DOAR ACOLO
După ce, bătut-am calea vieţii veşnic urcătoare
Şi-am trecut de culmea care a rămas în amintiri,
M-am întors încă o dată în minunea-mbietoare
Când spre ieri deschis-am poarta tăinuitelor trăiri.
Nicăieri şi niciodată nu simţit-am fericirea
Şi plăcerile vieţii ce-au venit din preacurat,
Ca-n scurtimea tinereţii, unde chiar dumnezeirea
Coborâtu-s-a în toate, rai îmi facă, fermecat.
**
Cînd sub bolta de luceferi strălucind în feerie
Dulci săruturi arzătoare ne-mpărţeam nenumărate,
În plăcerea celei clipe ce-am crezut-o veşnicie
Ne-ndoios a noastre simţuri îndulcitu-s-au în toate.
Doar acolo fost-am clipă trecătoare, nepătată,
Pură toată, neminţită, strălucind a adevăr,
Doar acolo doritoarea sărutare ne-ntinată
Înălţat-a două inimi nesătule, ce se vor.
Doar acolo arsul clipei ne-a topit atunci pe dată
Iar simţirea-nfiorată a ’nălţat-o spre divin,
Doar acolo fost-am boabă într-o lacrimă curată
Din fântâna unui suflet, unde toate-s dulce chin.
***
Timpuri scurse-n strâmte maluri astăzi sunteţi amintire
Dintr-o vreme depărtată ce topitu-s-a în zări,
Taină-mi staţi în gândul celor miruiţi într-o iubire
Ce-au bătut, ca fiecare, ale dragostei cărări.
UNDE EŞTI COPILĂRIE
Vânturat-am astă lume mult în lung, dar şi în lat
Şi-am văzut, de n-am cuvinte să le spună, să le scrie,
Dar nimic din toate astea, nu-s ca locu-n care-am stat
În cuibarul cald din satul, ce făcutu-l-am vecie.
Azi mă-ntorc, c-aici mă cheamă timpul meu de început,
Să mai văd cu ochii minţii, viaţa cum s-a tors pe fus,
Şi cum cea copilărie, toată încă a-ncăput
În dulceaţa unor clipe, ce cu mine-apoi s-au dus.
*
Las în urmă drumul ţării şi-o apuc pe cea cărare
Care-mi trece şerpuită printre vii spre Continit,
Şi tot urc în osteneală, căutând spre larga zare
Stâna, ce-a-ngropat-o veacul din vechime-n loc umbrit.
Cu privirea caut tainic trei ciobani şi-o Mioriţă
Care ştiu că-n vremi bătrâne colindatu-mi-au pe-aici,
Să mi-i pun într-o baladă şi din plânset de băciţă
Să-i fac lacrimă-nstelată pe-a ei ie cu arnici.
Pustiită-mi este stâna, că ciobanii-s duşi cu turma
Să îmi pască roi de stele prin câmpiile de sus,
Gârbovite-s cele timpuri şi-n tăcerile de-acuma
Doar uitarea mi-o mai cată, tot lăţindu-se pe-ascuns.
Prin pomiştea ce-a rărită, amintirea re-nviată
Cată merele de aur ce-n-vrăjitu-mi-au pruncia,
Şi-un balaur ce-o păzeşte, cu privirea-nfiorată
Pe Ileana Cosânzeana, ce îşi plânge silnicia.
Nu-s, că nu-s mai cele timpuri ce mi-au fost atunci avere
Şi pe care tăinuite într-o ţandură de gând,
Le păstrez să simt şi-acuma gustul raiului de miere
Când eram copilul mamei şi-mi spunea poveşti, oftând.
***
Unde eşti copilărie, visul nopţii înstelate,
Bob de smirnă parfumată în cădelniţa uitării,
Mugur sărutat de roua purităţii-nlăcrimate,
Vamă dată-n amintirea timpului, sortit pieirii.
MĂ-NTORC MEREU CU GÂNDUL
De-o vreme al meu suflet cernit şi-n lăcrimare
Se cere-n satu-n care mi-e neamul în nevoi
Şi-atunci, tot căt cu gândul în dulcea mea visare
Cea urmă veşnicită a carului cu boi.
Acolo, drumul ţării cu însfinţita-i tină
Şi Coasta cu pomiştea şi via ruginită
Şi Bercul de poveste cu vraja lui divină
Mi-au fost averi lăsate, la vremea sorocită.
În Tonorog şi-n Bedea aveam grădini în floare
Iar gâze jucăuşe şi fluturi argintaţi,
Puteam s-adun în roiuri doar scuturând cărarea
Ce-mi îngâna Târnava cu plopii tremuraţi.
Cea stână adormită pe-un braţ de colilie,
Frăgarii de pe uliţi şi cornii de pe deal,
Izvorul de sub dâlmă şi nucii toţi din vie
Şi stele câte-or ninge din ceruri pe Ardeal,
A mele fost-au toate, avere nemuncită
Lăsată de Măritul să-mi ţie loc de rai,
Eu ca neştiutorul, uşor am risipit-o
În cele patru vânturi, ca jarul pe vătrai.
Din tot ce-a fost rămas-am acuma doar cu dorul
Păcatelor făcute cu mintea-mi de copil,
Şi zbaterea din suflet, când mă-mboldea fiorul
În faţa unei fete, ca floarea de april.
Atunci şi doar atuncea au fost curate timpuri
Şi simţătoare clipe din inimă pornite,
Iubiri neîntinate ce-or veşnici de-apururi
În tainiţe de gânduri ascunse-n a mea minte.
***
Acum, în toamna vieţii, când brumele se-adună
Pe sufletele noastre în tremur picurate,
Ne-ntoarcem iar în visul clipitei de pe urmă
Să ne-ndulcim amarul cu vremi neîntinate.
NOAPTE FERMECATĂ
Sub frunze de frăguţe, în puf de păpădie
Cuibar îşi are luna pe Coastă-n vârf de deal,
Şi-n liniştea adâncă, pe lunga sa vecie
Ninsori cu praf de stele coboară pe Ardeal.
Continue reading „Mircea Dorin ISTRATE: Unde ești copilărie (poezii)” →
(Cu dragoste, Ruxandrei)
Într-un suflet de copil,
