naşte arta în sine, teatrul înseamnă şi acel sistem de semnificaţii complexe comunicate pe o scenă cu decor variat, de către o sumă de emiţători diferiţi, unor receptori la fel de diverşi, care sparg norma realităţii și o închid într-o convenţie sui-generis, cu un aparent (doar) caracter ludic.

Teatrul, departe de a fi doar o simplă artă a fascinaţiei scenice de moment sau un principiu estetic oarecare, ce a căpătat diverse forme interpretative de-a lungul secolelor, este şi acel veritabil tablou imagologic, care ţine ascuns în mrejele sale realitatea din jur, dar şi un interesant discurs semiotic al acesteia. Imagine şi cuvânt totdeodată, arta interpretativă teatrală s-a impus repede în conştiinţa publicului, comunicându-i acestuia o seamă de date certe despre sine însuşi. Pentru că a existat dintotdeauna, am putea spune, în sufletul Fiinţei umane acea nevoie – declarată sau nu – de a-şi vedea propria faţă – cea reală ori mulţimea de măşti, voliţional aşezate pe chip, în contexte situaţionale diferite -, ca într-o oglindă, în chipul Celuilalt, acest Celălalt nefiind altcineva decât Actorul, creatorul de mesaj şi partenerul său de dialog constant, în acelaşi timp.

Receptorului de spectacol nu i-a fost niciodată teamă de ceea ce scândura a revelat în conştiinţa sa, tocmai pentru că acolo multitudinea măştilor sale zilnice cădeau, una după alta, cu repeziciunea cu care el şi le lipea, la nevoie, şi tocmai pentru că acolo, în acel loc – devenit, între timp, sacru -, nimeni nu-şi putea închipui, în raport cu fiinţa din proximitatea sa, tot acel întreg cortegiu de faciesuri contrafăcute, pe care actorul social de această dată avea disponibilitatea de a şi le inventa şi juca neîncetat în faţa celorlalţi. Este, dacă vreţi, un soi de dorinţă psihanalitică neconştientizată, până la urmă, de spectator de a-şi recunoaşte multifaţetatul său chip în cadrul unui spectacol anume – care îi aparţine, în final, lui însuşi şi nu vreunui ins inexistent -, dar şi o nevoie de a se ascunde în spatele măştilor purtate de alţii din frica de a nu i se descoperi adevărata sa identitate mozaicată de către cei cu care interacţionează permanent. Cu alte cuvinte, spectatorului nu îi este deloc jenă de mesajul diseminat pe toată dimensiunea scenică, motiv pentru care şi libertatea de creaţie a unui artist este una totală (sau ar trebui să fie aşa în sensul pozitiv, al decodificării corecte şi nu mistificate, experimental, a realităţii propuse de autorul unei piese de teatru). El caută, de fapt, acest tip de mesaj în afara lui sub o formă sau alta – iar arta i-l oferă mereu împachetat în diferite ambalaje interpretative -, pentru că Omul fuge, de fapt, de o evidenţă – fuge se sine -, evidenţă pe care, în circumstanţe fireşti, nu ar recunoaşte-o cu niciun chip. Reflectarea acesteia în actul teatral îl transformă, dintr-o dată, pe Omul „obişnuit”, în spectatorul propriei sale lumi. Putem vorbi, aşadar, atât despre o funcţie de autocunoaştere prin teatru, cât şi despre una terapeutică, în aceeaşi măsură, a publicului şi a creatorului de spectacol deopotrivă, amândouă reunite sub generoasele auspicii ale unui estetism aparte, ce depăşeşte zăgazurile Realiei spre a se cufunda, totalmente, în teritoriul eclectic al imaginarului. Este un dublet comunicaţional aici, iată, stabilit, de comun acord, între cel care îşi împărtăşeşte arta şi între cel avid de a o primi, cu braţele deschise, în sufletul său, oricând.

De nenumărate ori, în teatru se trăieşte spectacolul în cadrul unei alte dimensiuni spaţio-temporale decât cea în care tu, ca receptor de mesaj, exişti, motiv pentru care fascinaţia născută de teatrul în mintea publicului său se bazează nu pe „iluzia prezenţei realităţii descrise” (Laura Mesina), ci chiar pe însăşi realitatea descrisă în limitele precise ale cadrului scenic. Sigur că orice spaţiu, nu numai cel instituţional, poate fi definit până la urmă drept scenă de teatru. „Aş putea să iau orice spaţiu gol şi să-l numesc scenă goală.”, ne spune Peter Brook în “Spaţiul gol”. Şi tot el continuă în aceeaşi notă menţiontă de noi anterior: “Un om traversează acest spaţiu gol în timp ce altcineva îl priveşte, şi asta e tot ceea ce trebuie ca actul teatral să înceapă. Şi, totuşi, când vorbim despre teatru, nu despre asta este vorba. Cortine roşii, proiectoare, vers alb, râsul, întunericul, toate se suprapun într-un mod confuz, într-o imagine neclară reprezentată printr-un cuvânt bun la toate.”

Arta a cunocut de-a lungul timpului o dinamică uluitoare din toate punctele de vedere. „Teatrul, cea mai în schimbare dintre arte…”, după spusele actorului Radu Beligan, parcurge aceleaşi metamorfoze complexe ca şi vremurile. Forţa sa deosebit de puternică pe care o exercită asupra spectatorului, faptul de a face ca bucata de realitate prezentată pe scenă să vieze aidoma unui duh înomenit, creându-i receptorului sentimentul că asistă la un ritual unic, toate acestea şi încă multe altele zămislesc, de fapt, o „magie greu de definit, după Liviu Ciulei, ce coboară din scenă în sală şi se întoarce din sală pe scenă.” În limitele ori nelimitele acestei magii, am încercat să construim şi noi această lucrare despre arta interpretativă teatrală şi slujitorii ei, Actorii, o schiţă aproximativă, construită din perspectiva spectatorului critic nu ca pe o datorie de bună credinţă, pe care o datorăm teatrului în sine ca formă de cultură sui-generis ce transcende, hotărât, timpul, ci ca pe o declaraţie plină de respect şi admiraţie faţă de o modalitate de comunicare artistică veche de când lumea, în care Homo ludens şi-a dorit continuu să se regăsească pe el însuşi, având, ulterior, impulsul de a se întoarce, cu acest prilej, din ce în ce mai mult, către propria sa interioritate, către dialogul sincer cu sine însuşi, către zonele opace din lăuntrul şi din afara lui, dar şi către coordonatele fixe ale sistemului său axiologic definitoriu.

Scurtă istorie a începuturilor teatrului românesc

“Cuvântul „teatru” are prea multe sensuri vagi. În multe locuri din lume, teatrul nu are un loc exact în societate, nici un scop clar, el există numai fragmentar: un teatru aleargă după bani, altul după glorie, altul după emoţie, altul după politică, altul după distracţie”, ne spune Peter Brook. Motiv pentru care, a vorbi despre existenţa unui teatru naţional ori a unei şcoli proprii de teatru reprezintă un veritabil non-sens conceptual, în diverse sfere culturale contemporane existente pe Globul pământesc.

În ceea ce priveşte teatrul naţional pe teritoriul cultural românesc, acesta, definibil acum drept un construct estetic cu limbaj specific şi mesaj bine conturat, a fost născut, putem spune, din indignare şi sacrificiu. Din indignarea lui Dinicu Golescu în faţa călătorului german care, o dată ajuns în Ţările Române, dorea să vadă diverse reprezentaţii ale unor piese de teatru într-un locaş de cultură adecvat, aidoma celor din marile capitale europene ale vremii, şi din sacrificiul inginerilor Gheorghe Lazăr, din Ţara Românească, și Gheorghe Asachi, din Moldova, care doreau cu înverşunare ca şi spaţiul moldo-vlah să dispună de un sanctuar al artei scenice autohtone, unde să fie jucate, deopotrivă, atât piese din repertoriul naţional de teatru, cât şi piese din zestrea individuală a culturilor Europei. O dorinţă firească în plin secol XIX, afirmăm azi, care avea să se concretizeze, destul de curând , în vârtejul acelui timp istoric cu iz revoluţionar pe întregul continentul european.

Dar teatrul a apărut şi ca o tendinţă a lui Homo ludens de a desluşi mereu, în spatele multiplelor aparenţe din jur, viaţa. Ioan Massof şi George Băiculescu ne spun, în lucrarea „Teatrul românesc acum o sută de ani”, din care am ales citate reprezentative pe tot parcursul acestei lucrări, faptul că panglicarii şi păpuşarii erau „singurii reprezentanţi” ai artelor, în genere, la sfărşitul perioadei fanariote, în Ţările Române, „care nu mai mulţumeau dorinţa de spectacol a poporului”. Dacă, pe teritoriul transilvan, primele forme de spectacole organizate au fost celesusținute  în cadru şcolar, profesorul Grigore Maior dând reprezentaţii cu elevii Gimnaziului din Blaj şi în alte localităţi precum Alba Iulia ori Sebeşul, cea dintâi autorizaţie din Ţările Române eliberată unor actori străini, trei mimi şi gimnaști din spaţiul francez – Blesit, Mueni şi Bevilah -, are ca dată 27 mai 1798, în timpul domniei lui Hangerli-Vodă. Ceva mai târziu, sasul Mathias Brody „şi-a aşezat o panoramă în curţile caselor Banului Manolache Brâncoveanu”, situate la intersecţia străzilor Edgar Quinet şi Academiei, iar, la Iaşi, în 1814, elevii, fii de boieri, ai şcolii dascălului Kiriac au jucat câteva piese de teatru în greacă şi în franceză. În Bucureştiul anului 1817, fiica domnitorului Caragea, domniţa Ralu, susţine, tot în greceşte, primele reprezentaţii de teatru de pe cuprinsul Ţării Româneşti, într-o cameră a palatului domnesc, unde se face remarcat Costache Aristia, pe care domniţa îl sprijină să ajungă la Paris, pentru studiul amănunţit al artei dramatice sub îndrumarea renumitului actor al Comediei franceze François-Joseph Talma. Şi tot domniţa Ralu construieşte, în curtea palatului, la întretăierea străzii General Berthelot cu Calea Victoriei, primul teatru din Bucureşti numit Teatrul de la „Cişmeaua roşie”, unde domina, în mijloc, „o mare sofa pentru Vodă, precum şi 14 rânduri de bănci”, iar luminile erau asigurate cu lumânări de seu şi, doar când sosea domnitorul fanariot la spectacol, cu lumânări de ceară.

Considerată un simplu „dialect grosolan, întrebuinţat doar pentru înţelegerea cu slugile”, în epoca fanariotă nu se putea discuta, aşadar, despre apariţia teatrului în limba română. Capitala Moldovei, în schimb, a cunoscut în 1816, datorită inginerului Gheorghe Asachi, înfiinţarea unui mic teatru de societate, în saloanele hatmanului Costache Ghica. Anul 1819 aduce cu sine, în Bucureşti, trei momente deosebit de relevante pentru istoria teatrului românesc, şi anume: prima reprezentaţie teatrală susţinută vreodată în limba română pe teritoriul Ţărilor Române, prima direcţiune a teatrelor înfiinţată de către domnitorul de atunci, Alexandru Şuţu, la data de 8 noiembrie a aceluiaşi an, aşa-numita „eforie a teatrului” şi, un fapt demn de semnalat în acest context, tot pentru prima dată se naşte acum cenzura unui spectacol. Puţin mai târziu, în 1827, cei care au iniţiat societatea secretă din Braşov, împreună cu Dinicu Golescu şi Ion Heliade Rădulescu, pun bazele „Societăţii literare”, ce prevedea, în cadrul programului ei, „formarea unui teatru naţional”. Ocupaţia rusească din anul 1828 nu stăvileşte, însă, cu niciun chip dorinţa de a merge mai departe a cărturarilor români în ceea ce priveşte scopul pentru care au depus jurământ – deşi generalul rus Kiseleff se împotrivea acestui lucru -, motiv pentru care, la Sf. Sava ori în sala pitarului Andronache, aveau  loc, de două ori pe lună, diverse reprezentaţii de teatru, unde s-a făcut remarcat pe atunci și tânărul de doar 16 ani – C.A. Rosetti.

În vremea Regulamentului Organic, 1833, se va naşte o nouă societate culturală, devenită publică abia un an  mai târziu – „Societatea Filarmonică” -, ce va continua programul societăţii secrete din 1827, având ca ax central reluarea ideii de formare a teatrului naţional. Prioritar, în acest sens, pentru iniţiatorii ei – Ion Câmpineanu, Ion Heliade Rădulescu şi Costache Aristia, sprijiniţi de boierimea Bucureştiului de atunci – era înfiinţarea unei instituţii de artă dramatică, a unei şcoli, practic, de „declamaţie şi muzică vocală”, unde va studia, începând cu anul 1835, Costache Caragiale, alături de alţi elevi, deveniţi, ulterior, nume mari ale teatrului românesc, precum Eufrosina Vlasto-Popescu şi Raliţa Mihalache. Școala a fost deschisă la data de 15 ianuarie a anului 1834, avându-l ca prim profesor de mimică şi declamaţiune pe nimeni altul decât Costache Aristia.

Cel dintâi spectacol de teatru al „Societății Filarmonice” a fost susţinut la 29 august 1834, în limba română, cu piesele „Mohamet sau Fanatismul” de Voltaire şi „Amftrion” de Molière. Putem considera, astfel, anul 1834 drept un punct de reper deosebit de important în ceea ce priveşte geneza oficială a Teatrului Naţional pe teritoriul românesc, dar şi a costumului în teatru, precum şi a modului său de a fi confecţionat după canoanele modei specifice timpului istoric reprezentat, costume realizate de către profesorul Costache Aristia, în urma documentării sale minuţioase în bibliotecile călugărilor greci din Bucureşti. Iată ce povesteşte artisul Ioan Curius, citat de I. Massoff şi G. Băiculescu, despre momentul unic 29 august 1834: „Pentru întâia oară de când există România s’a văzut un teatru Românesc, artişti tineri români de familii bune, muzică militară românească,  parterul era plin de boierii cei mari ai ţării, strigând în gura mare: Să trăiţi copii!”, iar Eliade, în „Curierul românesc”, scria despre cei care interpretaseră piesele anterior menţionate următoarele: „În minutul acesta, am dorit să nu fi fost Român, spre a putea cu toată slobozenia – fără de a mă teme de fanatism – a lăuda cât se cuvine pe aceşti tineri.”

Un an mai târziu, în noiembrie 1835, avea să apară Gazeta Teatrului Naţional, cel dintâi număr al foii oficiale a „Societăţii Filarmonice” – şi prima revistă literar-teatrală, de altfel, de pe tot cuprinsul Tărilor Române -, de mare valoare privind conturarea spiritului criticii teatrale româneşti fiind cronicile dramatice semnate de Eliade în paginile revistei. În aprilie 1836 (an în care, în luna iunie, s-a susţinut și prima reprezentaţie de operă în limba română cu „Semiramida” rossiniană), avea să se cumpere cu 5500 de galbeni Hanul Câmpinencei16, o bucată de teren pe care va fi construit abia în anul 1852 clădirea Teatrului Naţional din Bucureşti, fiindcă „Societatea Filarmonică” avea să se desfiinţeze chiar în acest an. La Iaşi, tot în anul 1836 se naşte Conservatorul filarmonic-dramatic, un rol fundamental avându-l aici inginerul Gheorghe Asachi, iar în 1850 are loc premiera piesei lui Vasile Alecsandri „Coana Chiriţa la Iaşi”. Primul turneu în ţară este întreprins de către actorul Matei Millo în anul 1851, iar în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza se semnează, practic, actul de naştere al Conservatoarelor de muzică şi declamaţie din Iaşi şi Bucureşti (1864).

În cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mai precis în 1867, actorul Mihail Pascaly joacă rolul principal în premiera piesei istorice „Răzvan şi Vidra” a lui de Bogdan Petriceicu-Hasdeu, iar anul de graţie 1875 reprezintă momentul când, sub conducerea lui Alexandru Odobescu, Teatrul cel Mare din Bucureşti capătă denumirea folosită şi azi, aceea de Teatru Naţional, pe scena căruia va avea loc patru ani mai târziu, în 1879, premiera piesei lui I.L. Caragiale – „O noapte furtunoasă”, pentru ca în 1884, în cadrul aceleiaşi instituţii teatrale bucureştene, să fie jucat alt text caragialian  intitulat „O scrisoare pierdută”.

Sfârşitul de secol XIX, un ev al transformărilor de ordin cultural, politic şi istoric la nivel european, găseşte teatrul românesc, la care visase atât de mult Dinicu Golescu, pregătit pentru primul său turneu în afara graniţelor ţării, mai precis, în spaţiul cultural al Vienei, unde actori ca Aristizza Romanescu, Grigore Manolescu ori C.I. Nottara prezentau publicului vienez două piese de bază din creaţia shakespeariană – „Romeo şi Julieta” şi „Hamlet”.

Începutul de secol XX vine să consolideze noi viziuni despre teatru pe un fundament solid creat cu anterioritate de cărturarii veacului precedent. Petre Gusty sau Alexandru Davila vin la cârma Naţionalului bucureştean, unde vor evolua nume mari ale istoriei teatrului românesc precum: Maria Filotti, Marioara Voiculescu, Aristide Demetriade. Se vor înfiinţa, însă, şi o serie de companii teatrale particulare până la izbucnirea Primului Război Mondial, în 1914, iar, după sfârşitul războiului, în anul 1919, se va înfiinţa Teatrul Naţional din Cluj Napoca, urmat de cele din Chişinău şi din Cernăuţi.

Acestea au fost câteva dintre coordonatele sonore, care au  marcat începuturile teatrului naţional pe teritoriul cultural românesc din perioada sfârşitului de secol XVIII şi începutul de secol XX, un timp, practic, destul de lung întru consolidarea filonului artei dramatice din spaţiul authton. Geneza actului artistic în sine trebuie văzută, aşadar, ca o rezultantă a aspiraţiilor, dar şi a tenacităţii unor renumiţi cărturari patrioţi din Transilvania, Moldova şi Tara Românească (Gh. Asachi, Gh. Lazăr, Dinicu Golescu etc.) de a construi un veritabil patrimoniu valoric naţional comparabil, fără dar şi poate, cu cel specific tuturor culturilor Europei şi ale lumii, în genere. Reuşita acţiunii lor a necesitat sacrificii şi curaj, aşa încât ceea ce constituie astăzi conceptul larg de” teatru naţional” închide în el toată acestă istorie tumultuoasă de început a sa, care formează baza matriceală palpabilă a edificiului artei dramatice româneşti.

În loc de concluzii

Artă cu sensuri multiple şi reprezentanţi diverşi, teatrul constituie expresia unui timp istoric anume, o legătură, sociologic vorbind, evidentă între coordonatele intrinseci ale unei realităţi exterioare concrete şi creatorii săi efemeri, care se străduiesc să exprime cadrul lor existenţial în fel şi chip, ca o reflexie a unei raze de lumină în luciul unei ape. Macrouniversul teatral, dincolo de estetica superioară pe care şi-o conţine, semnifică şi acea unitate, uneori fragilă, alteori indestructibilă, dintre emiţătorul mesajului dramaturgic şi receptorii acestuia. Mitul, pe care l-a dezvoltat, de-a lungul timpului, arta dramatică, este, de fapt, mitul propriei realităţi trăite, unde totul pleacă mereu de la zero într-o repetiţie imanentă, parcă, a sa. „Jocul e să joci”, spune Peter Brook, la un moment dat, în al său „Spaţiu gol”. Iar teatrul joacă. Joacă (sau încearcă să joace) destine, propune forme sau antiforme, stări sufleteşti felurite, cuvinte, care spun totul, şi imagini care sugerează cuvinte etc., devenind un fel de fascinaţie continuă, ce stă, alături de alte componente caracteristice, la baza formării şi definirii culturii unui popor.

În cadrul fugii Omului de realitate sau de el însuşi, arta dramatică se constituie într-o evidenţă capabilă să reflecte chipul celui care se ascunde de viaţă. Am arătat și aici, dar și în cadrul altor lucrări realizate, funcţiile pe care le cunoaşte teatrul, analizând triada comunicaţională autor-actor-public, evidenţiind punctele ei tari, dar şi punctele slabe, ce apar în acest lanţ cauzal unic. De asemeni, am subliniat faptul că, în teatru, se intră brusc, o dată cu ridicare cortinei, într-un alt cadru spaţio-temporal, care se comunică pe sine prin intermediul decorurilor si a costumelor, o dimensiune spaţio-temporală alta decât cea cu care receptorul de mesaj este obişnuit în general, de aceea fascinaţia teatrului în mintea publicului se reduce la percepţia realităţii înseşi prinse între limitele precise ale cadrului scenic.

Dinamica uluitoare pe care a cunoscut-o arta dramatică în timp este subliniată, repet acest lucru, prin ceea ce Radu Beligan spunea, anume faptul că teatrul este „cea mai în schimbare dintre arte…”, forţa sa constând, practic, în forţa personalităţilor care au creat personajul, nu oricum, ci ca pe o entitate cu destin propriu şi coordonate intrinseci. Fie că aducem în discuţie modele reprezentative ale istoriei teatrului românesc, precum Maria Filotti, George Calboreanu, Silvia Dumitrescu-Timică, Toma Caragiu, Leopoldina Bălănuță, Olga Tudorache, Gina Patrichi, Marin Moraru, Petre Gheorghiu, Irina Petrescu ș.a., care au spus ceva anume în arta interpretativă teatrală prin creaţiile realizate în mod unic, ei bine, pentru toate aceste modele, bucata de realitate jucată pe scenă a fost întotdeauna, ca să reiau ideea expusă într-un paragraf anterior, aidoma unui duh înomenit, care i-a indus receptorului sentimentul că asistă la un ritual concret şi nu la o iluzie scenică oarecare. Încadrându-ne, la rândul nostru, între ne-limitele facinației teatrului, am încercat să construim un punct de vedere personal referitor la ceea ce înseamnă meşteşug  interpretativ în teatru în raport cu Actorul şi capacitatea acestuia de a transmite, cu fidelitate, informaţia concepută de dramaturg şi prelucrată, apoi, în forul său lăuntric complex.

Datorăm teatrului, ca formă de cultură, acea atitudine plină de respect şi admiraţie tocmai fiindcă el reprezintă o modalitate singulară de comunicare interumană – veche de când lumea -, în care Homo ludens, aruncat „într-o lume în care totul se diversifică la infinit” (Galina Maievski), a simţit nevoia de a se regăsi, în genere, pe sine, prin dialogul sincer cu creatorul de spectacol de teatru, spectacol unde, în afară de viaţa sa, mai poate trăi şi vieţile altora, explorând sfere interioare, caratere umane şi culturi felurite, în lăuntrul cărora cu greu poate, altminteri, intra, dar, în afara cărora, evident că poate rămâne. Teatrul devine, aşadar, un soi de torana universală către cunoaşterea alterităţii, dar şi a identităţii proprii, în acelaşi timp.

BIBLIOGRAFIE

Baiculescu George şi Massoff Ioan, 1935: Teatrul românesc acum o sută de ani, Editura Vremea, Bucureşti

Brook Peter, 1997: Spaţiul gol, Editura Unitext, Bucureşti

Carandino Nicolae, 1973: Autori, piese şi spectacole, Editura Cartea Românească, Bucureşti

Massoff Ioan, 1961: Teatrul romînesc – privire istorică, Editura pentru literatură, Bucureşti

––––––––

Magdalena ALBU

București

2012-2019

Dorel SCHOR: Tudor Banuş, asocierea realității cu fantezia

Cu puţin timp în urmă am primit un articol despre o expoziţie  itinerantă a artistului Tudor Banuş care urma, după Viena, să se deschidă la Lisabona. Pictoriţa Liana Saxone Horodi îl recomanda pe autor cu multă căldură: “Un artist care merită toată atenţia! Şi un om minunat!”

   Tudor Banuş este arhitect ca formaţie şi este fiul poetei Maria Banuş.  Considerat un artist internaţional datorită creaţiei sale deosebite şi numeroaselor colaborări la reviste de mare prestigiu, el este pictor, gravor şi ilustrator, sculptor şi grafician.

E solicitat de New York Times, de le Mond, Die Zeit şi dacă adăugăm cele peste şaptezeci de expoziţii personale prezentate în Franţa, Statele Unite, Elveţia, Austria, Germania, Belgia, Anglia, Suedia, Portugalia ş.a. înţelegem această apreciere.

 Tudor Banuş este autorul unor desene cu viziuni terifiante, cu detalii infinite, cu obsesii, aspecte onirice şi magice… Exegeţii au afirmat că de la Durer la suprarealişti şi până la postmodernism – totul poate fi regăsit în creaţia sa. El asociază o realitate dură cu fantezia, cu spiritul ludic şi contextele apocaliptice. Nu lipsesc nici notele de umor, revelaţiile artistice, delirul controlat. Din pânzele sale ne privesc făpturi reale dar şi altele fabuloase, prezentate într-un stil baroc, care naşte un subiect fantastic ce aminteşte uneori de Bosch, alteori de Bruegel şi de marii suprarealişti. Ca şi peisajele antropomorfice care nu te pot lăsa indiferent. Acest tandem care se dovedeşte poetic justifică pe deplin şi caracterizarea de realism fantastic atribuită artei acestui artist prolific şi multifacial.

———————————-

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv, Israel

12 ianuarie, 2019

Gheorghe Constantin NISTOROIU: Profetismul lui Mihail Eminescu (partea a x-a)

    „Eu e Dumnezeu. Naţiunea mea e lumea; cum fără eu

    nu e Dumnezeu, astfel fără naţiunea mea nu e lume.”

                            ( MIHAIL EMINESCU) 

 

   Darul creaţiei conferit de Bunul Dumnezeu-Arhitectul absolut al Creaţiei Sale, unor chemaţi şi Aleşi, provoacă o bucurie surprinzătoare, inexplicabilă, permanentă, copleşitoare, cutremurătoare, înfiorătoare chiar, pe care foarte greu o poţi defini, înţelege, deşi eşti conştient că este alegerea, bunăvoirea şi bunăvestirea lui Dumnezeu, aşa cum s-a întâmplat miraculos, Atunci, „la plinirea vremii”, în cazul alegerii Fecioarei MARIA întru Naşterea Fiului Său, vestită cu mult timp prin solia unor Profetese dintre Sibilele noastre thraco-dace, precum şi cea a marelui Arhanghel Gabriel-aducătorul Veştilor bune cereşti.

   Cybele/ Sybylla, din pelasga veche înseamnă „profeţitoare” (Hesiodi Theognosis, Oracolul Gaeei; Pausanias, Delphi; Cicero, Divin, I 36.79. Aeschy; Suidas, Sybilla; Friedlieb, Oracula Sibyllina)

   Una dintre Sibile, numită Persica, spunea: „Va veni în lume Proorocul cel Mare, din marginile de sus, printre noi. Din Fecioara Curata se va naşte, şi pe noi cu Dumnezeu Tatăl ne va împăca”.

   Sibila Sibica a primit mângâierea Duhului Sfânt prevestind Minunea cea Mare, pogorâtă peste daci: „Iată, va veni ziua cea luminoasă, în care Domnul Cel de veci, pentru păcatul tuturor, va fi trimis şi după trup va vieţui. O Jupâneasă (Crăiasă) pe care (pe) dânsul va avea, hrăni-l-va pre Dânsul cu sânul său, că aşa e taina dumnezeiească”.

   Sibila Delfica, având harul Duhului Sfânt, a scris despre Fecioara Curata aceste proorociri:

   „Maria, cunoaşte pe Domnul tău că va veni Prooroc pentru mântuirea ta. Acela toată lumea cu învăţătura Sa va lumina. Cade-se ca fiecare să-şi aducă aminte de Dânsul. Cu lucrarea dumnezeiească din Fecioara se va naşte şi va răcori inimile credincioşilor săi”.

   Sibila Himera este povăţuită de Duhul Sfânt să scrie aceste cuvinte despre Sfânta Născătoare de Dumnezeu: „Fecioara, în veacul cel tânar care va veni, întru cinstirea omului va fi. Noi toţi o vom cinsti pre dânsa, căci pre Împărat îl va ţine în mâinile sale. Împăratul, căruia îi vor aduce daruri cei trei Crai credincioşi.”

 

   Sibila Laţia, cu îndreptarea Duhului Sfânt, a proorocit în acest chip: „Iată va veni în lume către noi Domnul cel bogat din ceruri. Naşte-Se-va din Fecioara Maria. Aşa se cade ,cu învoirea lui Dumnezeu, laudă să-i dăm. Cerul şi pământul şi îngerii IL vor cunoaşte”.

   Iar, Sibila Numeea prezicea în acest fel: „De la Domnul Sfânt într-acest chip, acestea sunt cuvintele cele de pe urmă. Adevăratele sânt şi vor fi în veac, care însemnează nouă Împăratul şi ne făgăduiesc venirea Lui în lume, care cu pace Va locui cu noi şi de toată lumea Va fi cu mila şi Va primi El trup omenesc. Domnul Dumnezeu cel foarte bun şi cu mila spre Fecioara o va lua de care va fi Lui Maică, încât o va vedea pe Dânsa în stat drept.

   Cu adevarat ne va întrece pe noi Fecioara aceea cu destoinicie, cu smerenie, cu fapte bune şi curăţenie. Pentru aceea, în pântecele său curat va dobândi pe Domnul Său, care din cerul cel înalt este!”.

   Sibila Heles lasă şi ea lumii următoarea mărturie sacră pentru nemurire: „Venirea Lui va fi însemnată foarte, aşa cum tocmeala cu Dumnezeu, înaintea oamenilor este ascunsă. Că mare minune se va arăta când Fecioara va spune lucrurile acestea.”

    Cea mai faimoasă dintre cele 12 Sybylle pe care le consemnează mito-istoria în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi, ulterior în Grecia şi Roma, a fost Sibila Erythreea, fiica lui Aristocrates-Crinagoras (guvernator) şi a nobilei hiperboreene Hydole (născută la Roşia, pe valea Holodului). Sibila era născută la Mărmeşti-Roşia-Zarand (Marmissos, după Suidas), „loc sfânt al mamei Mari” (Rheea-Deciana-Cybelle), „soţia lui Saturn”, după cum spune chiar Sibila lângă Râul Ida (transformat în Muntele Ida, lângă Troia). N. Densuşianu afirmă că: „Întreaga catenă a Carpaţilor a fost odată domeniu sacru al marilor divinităţi pelasge. Mai ales în Munţii Apuseni, auriferi ai arimaspilor şi agathyrşilor, s-au găsit urmele unei prosperităţi materiale şi ale unei civilizaţii morale înaintate din timpurile cele mai vechi.”

   (Nicolae Densuşianu, Dacia Preistorică-„Biblia” românilor, vol. II, Ed. Obiectiv-Craiova; Pausanias (sec. II), Descrierea Eladei; Suidas (sec X, d. Hr.) Lexiconul bizantin; Ovidiu, Ponticele; Th. Zielinski, Sibylla, Editura „Meta”, 1994)

   Deci, Profeţii de mai târziu au avut ca izvor Oracolul profeteselor-Sibilelor protodace.

   „Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei!

   Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta?”                (Luca 1, 28-29)

   Maria fusese aleasă de Tatăl ceresc, cu bunăvoinţa Fiului şi cu dragostea Duhului Sfânt, ca cea mai pură, cea mai smerită, cea mai darnică, cea mai frumoasă, cea mai înţeleaptă, cea mai jertfitoare, cea mai iubitoare de Dumnezeu, Fecioară dintre aristocraţiile dacice pământeşti, fiindcă în ea sălăşluiau toate virtuţiile divine în care se putea întrupa Logosul dumnezeesc.

   Aşadar, prima cuminecare deplină, totală cu Cuvântul dumnezeiesc din lumea Creaţiei lui Dumnezeu a făcut-o Fecioara Maria din seminţia preaaleasă pelasgo-geto-dacă.Pentru contemporani dar mai ales pentru creștinii ce urmau să I se închine Aleasa Vlahă avea să fie numită Vlaherna Eleusa!

   Bucuria Fecioarei Maria s-a ţesut în inima ei angelică, în fiinţa ei pământeano-cerească şi în sufletul ei curat prin cea mai copleşitoare expresie a cântării frumuseţii Frumosului divin.

   „Măreşte sufletul meu pre Domnul, Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mîntuitorul meu, că a căutat spre smerenia Fiicei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile!”

                           (Luca 1, 46-48)

   Bunavestire este aşadar, momentul copleşirii de har, când Dumnezeu te îmbrăţişează prin alegerea Sa întru a odrăsli Frumosul Creaţiei Sale în creaţia suavă, angelică a Demiurgului.

   Bunavestire este Darul binecuvântat de Dumnezeu oferit mărgăritarului rugăciunilor de mulţumire al Fecioarei Maria care, au urcat suav, mistic, azurul serafic de lângă Atotcreator.

   Rugăciunea, psalmul, imnul sunt călăuziri şi împliniri întru misiunea şi vocaţia profetică.

   Luceafărul POEZIEI româneşti Mihail Eminescu, cel care prin toată fiinţa sa a adus Omagiu FEMEII, i-a închinat celei mai presus de toate, Crăiesei Maria, cel mai frumos psalm.

   Rugăciunea Profetului nostru adresată SUMEI SERAFICE de PROFEŢI-MARIA este în primul rând o rugăciune pentru Neamul său protodac, pentru poporul dacoromân care este bântuit în Vatra sa milenară rânduită din mila Sfântului, de restriştea neputinţei peste care se revarsă vâltoarea vremurilor grele, apăsătoare din lăuntru sau cele des provocate din afară.

   Mihail Eminescu era un bun cunoscător al limbilor sacre: aramaica, greaca, sanscrita, care de fapt aparţineau trunchiului protodac al pelasgo-tracilor, locuitorii ancestrali ai pământului.

   Crai-înseamnă prinţul, regele sau împăratul aparţinător al acestui sacru pământ geto-dac.

   Crăiasă-înseamnă Cea aleasă: adică, Aleasă de Dumnezeu, Aleasă de Neam ca Împărăteasă a acestui sfânt Pământ şi a acelui serafic Cer.

   „Crăiasă alegându-te, semnifică de fapt: Tu eşti Împărăteasa cea Aleasă, ce ne reprezinţi!

   Poetul, Profetul, Preotul sunt întâi stătătorii slujitori şi slăvitori ai Atotcreatorului, ai Logosului şi ai poporului lor care, cer în rugăciune şi în faptă bună, iertarea, ocrotirea şi ajutorul lui Dumnezeu prin şiragul aprins al rugăciunilor-plângeri de foc, adresate Maicii Domnului, pentru Domnul Iisus Hristos, Fiul ei-Împărat al Cosmosului:

   „Crăiasă alegîndu-te,/ Îngenunchem, rugîndu-te,/ Înalţă-ne, ne mîntuie/ Din valul ce ne bîntuie,/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mîntuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupră-ne coboară,/ O, Maică Preacurată/ Şi pururea Fecioară, Marie!// Noi, ce din mila sfîntului,/ Facem umbră pămîntului/ Rugămu-ne-ndurărilor,/ Luceafărului mărilor,/ Ascultă a noastre plîngeri,/ Regină peste îngeri,/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce clară,/ O, Maică Prea Curată/ Şi pururea Fecioară, Marie! (RUGĂCIUNE)

 

   Străfulgerarea acestei splendori a creaţiei, picură în suflet nemărginiri din icoana paradisului ce se reflectă deopotrivă în minte, în inimă şi în suflet ca o simfonie celestă ce încântă totul în fiinţă şi persoană unde vibrează mirific chemarea chemărilor de sus.

   Creaţia întru Frumos devine astfel o cântare de mare rafinament cultic, liturgic a inimii, dând chip diafan raţiunii coslujitoare, coslăvitoare, nemărginire şi nemurire operei scrise.

   Profetul nostru este conştient şi bucuros că FECIOARA MARIA este mai presus de cer şi pământ prin vocaţia ei de MILOSÂRDĂ, de NĂDEJDE, de ÎMPLINIRE a Omenirii creştine  şi tot ceea ce putem să-I cerem lui Dumnezeu, prin CRĂIASA nostră e Calea cea mai sigură.

   Lumina Cuvântului întrupată în cea mai Aleasă Fecioară, o umple de har, de lumină, de adevăr, de iubire, de dumnezeire, devenind OMUL îndumnezeit, o supra Lumină lină ce se reflectă în Fiii lui Hristos cu Credinţă, cu Nădejde, cu Dragoste pentru cei care şi le împlinesc.

   În mesajul său poetul-profet nu-şi arată necredinţa, ci îi descoperă Fecioarei Maria, voinţa de a se întări în credinţă, de a se întrupa în iubire tocmai prin nădejdea care şi-o pune nemărginit în Ocrotitoarea CRĂIASĂ, Fiinţa pururea copleşită de LUMINA dumnezeiască:

   „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc de-odinioară,/ O, Maică sfîntă pururea Fecioară/ În noaptea gîndurilor vină.// Speranţa mea, tu n-o lăsa să moară,/ Deşi a fost adînc noian de vină;/ Privirea ta, de lacrimi calde, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară.// Străin de toţi, pierdut în suferinţa/ Adîncă a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.// Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa,/ Şi reapari din cerul tău de stele,/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!” (RĂSAI ASUPRA MEA)

   Pentru  epigonii atei, critici, detractori, calomniatori, pizmaşi se naște întrebarea dacă poetul putea adora o fiinţă angelică, ocrotitoare, dumnezeiască, dacă nu mai credea în ea?!

 

   Harul se pogoară cu o graţie aristocrat-divină împodobind faldurile tainice ale sufletului său profetic, primenit de cerul albastru-voroneţian al zorilor feciorelnici sau de cel înstelat sub vraja romanţei ce alunecă sub îmbrăţişarea clarului de Lună în care se reflectă întreaga armonie îmbătătoare de mireasmă sublimă a Frumosului, odrăslind sub Muntele Olimpului Carpatin, a apelor sale diamantine, a câmpiilor, Bucovina sa înveşmântată în hlamida regală de sub care străluce verdele de brocart al pădurii de brazi, ce scânteiază în mirificul aurorei astrale, geniul său creştin-ortodox dăruindu-ne o sublimă încântare!

   „N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,/ Geniu-ţi romantic, munţii în lumină,/ Văile în flori/ Rîuri resăltînde printre stînce nante,/ Apele lucinde-n dalbe diamante/ Peste cîmpii-n zori.// Ale sorţii mele plîngeri şi surîse,/ Îngînate-n cînturi, îngînate-n vise/ Tainic şi uşor,/ Toate-mi trec prin gîndu-mi, trec pe dinainte,/ Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte/ Îmi şoptesc de dor.// Numai lîngă sînu-ţi geniile rele,/ Care îmi descîntă firul vieţii mele,/ Parcă dormita;/ Mă lăsară-n pace, ca să cînt în lume,/ Să-mi visez o soartă mîndră de-al meu nume/ Şi de steaua mea.// Cînd pe bolta brună tremură Selene,/ Cu un pas melodic, cu un pas alene/ Lin în calea sa,/ Eol pe-a sa arpă blînd răsunătoare/ Cînt-a nopţii dulce, mistică cîntare,/ Cînt din Valhala.// Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace,/ Inima îmi bate, bate şi nu tace,/ Tremură uşor,/ În fantazii mîndre ea îşi face cale,/ Peste munţi cu codri, peste deal şi vale,/ Mînă al ei dor.// Mînă doru-i tainic colo înspre tine,/ Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,/ Inima mi-e grea;/ Astfel, totdeauna cînd gîndesc la tine,/ Sufletul mi-apasă nouri de suspine,/ Bucovina mea!”( La Bucovina-14/ 26 August 1868)

 

   Harul creaţiei divine este o răscumpărarea a Profetului Ales pentru tărâmul Frumosului.

   Gânditorul creştin ortodox dacoromân copleşit de azurul trăirii serafice aşteaptă clopotul chemării de sus, astfel încât cântecul de mărire al inimii să se aprindă Vieţii de Dor, Lumină şi Frumos, ca o învăluire caldă de Dumnezeu, îmbrăţişând Cerul aşa cum Primăvara carpatină din adâncul ei de taine sfinte surâde reînvierii naturii în verdele ei regal, presărat cu un Safir-curcubeu de fascinante şi ameţitoare culori ce înveşmântă Dacia-Grădina Maicii Domnului.

   „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!/ Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,/ Dacă fiii-ţi mîndri aste le nutresc;/ Căci rămîne stînca, deşi moare valul,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!// Vis de răzbunare negru ca mormîntul/ Spada ta de sînge duşman fumegînd,/ Şi deasupra idrei fluture ca vîntul/ Visul tău de glorii falnic triumfînd,/ Spună lumii large steaguri tricolore,/ Spună ce-i poporul mare, românesc,/ Cînd s-aprinde sacru candida-i vîltoare,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!// Îngerul iubirii, îngerul de pace,/ Pe altarul Vestei tainic surîzînd,/ Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,/ Cînd cu lampa-i zboară lumea luminînd,/ El pe sînu-ţi vergin încă se coboare,/ Guste fericire raiului ceresc,/ Tu îl strînge-n braţe, tu îl fă altare,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!// Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Tînără mireasă, mamă cu amor!/ Fiii tăi trăiască numai în frăţie/ Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,/ Viaţa în vecie, glorii, bucurie,/ Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mîndrie,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

                 (Ce-ţi Doresc Eu Ţie, Dulce Românie, 2/ 14 Aprilie 1867)

   Drumul ales spre buna cunoaştere întru spiritul religios îţi netejeşte Calea spre lumină.

   Numai căutând Adevărul în veşmântul celest al Libertăţii sale descoperi izvorul Dragostei absolute, peste care se pogoară deplin şi de-apururea aurora Frumuseţii dumnezeeşti.

   Creaţia Profetului creştin-ortodox dacoromân mai are deasupra profunzimii ei spirituale, dincolo de atitudinea serafică a nobleţei dacului legendar, comuniunea sacerdotală a Naturii regale care-şi revarsă splendoarea peste inimile şi sufletele ROMÂNILOR frumoşi spiritual.

   Fără înfrăţirea cu natura, fără aerul ei parfumat, fără mireasma ei, fără farmecul şi fiorul fiecărei unde, fiecărui licăr, fiecărei scântei, fiecărei flăcări, fiecărui tremur, fiecărui freamăt, fiecărui murmur, fiecărei adieri, fiecărei împletiri, fiecărei tresăriri, fiecărei chemări, fiecărei alegeri, fiecărei cântări, fiecărei contemplări, fiecărei îmbrăţişări, fiecărei înălţări, nu se poate naşte Artistul ca poet, scriitor, eseist, filosof, teolog, pedagog ori artist.

      „Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jeratic,/ Rumenind străvechii codrii şi castelul singuratic/ Ş-ale rîurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot-/ De departe-n văi coboară tînguiosul glas de clopot…/De treci codri de aramă, de-departe vezi albind/ Ş-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint./ Acolo lîngă izvoară, iarba pare de omăt,/ Flori albastre tremur ude în văzduhul tămîiet;/ Pare că şi trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,/ Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă./ Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint/ Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind;/ Ele trec cu harnici unde şi suspină-n flori molatic,/ Cînd coboară-n ropot dulce din tăpşanul prăvălatic,/ Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,/ În cuibar rotind de ape, peste care luna zace./ Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine/ Curg în rîuri sclipitoare peste flori de miere pline…” (Călin, 1 Nov.1876)

 

Toată această fină urzeală a cugetării pusă în ţesătură lirică are broderie princiară, filosofică.

   Naraţiunea literară a Profetului Mihail Eminescu vine ca o încununare de nuntă regală în alaiul minunat, princiar al creaţiei sale de mare şi adâncă fineţe a celui mai iscusit Artist.

   Artistul creştin ortodox dac priveşte, pătrunde, atinge, mângâie, îmbrăţişează, zvâgneşte, zugrăveşte, ciopleşte, finisează, sculptează, modelează, colorează, pictează, alege, ţese, îmbină, împleteşte, brodează, înveşmântă, împodobeşte, înfrumuseţează, fredonează, compune, cântă, răsună, încântă, înalţă, prooroceşte, revărsându-se apoi imperativ şi sublim.

   Poezia adevărată, pură, angelică, poezia creştin-ortodoxă trebuie să aibe nobleţe literară, profunzime filosofică şi înălţime teologică, să răsune de muzică frumoasă, serafică şi divină.

   „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,/ Lume ce gîndea în basme şi vorbea în poezii,/ O! te văd, te-aud, te cuget, tînără şi dulce veste/ Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.// Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scînteie, Braţ molatic ca gîndirea unui împărat poet,/ Tu ai fost divinizarea frumuseţii de femeie,/ A femeiei, ce şi astăzi tot frumoasă o revăd./ Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,/ Suflet îmbătat de raze şi d-eterne primăveri,/ Te-a văzut şi-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,/ Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer…” (Venere şi Madonă, 15 Aprilie 1870)

Profetul nostru creştin-ortodox adaugă harul divin peste răsadurile virtuţiilor cardinale în suma varietăţii cromatice a serenisimei sale creaţii spirituale româneşti.

   Dorul său pogoară din Mireasa Bucovină în Regatul dulcei Românii, pe lângă Îngerul de pază, pe lângă cugetătorul Dionis, sărută Floarea albastră, priveşte audienţa proletarului la Împărat, face reverenţă lui Făt-Frumos din tei, revarsă o Melancolie, Crăiesei din Poveşti, se plimbă cu barca pe Lac, îşi pune o Dorinţă, îl salută pe Călin căruia-i spune Povestea codrului, reiterând Povestea teiului, parcă aflat în Singurătate, deşi Departe de Dor, de O, rămîi, trece Pe aceeaşi ulicioară spre De cîte ori iubito… Rosteşte Rugăciunea unui Dac, celei Atît de fragedă căreia îi dedică câteva Sonete, peste care se aşterne Freamăt de codru. Schiţează o Revedere, o Despărţire, imploră O, mamă, compune Scrisorile I,II,III,IV,V, contemplă Luceafărul, după care S-a dus amorul…, atunci Cînd amintirile…

   Îngândurat păşeşte Pe lîngă plopii fără soţ…, împleteşte o Odă peste anii trecuţi, peste visele ca nişte Somnoroase păsărele ce se leagănă La mijloc de codru… Singurul dor răsună Seara pe deal, sub Steaua care a răsărit, din care se propagă ecoul De ce nu-mi vii…

   Dorul cel mare, Dorul de Patrie, Dorul de Dumnezeu, Dorul de Strămoşi, Dorul tineresc îl cheamă pe Profet la sfânta Sărbătoare de la Putna a Marelui Domn ŞTEFAN .

   Studenţii români de la Universitatea din Viena, electrizaţi de geniul lui Eminescu, ca o acţiune de luptă împotriva anexării samavolnice a Bucovinei de Nord de către imperiul habsburgic au creat un fel de Mişcare Naţionalist Creştin-Ortodoxă, în vederea refacerii Unităţii politice naţionale, întrupată în idealul Înfăptuirii Regatului României Mari.

   Anul 1870, care comemora patru secole de la ctitoria cerescului edificiu al Mănăstirii Putna de către Biruitorul tuturor vrăjmaşilor noştri ŞTEFAN CEL MARE se pregătea de cinstire.

   Sărbătorirea acelui măreţ eveniment culmina cu un entuziasm cu adevărat ultranaţional.

   Din cauza conflictului militar franco-prusac, din cauza falimentară a băncii în care se afla contul pentru atât de râvnita Serbare-Sărbătoare, din cauza panicii ivite în teama autorităţilor austro-ungare, Serbarea s-a amânat, aducând amărăciune Profetului care, presăra precum căderea frunzelor toamna în Convorbiri literare: „… pornită dintr-un sentiment de pietate către trecutul nostru pe cât de glorios, pe atât de nefericit.”

 

   Acesta este de fapt Testamentul dacoromânilor: „pe cât de glorios, pe atât de nefericit!”

 

   La 18 Martie 1871, s-a refăcut Comitetul pentru Serbarea Putnei/ pentru cinstirea lui Ştefan cel Mare: Eminescu, Slavici, P. Pitei, Pamfil Dan, Sterie Ciurcu, Vasile Morariu, Ion Cocinschi, Elie Luţia ş.a.

   Eminescu a parcurs cu trenul via Viena-Cernăuţi-Dorneşti (Hadikfalva). De acolo la Rădăuţi, a pornit cu o caleaşcă, unde a fost două zile oaspetele părintelui Ioan Mândrilă.

   Tribunul a luat legătura pe 5 August 1871, cu prefectul Oreste Renney şi cu părintele Arcadie Ciupercovici, egumenul Mănăstirii Putna.

   De la Rădăuţi la Putna, Eminescu s-a deplasat tot cu trăsura, unde s-a înfrăţit cu sărbătoarea „de suflet românesc, importantă prin idei, prin parada costumului naţional”, prin aşezarea pe mormântul Domnului Ştefan „a unei urne de argint cu pământ din toate teritoriile române; prin gestul colonelului Boteanu, care şi-a depus centironul de aur pe mormânt, prin muzica celor 30 de lăutari conduşi de vestitul Grigore Vindireu şi prin entuziasmul elevului Ciprian Porumbescu care, după ce a cântat, adresându-se tatălui său, a spus cuvintele devenite celebre: <<Tată, am cântat Daciei în-tregi!>> (Victor Crăciun, Eminescu-un veac de nemurire, Ed. Minerva, Bucureşti-1990)

   Atunci în August 1871, când Bucovina de Nord se afla sub jugul habsburgilor, la chemarea lui Eminescu, la trâmbiţa lui Ştefan şi la clopotul Buga al Mănăstirii Putna au venit la Serbare peste 5000 de români frumoşi, împodobiţi în straiele lor populare, cereşti, sfidând cotropitorii.

   Inimoşii feciori răzeşi au improvizat un Arc de triumf din crengi de brad, ornat cu mulţime de flamuri. Pe fruntea Arcului au scris:Memoriei lui Ştefan cel Mare, mântuitorul neamului.

   Pentru existenţa milenară, chiar veşnică a unui Neam, naţiunea sa are trebuinţă de o Vatră străbună, de un popor, de un conducător, de o elită spiritual-politică, de o limbă, de o credinţă religioasă, de o chemare, de o alegere, de cultură, de adevăr, de libertate, de frumuseţe, de iubire, de cler, de cruce, de eroism, de martiriu, de sfinţi, de Înviere, de Înălţare, de VEȘNICIE.

   Vecernia din 14/ 26 August 1871, i-a adunat la mormântul lui Ştefan cel Mare şi pe Kogălniceanu, Alecsandri, Tocilescu, C. Istrati, G. Dem. Teodorescu, A. D. Xenopol şi o delegaţie a Mitropoliei Moldovei.

   Istoricul Xenopol a binecuvântat: „Tu, umbră măreaţă a lui Ştefan cel Mare, coboa-ră-te în sufletul poporului tău şi, cu puterea ta de fier, încoardă-ţi voinţa pentru împli-nirea acelor datorii pe care natura le impune oricărui popor ce năzuieşte către nemurire… Pe mormântul  lui Ştefan cel Mare, pe astă amintire comună tuturor, venim noi deci astăzi cu credinţa în un viitor comun.” (Petru Bejinariu, Serbarea de la Putna din august 1871)

   Serbarea de la Putna, a cuprins întreaga Dacie, graţie lucrării neobosite, entuziasmului, chemării, pregătirii ei de către marele Eminescu, concretizându-se ca un model de lucrare, de folos, de bucurie şi de mândrie pentru întregul nostru popor drept măritor creştin, din sânul căruia a ţâşnit Eroul, Credinciosul, Voievodul, Ctitorul, Biruitorul, Legendarul, Sfântul.

   Ţara Bucovinei, „dotată de natură şi de oameni cu cele mai bogate daruri, cu cele mai frumoase podoabe, îţi răpeşte vederile şi-ţi dezmiardă sufletul…, zăreşti în depărtare înălţându-se către ceri falnicele coame şi spete a munţilor Carpaţi… O tăcere sfântă te împresoară, şi puţin câte puţin te trezeşti adâncindu-te în creierii munţilor. Aici la capătul satului, pe genunchii unei grupe de munţi acoperiţi cu brazi seculari, se ridică mănăstirea cu turnurile ei măiestoase. De toate părţile împresurată cu munţi sfâşieţi de crăpături şi văi adânci şi înguste; în apropierea unor mici plaiuri de verdeaţă încântătoare, cu drept cuvânt a fost aleasă de locaşul etern a celui ce n-a avut răgaz să se odihnească toată viaţa sa cum se cuvine.” (Mihai Eminescu-Ortodoxia, O antologie de Fabian Anton, Ed. Eikon, Cluj-Napoca)

   Clopotniţa turn este pavăza de piatră a acestei magnifice Mănăstiri bucovinene moldave, din pieptul căreia sună peste toată Ţara cu Dor, Buga cel greu, clopotul Domnului Ştefan.

   Când treci pe sub înalta clopotniţă, pe partea dreaptă la intrare veghează impunător Profetul Mihail Eminescu, în platoşa rece de marmură, trist şi mai tot timpul lăcrimând pentru puţinii fii care i-au mai rămas fideli Daciei sale dragi.

   În pridvorul Mănăstirii în straiele lor princiare stau de strajă scumpele oseminte ale magnificului Ştefan cel Mare, Bogdan, Rareş şi ale Doamnelor epocilor glorioase.

   În 2 Iulie 2004, la 500 de ani de la venerarea Domnului Ştefan cel Mare, am fost la jubileul acelei ilustre Sărbători într-un pelerinaj de suflet, pe jos, de la Suceava-Vicovul de Jos- Mănăstirea Putna, cu mentorul şi prietenul meu profesorul Gheorghe Constantin.

   Fiecare casă era împodobită de sărbătoare. Fiecare bucovinean era gătit frumos în straiul său tradiţional, străbun. Familiile urmaşilor răzeşi de odinioară ne aşteptau în faţa caselor lor boiereşti, cu flori, cu bucurie, cu emoţie, cu fior, cu zâmbete şi cu urări de bun venit!

   Se prinsese-n Hora mare toată frumuseţea şi toată omenia noastră dacoromână proverbială.

   Între prima şi ultima poartă care te primesc cu braţele lor largi, moldave, cordiale ale Mănăstirea Putna, fiica de suflet a Voievodului Ştefan cel Mare, în frunte cu I.P.S. Pimen, vădit entuziasmat, întreaga coloană s-a oprit. Eram îmbrăcat în costum naţional cu piese din Bucovina dragă şi Muntenia mea iubită, în primul şir al Coloanei din spate. Am avut surpriza plăcută să-mi descopăr un consătean din satul Bârsoieni-comuna Stoileşti-Vâlcea, eu fiind din satul Bîrsoiu al aceleiaşi bogate şi primitoare comune, pe învăţătorul Filip Munceanu, cu un sul cartonat de un metru pe 50 cm, pe care îi scrisese caligrafic cu tuş, o Odă marelui Ştefan.

   Când s-a terminat numărătoarea Coloanei, lungimea ei era de 100 de m, pe o lăţime de 5 m (100 de creştini în lugime şi 5 în lăţime), eu eram al 500-lea nuntaş. Cifră simbolică, sacră.

   Români mulţi, frumoşi, multicolori, princiari, regali, bucuroşi, veseli, cu tricolor, de toate vârstele, din toate părţile, inclusiv din Basarabia, cu ansambluri folclorice din întreaga ţară.

   O echipă de tineri cosaşi au cosit pe dealul din stânga dinspre intrarea în mănăstire pe circa  15-20 m lungimea literei, numele: ŞTEFAN CEL MARE, iar seara au aprins măreţul nume, astfel că Voievodul nostru drag era proiectat pe cerul Străbunilor şi pe pământul urmaşilor lor.

   Ne întoarcem la seara Sărbătorii din August 1871, când moderator era eminentul Eminescu.

   Sâmbătă sara, la 10 oare, un imens număr de oaspeţi se îndrepta către biserică. Era momentul începerii serbărei. De-abia preoţii intrase în altar, de-abia se începuse sfintele ceremonii, când la pomenirea numelui neuitatului erou clopotele se clatină, salvele de tunuri vuiesc de două părţi de pe vârfurile munţilor. Atunci:

 

   „Muşchiul zidului se mişcă, printre iarbă se strecoară/ O suflare care trece ca prin vine un fior…/ Este ora nălucirei: Un mormânt se dezveleşte,/ O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc…/ Iese… vine cătră ţărmuri… stă… în preajma sa priveşte./ Râul înapoi se trage, munţii vârful îşi clătesc./ Ascultaţi!… marea fantomă face semn… dă o poruncă…/ Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez;/ Glasul ei se-ntinde, creşte, repeţit din stâncă-n stâncă,/ Transilvania-l aude: Ungurii se înarmez./ Salutare, umbră veche! primeşte-nchinăciune/ De la fiii României, care tu o ai mărit:/ Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune,/ Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au răpit.”

 

   Duminică, după ce tot Alaiul mirenilor şi monahilor de nuntă, de fapt Sărbătoarea creştin-ortodoxă este o nuntă celestă: pământească şi cerească a luat parte la Sfânta Liturghie, nuntaşii au fost mângâiaţi de rostirea părintelui egumen Arcadiu Ciupercovici, gătită cu însufleţire şi patriotism, apoi au rămas electrizaţi de fulminanta elocinţă a istoricului Xenopol.

   Luni s-a reluat din plin serbarea Sărbătorii Românilor, aureolată de acelaşi egumen care a dat citire unui document literar monumental găsit de Hurmuzachi în Basarabia, intitulat: „Cuvântul de îngropăciune la moartea lui Ştefan cel Mare.”

 

   Redăm câteva străluciri din mărgăritarele eminentului necrolog: „Ca fulgerul de la răsărit la apus a străluminat: marturi sunt leşii, care cu sângele lor au roşit pământul nostru; marturi ungurii, cari văzură satele şi cetăţile potopite de foc; marturi tătarii, care cu iuţeala fugei n-au scăpat de fierul lui; marturi turcii, cari nici în fugă nu-şi putură afla mântuirea… marturi sunt toate neamurile de pe-mprejur, care au cercat ascuţişul sabiei lui!…

   Dar ce minte e atât de bogată în gândiri, ce limbă e aşa de îndestulată în vorbe, ce meşteşug aşa de iscusit la împlinirea cuvântului, ca să poată împodobi atâtea risipe ale vrăjmaşilor, atâtea sfărâmări de cetăţi, atâtea zidiri de locaşuri sfinte şi atâta înţelepciune, şi în cât au trăit, au înflorit şi voinicia şi fericirea noastră, şi care toate lucrările sale şi le-a pecetluit cu credinţa în Iisus Christos: în războaie biruitor smerit, în pace domn drept şi bun, iar în viaţa sa în parte credincios adevărat.”

                    („Curierul de Iaşi”, IX, nr. 92-93, 22 şi 25 august 1871, p. 1-3)

   Ştefan cel Mare a ridicat Dreptatea instituită de marele Vlad Ţepeş, vărul său, la cinstea de pravilă moldavă, astfel încât de la Voievod la curte, de la curte la boierii de toate rangurile, de la boieri la răzeşi şi de la răzeşi la ţăranii săritori oricând la lupta Domnului lor, să stăpânească nestingherită, aducând bucurie şi alinare tuturor de la bordei la palatul domnesc.

   „Departe de curtea lui toată minciuna, zavistia legată, pizma ferecată, înşelăciunea izgonită, strâmbătatea împilată de tot: dreptatea împărăţea pe scaun; şi nu ea lui, ci el era supusul ei şi şerbitoriu! De apuca armele, de ea se sfătuia; de judeca, pe dânsa o asculta; de cinstea, ei-i urma şi toate le făcea ca un şerb din porunca ei! Cei vechi băznuia, că dreptatea a fugit dintre oameni; iar noi putem adeveri că la noi stăpânea. O, viaţă fericită! O, obiceie de aur! o, dulce stăpânire întru care au petrecut străbunii noştri! Oare-ţi mai veni vrodată?”

                                      (Acelaşi iscusit necrolog Hurmuzachian)

   Apartenenţa lui Eminescu la Ortodoxie s-a manifastat ca o întrupare a fiinţei sale spirituale în divinitatea evidenţei creştine. Eu-l său contopit în Chipul primit ca cinstire a lui Dumnezeu, ca cinstirea a Neamului său, ca cinstire a poporului său, a părinţilor săi şi a celor dragi.

   „Fără eu nu există timp, nu există spaţiu, nu există Dumnezeu, fără ochi nu e lumină, fără auz nu e cântecul; ochiul e lumina, auzul e cântecul, eu e Dumnezeu.” (Constantin Noica, Ce cuprind caietele lui Eminescu, în revista „Steaua”, Cluj, an XX, nr.6 (233), iunie 1969, p.12)

   Fără Profetul Mihail Eminescu am fi mai sacrificaţi, mai săraci, mai sărmani, mai scindaţi, mai sfârtecaţi, mai singuri, mai slabi, mai slavi, mai sofişti, mai sovietici, mai străini, mai suferinzi, mai supravegheaţi, mai surghiuniţi, mai surzi…, la cinstirea lui Dumnezeu, a Fecioarei Maria, a Străbunilor, a Strămoşilor şi ai Înaintaşilor noştri creştini-ortodocşi.

 

Eminescu nu trebuie înţeles, fiindcă el nu poate fi înţeles.

El trebuie numai şi doar iubit!

El trebuie trăit !

 

Plecăciune, Bădie Mihai!

 

——————————————–

Prof. dr. Gheorghe Constantin NISTOROIU 

Brusturi-Neamț, 12 Ianuarie 2019

Dr. Geo STROE: Din nou despre dacoromânistică și dacoromânism în DacoRomânia

DIN NOU DESPRE DACOROMÂNISTICĂ

ȘI DACOROMÂNISM ÎN DACOROMÂNIA

      

  1. Geo Stroe

 

Este cunoscut faptul că limba noastră este română. Denumirea științifică este cea de limbă dacoromână. Între Dacia și România nu este nici o diferență de conținut. Dacia de atunci este România de azi, numai că este ceva mai mică. De aceea nu încape nici măcar o liniuță de despărțire/cratimă între ele: se scrie corect DacoRomânia – licența ne aparține. Este un endonim, pentru că este acordat din interiorul națiunii dacoromâne, d`aci – de aici, adică, nu exonim precum cele pe care ni le acordau vecini (exonimul get este dat de greci, dac dat de romani, goți după ce structurile papale au interzis cuvintele dac, get și pe Zamolse din istorie – bătălia dîndu-se contra credinței și cunoașterii zamolsiene, după 362 d.Chr., iar rumîni este dat de către slavi etc.) cînd de fapt (fiecare națiune are dreptul de a se autodefini) suntem ramani, rumuni, rumoni – oamenii apelor din Munții Carpați și ai Balcanilor, ai Dunării, Tisei, Nistrului și Bugului pînă dincolo de Nipru, ai Mării Negre pînă la Caspica).  De altfel, chiar și Academia Română o numește limba dacoromână cu referire la limba locuitorilor de la nordul Dunării.

Dacă limba este dacoromână, atunci și națiunea este dacoromână, pentru că denumirea limbii dă identitatea unei națiuni, ca denumire eternă. Tot astfel și Academia Națiunii DacoRomâne este DacoRomână. La Academia DacoRomână este sediul materiei, științei fundamentale a națiunii: dacoromânistica, iar manifestarea ei în acțiune este dacoromânismul – naționalismul secolului XXI.

  1. Dacoromânistica. Dacoromânistica este cunoscută ca ştiinţa despre conştiinţa, acţiunile şi inacţiunile naţiunii dacoromâne de la începuturi şi pînă în viitorii posibili. Mai poate fi denumită ca fiind istoria, cultura şi civilizaţia dacoromânilor (a atlanţilor, pelasgilor, valahilor, ramanilor, rumunilor, rumanilor, etruscilor, troienilor, latinilor, romanilor, euroindienilor, traco-geto-dacilor, moesilor, ilirilor, sciţilor, sarmaților, goţilor (vizi-ostro-), macedoromânilor, moldovlahilor, românilor etc.) vieţuitori de peste douăsprezece milenii în vatră.

În concepţia A.D.R. curentă termenul de dacoromân surprinde în realitatea obiectivă tot ce este românesc, dac, începînd de la atlanţi, pelasgi, ramani, etrusci, latini, romani, iliri, traci, geto-daci, macedoneni, sciţi, sarmați, goţi, moldovlahi cu extensiile lor binecunoscute. Romanitatea este o extensie a dacoromânităţii, aşa cum este şi latinitatea. Tot astfel și toate populaţiile străvechi din Balcani şi imediata vecinătate (mai puțin bulgarii și maghiarii veniți de dincolo de Volga), de la izvoarele Dunării pînă în nordul Caspicii, Marea Baltică, Marea Mediterană şi Orientul Apropiat şi Mijlociu. Cercetările au fost dintotdeauna în cheie identitară, pentru că înaintaşii noştri şi au pus mereu întrebările existenţiale primordiale de genul cine suntem, de unde venim, încotro mergem. Dacoromânistica, aparent, nu a captivat la nivel conceptual-identitar prea mult pe românii de ieri, la nivel academic oficial, sub presiunile occidental-papale, dar nevoia de identitate naţională în vremuri de criză creşte. Statul român, prin instituţiile sale emblematice anchilozate, este tributar concepţiei latiniste, romaniste. Deschiderile sunt făcute de cercetători independenţi, de unele dintre societăţile culturale ale societăţii civile care au diseminat multe idei care privesc ipoteza culturală dacică pe linia Densuşianu, Hasdeu, Eminescu şi ceilalţi.

Academia DacoRomână, ca instituţie independentă cu profil de cercetare ştiinţifică fundamentală, a aprofundat ipoteza de lucru pornind de la românistică (Institutul Naţional pentru Românitate şi Românistică – INPROROM, a fost denumirea iniţială, întemeiat la 1 Decembrie 1990 la sediul Societăţii Vatra Românească din Bucureşti, pînă în 1995 cînd s-a transformat în Academie DacoRomână, cînd majoritatea membrilor au structurat cercetările aprofundate în acest sens. În paralel, Fundaţia Tempus constituită de subsemnatul în comuna Traian-Ialomiţa la 23 noiembrie 1991, cu care INPROROM  a fuzionat recent, a devenit Fundaţia Academia DacoRomână T.D.C.).

Ea cuprinde teoria dacoromânisticii (sau ideatica ei), metodologia, tehnologia acesteia, iar problematica este diferită de la un mileniu la altul, de la o epocă sau perioadă istorică la alta. Pe axa timpului, dacoromânistica însumează toată istoria, cultura şi civilizaţia naţiunii. Toate acestea apar în istorie în diferite ipostaze, în cazul nostru, cea dacoromână. Consider că naţiunea dacoromână a apărut de îndată ce teritoriul a fost ocupat în întregime, compact și continuu, de către populaţia străveche statornică în vatra etnogenezei, vorbitoarea unei singure limbi, cea veche, originară. Ea a avut conştiinţa proprietăţii sale asupra locului de baştină, că este de aici, că aparțin locului natal, precum și conștiința temporală că sunt contemporani și aparțin unor comunități care conviețuiesc, produc, se apără, au credințe comune, spiritualitate specifică și se educă împreună, care s-a organizat politic într-un stat corespunzător vremii și conștiinței lor social-cultural-spirituale, întemeiat pentru apărarea drepturilor istorice autohtone, strămoșești, la identitate, continuitate, permanență și la o viaţă liberă şi independentă, comunități care au o voință politică și identitară comună și suverană. Viaţa economică a fost organizată astfel încît naţiunea primă, matcă, îşi asigura tot necesarul pentru un trai neîntrerupt pe acelaşi teritoriu, cu resurse proprii provenite din resurse naturale specifice, cu unele obiceiuri şi tradiţii proprii împlinite constant, permanent şi de către toate generaţiile succesoare, neîntrerupt trăitoare pe aceste meleaguri. Dacă la alte naţiuni există niponistică, iudaistică, hungaristică, germanistică etc. şi specialişti în domeniu, la români nu părea să captiveze prea mult pe înaintași, oarecum nici pe contemporani, dacoromânistica la nivel conceptual. Formal academic ea nu apare distinctă, ca o conștiință temporală națională, pînă nu demult. Fragmentarea identitară, indusă, întreținută istoric de cei care intenționau să ne înlocuiască în propria noastră vatră a continuat și tinde să continue. Confuzia transmisă prin secoli ca urmare a agresiunii identitare permanente pune în dificultate cercetarea științifică obiectivă. Întrucît secole de-a rîndul alogenii au avut acces la deciziile suverane, perpetuarea unor identități impuse a fost o armă de subjugare și adormire a spiritului național. Ca dovadă că astfel de cercetări au pornit la nivel individual, în unele asociații libere cu perspective istorice și literare. Curentul identitar în cheie dacoromână nu are deocamdată decît mărunte finanţări individuale, private, în jurul A.D.R. și al altor cîteva societăți care sunt mai vizibile în imaginea publică. Unele dintre ele sunt deja penetrate de alogeni care se infiltrează în substanța suverană cu multă viclenie și tupeu. Statul nu încurajează oficial astfel de cercetări, încă. Cercetările trenează, deşi nevoia de identitate naţională în vremurile de criză de azi creşte exponenţial. Puţini cercetători rezistă, unii dintre cei cu care am pornit la drum au trecut în alte tabere, deși inițial au fost entuziaști și sinceri, iar noi nu am incurajat cercetările de acest gen indiferent de naționalitatea celor care ni s-au alăturat. Cercetarea identitar-preistorică și istorică nu aduce nici bani, nici glorie. Dar fără dacoromânistică am fi orfani și orbi și am rămîne așa pentru totdeauna.

Cu mai mult timp în urmă am publicat DacoRomânia nemuritoare, apoi lucrarea intitulată Ştiinţa dacoromânisticii pe înțelesul tuturor. Mai jos voi prezenta cîteva aspecte de interes general privind dacoromânistica, azi. Ea reprezintă în România una dintre cele mai noi ştiinţe sociale. Unii cercetători afirmă că este o ştiinţă  fundamentală, tot aşa cum este ştiinţa matematicii, fizicii, chimia, biologia, sociologia, ştiinţa conducerii etc. Aceasta este şi opinia mea, pentru că, din punct de vedere naţional şi internaţional, fiecare naţiune, respectiv comunitate de naţiuni, decisă să pună în acord propriile valori îşi are sau îşi creează propria ei ştiinţă a existenţei sale perene, unite. Ea este şi rămîne o ştiinţă socială şi, ca orice altă ştiinţă socială, dacoromânistica are particularitatea de a opera cu elemente de relativitate. Ea pune la dispoziţia societăţilor româneşti şi europene actuale rezultatele obţinute de cercetători, deoarece rezolvarea problemelor sociale nu se face automat, ci tot prin soluţii sociale, raţionale, conduse de cercetători, şi pentru naţiune, şi pentru europenitate. Ea concentrează soluţii din rezultatele cercetărilor mai multor discipline, realizînd universul umanului, al omului concret, român european, transpunerea lui „a şti” în „a face” şi a lui „a avea” în „a putea.” Dacoromânitatea, ca şi europenitatea, ca realităţi obiective, nu se pot importa, nici exporta precum o marfă, maşină sau o instalaţie oarecare.

Cred că locul, sediul materiei dacoromânisticii se află la Academia Română, prin înfiinţarea unei secţii de cercetare a dacoromânisticii esențială în acest domeniu al cunoaşterii. Cu ceva timp în urmă, am trimis, oficial – eram cercetător la Institutul de cercetări juridice al Academiei Române, o adresă scrisă cu antetul instituţiei Academia DacoRomână către Academia Română cu propunerea de a se înfiinţa o secţie de dacoromânistică la Academia Română. Nici pînă acum nu am primit răspuns oficial, scris. Mai mult decît atît, în locul din registrul oficial în care era consemnat numărul de înregistrare apare numele unui coleg de la alt institut care cerea cu totul altceva, iar la rubrica observaţii se consemna răspunsul negativ.

Pînă se vor clarifica toate cercetările, Fundaţia Academia DacoRomână continuă să fie ceea ce este.

Ştiinţa dacoromânisticii asigură asimilarea cuceririlor celorlalte ştiinţe în practica dezvoltării, identificarea reală, concretă a unor soluţii sociale în practica social-istorică, prin acţiuni concrete pe plan naţional şi internaţional.

Viitorul unor politici ştiinţifice naţionale şi europene depinde de alianţa politicilor naţionale şi europene cu ştiinţa dacoromânisticii şi a europenisticii, de unitatea dialectică dintre ştiinţă şi conducerea politică a societăţii.

Obiectul de studiu al ştiinţei dacoromânisticii îl constituie fenomenul dacoromânesc în ansamblu, dacoromânitatea ca realitate socială, relaţiile sociale, politice, cultural-ştiinţifice şi de conducere din sistemele economico-sociale trecute sau prezente, folosite pentru promovarea valorilor creatoare româneşti. Tot astfel, descoperirea legităţilor şi principiilor noi după care se călăuzesc aceste relaţii, dezvăluirea şi formularea de noi teorii, metodologii, metode şi tehnologii de conducere pentru prezervarea identităţii naţionale şi europene, de natură să asigure eternizarea valorilor naţionale şi europene, mai ales dacoromâneşti şi perfecţionarea continuă a funcţionării sistemului de conducere al societăţii româneşti şi europene prin ele înșile, dar ancorată la promontoriile cunoaşterii universale, reprezintă obiective ale cercetătorilor în ştiinţa dacoromânisticii.

În sfera cercetărilor acestei ştiinţe sunt sintetizate conceptual, legic, principial, toate activităţile umane, toate laturile vieţii sociale, toate domeniile societăţii dacoromâneşti, în întreaga lor complexitate şi în strînsa lor interdependenţă. Nivelurile obiectului de studiu al acestei ştiinţe sunt cele macro-social, mezo şi micro-social, cuprind întreaga dacoromânitate, tot ce-i românesc, din Europa şi din lume. Există o abordare globală a dacoromânisticii ca răspuns la provocările mondializării (globalizării, în limbajul convenţional A.D.R. – comterrizării) care este ea însăşi un proces obiectiv, relativ dirijat de anumite forţe, faţă de care dacoromânitatea îşi promovează propriile valori comterriste (adică ale Terrei comune), într-o lume a creaţiei  tuturor şi benefică pentru toți. Subiectul ştiinţei dacoromânisticii este dacoromânitatea, ca realitate şi existenţă istorică națională și europeană, dar şi persoana umană în ipostaza ei de fiinţă care se autodefineşte ca dacoromân, ca dacoromân european, creatoare şi cunoscătoare, valorizatoare şi luptătoare, care aplică rezultatele ei în practică, conștientă de sine și de simbolistica pe care o poartă.

Scopul acestei ştiinţe este de a înarma dacoromânitatea, pe fiecare dacoromân, cu elaborările teoretice, metodologice şi tehnologice creatoare, necesare în vederea dezvoltării unei autoconduceri ştiinţifice în activitatea practică, de a fi contemporani mereu cu propriul lor timp.

Dacoromânitatea este suportul biologic și social-cultural, tot ea trebuie să fie garantul conştiinţei vii, al prezervării şi eternizării valorilor temporale dacoromâneşti în ţară şi în lume. Metoda de cercetare este o logică dialectică, elevată, bazată pe istoria reală şi pe raţiune, împreună cu metoda sociologică, combinate cu cea informaţională, sistemică, holistă. Fundamentul este, evident, logica matematică. Nu sunt excluse şi alte metode de cercetare specifice fiecărei ştiinţe cu care dacoromânistica are părţi comune. Mai amintim metoda cronologic-istorică-temporală, metodele ştiinţelor sociale fundamentale şi particulare, cele comparative, dar nu sunt excluse nici cele bazate pe proferenţă, credinţă, pe intuiţie, pe reprezentările transcendentale etc.

Părţile componente ale ştiinţei dacoromânisticii în componenţa conducerii sunt: teoria (ideatica), metodologia şi tehnologia.

Ramurile (disciplinele) acesteia sunt, la o enumerare sumară, în ceea ce priveşte nivelul macro-social, ştiința dacoromânisticii avînd în vedere dacoromânitatea din întreaga lume – cea mai vastă şi mai complexă; ştiinţa dacoromânisticii în domeniul conducerii social-politice, statului şi dreptului – ca filosofie politică şi juridică a dacoromânităţii din România şi din fiecare dintre statele ai căror cetăţeni sunt cei de identitate dacoromână; axiologia dacoromânisticii creatoare de valori; dacoromânistica economică – în domeniul economic în care obiectivul principal îl constituie creşterea economică şi asigurarea eficienţei entităților economice sau unei ramuri economice, a unui grup de firme, într-o viziune pragmatică (avînd în vedere că rezultatele unor creaţii se aplică o singură dată, în mod concret, la o situaţie dată, unii afirmă că n-ar fi decît o aplicaţie a ştiinţei de mai sus şi nu o disciplină ştiinţifică). În domeniile culturii, al artelor, al tehnicii, al comunicării, al limbii dacoromâne, al sănătăţii se manifestă ca sociologie, psiho-sociologie, în plan tehnic, tehnologic, militar, folcloric, filozofic, religios, medical, al tradiţiilor, al mentalităţilor, obiceiurilor etc. Există opinii după care societatea umană se conduce singură, spontan-autopoietic, iar dacoromânistica ar fi doar o reflectare post-factum a desfăşurării în timp a apariţiei şi dezvoltării comunităţii de naţiuni europene, inclusiv a naţiunii dacoromâne în plan istoric, economic, social, cultural, lingvistic, geografic, moral, artistic etc. Totodată, sunt şi opinii pe baza cărora se urmăreşte ca prin globalizare să se realizeze o conducere conştientă a comunităţii de naţiuni, iar extensia dacoromânească a acestei ramuri, denumită comterristică (dacoromânistica de tip comterrist), exprimă conştiinţa ştiinţifică a lumii, adică a comunităţii naţiunilor libere ale lumii, pe Terra noastră comună faţă de lumea care ne înconjoară, abordare specifică, în cheie dacoromânească. Cercetările contemporane degajă, de aceea, noi discipline ale ştiinţei  dacoromânisticii, cum ar fi cele ale europenisticii, comterristicii (globalisticii), cele ale instituţiei, ale organizaţiei, ale credinţelor religioase, ale comunităţilor naţionale europene, regionale, cele ale relaţiilor internaţionale, ale familiei, ale obştei locale, ale unităţilor administrativ-teritoriale, microgrupurilor omeneşti, conducerea oamenilor, a organizaţiilor internaţionale etc. Continue reading „Dr. Geo STROE: Din nou despre dacoromânistică și dacoromânism în DacoRomânia” →

Dr. Viorel ROMAN: Teocraţia ortodoxă moldo-valahă (66)

Imperiul Sf. Andrei, Moscova, Lagărul ortodox-comunist, în luptă cu Imperiul Sf. Petru, Roma, Lumea liberă, occidentală, se încheie revoluționar în 1989, în ciuda eliberării exploatării omului de către om a clasei muncitoare si îndobitocirii ei, cu larg caracter de masă, în spatele Cortinei de Fier.

Fără refacerea unității de credință dintre ortodocși și catolici, se instalează însă treptat o nemulțumire generală, lehamite, atât în Est cât și în Vest.

Criza…

La București, cu toata aderarea la civilizația euro-atlantica și președinția de șase luni a UE, discursul naționalist-ortodoxist, antieuropean și xenofob al Partidului unic, din 1938 la putere, FRN, PMR, PCR, FSN, PNL, PSD, nu surprinde.

A revenit aceeași Mărie, cu altă pălărie de după vechea Cortina de Fier, acuma de Argint.

În ciuda tuturora, vizita Sf. Papă Ioan Paul II la București, în anul de gratie 1999, descătușează energii, deschide larg porțile Lumii libere și românii aderă la UE/NATO.

Toți președinții ortodocși moldo-valahi merg în pelerinaj la Roma, depășesc astfel blocajul fanarioților și a regilor germani.

Și, la 31 mai 2019, vine Papa Francisc în România… trei zile la Bucuresti, Iasi si Blaj

https://www.academia.edu/29967067/Papa_Francisc_in_Romania

https://www.academia.edu/36701998/ORTODOXIE_SI_NATIONALISM

http://www.amosnews.ro/ce-asteapta-romanii-de-la-papa-francisc-2016-11-03

 

Teocrația ortodoxă moldo-valahă (65)

Laura Codruţa Kovesi: “Am solicitat CEDO să constate că mi-au fost încălcate, în această procedură de revocare, anumite drepturi fundamentale, cum sunt dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv. 

Într-o procedură în care eu nu eram parte, nu am fost citată şi nu am avut dreptul să îmi fac apărarea, mi s-a aplicat o sancţiune a revocării de către Curtea Constituțională a Romaniei, cu toate că în legea CCR această atribuţie de revocare sau de sancţionare a procurorilor cu funcţii de conducere nu este prevăzută. Mai mult, a fost o decizie definitivă, ea nu poate fi atacată. 

Doresc stoparea îngenuncherii procurorilor, în acest moment decizia poate fi invocată ca precedent pentru revocarea oricărui procuror care deţine o funcţie de conducere. Prin aceste atacuri se încearcă stoparea independenţei procurorilor şi înlăturarea celor care doresc să continue lupta anticorupţie.“ 

Tudorel Toader, ministrului justitiei, face cu acest prilej o clarificare juridica: “Curtea Constituționala a Romaniei nu judeca oameni, judeca exceptii, obiectii sau conflicte juridice de natura constitutionala. Deciziile Curtii sunt definitive.“ Drepturile catolicului in occident, in Imperiul Sf. Petru, sunt rationale, formale, reci, materialiste, individualiste, pe cand drepturile ortodoxului, la Portile Orientului, in Imperiul Sf. Anderi, sunt duhovnicesti si sobornicesti, colectiviste, informale, idealiste, codificate si in multiseculara traditie a devalmasiei valahe.

Laura C. Kovesi, după ce a atacat la CEDO decizia de revocare din funcţia de şef al DNA, s-a prezentat la Parchetul General şi le-a declarat jurnaliştilor că demersul său nu urmăreşte nici repunerea pe funcţie si cu atat mai putin, nu vizează obţinerea unor despăgubiri materiale, bani, care sa fie plati de la bugetul Romaniei. Este un demers eminamente idealist, dezinteresat, duhovnicesc, sobornicesc in deplina concordanta cu genius loci, cutuma teocratiei ortodoxe moldo-valahe.

In occident, nimeni nu-i deasupra Legii, in orient, cel Ales de Sus, face, este Legea. Romanii la incrucisarea Imperiilor, religiilor, civilizatiilor au parte cand de una cand si de alta.

*

Un comentariu de la inceputul anului 2018, cand ma intrebam:

Demisia d-nei Laura C. Kövesi, din 2013 procurorul şef la Direcția Națională Anticorupție? 

DNA, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, combate corupția la nivel înalt, colaborează cu Oficiul European de Luptă Anti-Fraudă, OLAF și e firește sub permanenta presiune a președinților de partide, prim-miniștrilor, miniștrilor, senatorilor, deputaților, baronilor locali etc. ortodocși corupți, care refuza in pectore jurisdictia acquis-ul catolic UE, străina de neam, de cutuma devălmășiei valahe. Un mileniu de incompatibilitate est-vest, dintre ortodocșii și catolicii nu s-a volatilizat la aderarea formala la civilizația occidentală. Cortina de Fier s-a metamorfozat în una de Argint, dar mentalitățile diferire, decalajul est-vest, confruntarea de civilizații incompatibile, confesiuni, concepții politice, juridice se perpetuiază.

Pentru Samuel P. Huntington în cartea sa „Ciocnirea civilizațiilor“, granița est-vest e pe Carpați, la răsărit in mentalul ortodox, justiția e a Puterii, in vest e invers. In afara de acesta realitate milenara mascata în Războiul Rece de ideologii fără Dumnezeu, de care ținem inca seama politically correct, mai este si viziunea lui José Ortega y Gasset,  autorul cartii „Revolta maselor“, care vede

că toți purtam masca preotului, doctorului, judecătorului etc., profesii vechi de milenii pe care ne străduim să le îndeplinim, dar nu de rare ori nu facem față, doar masca ne salvează, și 

că oamenii de rând în lupta lor anevoioasă de a face față nevoilor zilnice sunt în conflict cu intelectualii pe care nu-i înțeleg, îi detestă, de fapt ii urăsc din tot sufletul.

Plecând de de aceste considerente religioase și filozofice, cazul d-nei Kövesi este dupa Huntington atât la frontiera celesta și terestră, ortodoxie-catolicism, stat paralel oriental versus stat paralel occidental, cât și după Ortega y Gasset, la granița conflictului inexoriabil dintre intelectualii, rationali, formalisti, individualisti par excellence de sorginte occidentală și dreptcredincioșii informali, conciliaristi, jerfelnici in est. Suntem în fata unui conflict religios între culturi, civilizații, care n-ar avea nevoie de nici un rechizitoriu în viziunea orientală, ortodoxă moldo-valaha, dacă România n-ar fi aderat la acquis-ul UE, la alianța militară NATO, până la Marea Neagră.

http://bentodica.blogspot.ro/2017/12/stat-de-drept.html 

http://www.logossiagape.ro/2018/02/13/viorel-roman-razboiul-dintre-statele-paralele/

http://confluente.org/viorel_roman_1518494438.html

https://admin.over-blog.com/write/89898768

http://viorel-roman-bremen.over-blog.de/2018/01/leviathan/nr.87.html

http://viorel-roman-bremen.over-blog.de/2018/02/razboiul-dintre-statele-paralele.html

http://viorel-roman-bremen.over-blog.de/2015/09/statul-roman-stat-mafiot.html

http://viorel-roman-bremen.over-blog.de/2018/02/prabusirea-imperiului-roman-si-destinul-uniunii-europene.html

Teocrația ortodoxă moldo-valahă (64), opinii 

SC: Resuscitarea unor clișee ale național-comunismului de tip ceaușist, egalitatea în drepturi, neamestecul în treburile interne, cercurile imperialiste etc., în perioada în care România este în poziția fără precedent în istoria sa de „conducător”, chiar dacă doar formal al UE, al civilizației „catolice”, dacă vrei, este o situație hilară, care confirmă influența perpetuă a ceea ce numești tu „teocrația ortodoxa moldo-valahă”. „Eterna și fascinanta Românie” – cum s-ar zice.

LA: Nu zic că România nu este stat mafiot, dar, pentru cine a mai urmărit revista România Mare, acest domn (VR) a început să devină plictisitor prin repetarea la infinit a unor idei enervante. Că spațiul nostru se numește comunisto-ortodox, că devansul economic al României este cauzat de apartenența la ortodoxie …

VN: Chiar dacă si noi doi nu ne prea avem la suflet, nu mă pot abține să nu reacționez.
Nu numai Vestul descoperă o țară coruptă până în măduva oaselor, care nu știe, dar nici nu vrea, să se guverneze singură, care exportă numai scandaluri și gafe de proporții, guvernată de mafioți care sfidează fățiș clubul select al țărilor din care face parte, care nu respectă regulile UE la care a achiesat, care refuză banii europeni numai pentru a reuși să fure din propriile proiecte aranjate cu… parandărăt, împotmolite de treizeci de ani, o țară condusă de guvernanții cel mai puțin competenți, agramați și repetenți în școlile făcute cu diplome false, inclusiv la fără frecvență, o țară care a devenit de ani buni „oaia neagră” a Europei, o țară în care nu s-a construit nimic trei decenii, dar s-a jefuit încontinuu!

Aceeași lideri pesediști din prezent, care își bat joc de un popor întreg, acuză Europa și mass-media internaționale că „atacă” România, că se desfășoară o campanie de denigrare la adresa țărișoarei noastre, că nu sunt lăsați să guverneze numai pentru binele, vezi Doamne, al românilor.

Păi, cum să nu critici o asemenea țară, dacă ai atâtea argumente, iar lista nu este epuizată?

Cum să nu răspunzi la „Europa, Soros, ne vrea răul”?, la ideea că împotriva țării se desfășoară o campanie de denigrare.

Situația internă dezastruoasă nu se reduce la Dragnea, Dăncilă, Vâlcov ș.a., ci și la milioanele de români care stau în spatele lor, ținuți într-o stare de totală nesiguranță a zilei de mâine, de lipsă de educație, care așteaptă să-i voteze din nou, după ce aceștia le vor da și lor în plus la salariu sau pensie vreo sută de lei, firimituri oarecare…

Dacă Dragnea va fi ales anul acesta președinte, atunci acest popor merită și trebuie să sufere și mai mult în continuare, putând fi comparat cu un câine care, după mai mulți ani de ținut în lanț, a fost eliberat, a dat o raită prin curte, s-a bucurat de libertate în felul lui, apoi s-a întors și s-a așezat cuminte de unde a plecat, așteptând să fie legat din nou… Continue reading „Dr. Viorel ROMAN: Teocraţia ortodoxă moldo-valahă (66)” →

Eleonora SCHIPOR: Când vine vremea colindelor…

Un an nou a pornit la drum. Odată cu sosirea lui  pe pământ vin în viața noastră cele mai frumoase și așteptate sărbători – sărbătorile de iarnă. Sărbătorile de iarnă vin pe lângă atâtea lucruri frumoase cu tradiționalele colinde.

          A devenit o frumoasă tradiție ca în fiecare an un grup de colindători din frumoasa localitate de pe Valea Siretului Cupca să colinde pe la mănăstiri, dar și alte locuri din Bucovina.

          Anul acesta colindători de toate vârstele, începând cu cei de la grădiniță și terminând cu octogenari, sau mai bine zis trei generații de colindători: copii, părinți și bunici au colindat frumos, colinde binecunoscute, dar și cu specific local, bucurând inimile și sufletele tuturor celor care cu drag ne-au invitat, ne-au așteptat, ne-au întâmpinat cu atâta căldură, bunăvoință și dragoste.

          Cei aproape 30 de colindători am făcut primul popas la mănăstirea de maici de la Molodia, r. Hliboca, unde am asistat puțin chiar și la slujba de dimineață, ba am fost invitați după ce am colindat în noua biserică a mănăstirii, am primit dulciuri și prescuri, la trapeză unde ni s-au servit bucate gustoase. Următorul popas l-am făcut la mănăstirea de maici de la Boian. Aici în afară de programul de colinde am avut fericita ocazie să ne închinăm și la Icoana Făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Toți colindătorii au primit pachete cu dulciuri, au servit iarăși bucate gustoase pregătite cu multă pricepere  de bucătăresele ce știu să-și facă meseria așa cum trebuie. Trei măicuțe – Marina, Ioana și Marina ce fac aici ascultare de mai mulți ani, originare din satele Cupca și Pătrăuți au venit să ne salute cu mult drag, ba ne-au pregătit și unele mici surprize, invitând-ne, așa cum o fac de fiecare dată, să venim pe la această mănăstire ori de câte ori avem ocazia. Le mulțumim și pe această cale.

          De fiecare dată mergem să la colindăm și călugărilor de la mănăstirea de la Bănceni, una din minunile Bucovinei și nu numai. Intrăm la început pe la magazinul bisericesc pentru a colinda pe cei câțiva călugări ce trudesc aici. Le-am făcut o mare bucurie, ei dăruindu-ne la fiecare câte o iconiță în lemn cu Maica Domnului și Pruncul Sfânt. În trapeza mănăstirii i-am colindat și pe alți călugări ce ne-au înmânat cadouri și ne-au mulțumit din suflet, poftindu-ne și la anul să le vestim Nașterea Mântuitorului prin colindele noastre. Am fost primiți și așteptați cu amabilitate și la mănăstirea Sfântul Gheorghe de la Horecea, o suburbie a Cernăuților. Ba chiar ne-au reproșat cu blândețe de ce nu i-am colindat anul trecut, invitându-ne cu drag în nici un caz să nu-i neglijăm pe la anul viitor.

          Deși se grăbea să plece la festivalul de colinde de la Voloca, secretarul Mitropoliei Cernăuților și Bucovinei, Preasfinția Sa părintele protosinghel Nichita, ne-a așteptat toată ziua, drept dovadă fiind faptul că ne-a telefonat de câteva ori, atât în ziua respectivă, dar și cu câteva zile înainte pentru a afla când venim să-i colindăm. Și-a cerut iertare că n-a putut fi prezent, așa cum a făcut-o în anii precedenți, ÎPSS Mitropolitul Meletie, fiind plecat la Kiev. Iar în cabinetul unde colindăm ani de-a rândul ne-a întâmpinat bradul frumos împodobit, căldura și amabilitatea celor ce ne-au ascultat și ne-au făcut frumoase cadouri, încredințându-ne că la anul neapărat va fi din nou prezent și Înaltul Ierarh al Bucovinei.

          Cu mult drag am fost așteptați la Consulatul General al României la Cernăuți. Noua doamnă Consul Irina Loredana Stănculescu a trebuit să plece și ea în chestiuni diplomatice la Kiev, lăsându-ne un frumos mesaj de mulțumire și urări de bine. Cu amabilitate, bunăvoință și nespusă plăcere ne-a întâmpinat și ne-a ascultat domnul Ministru Consilier Ionel Ivan, cu corpul diplmatic al Consulatului. Prezent a fost și unul dintre activiștii noștri, Președintele Uniunii Bibliotecarilor bucovineni și Președintele filialei creștine ASCIOR – Cernăuți d. Vladimir Acatrini. De fapt ne-am întâlnit aici și cu acest prilej câțiva membri ai acestei Asociații, a cărei filială a fost înființată în toamna anului trecut la Cernăuți. Foarte amabil, ca întotdeauna, d. Ionel Ivan a menționat frumesețea și melosul acestor colinde, apreciind stăruința vârstnicilor, dar și a copiilor. Ne-a înmânat frumoase cadouri, ne-a felicitat cu prilejul sărbătorilor de iarnă, ne-a invitat să nu-i uităm nici pe viitor, aducându-le și prin aceste frumoase colinde cele mai sincere urări de pace, sănătate, prosperare, dar și de păstrare a vechilor și frumoaselor tradiții strămoșești.

          Deși distanța de la Cernăuți până la Crasna e destul de mare, iar afară pornise și o ninsoare abundentă, chiar de am încurcat prin întuneric (căci până am ajuns aici deja întunecase), nițel drumul și am nimerit în pădure, amuzându-ne, de întâmplarea noastră, am ajuns și la mănăstirea de maici de la Crasna. Obștea mănăstirii ne aștepta cu masa pregătită, cu zecile de cadouri aflate sub brad, pregătite special pentru colindători. Mai întâi ne-a întâmpinat sora Rahira, o femeie cu un suflet deosebit, care de mulți ani slujește aici. După ce ne-am închinat în biserică, am procurat: cărticele, aghiasmă, anafură, iconițe, acatiste, cruciulițe și alte atribute necesare în casa unui adevărat creștin, ne-am dus în sala mare a mănăstirii. Când a intrat maica Ioana, amabila stareță a acestui frumos lăcaș de credință și mântuire, am întâmpinat-o cu colindele tradiționale, dar și specifice doar satului Cupca. Ne-a mulțumit din suflet, ne-a spus atâtea cuvinte frumoase, poftindu-ne să trecem pe la mănăstirea lor ori de câte ori avem ocazia. Mai era un grup de tineri colindători de la biserica din Crasna, pe care i-am ascultat. A fost prezent și preotul care face slujba de seară și dimineață. Toți au rămas plăcut impresionați. În afară de cadourile și dulciurile primite maica Ioana a oferit tuturor și câte o iconiță cu Nașterea Mântuitorului. Îi mulțumim și îi dorim succese în munca nobilă și grea pe care o înfăptuiește.

          A fost o zi încărcată, dar deosebită. Sincere mulțumiri aduc tuturor colindătorilor, de toate vârstele pentru atenția, pregătirea, înțelegerea de care au dat dovadă. În special aduc mulțumiri gupului feminin de enoriașe ale bisericii în numele Arhanghelilor Mihail și Gavriil din Cupca, care au interpretat o frumoasă și veche colindă în stil cupcean „Trandafir roșu pe masă”, elevei clasei a 10-ea „A” Marta Belici, ajutată puțin de colegele ei de clasă pentru colndele interpretate, elevei clasei a 4-a de la școala noastră Nicoleta Bojescu, pentru frumoasa colindă ce a cântat-o peste tot, mamei ei, profesoarei de limba maternă Olimpia Bojescu, pentru îndrumare, cât și octogenarei Tereza Timiș, pentru fragmentul de colindă ce l-a prezentat la Consulat. De asemenea mulțumesc șoferului Octavian Talaba, care a avut grijă de deplasarea noastră, și tuturor participanților. Aproape toți colindătorii an de an participă, fiindcă le place mult că tradițiile de iarnă de la Cupca sunt admirate și în alte părți.

          Tuturor un an bun, frumos, pașnic, bogat, rodnic, pace, sănătate, bucurii, împliniri și un sincer

LA MULȚI ANI!

———————————-

Eleonora SCHIPOR,

Bucovina de Nord/Ucraina

11 ianuarie 2019