Maria HOTEA: Sufletul meu

Sufletul meu

 

În linişte văd cum inserarea se întinde-n zare
Privesc în jur şi las gândul să- mi zboare,
De ce oare nu e totul cum mi- ar plăcea
Precum sufletul şi inima mea ar vrea!

 

Mă întreb de ce lumea nu simte ce simt eu,
De ce răutatea şi invidia alungă frumosul mereu?
Lumina şi bunătatea le-aş împărţi să pot tuturor
Ei să- şi găsească liniştea şi mulţumirea în sufletul lor.

 

Adieri de vânt să aducă senin şi dragoste pe pământ
Să alung tristeţea, egoismul din fapte prin cuvânt,
Viaţa să nu fie grea căci ştiu cum e să ai parte de ea
Trăiesc şi împrejur văd lacrima ce-o naşte durerea!

 

Dar nu pot oricât aş dori şi cât inima mea ar oferi
Ştiu că de una singură toate acestea nu le pot opri,
Totuşi trăiesc printre suflete ce vorbesc frumos..
Deşi nu îi cunosc simt asta din glasul lor duios.

 

Tristeţea sau fericirea lor şi eu cu sufletul o trăiesc
Necazuri şi bucurii cu ei mereu alături le împărţesc,
E darul meu să simt câte un suflet că trăieşte fericirea
Dar melancolia mă cuprinde aducându-mi mâhnirea.

 

Fiindcă ştiu şi simt durere peste tot şi nedreptate
Aş vrea atât de mult să le opresc şi să fac dreptate,
Scriu versuri să alin al vostru dor şi să va mângâie
Pun sufletul meu lângă al vostru şi- le aştern în poezie!

——————————-

Maria HOTEA

2 august, 2018

Mariana Zorița PURICE: Ești prea pământean

Ești prea pământean

 

În inconștiența mea,
Sfidând orânduiala rațiunii,
Am sperat să-ți cuprind inima
Cu mâna gingașă a iubirii!
Am visat să-i dăruiesc,
Aripi de înger,s-o răpesc,
Departe de lume,
Aproape de cer…
Să o pitesc într-un colțișor,
De rai dumnezeiesc !
Ești prea pământean,
Nimic îngeresc !
În eter,tu nu respiri !
Nu poți să plutești !
O oază din rai…
Voit-am să-ți dau ,
În Noapte,din ochi
Milioane de stele ,
Pe zi cer senin și…
Zâmbete mângâiate de soare !
Ești prea pământean !
Nu poți să primești
Nici oaza din rai,
Nici stele cerești !
Ești prea pământean!
Nu știi să iubești !

——————————-

Mariana Zorița PURICE

2 august, 2018

 

 

Vasilica GRIGORAȘ despre „…77… Noduri culturale și semne amicale”

Am primit în dar o carte cu dedicaţie şi autograf de la prof. dr. Dumitru V. Marin, intitulată „…77… NODURI CULTURALE ŞI SEMNE AMICALE”, Iaşi, Editura PIM, 2018. Cărţi închinate unor personalităţi din diverse domenii de activitate s-au mai scris, a devenit deja un exerciţiu firesc, dar să antrenezi personal un număr considerabil de viitori coautori ai unui asemenea volum, mai rar.

Titlul ne aduce aminte de volumul de versuri al lui Nichita Stănescu, „Noduri şi semne” şi de cartea Anastasiei Dumitru: „Bujor Nedelcovici – Conştiinţa de scriitor”. Deosebit de incitant, deloc explicit, că de…, „nodurile”, au şi ele misterul lor. Te fac destul de curios ca să zăboveşti pentru a „descâlci iţele” şi a vedea frumuseţea firului. Dezlegându-le poţi „pipăi” cu mintea şi sufletul fibra din care este alcătuită ţesătura (cartea), îi poţi identifica şi simţi fineţea, îi poţi verifica, pe cât posibil trănicia, vigoarea…, şi dacă mai adăugăm şi „semnele”, care presupun anumite înţelesuri încriptate, este nevoie să ne aplecăm cu dibăcie asupra conţinutului volumului.

Răsfoindu-l, am constatat că în peisajul cultural vasluian şi în tabloul literar al prof. dr. Dumitru V. Marin a apărut un volum inedit, cu o alcătuire ingeniosă, o radiografie din mai multe unghiuri a vieţii şi activităţii jurnalistului vasluian, completată cu alte 77 de radiografii individuale.

„Nodurile” (semnatarii) întăresc textura volumului, îi dau strălucire şi consistenţă, iar „semnele” sunt gânduri, trăiri, sentimente care ne fac să privim cu respect, bucurie şi admiraţie „adresantul”, prezentat ca fiind un om special. Şi, toate aşezate pe brocardul fin al aniversării omului de cultură Dumitru V. Marin, la împlinirea a 77 de primăveri, cel care se declară „aprilist”, născut pe data de 28 aprilie 1941.

Revenind la carte, aş putea spune că în paginile sale s-a cam spus şi scris totul despre sărbătorit. Asta însemnând că este destul de greu să mai scrii ceva original, după ce 77 de condeie şi-au spus punctul de vedere despre omul şi profesionistul Dumitru V. Marin. Totuşi, ceva mă intrigă, mă provoacă să mă erijez în purtătorul de cuvânt al colaboratorilor volumului şi să aduc, pe scurt, la cunoştinţa publicului cititor opiniile acestora cu privire la „pesonajul principal” al volumului, care are marele merit de a fi adunat între cele două coperte o sumă de oameni valoroşi, 77 de nume din domeniul literaturii, ştinţei, culturii şi spiritualităţii din ţară şi din străinătate, colaborând de bună voie la întocmirea unui volum colectiv.

Se spune că numărul, cantitatea nu înseamnă neaparat şi valoare, şi este foarte adevărat. Însă în cazul de faţă, întâlnim 77 de semne de preţuire, de amiciţie, de prietenie sau întâlniri de-o dată în viaţă, cu o ocazie specială ori întâmplătoare, care au lăsat amintiri pe pelicula inimii jurnalistului multimedia. Este lăudat, adulat, atribuindu-i-se calificative care mai de care mai elevate, însă prezentat şi „cu păcate şi virtuţi”, precum spune Mihai Apostu. Îl întâlnim pe D.V. Marin în multiple ipostaze, din copilărie până în prezent. Textele sunt decupaje din realitatea imediată, pe care sunt încrustate căutările, acţiunile, gesturile, reacţiile, implicările, mobilizările pentru a depăşi obstacole şi a intra pe nişe favorabile autodepăşirii personale şi profesionale în misiunea nobilă de promovare a culturii. Ne sunt prezentate momente de plonjare în adâncul valurilor vieţii profesorului, dar sunt selectate cu grijă fragmente din spuma strălucitoare a acestora şi redate spectaculos. Astfel, putem afirma că volumul omagial degajă o adevărată nobleţe, un neîntrecut flux de amabilităţi, desigur vedirice. Acest buchet de „semne”, arătă în toată splendoarea sa valoarea incontestabilă a profesorului şi jurnalistului, cap de afiş în viaţa culturală şi literară vasluiană.

Aşadar, cartea este o impresionantă apariţie editorială din mai multe motive: valoarea intrinsecă a conţinutului scriiturii, valoarea şi însemnătatea personalităţilor în varii domenii ale cunoaşterii umane şi, nu în ultimul rând, valoarea personalităţii destinatarului tuturor acestor misive, profesorul, jurnalistul, scriitorul, omul de cultură, Dumitru V. Marin. Pentru a susţine această ultimă afirmaţie aş aduce ca argumente câteva coordonate ale muncii şi activităţii domniei sale: este deschizător de drumuri în presa modernă (prima televiziune din ţară,1990, înfiinţarea postului de radio Unison, Vaslui,1993, Bârlad, 1994, apariţia ziarului Meridianul, 1996, revista internaţională Meridianul Cultural Românesc, 2015); interviuri cu 9 preşedinţi de stat, 14 prim-miniştri, zeci de miniştri, deputaţi, senatori, ambasadori; înterviuri cu înalţi ierarhi ai bisericii, PF Teoctist, PF Daniel, mitropoliţi, episcopi, transmisiuni în direct la radio-tv din 32 de ţări; vicepreşedinte al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România şi preşedinte Filiala Vaslui, 2005…

În sprijinul aceleiaşi idei, aş completa cu mărturiile făcute în carte de mai mulţi coautori. Scriitorul, criticul literar şi emiscologul Theodor Codreanu apreciază că Dumitru V. Marin este: „Una dintre cele mai pitoreşti personalităţi din Vasluiului ultimelor decenii”. În opinia Danielei Gîfu, jurnalistul vasluian este: „un desfrunzător de idei supralicitate… cu vorbă hotărâtă şi plină de sensuri ideatice, caută dreptate.” Vasile Ghica îl numeşte: „Un renascentist al zilelor noastre”, iar dr. Valeriu Lupu îl consideră „lord al slovei” şi, pentru toate acestea şi multe alte merite, Simion Bogdănescu îl recomandă ca fiind un „model cultural de urmat”; punct de vedere argumentat de Corina Matei Gherman „Dumitru V. Marin nu a irosit timpul, l-a folosit eficient, lăsând în urma sa o muncă de cercetare, de creaţie şi îndrumare. Dumitru V. Marin cred că trăieşte din izvorul obârşiilor, trăind copilăria, respectând tradiţiile şi vatra, iubind natura şi credinţa, studiind şi slujind limba, cultura şi istoria”, şi de afirmaţiile preşedintelui Emil Constantinescu: „a avut darul de a face.” şi a ajuns un organizator, activ şi integrat în comunitate…” Şi timpul a trecut, iar „Copilul de altă dată, înălţându-se după călăuza-ursitoare, a devenit profesorul dr., scriitorul şi monografistul, reporterul şi întreprinzătorul, editorialistul şi managerului tv, „cel mai mare jurnalist din toate timpurile”- cum lesne de constată, o personalitate rar întâlnită pe Valea Zeletinului.” (Tatiana Galan). Până a ajunge aici, uneori a avut curajul de a băga mâna în foc, cu riscul de a se frige, de a se apăra de sabie cu braţul gol; poate, a simţit asprimea flăcării şi iuţimea ţăişului, însă n-a renunţat, ci s-a călit.

Ordinarea alfabetică a semnatarilor este ceva obişnuit pentru astfel de scriituri, autorii incluşi se prezintă, se definesc, argumentează prezenţa lor în acest demers literar cu minunate merite şi realizări. Firesc, nu oricine putea fi subiect şi autor, totodată. Un lucru de apreciat este şi faptul că în carte sunt incluse şi dedicaţiile unor autori, scrise pe cărţile oferite lui D.V. Marin. Aş aminti pe: Nichita Stănescu, Horia Zilieru, Alexandru Balaci, Valentin Silvestru, Laurenţiu Fulga, Traian Nicola, Cezar Stegaru, Ioan Talpeş, Tudor Pamfile…; şi acestea sunt voci grăitoare cu privire la preocupările şi mediul cultural al filologului şi omului de presă vasluian. Aşadar, cartea este o seră în care au fost plantate seminţe roditoare, din care au răsărit plante viguroase, binefăcătoare culturii româneşti, sufletului şi minţii cititorului. Are gustul unei şampanii vechi, veritabile, din podgoriile Huşilor; o băutură spumantă, nici seacă, nici dulce, una adevărată, ademenitoare.

Din orice perspectivă am privi lucrurile, putem conchide că D.V. Marin reuşeşte să se individualizeze în peisajul cultural vasluian. Fără împlicarea serioasă a domniei sale, am fi vorbit de mult de o insolvenţă, un faliment al jurnalismului din zona Vasluiului. Nu este vorba de lipsa de valoare a scriitorilor, artiştilor plastici, oamenilor de cultură, în general. Vasluiul nu duce lipsă de aşa ceva, ci aceşti autori talentaţi nu ar fi fost popularizaţi şi cunoscuţi de populaţia judeţului, peste graniţele acestuia şi chiar ale ţării. La D.V Marin se împletesc într-un mod fericit cultura, inteligenţa şi spiritul practic, puterea de adaptare. Deşi de formaţie umanistă a dovedit un spirit întreprinzător nebănuit. Ştie să caute şi să descopere conjuncturi, să creeze şi să fructifice oportunităţi, să transforme banalul în senzaţional.

Orizontul personal al lui D.V. Marin este dominat de o nemaipomenită prezenţă de spirit şi de o rar întâlnită capacitate de comunicare. Volumul „…77 NODURI CULTURALE ŞI SEMNE AMICALE…” are un profund aspect reportericesc, ochii care îl privesc pe omul de cultură , prof. dr. Dumitru V. Marin, sunt experimentaţi, intuitivi, atenţi, anticipativi, surprind limpede derularea reacţiilor, întâmplărilor, evenimentelor unui proces care a evoluat continuu.

Dacă cineva mi-ar cere să fac o ierhie, în funcţie de cât de mult mi-au plăcut gândurile celor 77 de coautori ai volumului, cu toată sinceritatea aş începe cu cel al avocatului Daniel Cernat Marin, fiul mijlociu al profesorului. Mi s-a părut cel mai pitoresc şi dezarmant de sincer punct de vedere cu privire la publicarea unui asemenea volum din iniţativa sărbătoritului, nimeni altul decât tatăl său. Daniel scrie cu pana sufletului, înmuiată în cerneala limpede şi cristalină a minţii. În acest mod, încearcă să înţeleagă rostul demersului tatălui său de a edita o carte despre domnia sa. După multe frământări scrie: „Daaa…, m-a făcut să mă gândesc la ideea asta, ce idee- să-ţi scrie oamenii, ţie despre tine, în cartea ta… hmm, interesant! Mi se pare aproape o nebunie genială! Dacă vrei să n-ai prea multe opinii contra despre tine cere celorlaţi să-ţi scrie ţie despre tine… formidabil! Dacă n-aş şti că graniţa dintre genialitate şi nebunie e… invizibilă, aş avea curajul să spun că tata-i un geniu. Râd, mă rog, nu ştiu dacă aş vrea s-o spun în cartea lui, râd şi mai tare, am înnebunit şi eu. Ce-ar zce cititorul dacă ar citi că fiul spune despre taică-su că-i un geniu? Doi nebuni? Două genii? Unul chiar are statuie…” Minunată reflecţie! Fie şi numai pentru faptul că prof. dr. Dumitru V. Marin este tatăl unui astfel de copil (şi sunt convinsă că şi ceilalţi copii ai săi sunt astfel), merită apreciat şi respectat
Pentru a întregi tabloul conturat „eroului” aceste cărţi şi a oferi credibilitate şi temeinicie cărţii, citez trei puncte de vedere exprimate cu nobleţea şi autoritatea academicianului român, cea mai înaltă treaptă a intelectualităţii româneşti.

„D.V. Marin este un foarte bun profesor (atâţia o spun) de peste 40 de ani, este un lider de presă al ultimelor 2 decenii (şi a avut cu ce), este un iubitor al Bârladului, este un intreprinzător de succes, un personaj de excepţie în cadrul Curentului Cultural-Informaţional pe care-l susţine personal şi prin cărţile sale tipărite […] ne- întâlnit pe tărâmul cercetării, al afecţiunii pentru Bârlad, al activităţii literare, ca etnologi, el fiind menţionat în Dicţionarul etnologilor din toate timpurile şi iată, mi se pare că rămâne un exponent al presei mealeagurilor moldave cu mai multe menţiuni în Istoria presei româneşti”. (Acad. C.D. Zeletin)

„Dascăl, publicist, editor, om de comunicare prin radio şi televiziune, D.V. Marin este emblematic pentru ceea ce socotesc a fi elita neştiută a ţării, cea care modelează mentalul colectiv contemporan, motorul progresului local, adesea necunoscut. Numai că d-sa are şi contribuţii de valoare naţională şi este destul de apreciat” (Acad. Răzvan Theodorescu)

„După cele citite, pot afirma că este o personalitate marcantă a Culturii româneşti, un om de aleasă ţinută intelectuală, o figură reprezentativă a ziariştilor vasluieni şi români, un scriitor cunoscut şi apreciat pentru întreaga sa activitate.” (Acad. Constantin Toma)

După umila mea părere, cred că nu mai este nimic de adăugat, decât Admiraţie şi Felicitări!

——————————-

Vasilica GRIGORAȘ

Vaslui

2 august, 2018

Nicu GAVRILOVICI: Cărare spre Eden

Mi-am prefăcut brațele în maluri, iar tu, mare ai devenit.

Strângându-te la piept trăiam sentimentul că respirația îți era maree mereu crescândă. Dorințele, repetate talazuri, se preschimbau în îmbrățișări. De fapt se petrecea ceva inexplicabil; simțeam că trupul tău, vârtej încrâncenat de lut încerca să mă înghită, iar mintea, stâncă impenetrabilă se opunea.


Ți-am sărutat pleoapele, aprinzând lumina. Simțeam cum sub epiderma înrourată vâlvătaia pasiunii se întețea. Era chestie de timp să răbufnești…


Ți-am agățat la urechi cercei de șoapte iar gâtul ți l-am înnobilat cu un colier de săruturi fierbinți. Involuntar, brațele tale, aidoma unor gâturi de lebădă s-au arcuit chemându-mă. Unghiile îmi străpungeau umerii înflorindu-i.


Durerea îmi făcea bine… Mă umaniza, îmblânzind fiara cuibărită în sufletul meu, care te vânase zile, luni, ani… Acum savuram victoria!


Savuram? De fapt sufeream împreună cu tine; mă sinucideam lent, cu fiecare zvârcolire renăscând în tine. Fiecare unduire a ta ducea cu sine o parte din nisipul sufletului meu, făurind pe crucea iubirii clepsidre înăuntrul cărora claustram îngeri.


Din când în cânt, pe promontoriul pleoapei se rostogolea o lacrimă argintie. O desalinizam și ți-o picuram între petalele rubinii ale buzelor. O primeai zâmbind șăgalnic apoi mă răsplăteai cu valuri de șoapte. Mă las purtat ca o bucată de catarg plutind spre infinit.


Câte un pescăruș se odihnește pe mine preț câteva secunde țipând sălbatic. Este tinerețea care mă cheamă pe insula pustie a speranței.


Doar noi doi…


Tu, mare fremătândă în încorsetarea brațelor mele, eu mal purtându-te în căușul sufletului, presărat cu urmele pașilor tăi în care dorm cuminți perle…


Mai fură-mă iubito… mai zămislește înăuntrul tău corăbii cu vele de vise… Ninge-mă cu acordurile valurilor tale adormindu-mă.


Poate nu ești decât cărarea spre căutatul Eden!

———————–—————–

Nicu GAVRILOVICI

2 august 2018

Nastasica POPA: În negura vremii…

În negura vremii…

 

Se pierde gara viselor mele…
Un peron uitat, în șuier de tren
îngheață fiorul, clipele-s grele,
Din zare-s aduse într-un catren!

 

Mi-s ochii-n lacrimi,privirea-n ceață,
M-apleacă ploaia, când norii-și varsă,
Trecerea vremii…de dor se-agață
Rămâne speranța-n inima arsă!

 

Ochii sa-ți văd,iubite…mă lasă
Adusă de timp, pierdută de gând
Peronu-i trist, departe-s de casă,
Îți scriu iubite acuma un rând!

 

Mi-adoarme gândul, hulubii-s în zbor,
Să-ți lase-n gând dorința de mine,
Pelasgă pierdută-n neguri și dor,
Să-ți depene-amor în noaptea ce vine.

 

În gară-i rămas un gând călător…
Adorm în final cu timpu-n răstimp
Trenu-i departe cu dorul în dor,
Până spre Ceriul, la zeul Olimp!

 

Ploaia-și varsă amarul din mine,
Rămân Pelasgă-n negura vremii
Trenul mă duce departe de tine,
Cu-n vis ce îl scriu doar boemii!

——————————-

Nastasica POPA

31 iulie, 2018

 

Simina PĂUN-MOISE: Acum…

Acum…

 

acum sunt mai bolnav ca niciodată,
acum ştiu tot ce nu am mai trăit,
mi-ai fost nimic şi mi-ai fost toată,
nici nu mai cred că te-am iubit.

 

mă uit cu teamă-n urmă,
te regăsesc în tot ce fac,
nu ai rămas decât o umbră.
te-aş căuta, dar nu mai ştiu în care veac.

 

mă doare clipa disperării
că cerul tot se-nchide-n noi,
mă doare aripa întinsă
a despărțirilor în toi.

 

şi te iubesc cu disperare,
şi te iubesc ca la-nceput,
dar n-am ştiut….a te iubi cum se cuvine,
de-aceea, te iubesc din ce în ce mai mult.

 

de-aceea ochii, azi, îmi dau nemărginire,
de-aceea brațele spre tine şi azi le mai întind
să te cuprind amara mea cu tot cu umbră,
apoi ……să pot să mor câte puțin.

 

de astăzi, munții nu mai au nici creste,
de astăzi apele ni s-au secat,
de azi te caut printre neveste,
iubita mea, de astăzi mori neîncetat.

 

ne despărţim că aşa ni se cuvine,
ne despărțim cu suflete câineşti
dar tot ce moare azi în mine,
eu ție-ți dăruiesc pe veci.

 

în clipa despărțirii noastre,
acum când ştiu că te-am pierdut,
îți las și munți, și ape, și tot ce-a fost al nostru,
de azi, mireasa mea, vreau să te uit.

———————————–

Simina PĂUN-MOISE

2 august, 2018

Alexandru NEMOIANU: Grădina mare

În timpul verilor petrecute la Borloveni, eram sculați dimineața devreme și după micul dejun, eram porniți fie la râu, fie la câte o mică treabă domestică, întors la fân, cules de zmeură sau coacăze, mers la moară, etc., sau îl însoțeam pe Taica (Colonelul Romulus Boldea) în preumblările lui. În general ce aveam de făcut nu era opțional. În casa bunicilor mei existau reguli stricte și o stare de ierarhizare riguroasă, o inegalitate principială, întemeiată pe motivații și care făcea sens.

Între altele, această inegalitate principială însemna că cei care aveau responsabilități mai mari aveau și o mai mare autoritate. Această inegalitate principială se extindea și asupra programului pe care, cei mai tineri, îl aveam. Taica era cel care stabilea itinerariul plimbărilor și cei care îl însoțeau nu aveau alta de făcut decât să îl respecte. Unul dintre locurile de preumblare era și “grădina mare”, cunoscută și ca “poiana Mare’.

“Grădina Mare” era una dintre proprietățile casei Boldea. Era așezată la circa trei kilometrii de casă. Trebuia să ajungi până în vârful coastei (cracul Bolgii) din spatele casei, care la rândul ei era proprietate Boldea, și acolo, intrai în “drumul vechi” și urcai către Breazu (Borlovenii Noi) trecând pe lângă fânețe având la capătul de jos pădure. Grădinile erau în primul rând fânețe, dar în cuprinsul lor erau pomi fructiferi, mai ales pruni “de vara”. În fond “grădina mare” era o poiană din vechea pădure ce acoperise, până la venirea austriecilor, coastele acelor dealuri. Abia după ce satul a fost așezat în actuala lui vatră acele poieni au devenit grădini, fâneață și livadă; pământ cultivat. Sălbăticia, abia de curând îmblânzită de prezența omului, era prezentă. În pădurea din jur mișunau vietăți de tot felul, veverițe, jderi, iepuri și vulpi dar și animale mai mari, lupi și mistreți. Era un adevărat rai al păsărilor care, noaptea și devreme dimineața, dădeau un concert uluitor. Pe vremuri, înainte de instalarea regimului comunist, taica obișnuia să vâneze mierle pe care Maica (Otilia Boldea) știa să le prepare după rețete rămase de la mama ei, italianca Victoria Cordiniani.

Drumul “al vechi” merge pe culmea dealului care separă Borloveniul de Breazu (Borlovenii-Noi). De o parte și alta a culmii, care este dealul amintit, se deschid văi largi urmate de alte dealuri, toate în văluire crescândă, din coamă în coamă. Această alternanță de dealuri și vai, de livezi și păduri de gorun și fag, totul într-o liniște atâta de profundă încât putea fi simțită, era un fragment al creației apropiat de ceea ce a fost voia Creatorului și sentimentul întâlnirii cu o asemenea stare era copleșitor…

“Grădina mare” avea hotarul de sus în “drumul ăl vechi”, iar de acolo cobora în pantă, când mai lină și când mai abruptă, până în “ogaș” și “drumul al nou”, făcut de austrieci prin 1830. Era o grădina-fâneață realmente mare, aproape trei hectare, care în partea de jos se preschimba în pădurea familiei Boldea, în “zăbran”. ”Zabranele”, care în sârbește înseamnă pădure nouă sau opreliște, erau echivalentul bănățean al “branistelor” din Moldova. ”Oprituri” în folosul cuiva, în cazul de față al familiilor graniceresti. Din acele “zabrane” se scoteau în fiecare an frunze de stejar care, uscate și stropite cu saramură, făceau un nutreț bun pentru oi și, tot de acolo, se tăiau lemnele de stejar, cu valoare calorică mare, necesare la “friptul” (distilării) răchiei.

“Grădina mare” era împărțită în două părți. Circa două treimi aparțineau lui Romulus Boldea și restul aparținea unchiului sau,decedat la vremea când povestesc, Colonelul Grigore Boldea. ”Hotarul” între cele două părți erau doi stejari mari, care există și astăzi. La vremea respectivă partea lui Grigore Boldea, ca tot restul posesiunilor lui funciare în Borloveni, intraseră abuziv în posesia comunei.

“Grădina Mare,în anii care îi pomenesc,era cosită ‘în parte’ (jumătate lucrătorului și jumătate proprietarului, care avea și obligația cheltuielilor; impozite,întreținere,etc.) de către “moșul” (de fapt “moșul” este un cuvânt și o apelație de onoare, de rang în Borloveni) Iosim (Iosif) Ghiocel. La vremea când l-am cunoscut el era un om considerat bătrân, probabil peste șaizeci de ani, el purta cu încăpățânare haine țărănești și se ținea după obiceiurile vechi. Fuma dintr-o pipă scurtă pe care o aprindea cu amnar și iască. Împreună cu femeia lui, ”baba Ana”, trăiau nu departe de râu, într-o casă mică, cu două încăperi și vatra. Ei fuseseră multă vreme folosiți de către Romulus Boldea mai ales în menținerea proprietății de la Sfarleac, livadă, fâneață, turmă de oi. Mai apoi, în aceleași condiții, Grădina Mare a fost cosită de către Gavrilă Tilu, a cărui casă era vecină casei Boldea. Gavrilă Tilu era un om morocănos, tăcut, foarte bănuitor și foarte “pricinaș”. În mod ciudat avea un soi de slăbiciune față de mine, încă de când eram mic, și până târziu, în ultimii lui ani de viață, atunci când veneam la Borloveni îmi aducea câteva pere, lucru cu totul neobișnuit pentru el.

Continue reading „Alexandru NEMOIANU: Grădina mare”

Ioan POPOIU: Lecția lui Rimbaud (3)

Pentru a accede la viziune, Rimbaud, ca orice căutător de absolut, ştie că mai întâi trebuie să coboare la iad (descensus ad inferos). Poetul începe voluntar, deliberat, acest ,,experiment”, asumându-şi mari riscuri existenţiale. Produsul, literar, al acestei ,,descinderi” este ,,Un anotimp în infern” (Une Saison en Enfer), din care am citat deja (vezi Lecţia-1). Textul este precedat de o scurtă ,,introducere”: ,,Scumpe Satan, ţie, căruia îţi place la un scriitor absenţa facultăţilor descriptive sau instructive, îţi rup aceste câteva file din carnetul meu de damnat”! Să aruncăm o privire: ,,Piaza-rea a fost zeul meu. Am chemat urgiile…M-am lungit în noroi. Am jucat feste grozave nebuniei. M-am aflat în preajma morţii”. El descrie traseul său sfidător: ,,Hai! Drumul, povara, deşertul, urâtul şi mânia. Cui să mă ofer ? Cărui animal să mă închin ? Ce icoană să lovesc ? Ce inimi vei sfărâma ? În ce sânge să umblu” ? Aflăm şi alte detalii: ,,Pe drumuri, în nopţile de iarnă, fără adăpost, fără îmbrăcăminte, fără pâine, un glas îmi strânge inima: slăbiciune sau putere, priveşte, e puterea. Nu ştii unde mergi, nici pentru ce mergi, intră pretutindeni,  răspunde la tot. Nu te vor ucide mai mult decât dacă ai fi un mort. Dimineaţa aveam privirea atât de sfârşită şi cumpătul atât de pierit, încât cei pe care i-am întâlnit nu m-au văzut”!

El continuă inspirat: ,,Prin oraşe, noroiul mi se părea deodată roşu şi negru, asemeni unei oglinzi când lampa umblă în camera vecină, ca o comoară într-o pădure. Vedeam o mare de flăcări şi fum în cer, iar la stânga şi la dreapta, toate bogăţiile vâlvoind ca un miliard de fulgere. Există, oare, alte vieţi ?! Văd că natura nu e decât un spectacol de bunătate! Adio himere, idealuri, erori! Cât despre fericirea întemeiată, domestică sau nu, nu, nu pot. Sunt prea risipit, prea firav. Eu, viaţa mea, nu are consistenţă, ea-şi ia zborul, pluteşte departe, deasupra lumii…Ah, copilăria, iarba, ploaia, lacul de pietre, clarul de lună, când clopotul bătea douăsprezece noaptea… Am toate talentele..Vreţi cântece negre? Dansuri de hurii ? Vreţi să dispar ? Să mă cufund în căutarea Inelului ?”

Alte fragmente au denumiri lipsite de orice echivoc, ,,Noapte de infern”, ,,Delire”, ,,Fecioara nebună”; iată alte pasaje relevante: ,,încercam să aflu pentru ce voia să evadeze din realitate. Nicicând un om n-avu asemenea dorinţă. Să aibă cumva taine spre a schimba viaţa ?! Erau zile în care toţi oamenii, frământându-se, i se păreau jucăriile unor delire groteşti, râdea înspăimântător, îndelung, de această orbire a lor”. Din cuprinsul acestor ,,Delire”, face parte şi ,,Alchimia verbului”, iată: ,,Visam cruciade, călătorii de descoperiri despre care nu se mai au veşti, republici fără istorii, războaie religioase înăbuşite, revoluţii de moravuri, strămutări de seminţii şi de continente, credeam în toate farmecele. Inventam culoarea vocalelor: A negru, E alb, I roşu, O albastru, U verde! Urmăream forma şi mişcarea fiecărei consoane, crezând că inventez uşor un verb poetic. Scriam tăceri, nopţi, notam inexprimabilul, fixam vertigii”.

——————————-

Ioan POPOIU

2 august, 2018

Viorel Birtu PÎRĂIANU: Versuri

FIR DE FLOARE

azi cerul s-a despletit de valuri
cioburi de stele
curg, se scurg
din ochii tăi femeie
umblam descuț de gânduri, de păcate
mă cufundam tăcut în valuri
uneori împleteam din frunze șiraguri de șoapte
să le așez pe trupul tău în noapte
obosit mă înveleam în mantii de humă
sunt poetul ce plânge în umbră
tu pășeai tăcută în penumbră
căutam muza printre cioburi de speranță ucisă
trist, frământam în palme alte gânduri
să învelesc noaptea cu marea
mi-e dor să îmbrățișez văzduhul în lacrima cuvântului nescris
să urc spre cer, a visare
să-mi caut muza în zare
scriu, scriu
și-n dimineața crudă
o veste bate-n geamul sorții
să mă deschid într-o chemare
învață-mă Doamne, cuvântul din lacrima morții
învață-mă să te iubesc femeie
să-mi fii muză, dor și scânteie
să modelez cuvinte-n cer
ce tainic cântă astăzi marea
ce lungă-i este așteptarea
tu înflorești în zorii noi femeie din întunericul nestins
ești fir de floare, ești surâs
ești lacrima ca a topit apusul

 

DACĂ…

dacă tu n-ai mai fi, eu nu aș fi
decât o adieră tristă în vânt
diminețile vor fi tăcute și pustii
nu mă întreba femeie azi nimic
voi rătăci în gol pe țărmul tragic al unui suflet
ce a văzut odată, doar o dată
o ielă dezbrăcată în poiană
poiana dorului, tărâmul norilor
jucai, dansai în jocul firii
eu te priveam, visam, trăiam
pierdut sunt acum
nu am cale, nu am drum
tu ai plecat, ai trecut
azi nu mai strâng la piept privirea
în mine a rămas durerea
risipită în petale de gânduri
pe aici, pe undeva, prin triste rânduri
călcând prin tristeți, sufletul meu arde
mă apasă
tu azi ești tu
eu nu sunt eu
dacă tu n-ai mai fi
aș fi o frunză moartă într-o glastră spartă
te-aș căuta în pașii dorului târziu
prin crângul blestemat al sorții
am astupat ochii cu un munte
să nu plângă
am strâns în brațe marea
să nu curgă
căutam să ajung la tine
tu ai plecat
să aprinzi pe boltă stele
ce rece e noaptea și crud e destinul
eu mor la țărmul mării
mi-e atâta dor de tine
eu, barcă sfărâmată
legănată spre cer, de tragice valuri
soarele a apus obosit pe pământ
în mine acum niciun cânt
tu ești steaua iubirii, a visării, a trăirii
te voi aștepta pe țărm în fiecare noapte
să-ți simt atingerea divină pe strunele durerii
cuvântul e lacrimă, e blestem
dacă tu ai pleca, aș fi nălucă în cer
învăluit în ceață
privesc valurile ce țipă
cascade de gânduri
cad, se izbesc de mine
în ultima suflare a timpului rămas
strig, plâng
în obsesia unui vis ucis
plec la o întâlnire
ce nu va avea loc
în faţă o ușă
ce nu există
e doar o părere
atunci de ce mă aștepți dincolo…
răscolit de gânduri
te caut caut femeie în noapte
noaptea tăcerilor în lacrima durerilor
dacă tu ai pleca
zările vor fi moarte și pustii
iar cerul se va stinge în mare
dar marea va mai fi vreodată o mare
tu unde ești, eu cine azi mai sunt
în ziua în care vei legăna luceferi
mă voi așeza în palma ta
să simt atingerea luminii
visând la caii mei sălbatici
aici, în cer, nu pe pământ
Continue reading „Viorel Birtu PÎRĂIANU: Versuri”

Camelia CRISTEA: Cu visele la drum…(poeme)

Trec

 

Trec mirată uneori
Prin grădina tinereții,
Unde vin ades poeții
Și beau apă din cuvânt…

 

Trec prin viață îmbujorată,
Chiar dacă am fost prădată
De boboci și floarea toată
A livezii de pământ…

 

Trec de mine ca prin sită
Și nimic nu mă irită…
Când o lacrimă pitită
Stă rănită într-un gând…

 

Trec de valuri zbuciumate
Ce-s în spume îmbrăcate,
Cu o luntre de blândețe,
Vieții să-i mai dau binețe!

 

Trec de nori și de furtună
Mă pitesc sub clar de lună
Și spun simplu: -Noapte bună!
Stelelor ce mă privesc…

 

Trec așa că o nălucă
Și mă ia un dor de ducă…
De o oază de verdeață
Dintr-o bună dimineață!

 

Trec prin cerul meu de vise
Când ferestre stau deschise
În cuvinte-raze-calde,
Iar tăcerea rău mă arde…

 

Trec de munți și trec de ape
Și-aduc verdele aproape,
Primăverii îi dau binețe…
Unde ești tu Tinerețe?

 

Cu visele la drum…

 

Am pus un pod de gânduri, în golul dintre noi
Și am lăsat copacii să-și sprijine coroana,
Din frunza lor crescută mi-or da chiar un altoi
Să-mi vindece tăcerea, iar uneori și rana…

 

Cu sufletul în palme, desculță, fluierând
Am alergat devreme să mă întâlnesc cu Vara,
Nu mai simțeam durerea ce mi-o striga un cui
Și nici oftatul traiștii, când îmi căram povara!

 

Cu brațele de flori m-a prins ușor de umăr
Și- a înflorit cămașa pe care o purtam,
De fapt cred că plecasem din mine…Uite scara!
Pe crengi de bucurie, cu patos mă urcam.

 

Aș fi rămas copac sau spic pe câmpul ei,
Cu razele în plete și nopțile pe umăr,
În stelele aprinse să pun mereu idei
Și-apoi cu stoicism să încep să le și număr…

 

Dar podul mi se surpă și ceasul dă alarma,
E Toamnă! Mă trezesc… și frunzele adun
Între coperți de suflet închid iarăși o rană
Și plec cu traista mea și visele la drum…

—————————–

Camelia CRISTEA

București

2 august, 2018

Continue reading „Camelia CRISTEA: Cu visele la drum…(poeme)”