Nimic nu se compară cu scrisul, această aşezare ordonată de cuvinte şi litere în serii succesive de propoziţii, fraze sau paragrafe. Asemenea unei simfonii a gândurilor şi trăirilor felurite, îmbinarea exprimării prin intermediul simbolisticii scrierii conferă adâncime opiniilor transpuse sub forma unor linii melodice ce se întrepătrund, se sprijină reciproc sau se opun dramatic într-un joc feeric fără de egal. Iar rezultatul este de fiecare dată sublim prin orizontul pe care îl descrie, sau mai bine zis, ce se deschide înaintea cititorului, ca o privelişte de un pitoresc aparte având un farmec plin de atracţie.

Şi de aceea, când scriu aceste rânduri, retrăiesc diferitele experienţe de viaţă prin care am trecut, fapt ce m-a determinat în cele din urmă să rup cenzura tăcerii şi să încep aşternerea prin intermediul cuvintelor a reacţiilor pe care le-am avut în faţa unei realităţi contradictorii şi inexplicabile. Fără să vreau îmi aduc aminte de acele clipe din copilărie, când colindam fără ţintă străzile Brașovului în timpul orelor de şcoală, de care îmi doream să scap cu orice chip. Imediat, se juxtapun impresiile culese mult mai târziu, când mă plimbam pe bulevardele prăfuite ale Bucureştiului, un oraş în care nu aş fi dorit să ajung vreodată, dar în care mi-am petrecut cea mai mare parte a vieţii.

Mai departe observ cum se întinde necunoscutul a ceea ce va fi, acel spaţiu transcendent ce mă atrage inexorabil cu speranţă şi teamă, sau cu bucurie şi tristeţe, în acelaşi timp. Dar aceasta întretăiere de trăiri şi gânduri durează foarte puţin, fiindcă în scurt timp alte imagini prind chip în câmpul conştiinţei, de data aceasta prezentul captivându-mi atenţia prin ceea ce încerc să exprim într-un efort de autoanaliza, mai bine zis de evidenţiere a proceselor misterioase ce se ascund în spatele folosirii cuvintelor.

Surprinzător, cu cât încerc să observ mai bine izvorul trăirilor lăuntrice, cu atât el pare să se estompeze mai bine dincolo de perdeaua densă ridicată de alte gânduri, ce se ridică asemenea aburilor de apă dintr-un pământ încălzit de razele soarelui după trecerea unei ploi abundente ce a udat în profunzime întinsul solului.

Unde se afla acea sursă plină de mister a trăirilor ce se revarsa în orizontul interior al sufletului? De unde provin acele dorinţe ce se lupta spasmodic în încercarea de a-şi disputa spaţiul îngust al atenţiei prin irezistibilă putere a seducţiei? Profunzimea universului lăuntric pare să fie asemenea unui ocean abisal şi fără contururi clare, acestea pierzându-se în negura continuă a imensităţii spaţiului şi timpului.

Poate din această cauză, scrierea generează un straniu fenomen de polisemantism, de exprimare a unor idei ce trec dincolo de intenţia autorului şi de redescoperire a sensurilor profunde în exerciţiul interpretării a ceea ce a fost smuls efemerului prin aşezarea în corpuri de litera tipărite pe hârtie sau încorporate în mediile de stocare electronice.

Citesc aceleaşi rânduri scrise de un autor care a trăit în urmă cu mai multe sute sau mii de ani, dar înţelesul pare a fi mereu altul. Observ detalii ce nu îmi erau clare la prima vedere sau amănunte ce răstoarnă înţelesul unor învăţături ce păreau a fi bine aşezate pentru veşnicie. Şi tocmai de aceea, ajung să detest dogmatizarea oricărui gen de învăţătură, adică acea betonare a conceptelor sub forma unor exprimări ce nu vor putea fi modificate vreodată.

Acest exerciţiu, util pentru creatorii de sisteme totalitare, îmi este cu totul străin, fiindcă în căutarea esenţei gândurilor nu poţi să te cantonezi în spatele zidurilor unei fortăreţe invincibile, fiindcă pur şi simplu astfel de ziduri nu există, ci doar te amăgeşti cu existenţa unor lucruri ce teoretic ai impresia că nu pot şi nu au dreptul să fie schimbate vreodată.

Continue reading „Octavian LUPU: Taina scrisului (65) – Farmecul scrierii” →