Viaţa este o călătorie fascinantă. Mai importantă decât staţia finală, este călătoria spre destinaţie care, dacă este trăită cu fervoare şi curiozitate, ajunge să fie captivantă prin ea însăşi. Am fost norocoasă să traversez viaţa cu ochii deschişi. Trăiesc cu bucurie şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru bune şi rele, căci toate m-au învăţat câte ceva.
M-am simțit întotdeauna aproape de literatură. Primul mentor a fost tatăl meu, care deși avea o formație științifică era un cititor pasionat, împătimit chiar. Devora cartea și avea o perspectivă extrem de generoasă asupra lumii. A avut o carieră de succes, dar sufletul îi dădea ghes la preocupări umaniste, avea o disponibilitate filologică/filozofică așa cum rar am întâlnit, precum și un interes enciclopedic. Ne citea de la Chaucer la Shakespeare, de la Heisenberg la Feynman (ultimii fiind laureați Nobel în Fizică), de la idei contemporane la ce știu eu ce. Când îl vizita câte un prieten, îi punea în brațe ultima carte gustată. Avea o mare sensibilitate artistică și era dispus să-și împartă lumina minții şi a sufletului cu alții. Pe mine mă inspirau discuțiile noastre, fie că erau despre doctoratul lui, despre istoria artei, a literaturii, fie că îl auzeam fredonând/fluierând muzică clasică.
Având în vedere cât de bogată era biblioteca părinților săi din Săliștea Sibiului, cu volume rare ce se citeau cu sfințenie, nici nu mă surpinde disponibilitatea enciclopedică și curiozitatea sa vie. În plus, el fusese inspirat de spiritualitatea săliștenească ce mustea de bogăție și frumusețe. Avea miez. În cartea intitulată „Departe de Țara cu Dor” vorbeam despre drumurile pe care eu le învățasem în munții Cibinului, dar și despre traseele culturale începute tot acolo, influențate chiar de atmosfera intelectuală a Mărginimii. Spuneam că în vacanțele petrecute acolo, mă comparam cu un fir de apă ce de-abia izvora dar care, deși nu-și găsise încă drumul spre marea cea mare, știa sigur din ce munți izvorăște.
Amintesc toate acestea, cu recunostință, pentru că ele au reprezentat punctul de pornire în drumul spre scris. Apoi, am avut norocul unor profesori excepţionali de română, franceză şi germană, care m-au inspirat şi mi-au stârnit curiozitatea. Îmi aduc aminte că îmi făceam timp să merg la serate literare, la lansări de carte, ţineam urechea ciulită pentru astfel de mici evenimente culturale. Aveam o mătuşă care era redactor la Editura Academiei şi, prin dânsa, auzeam despre ce se mai scrie, ce se mai citeşte, iar eu îmi aşteptam cuminte rândul la lectura ultimelor cărți apărute.
După emigrarea în lumea nouă, am fost încurajată de doi scriitori, a căror influență a contat foarte mult: un scriitor din țară și o scriitoare din Canada. Păstrez şi acum părerile şi imboldurile lor, decisive în drumul meu scriitoricesc. M-au încurajat să scot scrisul din sertar, să vadă lumina tiparului. Am fost răsfățată cu recenzii calde şi bine articulate și mi-am însușit păreri avizate. Am știut însă să nu mă-ndepărtez prea tare de drumul meu, să îmi păstrez nota personală. Să fiu ceea ce sunt. În acest timp am câştigat câteva distincţii la diverse concursuri internaţionale, care mi-au dat aripi.
Scrisul meu, deși a început ca un hobby, devine tot mai serios, tot mai bine articulat atât în limba română cât şi în engleză. Pentru mine el are o legătură directă cu rostul meu în viaţă, cu urma pe care o las în trecerea prin lume. Dincolo de toate împrejurările care stau la baza devenirii ca scriitor, poate că scânteia, nepământeană, cea venită din altă lume, rămâne prima taină nedeslușită. Mulțumesc lui Dumnezeu, dar și oamenilor, mulți și feluriți, care toți și-au lăsat amprenta asupra mea. Realizez că am fost norocoasă și știu că nu e nici un merit în asta. Pe lângă lucrurile cu care ești dăruit, mai sunt însă și câteva ce îți stau în putere.
M-am întrebat de multe ori care să fie drumul spre lumina lăuntrică, aprinsă de alții? În primul rând, încerc să înțeleg. Să-mi explorez adâncurile. Apoi, încerc să-mi rafinez scrisul să devină clar, concis și expresiv, astfel ca experiența lecturii să nu fie doar benefică, ci și memorabilă, să emoționeze artistic. La mine scrisul e o continuă căutare, explorare și descoperire. Edison spunea că el nu avusese o mie de eșecuri în descoperirea electricității, descoperirea ei a necesitat o mie de pași. Eu cred că și în literatură se învață pas cu pas. Drumul spre inimile oamenilor nu e unul ce se găsește ușor. În plus, e important să savurezi, să te bucuri de momentul creației, actul creator fiind adevărata recompensă. Prea-plinul sufletesc transpare în scris, el fiind perceput și de către cititor.
Mă uit la scris ca la o aventură de suflet. Când aduci ceva din tine, originalitatea izvorăște dintr-un loc de onestitate. Și sigur, scrisul evoluează, pentru că tu însuți devii. Descoperi și te descoperi. Scrisul pare să fie o revelare a adevărurilor tale. O descoperire de sine. O descătușare. Taina se poate referi la resorturile care impun o astfel de eliberare. Să fie vorba despre magma interioară care se cere mărturisită pe hârtie? Despre resorturile intime care de multe ori rămân necunoscute, dar care uneori i se relevă scriitorului, în timpul creației? Este, cred, și o conștientizare a ceea ce merge, a ceea ce duce la o comunicare efectivă, plenară, între scriitor și cititor. Acestea sunt, în cel mai bun caz, condiții necesare pentru reușită, dar nu și suficiente…
Auzisem odată pe cineva recomandând unui scriitor începător să nu mai strice hârtia dacă nu-i iese un scris de calitate, la prima mână. Dar, mă întreb eu, asta nu descurajează scrisul? Nu riști să te dai prea repede bătut? Dacă ții mai mult la hârtie decât la ce scrie pe ea, cum ajungi să înveți? Nu cumva în acest fel îți ratezi chiar devenirea? Părerea mea e contrară. Cred că trebuie să experimentezi, să te lași mânat de curiozitate, ce poate duce la creativitate, ce merge de la vocabular, structuri logice, figuri de stil, la perspective inovatoare și orice altceva. Poate găsești forme noi de comunicare cu cititorul, sau, în cazuri rarisime, ajungi să reformezi chiar limba în care scrii (așa cum a făcut Eminescu în limba română).
Ca cititor, intuiesc că am o carte importantă în mână, atunci când aduce o perspectivă nouă, ce ajunge să-și lase amprenta și să transforme. Care influențează modul altora de a gândi sau schimbă percepția despre lume. Apoi, o capodoperă rezistă la recitiri repetate, nu se ieftinește după prima lectură. Nu e ca un roman pe care, după ce i-ai aflat deznodământul, îl poți lăsa din mână, că nu mai are nimic de spus. O carte mare are adâncimi, e scrisă cu nuanțe, are semnificații ce pot fi privite din mai multe perspective… iar deliciile literare capătă, la fiecare reluare, înțelesuri și valențe noi. Cred că întrebarea legată de taina scrisului se poate referi și la acele ingrediente care de multe ori sunt puțin conștientizate de scriitor. La cele ce fac din scris o artă. De fapt, nu cred că există doar o taină, ci mai multe.
Tocmai de aceea găsesc că seria „Taina Scrisului”, inițiată de jurnalistul și omul de cultură George Roca, este salutară. Căci fiecare scriitor are șansa să adauge un mic gold nugget (mica sa pepită de aur) la salba de înțelepciune colectivă despre meșteșugul scrisului. Despre arta ce rezistă timpului. În fond, în spatele tuturor acestor mistere se găsește natura umană care, chiar ea, se manifestă tainic.
––––––
Milena MUNTEANU
Toronto, Canada
iulie 2018