Ce fel se văd copiii cu ochii Împărăției?
Pe pământ noi vedem mame și tați. Bunici și bunice. Copii și nepoți.
Dar asta doar în funcție de noi. De locul nostru pe „scara” descendenței pământești.
În Cer, nu mai are nimeni să fie copilul „cuiva”, căci nu e nevoie… Asta e minunat! Toți suntem copiii unui singur Părinte. Din care unii sunt copii care au primit în grijă, pentru un timp, alți copii – adică mama și tata. Sau copii care au primit în grijă copii de alți copii – bunicul și bunica. După cum a venit fiecare – mai devreme, sau mai târziu – pe lume.
Și așa putem vedea Împărăția. Copii și copii care provin din alți copii. Dați unii în grija altora de unicul Tată: Dumnezeu. El rămâne singura „ierarhie” a copilăriei.
Și dacă înțelegem asta, o liniște mare și necuprinsă se așterne peste noi…
Nu mai avem a ne crește copiii în frică. Nu avem a ne teme de ceasul când vor da bacalaureatul. Când vor intra la facultate. Când se vor căsători și ne vor „părăsi”. Când vor suferi oarece dezamăgire.
Căci niciodată nu au fost „ai noștri”. Noi, tot timpul, i-am crescut copiii… Lui. Am crescut alți copii, ca și noi, pentru o Taină mai Mare, a noastră, a tuturor.
Și poate că acesta e gândul desăvârșit cu care trebuie să ne trăim „părinția” înaintea lui Dumnezeu. Cu sentimentul că creștem, mereu, copiii unui Părinte mai mare… Așa ochii noștri se trezesc. Și mintea noastră se ridica acolo unde stă adevăratul Tată. Cel pe care-l chemăm mereu în rugăciunea „Tatăl nostru”.
Iar dacă învățăm să gândim „Tatăl nostru” duhovnicește, atunci vom vibra altfel când ne rugăm pentru copii. Voi zice Tatăl nostru cu sentimentul că zic, de fapt: „Tatăl meu. Tatăl lor…”, și-L voi simți pe Dumnezeu cu totul altfel. Iar eu mă voi pierde într-o Copilărie universală, înaintea Lui. Nu mă voi simți diferit de copilul meu, în fața aceluiași Tată. Și nu am nevoie ca eu sa fiu „puternic” în fața lui Dumnezeu, pentru ca copilul meu să fie slab… Nu am nevoie să mă simt „mare și tare”, iar el mic și slab. Nu pot fi eu Îngerașul lui. Am voie să mă simt vulnerabil, mic și slab, ca și el. Am voie să mă simt copil. Pentru ca Tatal meu să redevină, și pentru mine, Tată. E o libertate nesfârșită în asta.
Să nu ne luăm povara de a ne ruga ca „oamenii mari”. Dumnezeu nu ne-a cerut niciodată asta. În schimb, ne-a invitat să ne rugăm la El ca și copiii Lui…!
Ceea ce face viața o Copilărie nesfârșită!
Mulți Ani de copilărie în Domnul!
–––––––
Pr. Iustin T.
(1 iunie – ziua copilului și Sf. Iustin)